Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioana Marilena │- │
│Chiorean │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Gabriela Baltag în Dosarul nr. 153/43/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.041D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, personal şi asistată de avocat Corneliu-Liviu Popescu, din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipseşte partea Consiliul Superior al Magistraturii. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Având cuvântul, avocatul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 sunt neconstituţionale, sub două aspecte: lipsa de claritate şi încălcarea accesului la justiţie şi a dreptului la o cale de atac. În acest sens, arată că dispoziţiile Legii nr. 317/2004 prevăd că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii - ce vizează drepturile şi cariera magistraţilor, altele decât cele pronunţate în materie disciplinară, pot fi atacate cu contestaţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Însă, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor prevede că aceste hotărâri pot fi atacate cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, două legi stabilesc două căi de atac diferite, recurs şi contestaţie, pentru acelaşi tip de hotărâri, ceea ce înseamnă că dispoziţiile de lege criticate sunt neclare, deoarece persoana interesată nu ştie ce cale să aleagă pentru a ajunge în justiţie. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 317/2004 nu prevăd dacă această contestaţie este o cale de atac, dacă aceasta este devolutivă, dacă priveşte şi aspecte de fapt sau doar de drept sau ce soluţii poate pronunţa instanţa. Susţine că, în cazul judecării acestei contestaţii, nu se pot aplica nici regulile de la apel, nici regulile de la recurs. Legiuitorul nu detaliază aspectele cu privire la judecarea contestaţiei şi, câtă vreme norma de lege este neclară, accesul la justiţie nu este unul real, ci doar iluzoriu. Totodată, susţine că dispoziţiile de lege criticate încalcă şi art. 129 din Constituţie, deoarece prevăd că hotărârea pronunţată în contestaţie este definitivă. Astfel, deşi se numeşte contestaţie, aceasta nu e o cale de atac, ci un mod de sesizare pentru prima dată a instanţei judecătoreşti. Or, art. 129 din Constituţie prevede dreptul de a avea o cale de atac, „în condiţiile legii“, iar Curtea Constituţională a stabilit, în jurisprudenţa sa, că aceasta nu înseamnă dreptul legiuitorului de a suprima orice cale de atac. În final, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 500 din 15 mai 2012 şi nr. 967 din 20 noiembrie 2012 şi susţine că, atunci când este vorba despre drepturile şi cariera judecătorilor, ar fi absurd să nu existe nicio cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti. 4. Cu privire la dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, avocatul autoarei excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează că hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii - privind drepturile şi cariera magistraţilor - trebuie contestate la Plen, înainte de a fi atacate la instanţă. Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colegial, care funcţionează în plen şi în secţii. Precizează că nu se referă la atribuţiile disciplinare ale Consiliului, ci la materia deontologică. În orice altă materie decât cea disciplinară, hotărârile Secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii trebuie contestate la Plen, potrivit dispoziţiilor de lege criticate. Or, această obligativitate impusă de lege de a contesta hotărârea Secţiei pentru judecători la Plen încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor. Astfel, în timp ce Secţia pentru judecători este compusă numai din judecători, din Plenul Consiliului Superior al Magistraturii fac parte şi procurori, ministrul Justiţiei şi reprezentanţi ai societăţii civile, adică persoane care nu sunt judecători. Or, potrivit Constituţiei, numai judecătorii sunt independenţi şi inamovibili şi, astfel, toate aspectele care ţin de cariera judecătorilor trebuie să fie soluţionate numai de judecători, adică de egalii acestora, iar nu şi de procurori, care se bucură doar de stabilitate. În mod contrar, sunt afectate principiile independenţei şi imparţialităţii prevăzute în Constituţie. 5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă dispoziţiile art. 133 din Constituţie, privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, cu privire la accesul liber la justiţie şi la existenţa dublului grad de jurisdicţie doar în materie penală. 6. Având cuvântul în replică, avocatul autoarei excepţiei susţine că este adevărat că, în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, s-a recunoscut dreptul la dublu grad de jurisdicţie doar în materie penală. Însă, aceeaşi Convenţie menţionează principiul subsidiarităţii. Standardul stabilit de Convenţie este unul minimal, iar legislaţia naţională poate stabili condiţii mai favorabile de acces la căi de atac. Or, Constituţia României, prin art. 129, nu limitează dreptul la căi de atac doar la materie penală, fiind astfel o reglementare mai favorabilă, iar aceasta nu înseamnă că trebuie să reducem standardul constituţional la standardul internaţional. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 7. Prin Încheierea din 9 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 153/43/2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de contestatoarea Gabriela Baltag într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 557 din 17 mai 2017, prin care a fost respinsă contestaţia împotriva Hotărârii Secţiei pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 171 din 16 februarie 2017, prin care s-a constatat încălcarea de către contestatoare a normelor de conduită din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, autoarea excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care se interpretează că hotărârile privind drepturile şi cariera judecătorilor trebuie contestate la Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în componenţa căruia intră procurori şi alte persoane decât judecători, încălcându-se, astfel, dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie. În acest sens, arată că aceste dispoziţii constituţionale consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce înseamnă că orice act sau procedură ce le poate afecta cariera ori statutul nu poate proveni decât de la un egal al lor, adică de la un judecător independent şi inamovibil, iar nu de la o persoană care nu se bucură de acest statut. Dacă acest lucru este respectat în cazul procedurii disciplinare (se adoptă o hotărâre de Secţia pentru judecători, numai cu participarea judecătorilor, contra căreia se exercită recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), nu aceeaşi este situaţia tuturor celorlalte hotărâri ale Secţiei pentru judecători privind drepturile şi cariera judecătorilor (inclusiv cele în materie deontologică), care se atacă cu contestaţie la Plen, din care nu fac parte numai judecători, ci şi persoane lipsite de independenţa, imparţialitatea şi inamovibilitatea judecătorilor, deci care nu sunt egalii judecătorilor. Astfel, conform art. 132 alin. (1) din Constituţie şi per a contrario, procurorii nu sunt nici independenţi (fiind sub autoritatea ministrului justiţiei, lipsa de independenţă a procurorilor români fiind statuată şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului), nici inamovibili (ci se bucură doar de stabilitate), deci statutul procurorilor nu este egal cu acela al judecătorilor, ci inferior, neoferind aceleaşi garanţii. Cu atât mai puţin ministrul justiţiei, membru al Guvernului, nu oferă garanţii de independenţă şi inamovibilitate. Reprezentanţii societăţii civile în Consiliul Superior al Magistraturii nici nu sunt magistraţi. Consecinţa este că niciun procuror, ministru al justiţiei ori un reprezentant al societăţii civile, nefiind nici independent, nici inamovibil, nu poate interveni în niciun fel în statutul ori cariera unui judecător, aşa încât a supune hotărârile Secţiei pentru judecători privind drepturile şi cariera judecătorilor unei contestaţii soluţionate de Plen, din care fac parte nu doar judecători, ci şi procurori, ministrul justiţiei şi reprezentanţi ai societăţii civile, înseamnă a atribui procurorilor ori altor persoane lipsite de independenţă şi inamovibilitate putere de decizie în chestiunea drepturilor şi carierei judecătorilor, cu consecinţa că dispoziţiile constituţionale relative la independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor sunt violate. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 se susţine, în esenţă, că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (2) - interpretat în lumina art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie -, precum şi art. 129. În acest sens, se arată că unele dintre hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sunt susceptibile simultan de două căi de atac, contestaţie şi recurs, ceea ce înseamnă că normele legislative criticate sunt neclare, confuze, nesatisfăcând exigenţele constituţionale şi convenţionale de claritate şi previzibilitate, deci violând art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. Dispoziţiile de lege criticate sunt extrem de sumare cu privire la modul de judecare şi puterile instanţei atunci când aceasta este învestită cu judecarea contestaţiei. Astfel, accesul la justiţie este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind asigurat un drept real şi efectiv la o instanţă având plenitudine de jurisdicţie. De asemenea, este încălcat dreptul la exercitarea măcar a unei căi de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti date în soluţionarea contestaţiei, contrar art. 129 din Constituţie. Prin această normă constituţională, legiuitorul a fost împuternicit să stabilească numărul căilor de atac, termenele şi condiţiile de exercitare a acestora, instanţa competentă etc., dar nu să decidă dacă există sau nu o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. Ar fi lipsit de orice conţinut dreptul constituţional la exercitarea căilor de atac, care ar fi total vidat de substanţa sa, dacă s-ar permite legiuitorului să decidă că o hotărâre judecătorească de primă instanţă nu poate fi atacată cu nicio cale de atac. Legiuitorul nu poate să suprime absolut orice cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti de primă instanţă. În final, se arată că exact acesta a fost raţionamentul utilizat de Curtea Constituţională prin care a declarat neconstituţionale două dispoziţii din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri privind accelerarea judecării proceselor, prin care se suprimă orice cale de atac, şi anume în materie contravenţională (Decizia nr. 500 din 15 mai 2012), respectiv în materie civilă, pentru procesele şi cererile de mică valoare (Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012). 10. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi-a exprimat opinia în sensul că dispoziţiile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 nu încalcă dispoziţiile art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie. Structura Consiliului Superior al Magistraturii este stabilită prin art. 133 alin. (2) din Constituţie, iar atribuţiile sunt cele stabilite prin dispoziţiile art. 134, la care se adaugă şi celelalte atribuţii stabilite prin legea organică în baza abilitării conferite de legiuitorul constituţional şi, prin urmare, garanţiile de independenţă şi imparţialitate ale acestui organ sunt asigurate chiar prin dispoziţiile constituţionale la care s-a făcut referire, precum şi prin dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, instanţa apreciază că excepţia este neîntemeiată, sens în care invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 391/2007, nr. 634/2007, nr. 485/2010, nr. 1.122/2010, nr. 1.430/2010, nr. 160/2016. 11. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la critica adusă art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, susţine că prevederile legale criticate sunt menite tocmai să asigure persoanelor interesate accesul liber la justiţie. Din examinarea acestora rezultă că partea interesată are posibilitatea de a formula contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie împotriva hotărârii pronunţate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, beneficiind pe tot parcursul acestei proceduri de garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare, precum şi de posibilitatea de a solicita instanţei să se pronunţe asupra oricăror chestiuni de fapt sau de drept pertinente, în cadrul unui control judecătoresc deplin asupra actului administrativ în discuţie (hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii). Astfel, art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 reglementează: calea de atac specifică şi instanţa competentă - stabilind că hotărârile pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, contestaţia judecându-se în complet format din 3 judecători; de asemenea, faptul că hotărârea prin care se soluţionează contestaţia este definitivă. Nu în ultimul rând, ţinând seama de faptul că de la dreptul comun în materia contenciosului administrativ se poate deroga doar prin dispoziţii speciale cuprinse într-o lege specială şi ţinând seama şi de natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, instituţie publică centrală, cu competenţă naţională, care are importante atribuţii executiv-administrative, de organizare a executării şi de executare în concret a legilor privind cariera profesională a magistraţilor, adoptând în acest scop, fie acte administrativ-jurisdicţionale, atunci când funcţionează pe secţii ca instanţă disciplinară, fie simple acte administrative de autoritate, precum în prezenta cauză, rezultă că aceste acţiuni se încadrează în mecanismul acţiunilor în contencios administrativ. Referitor la cerinţele de claritate, precizie, previzibilitate şi predictibilitate pe care un text de lege trebuie să le îndeplinească, s-a pronunţat în mod constant Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, astfel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultant de specialitate - să îşi corecteze conduita (Hotărârea din 29 martie 2000 pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României), iar cetăţeanul trebuie să dispună de informaţii suficiente asupra normelor juridice aplicabile într-un caz dat şi să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecinţele care pot apărea dintr-un act determinat. Din examinarea prevederilor Legii nr. 317/2004 rezultă că hotărârile Plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 29 alin. (7) din lege, în vreme ce hotărârile pronunţate de secţii în materie disciplinară sunt supuse recursului, competenţa soluţionării recursului aparţinând Completului de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Reglementările criticate sunt clar redactate, aşa încât persoanele vizate de norma criticată pot găsi suficiente date pentru o înţelegere corectă a termenilor şi pentru a-şi regla comportamentul într-un mod adecvat. În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 129 din Constituţie, arată că, potrivit dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt cele prevăzute numai prin lege, iar, în conformitate cu prevederile art. 129 din Legea fundamentală, împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii. Invocă în acest sens jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi anume Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994 şi deciziile nr. 634 din 26 iunie 2007 şi nr. 389 din 16 octombrie 2003. 