Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 847/1/2019
┌──────────────┬───────────────────────┐
│Judecător │- preşedintele Înaltei │
│Iulia Cristina│Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Judecător │- pentru preşedintele │
│Eugenia │Secţiei I civile │
│Puşcaşiu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Judecător │- preşedintele Secţiei │
│Eugenia │a II-a civile │
│Voicheci │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Judecător │- pentru preşedintele │
│Ionel Barbă │Secţiei de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Judecător │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale │
│Grădinaru │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Nina Ecaterina│- judecător la Secţia I│
│Grigoraş │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I│
│Pietreanu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Alina Iuliana │- judecător la Secţia I│
│Ţuca │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia I│
│Dascălu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Iulia │- judecător la Secţia a│
│Petronela Niţu│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Minodora │- judecător la Secţia a│
│Condoiu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dinu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- judecător la Secţia │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia │
│Năstasie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Maria │- judecător la Secţia │
│Ilie │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emilia Claudia│- judecător la Secţia │
│Vişoiu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Leontina │- judecător la Secţia │
│Şerban │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lucia Tatiana │- judecător la Secţia │
│Rog │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Elena │- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept competent să judece sesizarea ce formează obiectul Dosarului nr. 847/1/2019 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată participă doamna Ileana Peligrad, magistrat-asistent, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IVa civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?“. După prezentarea referatului cauzei de către magistratul-asistent, constatând că nu sunt chestiuni prealabile de discutat sau excepţii de invocat, preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, a constatat următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 1. Prin Încheierea din 12 martie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 30.261/300/2016, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?“. 2. Cererea de pronunţare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la 21 martie 2019 cu nr. 847/1/2019. II. Temeiul juridic al sesizării 3. Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată." III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile 4. Codul de procedură civilă "Art. 308 Cercetarea falsului de către instanţa civilă În cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă." 5. Codul de procedură penală "Art. 549^1 Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării (1) În cazul în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale sau a desfiinţării unui înscris, ordonanţa de clasare sau, după caz, ordonanţa prin care s-a dispus renunţarea la urmărire penală confirmată de judecătorul de cameră preliminară, însoţită de dosarul cauzei, se înaintează instanţei căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, după expirarea termenului prevăzut la art. 339 alin. (4) ori, după caz, la art. 340 sau după pronunţarea hotărârii prin care plângerea a fost respinsă ori prin care a fost confirmată ordonanţa de renunţare la urmărire penală. (2) Judecătorul de cameră preliminară stabileşte termenul de soluţionare, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei, care nu poate fi mai scurt de 30 de zile. (3) Pentru termenul fixat se dispune încunoştinţarea procurorului şi se citează persoanele ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, cărora li se comunică o copie a ordonanţei, punându-le în vedere că în termen de 20 de zile de la primirea comunicării pot depune note scrise. (4) Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă prin încheiere, în şedinţă publică, după ascultarea procurorului şi a persoanelor ale căror drepturi sau interese legitime pot fi afectate, dacă sunt prezente. Dispoziţiile cuprinse în titlul III al părţii speciale privind judecata care nu sunt contrare dispoziţiilor prezentului articol se aplică în mod corespunzător. (5) Judecătorul de cameră preliminară, soluţionând cererea, poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge propunerea şi dispune, după caz, restituirea bunului ori ridicarea măsurii asigurătorii luate în vederea confiscării; b) admite propunerea şi dispune confiscarea bunurilor ori, după caz, desfiinţarea înscrisului. (6) În termen de 3 zile de la comunicarea încheierii, procurorul şi persoanele prevăzute la alin. (3) pot face, motivat, contestaţie. Contestaţia nemotivată este inadmisibilă. (7) Contestaţia se soluţionează potrivit procedurii prevăzute la alin. (4) de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei sesizate ori, când instanţa sesizată este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de către completul competent potrivit legii, care poate dispune una dintre următoarele soluţii: a) respinge contestaţia ca tardivă, inadmisibilă sau nefondată; b) admite contestaţia, desfiinţează încheierea şi rejudecă propunerea potrivit alin. (5)." IV. Expunerea succintă a procesului 6. Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti cu nr. 30.261/300/2016, reclamantele A1 şi A2 au solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâtele B1 şi B2, următoarele: - să constate că Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 autentificat de notarul public atestă o situaţie care nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals că C este moştenitoare legală a defunctului D; şi – să cerceteze falsul în baza art. 308 din Codul de procedură civilă, acţiunea penală nemaiputând fi pusă în mişcare, deoarece a intervenit prescripţia, infracţiunile fiind săvârşite în 12 iunie 1981. 7. În motivare, reclamantele au arătat că Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 autentificat de notarul de stat, emis cu privire la succesiunea de pe urma defunctului D, atestă în mod fals că numita C este moştenitoarea legală a acestuia şi că masa succesorală se compune din haine şi cota de 1/8 din dreptul de concesiune asupra unui loc de veci. 8. Prin Sentinţa civilă nr. 4.320 din 29 aprilie 2002, pronunţată de Judecătoria Sector 2, instanţa a constatat că C nu este moştenitoarea legală a defunctului D, întrucât nu a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni de la data decesului, 19 septembrie 1972. 9. În plângerea penală înregistrată la 26 mai 2000 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sector 4, pârâta B1 a recunoscut că C nu a acceptat succesiunea după defunct şi a declarat în fals, la 19 ani de la emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, şi, deşi era în posesia acestui certificat de moştenitor, că nu a dezbătut succesiunea după defunct. 10. În timpul interogatoriului luat pârâtei B1 în Dosarul nr. 3.597/2003, aceasta a recunoscut că în 1981 a fost personal la notarul de stat, căruia i-a arătat Certificatul de moştenitor nr. 50/1971, care constata că unicul moştenitor al defunctei E este soţul D, masa succesorală fiind compusă din suma de 13.501 lei aflată pe carnete C.E.C. Notarul de stat, deşi cunoştea existenţa Certificatului de moştenitor nr. 50/1971, a emis la 12 iunie 1981 pârâtei B1 certificatele de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 şi nr. 756 din 12 iunie 1981, săvârşind infracţiunea de fals intelectual. 11. Reclamantele au susţinut că notarul de stat a emis prin fals intelectual în mod ilegal certificatele de moştenitor succesive nr. 755 şi 756 în 12 iunie 1981, întrucât Certificatul nr. 756 din 12 iunie 1981 atestă în fals numărul, calitatea moştenitorilor legali şi componenţa masei succesorale. Certificatul 755 constată în mod fals atât calitatea de moştenitoare legală a numitei C, cât şi componenţa masei succesorale. Ambele certificate s-au eliberat pe 12 iunie 1981 în condiţiile în care pârâta B1 şi notarul ştiau existenţa şi conţinutul Certificatului de moştenitor nr. 50/1971, iar C nu a acceptat tacit sau expres succesiunea după defunctul D în termen de 6 luni de la decesul acestuia. Prin Decizia nr. 1.702A din 7 septembrie 2004 în Dosarul nr. 3.597/2003 al Curţii de Apel Bucureşti s-a dispus anularea Certificatului de moştenitor nr. 756 din 12 iunie 1981. 12. Prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parţială a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, menţinând toate celelalte menţiuni ca fiind valabile. Sentinţa a devenit irevocabilă prin constatarea perimării recursului, instanţa de recurs neavând în vedere autoritatea de lucru judecat a Sentinţei civile nr. 4.320 din 29 aprilie 2002 pronunţată în Dosarul nr. 17.827/2000. 13. La 27 octombrie 2016, reclamantele au depus precizări, în sensul că solicită constatarea falsului, întrucât acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, pe motiv că a intervenit prescripţia, infracţiunile fiind săvârşite în 12 iunie 1981. Au precizat că solicită să se constate falsul intelectual săvârşit de notarul de stat instrumentator şi infracţiunea de fals în declaraţii săvârşită de pârâta B1, iar certificatul atestă o situaţie care nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals că C este moştenitoarea legală a defunctului D. 14. Pârâtele au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi, pe fond, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. 15. În motivarea excepţiei inadmisibilităţii au precizat că nu se poate constata o situaţie de fapt, iar art. 308 din Codul de procedură civilă nu autorizează cercetarea falsului pe cale principală, ci exclusiv pe cale incidentală, în acţiuni preexistente. 16. Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat au arătat că prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 s-a dispus anularea parţială a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 cu privire la compunerea masei succesorale relativ la rubrica imobile, instanţa menţinând toate celelalte menţiuni ca fiind valabile, motiv pentru care nu se poate analiza din nou valabilitatea certificatului. 17. Au arătat că prin Certificatul de moştenitor nr. 755/1981 s-a constatat că C este unică moştenitoare a defunctului D, iar conform certificatului de moştenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, eliberat de pe urma aceluiaşi defunct, s-a constatat că unică moştenitoare a acestuia este numita X, în calitate de soră, avându-le, la rândul său, ca moştenitoare pe cele două reclamante. Aceste certificate coexistă în mod inexplicabil, motiv pentru care pârâtele arată că au solicitat constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 92 din 12 aprilie 1996, fiind în curs de soluţionare Dosarul nr. 2.974/300/2008 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. 18. Au mai subliniat că prin Sentinţa civilă nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 16.905/299/2008, s-a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, respingându-se cererea de constatare a nulităţii certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 pentru autoritate de lucru judecat. 19. Prin Încheierea din 25 aprilie 2017, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii, reţinând că nu există un fine de neprimire prin raportare la art. 308 din Codul de procedură civilă, la condiţiile acţiunii în constatare şi la motivarea cererii de chemare în judecată. 20. Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 10.039 din 28 septembrie 2017, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea ca neîntemeiată, reţinând următoarele: 21. Autoritatea de lucru judecat presupune o triplă identitate - de părţi, obiect şi cauză, cerinţe ce nu sunt îndeplinite. 