13. Referitor la criticile aduse art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Guvernul arată că art. 133 alin. (2) din Constituţie reglementează structura Consiliului Superior al Magistraturii, iar art. 134 alin. (2) din Constituţie prevede că, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot. Se poate constata că, exceptând prevederile referitoare la domeniul răspunderii disciplinare, Legea fundamentală reglementează competenţele acestui organism ţinând seama de natura sa de organ unitar şi colectiv - fără ca aceasta să semnifice, în mod absolut, că anumite competenţe nu pot fi date în căderea secţiilor pentru judecători, respectiv pentru procurori. Aşadar, autoguvernarea sistemului judiciar este consacrată în Constituţie, prin înfiinţarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, care are rolul de garant al independenţei justiţiei, dar aceasta nu semnifică eliminarea celorlalţi actori implicaţi în activitatea de luare a unor decizii referitoare la cariera magistraţilor, care nu au calitatea de magistrat, în general, ori de judecător, în particular. Prevederile constituţionale amintite sunt perfect concordante cu prevederile Recomandării CM/Rec(2010)12 a Comitetului Miniştrilor către statele membre cu privire la judecători: independenţa, eficienţa şi responsabilităţile. Aşadar, dispoziţiile legale criticate reprezintă o transpunere la nivel infraconstituţional a prevederilor art. 133 şi art. 134 din Constituţie, criticile formulate fiind vădit neîntemeiate. 14. Avocatul Poporului apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Potrivit rolului şi atribuţiilor conferite de art. 133 şi art. 134 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât în Plen, cât şi în secţii, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, cu membri aleşi pe durata unui singur mandat, având o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică. În baza art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, „Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora“. Îndeplinirea tuturor atribuţiilor prevăzute de cap. IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sau a secţiilor acestuia, iar nu o activitate individuală a membrilor Consiliului. Ca atare, având în vedere natura sa de organ colectiv, precum şi componenţa stabilită prin prevederile art. 133 din Legea fundamentală, nu se poate reţine încălcarea prevederilor art. 124 şi ale art. 125 din Constituţie, care consacră independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, aceste ultime dispoziţii referindu-se la activitatea de înfăptuire a justiţiei. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 21 din Constituţie, apreciază că acestea nu pot fi reţinute. Art. 29 din Legea nr. 317/2004 a fost modificat, dobândind acest conţinut, prin art. 52 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, lege prin care s-a dispus şi republicarea Legii nr. 317/2004. Anterior acestei modificări, diferenţa dintre cele două reglementări constă în denumirea căii de atac împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, şi anume recurs, în vechea reglementare (recurs care, fiind declarat împotriva unei hotărâri care nu putea fi atacată cu apel, era o cale de atac devolutivă, instanţa putând să examineze cauza sub toate aspectele, potrivit art. 304^1 din Codul de procedură civilă din 1865), şi contestaţie, în actuala reglementare. În ambele reglementări, hotărârea prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie soluţiona calea de atac nu mai poate fi atacată. Modificarea căii de atac din recurs în contestaţie a intervenit ca urmare a intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, prin care recursul a devenit o veritabilă cale extraordinară de atac, care se poate exercita exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nepermiţând instanţei analizarea situaţiei de fapt. Pronunţându-se asupra dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, în forma anterioară modificării intervenite prin Legea nr. 76/2012, potrivit cărora hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor puteau fi atacate cu recurs, iar potrivit art. 29 alin. (9), hotărârea prin care se soluţiona acest recurs era irevocabilă, Curtea Constituţională a reţinut că textele de lege criticate prevăd că persoana interesată are posibilitatea de a formula recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la hotărârea pronunţată de plenul Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor şi de a beneficia pe tot parcursul acestei proceduri de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil (a se vedea, în acest sens, deciziile nr. 1.460 din 9 noiembrie 2010, nr. 33 din 18 ianuarie 2011 sau nr. 780 din 15 decembrie 2016). 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile avocatului autoarei excepţiei prezent în şedinţa publică, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 29 alin. (7) şi (9) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012, cu modificările şi completările ulterioare, având următorul conţinut: - Art. 29 alin. (7) şi (9): "(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestaţie de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Contestaţia se judecă în complet format din 3 judecători. [...](9) Hotărârea prin care se soluţionează contestaţia prevăzută la alin. (7) este definitivă." – Art. 36 alin. (2): „Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează contestaţiile formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară.“ Dispoziţiile alin. (5) al art. 29 din Legea nr. 317/2004, la care fac referire dispoziţiile art. 29 alin. (7) din aceeaşi lege, au următorul conţinut: „Hotărârile plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor se redactează în cel mult 20 de zile şi se comunică de îndată.“ 18. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor şi art. 125 alin. (1) privind statutul judecătorilor, iar prevederile art. 29 alin. (7) şi (9) din Legea nr. 317/2004 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (2) - interpretat în lumina art. 6 paragraful 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie -, precum şi art. 129 privind folosirea căilor de atac. 19. Examinând admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, referitor la dispoziţiile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii - potrivit cărora hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor pot fi atacate cu contestaţie la Secţia de contencios administrativ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - criticile formulate nu vizează în mod concret conţinutul normativ al textului criticat, ci faptul că nu sunt reglementate garanţiile unui proces echitabil în procedura de control judecătoresc asupra actelor administrative emise de către Consiliul Superior al Magistraturii. Cu privire la acest aspect, Curtea observă că textul criticat reglementează denumirea pe care o poartă acţiunea formulată împotriva hotărârii plenului privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, expresie a controlului judecătoresc, a termenului în care se formulează, a instanţei competente să judece acţiunea şi a compunerii completului de judecată. Autoarea excepţiei pretinde că textul ar fi trebuit să prevadă şi garanţii specifice dreptului la un proces echitabil. În realitate, aspectele învederate ţin de completarea legii, în sensul că autoarea doreşte reglementarea într-un mod complet a modului de desfăşurare a procedurii de soluţionare a cererilor ce vizează cariera judecătorilor şi procurorilor din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, procedura de judecată se realizează potrivit şi în conformitate cu Codul de procedură civilă. Prin urmare, cerinţa autoarei excepţiei de neconstituţionalitate de a se normativiza prin lege procedura în faţa Consiliului Superior al Magistraturii şi particularizarea procedurii civile pentru această tipologie de acţiune (contestaţie împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii) sunt chestiuni care ţin de opţiunea legiuitorului, Curtea Constituţională neputându-se substitui acestuia. În consecinţă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este inadmisibilă, având în vedere art. 2 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (9) din Legea nr. 317/2004, criticate din perspectiva faptului că nu reglementează un dublu grad de jurisdicţie cu privire la hotărârile plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicţie, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenţie, care se referă la dreptul la un „recurs efectiv“, nu are semnificaţia asigurării dublului grad de jurisdicţie, ci doar a posibilităţii de a se supune judecăţii unei instanţe naţionale. Curtea a mai reţinut că accesul la justiţie, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură (a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 432 din 9 iunie 2016, paragraful 21). 21. Accesul liber la justiţie nu este un drept absolut, putând fi limitat prin anumite condiţii de formă şi de fond impuse de legiuitor, prin raportare la dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Aceste condiţionări nu pot fi acceptate dacă afectează dreptul fundamental în chiar substanţa sa. Prin urmare, limitările aduse dreptului fundamental sunt admisibile doar în măsura în care vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite de legiuitor şi scopul urmărit de acesta (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 176 din 24 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 27 aprilie 2005). În consecinţă, stabilirea unor condiţionări pentru introducerea acţiunilor în justiţie nu constituie, în sine, o încălcare a accesului liber la justiţie, el presupunând accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, fiind de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie (a se vedea, în acest sens, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi Decizia nr. 478 din 18 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 609 din 12 august 2015, paragraful 15). 22. Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci reglementează accesul general neîngrădit la justiţie al tuturor persoanelor pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor lor legitime, precum şi dreptul tuturor părţilor interesate de a exercita căile de atac prevăzute de lege. De asemenea, Curtea a reţinut că, instituind reguli speciale privind exercitarea căilor de atac, legiuitorul trebuie să asigure părţilor interesate posibilitatea de a formula o cale de atac împotriva hotărârii judecătoreşti considerate defavorabile, iar lipsa oricărei căi de atac împotriva unei hotărâri pronunţate în instanţă echivalează cu imposibilitatea exercitării unui control judecătoresc efectiv, dreptul de acces liber la justiţie devenind, astfel, un drept iluzoriu şi teoretic (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 192 din 3 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 2 iulie 2014, paragraful 13, cu referire la deciziile nr. 99 din 23 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000, nr. 230 din 16 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 665 din 16 decembrie 2000, nr. 226 din 18 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 507 din 7 iunie 2004, nr. 572 din 3 noiembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.144 din 19 decembrie 2005, sau nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012). 23. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în consonanţă cu cea a Curţii Constituţionale (a se vedea Decizia nr. 51 din 14 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 187 din 24 martie 2010, Decizia nr. 619 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 30 decembrie 2014, paragraful 18, sau Decizia nr. 160 din 24 martie 2016, paragraful 23), s-a statuat că o caracteristică a dreptului de acces liber la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (Hotărârea din 28 mai 1985, pronunţată în Cauza Ashingdane împotriva Regatului Unit, paragraful 57) şi că el poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi; important este ca aceste restrângeri să nu aducă atingere substanţei dreptului, să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Hotărârea din 21 februarie 1975, pronunţată în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, paragraful 39, sau Hotărârea din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z. şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93). 24. Curtea a mai reţinut că, prin reglementarea unei singure căi de atac - cea a contestaţiei - împotriva hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, fără posibilitatea ca hotărârea instanţei judecătoreşti privind soluţionarea contestaţiei să mai poată fi atacată, nu se încalcă art. 21 şi art. 24 din Constituţie, de vreme ce părţile beneficiază pe tot parcursul judecării contestaţiei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţiei - Secţia de contencios administrativ şi fiscal de toate garanţiile necesare asigurării unui proces echitabil şi a dreptului la apărare. Referitor la aplicarea considerentelor reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 500 din 15 mai 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 492 din 18 iulie 2012, şi Decizia nr. 967 din 20 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2012, invocate de autoarea excepţiei, prin care s-a constatat că eliminarea controlului judiciar al hotărârilor pronunţate în primă instanţă aduce atingere art. 129 din Constituţie raportat la dreptul de acces liber la justiţie şi la dreptul la apărare, reprezentând în acelaşi timp o încălcare a cerinţelor unui proces echitabil, Curtea observă că aceste susţineri nu pot fi primite. Astfel, considerentele pe care s-au bazat soluţiile de admitere a excepţiilor de neconstituţionalitate ce au format obiectul acestor două decizii nu sunt aplicabile şi în prezenta cauză, deoarece acestea se referă la materia contravenţiilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice, respectiv la imposibilitatea exercitării oricărei căi de atac de către părţile unui proces, determinată de un criteriu subiectiv, de natură pecuniară, legat de valoarea obiectului cauzei deduse judecăţii. (Decizia nr. 780 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 13 martie 2017, paragrafele 22 şi 23). 25. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 26. În ce priveşte prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Curtea reţine că autoarea acesteia susţine, în esenţă, că acestea sunt neconstituţionale, întrucât contestaţiile împotriva hotărârilor Secţiei pentru judecători privind drepturile şi cariera acestora sunt soluţionate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în componenţa căruia intră nu doar judecători, ci şi procurori, ministrul justiţiei şi reprezentanţi ai societăţii civile, adică persoane care nu au un statut egal cu al judecătorilor, caracterizat prin independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate. 27. Potrivit textului de lege criticat, care face parte din secţiunea 2 - „Atribuţiile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii“ a capitolului IV - „Atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii“, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează contestaţiile formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară. 28. Consiliul Superior al Magistraturii este reglementat în secţiunea a 3-a (art. 133 şi art. 134) din capitolul VI - Autoritatea judecătorească al titlului III - Autorităţile publice din Constituţie. Potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, acesta „este garantul independenţei justiţiei“, iar, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, „îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare“ a judecătorilor şi procurorilor. 