22. În ceea ce priveşte autoritatea de lucru judecat, care presupune o triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile de existenţă, deoarece obiectul litigiului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 3.895 din 8 aprilie 2016 (pronunţată în Dosarul nr. 6634.01/300/2008 de Judecătoria Sector 2 Bucureşti, definitivă prin respingerea apelului) a fost dat de constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. Faţă de precizările reclamantelor din cauză pendinte şi de conţinutul acţiunii introductive, s-a arătat că prezenta acţiune este întemeiată pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, fiind una în stabilirea falsului. 23. Cum obiectul şi cauza acţiunii sunt diferite, instanţa a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de această sentinţă, reţinând că aceleaşi considerente sunt pe deplin aplicabile şi în privinţa Sentinţei civile nr. 9.241 din 7 iulie 2009, pronunţată de Judecătoria Sector 1 Bucureşti în Dosarul nr. 16.905/299/2008, obiectul respectivei cauze fiind constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. 24. Referitor la Sentinţa civilă nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004 (Dosar nr. 3.130/2003), instanţa a reţinut că, deşi formal obiectul acţiunii a vizat constatarea nulităţii absolute a Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în susţinerea cauzei de nulitate absolută s-a arătat că respectivul certificat de moştenitor a fost emis prin săvârşirea de către notarul instrumentator a infracţiunii de fals intelectual şi a infracţiunii de fals în declaraţii de către pârâta B1. Totuşi, motivele concrete învederate în susţinerea pretinsului fals sunt expuse la fila 134 a dosarului şi au constat în: a) atestarea că numita C s-a născut Popovici Popescu, omiţând numele de „Cornet“; b) lipsa cercetării/omisiunea verificării existenţei Certificatului de moştenitor nr. 50/1971; c) atestarea cu privire la componenţa masei succesorale rămase de pe urma numitei X; d) atestarea că numita C este fiica defunctului D. 25. Or, văzând multiplele precizări ale reclamantelor din prezenta cauză şi clarificările aduse în şedinţa publică din 19 septembrie 2017, prima instanţă a constatat că obiectul prezentei cauze vizează stabilirea falsului la emiterea certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 strict pe motiv că s-ar fi consemnat că numita C a acceptat succesiunea de pe urma defunctului D în termenul de 6 luni. Ca atare, acest aspect nu a fost cercetat pe fond de hotărârile menţionate, motiv pentru care a respins ca neîntemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat. 26. Totuşi, prin raportare la art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, instanţa a arătat că va avea în vedere susţinerile intimatelor în ceea ce priveşte efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, iar nu ca excepţie, în sens clasic, în măsura în care se va stabili incidenţa autorităţii de lucru judecat la nivel de considerent decisiv în raport cu hotărârile menţionate. 27. Procedând la soluţionarea pe fond a cauzei, instanţa a reţinut următoarele: 28. În fapt, prin Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 emis de notarul de stat s-a stabilit că numita C este unic moştenitor de pe urma defunctului D, decedat la data de 16 septembrie 1972. 29. În drept, instanţa a reţinut că este învestită cu o acţiune în stabilirea falsului, întemeiată pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora „în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă“. 30. Prin urmare, cu titlu preliminar, deşi doctrina şi jurisprudenţa admit posibilitatea învestirii instanţei civile cu o acţiune în stabilirea falsului pe cale principală - motiv pentru care s-a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâte - totuşi, în aplicarea respectivului articol, o condiţie de fond ce se impune a fi verificată este aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare ori să nu poată continua. Raţiunea acestei condiţii este logică, în raport cu rolul instanţei civile sub aspectul cercetării infracţiunilor - care nu poate apărea decât ca fiind subsidiar şi complementar instanţei penale. Or, în prezenta cauză, reclamantele nu au făcut dovada pretinsei prescripţii a răspunderii penale invocate - care nu poate fi analizată de instanţa civilă şi nici nu poate fi asumată ca dovedită strict pe considerentul că reprezintă un fapt necontestat de partea adversă, fiind necesară existenţa unei ordonanţe/hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa penală care să statueze asupra imposibilităţii de punere în mişcare/continuare a acţiunii penale. O interpretare contrară s-ar dovedi, fără îndoială, extrem de periculoasă pentru siguranţa raporturilor juridice, dacă s-ar permite instanţei civile să aprecieze asupra posibilelor cauze de întrerupere/suspendare a prescripţiei răspunderii penale, putându-se ajunge la soluţii contrare, având în vedere şi mijloacele de probă diferite de care dispun cele două proceduri - civilă, şi, respectiv, penală. 31. La dosarul cauzei reclamantele au depus exclusiv o plângere penală pretins formulată de acestea, fără a descrie stadiul procedurii penale, nefiind indicat nici măcar un număr al dosarului penal şi dacă un asemenea dosar a fost constituit (pentru ca, eventual, instanţa să facă ulterior cercetări). Sub acest aspect, sarcina probei le revenea în integralitate reclamantelor, iar aceasta nu a fost complinită. 32. Mai mult decât atât, independent de argumentul susexprimat, instanţa a subliniat considerentul decisiv al Sentinţei civile nr. 5.273/2003, modificată prin Decizia civilă nr. 1.702A/2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.130/2003, în care s-a reţinut că dosarul notarial în care s-a eliberat Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu mai există fizic încă din anul 2003. Or, astfel cum în mod întemeiat s-a apreciat şi în respectiva decizie, legalitatea unui certificat de moştenitor sau pretinsa săvârşire a infracţiunilor de fals intelectual şi, respectiv, fals în declaraţii nu poate fi nicidecum apreciată doar pe baza unor prezumţii simple, fiind necesară ataşarea dosarelor notariale pentru a se verifica tot probatoriul administrat de notar la momentul eliberării Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. 33. Altfel spus, cât timp în procedura succesorală se pot administra o serie de probe în dovedirea acceptării succesiunii în termenul de opţiune succesorală [în raport cu dispoziţiile art. 13 alin. (2) din Decretul nr. 40/1953, în vigoare la data emiterii certificatului] - şi cât timp Certificatul de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981 nu identifică în cuprinsul său aceste mijloace de probă (nefiind, de altfel, nici obligatoriu să o facă, potrivit legii), în prezenta procedură civilă nu se poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea în termen, expresă sau tacită, a succesiunii de pe urma defunctului D de către numita C. Aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa civilă, spre deosebire de organele de urmărire penală sau de instanţa penală, dispune exclusiv de mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă, expres şi limitativ prevăzute. 34. Ca atare, întrucât nu se poate stabili dacă s-au administrat în dosarul notarial sub aspectul termenului în care a fost acceptată succesiunea de către numita C, reaua-credinţă a notarului sau a părţii care a declarat că a acceptat succesiunea în termenul legal nu poate fi prezumată, cum, de altfel, nu se poate prezuma săvârşirea de infracţiuni. 35. Pentru toate aceste considerente, reţinând că sarcina probei revine reclamantei, mai ales în raport cu gravitatea acuzaţiilor aduse - pretinse infracţiuni de fals intelectual şi respectiv de fals în declaraţii -, iar această sarcină nu a fost complinită, instanţa a respins ca neîntemeiată acţiunea în stabilirea falsului Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981. 36. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele, solicitând desfiinţarea sentinţei şi să se stabilească falsul în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 şi 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981, în sensul ca instanţa să desfiinţeze Certificatul de moştenitor nr. 755, care atestă o situaţie ce nu corespunde realităţii, şi anume atestă în fals că C este moştenitoare a defunctului D. 37. Prin Decizia civilă nr. 2.426A/15 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti a respins apelul ca nefondat, reţinând că s-au formulat cereri noi în apel, atât timp cât, pe lângă solicitarea de stabilire a falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă, art. 289 şi 292 din Codul penal (forma în vigoare în 12 iunie 1981), în apel reclamantele au solicitat şi desfiinţarea certificatului de moştenitor. 38. Totodată, s-a apreciat că acţiunea în constatarea falsului în instanţa civilă este supusă condiţiei ca anterior să se fi reţinut de un organ penal că acţiunea penală aferentă nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua, deoarece o astfel de cercetare a unui fals nu se poate realiza de către o instanţă civilă în locul unei instanţe penale decât excepţional, cu respectarea condiţiilor limitative. Aşa cum a arătat şi prima instanţă, pretinsa prescripţie a răspunderii penale nu poate fi apreciată de către instanţa civilă doar faţă de data pretinsei săvârşiri a unei infracţiuni în condiţiile în care şi în materie de prescripţie a răspunderii penale există cauze de întrerupere, de suspendare asupra cărora instanţa civilă nu are dreptul să se pronunţe tangenţial într-o acţiune civilă. Art. 308 din Codul de procedură civilă prevede expres că doar cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, nu şi cercetarea posibilităţii sau imposibilităţii de punere în mişcare sau de continuare a acţiunii penale. 39. În ceea ce priveşte reţinerea primei instanţe privind inexistenţa fizică a dosarului notarial în care s-ar fi făcut pretinsele falsuri, tribunalul a constatat că aceasta este corectă, contrar susţinerilor apelantelor, atât timp cât se invocă un pretins fals intelectual, instanţa trebuie să verifice în concret ce a făcut, ce nu a făcut, ce a avut la dispoziţie şi ce nu a avut la dispoziţie, ce a avut în vedere, ce nu a avut în vedere notarul căruia i se impută această infracţiune, nu doar ce susţin, declară, recunosc, afirmă părţile sau alte persoane. Casarea actelor, darea lor spre topire sunt operaţiuni specifice procesului de arhivare şi consecinţele acestor proceduri nu pot fi suportate decât de către cel care nu decide să promoveze o astfel de acţiune imediat ce a luat cunoştinţă de actul juridic care ar fi avut la bază pretinse infracţiuni, cu atât mai mult cu cât actul avea o vechime considerabilă. 40. Mai mult, tribunalul a apreciat că, atât timp cât apelantele-reclamante au învestit instanţa în mod expres cu solicitarea să se constate falsul şi să se constate că notarul a săvârşit infracţiunea de fals intelectual, acesta ar fi trebuit să fie pârât în cauză, pentru că i se impută în mod expres săvârşirea unei infracţiuni în calitate de notar. Doar o acţiune clasică de nulitate certificat de moştenitor se judecă numai cu persoana interesată şi cu persoanele menţionate ca moştenitor în certificat, nu şi cu notarul care a întocmit actul. Or, reclamantele nu au învestit instanţele cu o acţiune în nulitate, ci expres cu o acţiune în constare fals, solicitând să se constate că notarul a săvârşit infracţiunea de fals intelectual. 41. În eventualitatea în care notarul ar fi fost decedat la data introducerii acţiunii (reclamantele nefăcând dovada certă că acesta ar fi sau nu ar mai fi în viaţă), acţiunea în stabilire fals, pe latura vizând infracţiunea de fals intelectual, ar fi fost vădit nejustificată, pentru că nici Codul de procedură penală în vigoare în 1981, nici Codul de procedură penală actual nu permit constatarea săvârşirii unei infracţiuni în raport cu un pretins infractor odată ce acesta a decedat, ci numai cât timp acesta este în viaţă. 42. Art. 13 din Codul de procedură penală de la 1968 şi art. 18 din Codul de procedură penală stabileau şi stabilesc că numai în caz de amnistie, prescripţie, retragere a plângerii prealabile, de existenţă a unei cauze de nepedepsire (sau de neimputabilitate ori în cazul renunţării la urmărirea penală în noul cod) şi numai la cererea învinuitului/suspectului sau inculpatului se poate proceda la continuarea procesului penal. În cazul decesului celui învinuit, însă şi, cu atât mai mult, în cazul predecesului, orice acţiune penală în curs în contra acestuia se stinge, legea neprevăzând posibilitatea continuării acţiunii pe latură penală în contra decedatului la solicitarea unei părţi vătămate. 