29. Referitor la natura juridică a Consiliului Superior al Magistraturii, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a constatat că acesta este o autoritate fundamentală a statului şi că, în componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă (deciziile nr. 53 şi nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011). Curtea a mai reţinut că, potrivit Constituţiei şi Legii nr. 304/2004, Consiliul Superior al Magistraturii nu este instanţă judecătorească ce realizează justiţia, ci este autoritatea publică judecătorească - garant al independenţei justiţiei (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 160 din 9 martie 2012). 30. Structura Consiliul Superior al Magistraturii este prevăzută de prevederile art. 133 alin. (2) din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 317/2004, care stabilesc că acesta este alcătuit din 19 membri, dintre care 9 judecători şi 5 procurori, care compun cele două secţii ale Consiliului, una pentru judecători şi una pentru procurori, 2 reprezentanţi ai societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aşadar, Consiliul este format din 3 categorii de membri: magistraţi aleşi în adunările generale ale magistraţilor, reprezentanţi ai societăţii civile desemnaţi de Senat şi membri de drept, respectiv ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă această instanţă. 31. Referitor la componenţa Consiliului Superior al Magistraturii, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, Curtea a observat că legiuitorul constituant originar a optat pentru includerea în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii şi a unor membri care nu sunt magistraţi de profesie, dar care reprezintă societatea civilă, sunt specialişti în domeniul dreptului şi se bucură de înaltă reputaţie profesională şi morală. Curtea a constatat că îndeplinirea rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii, acela de garant al independenţei justiţiei, precum şi a principalelor atribuţii care privesc cariera şi răspunderea disciplinară a magistraţilor, presupun ca judecătorii şi procurorii să aibă o pondere corespunzătoare imperativului constituţional consacrat de art. 133 alin. (1). Aşa fiind, în virtutea atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, componenţa acestui organism trebuie să reflecte specificitatea acestei activităţi, calitatea de magistraţi a membrilor - aşa cum o impune însăşi titulatura acestui organism suprem de reprezentare -, care cunosc în mod direct implicaţiile activităţii desfăşurate de această categorie profesională, fiind definitorie pentru hotărârile pe care le adoptă Consiliul. 32. Cu privire la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că acesta poate fi garantul independenţei justiţiei numai dacă, în realizarea acestei competenţe, el îşi îndeplineşte în mod independent şi imparţial atribuţiile stabilite prin lege. Iar factorii ce asigură independenţa şi imparţialitatea acestui organ de jurisdicţie îi constituie modul de desemnare a membrilor săi, durata mandatului şi inamovibilitatea membrilor în cursul mandatului, precum şi existenţa unei protecţii adecvate împotriva presiunilor exterioare (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 518 din 31 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 15 august 2007, Decizia nr. 779 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 29 iulie 2009, şi Decizia nr. 1.556 din 6 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 6 februarie 2012). Referitor la această ultimă condiţie, Curtea Constituţională a decis că, în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient. El nu poate fi expus unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor (Decizia nr. 196 din 4 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 231 din 22 aprilie 2013). 33. Nu în ultimul rând, Curtea reţine că posibilitatea contestării, pentru orice motiv, a hotărârilor plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera şi drepturile judecătorilor şi procurorilor, la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, asigură toate garanţiile dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, garanţii prevăzute de art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. 34. În concluzie, Curtea constată că prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, potrivit cărora Plenul Consiliului Superior al Magistraturii soluţionează contestaţiile formulate de judecători şi procurori împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, cu excepţia celor date în materie disciplinară - nu contravin dispoziţiilor art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Gabriela Baltag în Dosarul nr. 153/43/2016 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi autoare în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 29 alin. (9) şi art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 8 mai 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