43. Conform art. 21 din Codul de procedură penală de la 1968, acţiunea civilă rămânea în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauză moştenitorii acesteia. Art. 24 din Codul de procedură penală actual stabileşte că numai în caz de deces al părţii responsabile civilmente acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ai părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. 44. În prezentul dosar, reclamantele nici nu i-au indicat pe eventualii moştenitori ai notarului instrumentator (nici nu au făcut dovada că ar fi în viaţă, pentru a justifica de ce nu au formulat acţiunea şi direct în contra acestuia), dar nici nu au învestit prima instanţă cu o acţiune civilă în sensul Codului de procedură penală, pentru că nu s-a solicitat tragerea la răspundere pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale în sensul art. 14, respectiv art. 19 din cele două coduri de procedură, ci s-a solicitat doar stabilire fals, respectiv stabilire autori fals. 45. Prin urmare, cererea de stabilire a falsului raportată la falsul intelectual, având doar o componentă penală, conform celor solicitate de reclamantele însele prin cererea de chemare în judecată, se putea judeca numai în măsura în care notarul era în viaţă la data introducerii acţiunii şi numai în măsura în care acesta figura ca pârât în proces. 46. În ceea ce priveşte stabilirea falsului raportat la falsul în declaraţii invocat în cererea de chemare în judecată, tribunalul a reţinut că acest tip de fals nu intră sub incidenţa procedurii falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă. 47. Art. 308 din Codul de procedură civilă nu trebuie privit izolat, ci obligatoriu în contextul subsecţiunii IX-a din Codul de procedură civilă din care face parte şi care este şi intitulat „Verificarea înscrisurilor“, respectiv în contextul art. 301-307, care vizează numai falsuri materiale în înscrisuri sub semnătură privată sau înscrisuri autentice, nu şi fals în declaraţii care presupune declararea de către o persoană a unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului ori omisiunea cu ştiinţă de a declara unele date sau împrejurări. 48. Procedura falsului prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă nu vizează susţineri pretins false ale unei persoane la încheierea unui act, netrebuind a fi făcută confuzie între noţiunea de „fals“ în sensul obişnuit, din dicţionar, al termenului şi „procedura înscrierii în fals“ prevăzută de Codul de procedură civilă şi nici între infracţiunile de „fals“ în toate formele reglementate de Codul penal (care includ şi fals în înscrisuri, fals material, fals în declaraţii, fals privind identitate şi uz de fals) şi „procedura înscrierii în fals“ prevăzută de Codul de procedură civilă, chiar şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arătând, în jurisprudenţa sa, că procedura înscrierii în fals se referă la înscrisuri ca mijloace materiale de probă, nu la înscrisuri ca negotium, conţinut sau fond al lor. 49. Prin urmare, falsul în declaraţii nu intră sub incidenţa întregii subsecţiuni a IX-a din Codul de procedură civilă şi, implicit, nici sub incidenţa art. 308 din actul normativ anterior menţionat. 50. Împotriva Deciziei civile nr. 2.426A/15 iunie 2018, reclamantele au declarat recurs, prin care au solicitat casarea cu reţinere a sentinţei atacate şi stabilirea falsului în baza art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 289 şi art. 292 din Codul penal în vigoare la 12 iunie 1981 şi art. 25 alin. (3) din Codul de procedură penală, respectiv cu respectarea prevederilor art. 430 alin. (1) şi (2), art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, şi anume stabilirea falsului în ceea ce priveşte Certificatul de moştenitor nr. 755 emis în 12 iunie 1981 de pe urma defunctului D, acesta fiind rezultatul săvârşirii infracţiunii de fals în declaraţii de către intimata B1 şi al săvârşirii infracţiunii de fals intelectual de către notarul instrumentator, care, în complicitate cu intimata B1, a emis şi acest Certificat de moştenitor nr. 755 în 12 iunie 1981. 51. În cadrul soluţionării acestei căi de atac s-a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „în interpretarea art. 308 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?“ şi, în temeiul art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii recursului. V. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării 52. Curtea de Apel Bucureşti a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează: a) existenţa unei cauze aflate în curs de judecată - condiţie îndeplinită, deoarece litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea se află în curs de judecată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă; b) cauza să fie soluţionată în ultimă instanţă - Curtea de Apel Bucureşti a fost învestită cu soluţionarea căii de atac a recursului, astfel că urmează să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, care este definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 483 alin. (1) din acelaşi act normativ; c) de lămurirea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală, în contextul unei acţiuni privind constatarea falsului unui certificat de moştenitor autentificat de notarul public, depinde soluţionarea pe fond a litigiului dedus judecăţii. Condiţia a fost considerată îndeplinită, deoarece judecătoria a respins acţiunea având ca obiect cercetarea falsului pretins săvârşit prin emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755/1981, pe motiv că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă impun drept condiţie de fond, pentru ca instanţa civilă să aibă competenţa să cerceteze falsul, aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare ori să nu poată continua. Or, nici verificarea acestei condiţii şi nici cercetarea infracţiunilor nu intră în sfera de competenţă a instanţei civile, rolul acesteia fiind subsidiar şi complementar instanţei penale. S-a mai reţinut că, în cadrul procedurii civile, instanţa civilă nu poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea succesiunii în termen, deoarece instanţa civilă - spre deosebire de organele de urmărire penală sau instanţa penală - dispune exclusiv de mijloacele de probă prevăzute expres şi limitativ de Codul de procedură civilă. La rândul său, tribunalul a confirmat raţionamentul pentru care prima instanţă a respins acţiunea în stabilirea falsului, arătând că, în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă, cercetarea unor pretinse infracţiuni de fals nu se poate realiza de către o instanţă civilă în locul unei instanţe penale, nefiind îndeplinită nici condiţia ca anterior să se fi reţinut de un organ penal că acţiunea penală aferentă nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua. Aceste considerente, pentru care instanţele de fond au respins cererea de chemare în judecată, au fost criticate de către recurentele-reclamante în cadrul motivului de recurs întemeiat pe cazul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material -, susţinându-se o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă. S-a apreciat astfel că de modul de interpretare a dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă depinde soluţionarea pe fond a recursului. Instanţa de sesizare a subliniat aspectul că admisibilitatea cercetării falsului pe cale principală, respectiv a acţiunii directe întemeiate pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, a intrat sub puterea lucrului judecat, prin neapelarea de către intimatele-pârâte a Încheierii din 25 aprilie 2017 prin care Judecătoria Sectorului 2 a respins excepţia de inadmisibilitate a acţiunii; d) chestiunea de drept enunţată este nouă - în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept s-a statuat că „cerinţa noutăţii este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementările recent intrate în vigoare, instanţele nu i-au dat, încă, o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept analizate“ (Decizia nr. 1/2014 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Decizia nr. 14/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 736 din 1 octombrie 2015, şi Decizia nr. 59/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 871 din 6 noiembrie 2017). De asemenea, „chestiunea de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“ [Decizia nr. 51/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 751 din 20 septembrie 2017, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, referitoare la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. III alin. (1) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991]. Este îndeplinită condiţia noutăţii, deoarece interpretarea dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă se face întrun context legislativ nou odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, care a atribuit în competenţa judecătorului de cameră preliminară competenţa de desfiinţare a unui înscris fals în caz de clasare. În contextul vechiului Cod de procedură civilă (art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1864 are aceeaşi redactare cu cea a art. 308 din noul Cod de procedură civilă) era deja tranşat aspectul că, atunci când nu este caz de judecată penală sau acţiunea penală s-a prescris sau s-a stins, falsul se cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de probă, având competenţa de a desfiinţa înscrisul falsificat, total sau parţial. Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, dispoziţiile paralele din Codul de procedură civilă care dau în competenţa instanţei civile cercetarea falsului, prin orice mijloace de probă, respectiv din Codul de procedură penală care dau în competenţa instanţei penale procedura desfiinţării unui înscris falsificat, sunt de natură să dea naştere unor interpretări divergente din partea instanţelor judecătoreşti, cu riscul unei practici judiciare viitoare neunitare. e) Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau al unei alte sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data pronunţării asupra prezentei sesizări. VI. Punctul de vedere al completului de judecată 53. Instanţa de sesizare a arătat că obiectul acţiunii deduse judecăţii în cauză constă în cercetarea şi stabilirea falsului pretins săvârşit prin emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, în sensul că atestarea că C este moştenitoarea legală a defunctului D, ca efect al acceptării succesiunii în termenul de 6 luni, nu corespunde realităţii. 54. Temeiul juridic al acţiunii promovate îl reprezintă dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă. 55. Într-o primă interpretare a acestor dispoziţii legale, exprimată de ambele instanţe prin hotărârile pronunţate în primă instanţă şi în apel, s-a apreciat că prima condiţie de fond - aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua - nu poate fi analizată de instanţa civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanţa penală. De asemenea, nici cercetarea pe fond a infracţiunilor de fals pretinse de către reclamante nu intră în sfera de competenţă a instanţei civile, deoarece aceasta - spre deosebire de organele de cercetare penală sau de instanţa penală - nu poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea moştenirii în termen, atât timp cât o instanţă civilă dispune doar de mijloacele de probă prevăzute expres şi limitativ de Codul de procedură civilă. 56. Un argument în sprijinul acestei interpretări este dat de dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora competenţa de a se pronunţa cu privire la desfiinţarea unui înscris pretins falsificat aparţine instanţei penale. 57. Prin Decizia nr. 166/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituţională a constatat că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior [care prevedea că prin ordonanţa de încetare sau de scoatere de sub urmărire penală procurorul sesiza instanţa civilă competentă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris - art. 245 alin. 1 lit. c^1),art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 alin. 1 lit. c^1], în prezent, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris nu mai este atribuţia instanţei civile, ci a instanţei penale, respectiv a judecătorului de cameră preliminară, conform art. 549^1, aceasta fiind una dintre procedurile speciale reglementate expres de titlul IV din noul Cod de procedură penală. 58. De asemenea, Curtea Constituţională a analizat compatibilitatea dispoziţiilor din Codul de procedură penală care dau în competenţa judecătorului de cameră preliminară soluţionarea sesizărilor având ca obiect desfiinţarea unui înscris, constatând că acestea nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, constituind expresia aplicării prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. Curtea Constituţională a mai constatat că „opţiunea legiuitorului de a atribui judecătorului de cameră preliminară competenţa de a decide cu privire la (..) desfiinţarea unui înscris, soluţie diferită de cea reglementată de Codul de procedură penală din 1968, nu este de natură să încalce prevederile constituţionale atât timp cât în cadrul acestei proceduri există posibilitatea administrării de probe, în şedinţă publică, în condiţii de contradictorialitate şi oralitate, cu respectarea garanţiilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare“. 59. În cea de-a doua interpretare s-a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd că, fără dubiu, cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă, dispoziţii care nu pot primi o altă interpretare nici după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, respectiv a art. 549^1 din Codul de procedură penală. 60. Este deja tranşat, în procedura recursului în interesul legii, faptul că aparţine instanţei civile competenţa de a cerceta falsul. 61. Or, dezlegarea dată problemei de drept judecate în procedura recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanţă, în conformitate cu prevederile art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 62. Astfel, prin Decizia nr. XV/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a stabilit că, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă: - în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă; – în celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor. 63. În considerentele acestei decizii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „art. 14 din Codul de procedură penală, referitor la obiectul şi exercitarea acţiunii civile în procesul penal, prevede la alin. 3 lit. a) că repararea pagubei se face potrivit legii civile în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. […] 64. Pentru cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale, nicio formă de procedură penală nu prevede competenţa acestei instanţe de a se pronunţa cu privire la acţiunea civilă şi de a dispune repararea pagubei în natură prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris sau prin orice alt mijloc de reparare. 65. Ca atare, în lipsa unei norme de procedură care să prevadă competenţa instanţei penale de a soluţiona acţiunea civilă în cauzele în care procurorul a adoptat o soluţie de netrimitere în judecată şi în raport cu prevederile art. 184 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă, competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile. 66. În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, exercitată în faţa instanţei civile, întrucât art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă prevede că Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege, iar normele de procedură sunt de strictă interpretare, procurorul are calitatea procesuală activă numai în limitele stabilite prin acest text de lege. Prin urmare, procurorul poate exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat numai în cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. 67. În celelalte cazuri, având în vedere principiul disponibilităţii, ca principiu general al desfăşurării procesului civil, acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat aparţine părţilor“. 68. Potrivit art. 518 din Codul de procedură civilă, decizia în interesul legii îşi încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituţionalităţii dispoziţiei legale care a făcut obiectul interpretării. 69. Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV/2005 a avut ca obiect interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă. 70. Potrivit art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală (obiectul şi exercitarea acţiunii civile): Repararea pagubei se face potrivit dispoziţiilor legii civile: a) în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare. 71. Legea nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, a fost abrogată prin art. 108 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale. 72. Noul Cod de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010 cuprinde aceeaşi soluţie normativă ca cea reglementată de art. 14 alin. 3 lit. a) din vechiul Cod de procedură penală, fapt care reiese, în opinia instanţei, din dispoziţiile art. 19 alin. (5) şi 25 alin. (3) din noul Cod de procedură penală. 73. De asemenea, art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865 - dispoziţii care au făcut obiectul interpretării prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. XV/2005 - statua următoarele: „Când nu este caz de judecată penală sau dacă acţiunea publică s-a stins sau s-a prescris, falsul se va cerceta de instanţa civilă, prin orice mijloace de dovadă“. 74. Codul de procedură civilă de la 1865 a fost abrogat prin art. 83 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, însă aceeaşi soluţie legislativă se regăseşte şi în noul Cod de procedură civilă, art. 308 preluând aproape identic conţinutul art. 184 din vechiul Cod de procedură civilă. 75. În concluzie, instanţa de sesizare a constatat că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă, respectiv de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. XV/2005, atât timp cât soluţia legislativă din noul act normativ este identică, în conţinut, cu cea reglementată de actul abrogat. 76. Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, Curtea a constatat admisibilă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?“. VII. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept 77. Reclamantele au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ridicate de instanţa de apel care a considerat, în opinia acestora nelegal şi restrictiv, următoarele: - instanţa civilă nu poate constata că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori că nu poate continua, raportat la prevederile art. 308 din Codul de procedură civilă; – noţiunea de fals din cuprinsul articolului anterior menţionat se limitează doar la acele aspecte prevăzute la art. 304 şi 305 alin. (1) din Codul de procedură civilă şi nu include şi acele falsuri în înscrisuri reglementate de prevederile art. 320, art. 321,art. 322 şi art. 326 din Codul penal; – instanţa civilă nu poate cerceta fapta, in rem, prin orice mijloace de probă, în cazul imposibilităţii punerii în mişcare a acţiunii penale şi tragerii la răspundere a făptuitorilor şi a complicilor, chiar dacă fapta despre care a fost sesizată prezintă pericol social. S-a arătat că hotărârea prealabilă va lămuri aspectele învederate şi de dezlegarea acestora depinde soluţionarea pe fond a cauzei, chestiunea fiind nouă, iar asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs in interesul legii. 78. Intimatele-pârâte, prin avocat, au solicitat respingerea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie 79. Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat că în jurisprudenţa sa nu s-a confruntat cu problema de drept sesizată. 80. Curtea de Apel Bacău consideră că există un paralelism legislativ cu privire la competenţă, iar caracterul subsidiar al acţiunii prevăzute de art. 308 din Codul de procedură civilă nu pune problema de competenţă, ci, eventual, de suspendare a acţiunii civile până la soluţionarea acţiunii penale. Înaintându-se jurisprudenţă, Secţia penală a Curţii de Apel Bacău a apreciat că se aplică procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală şi doar în situaţia în care procurorul nu a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o asemenea cerere ori o astfel de cerere a fost respinsă ca inadmisibilă se aplică art. 308 din Codul de procedură civilă. Judecătorii din cadrul Secţiei civile a Judecătoriei Piatra-Neamţ şi cei din cadrul secţiilor civile ale Tribunalului Neamţ au considerat că instanţei penale îi revine competenţa de a cerceta falsul, având în vedere procedura specială instituită de art. 549^1 din Codul de procedură penală, aspect ce determină inadmisibilitatea acţiunii civile promovate de instanţa civilă, fiind identificate pe rolul Judecătoriei Piatra-Neamţ două hotărâri judecătoreşti prin care instanţa civilă a respins ca inadmisibilă acţiunea civilă prin care s-a solicitat desfiinţarea înscrisurilor falsificate, respectiv anularea raportului de expertiză cu un conţinut fals. Tribunalul Bacău a arătat că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă sunt clare, în sensul că cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, întrucât instanţa penală nu mai este/poate fi învestită cu soluţionarea acţiunii penale, iar în cadrul procedural de cercetare a falsului prevăzut de aceste dispoziţii legale, acestea nu pot fi coroborate cu dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală, care instituie o cu totul altă procedură, a cărei competenţă aparţine instanţei penale. Judecătoria Oneşti a arătat că o asemenea acţiune este inadmisibilă în civil, nefiind îndeplinite condiţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, iar Judecătoria Bacău, înaintând practică judiciară, a apreciat că, dacă s-a stabilit fără dubiu existenţa infracţiunii de fals, competenţa aparţine instanţei penale, iar dacă falsul nu este stabilit, competenţa aparţine instanţei civile. 81. Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă consideră că instanţa civilă este competentă să se pronunţe în procedura denunţării unui înscris ca fiind fals. Cercetarea falsului de către instanţa civilă în temeiul art. 308 din Codul de procedură civilă are consecinţe juridice diferite faţă de desfiinţarea actului juridic reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală. Când se pronunţă asupra falsului, instanţa civilă nu desfiinţează actul, ci îl înlătură din ansamblul probator ca înscris, posibilitatea cercetării falsului de către instanţa civilă fiind reglementată la subsecţiunea „Dovada cu înscrisuri“ pct. IX „Verificarea înscrisurilor“ din Codul de procedură civilă. Secţia penală a aceleiaşi instanţe consideră, într-o orientare, că, în situaţia dată, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile, în lipsa cercetărilor pentru o infracţiune de fals. În baza art. 549^1 din Codul de procedură penală, instanţa penală cercetează actul juridic ca instrumentum probationis, atât cel oficial, cât şi înscrisul sub semnătură privată rezultat din săvârşirea infracţiunilor de fals în înscrisuri reglementate în titlul VI capitolul III din partea specială a Codului penal, şi nu ca negotium iuris. Într-o altă orientare se apreciază că revine instanţei penale competenţa, avându-se în vedere prevederile art. 549^1 din Codul de procedură penală, care vorbesc despre judecătorul de cameră preliminară şi care stabilesc o întreagă procedură specială de desfiinţare a unui înscris; competenţa îi revine acestuia, întrucât art. 308 din Codul de procedură civilă se referă la o cu totul altă ipoteză, respectiv înscrierea în fals cu privire la un înscris folosit într-un proces civil. Judecătoria Braşov - Secţia civilă recunoaşte competenţa instanţei civile, exceptând situaţia în care s-a dispus o soluţie de clasare, respectiv de renunţare la urmărirea penală, înaintându-se hotărâri pronunţate la nivelul Secţiei penale a acestei instanţe. Judecătoria Făgăraş consideră admisibilă învestirea instanţei civile cu o acţiune civilă având ca obiect stabilirea falsului, cu condiţia ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare ori să nu poată continua, fapt ce se impune a fi constatat fie prin ordonanţa procurorului, fie printr-o hotărâre a instanţei penale. 82. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Secţia a IIIa civilă consideră că instanţei civile îi revine această competenţă în situaţia în care organele de urmărire penală nu au fost sesizate prin niciunul din modurile prevăzute de art. 288 din Codul de procedură penală în vederea efectuării de cercetări sub aspectul săvârşirii unei infracţiuni de fals, prevăzută în capitolul III al titlului VI din Codul penal, sau în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, instanţa penală nefiind deci sesizată cu soluţionarea acţiunii penale. La nivelul secţiilor II-VI ale Tribunalului Bucureşti şi judecătoriilor din circumscripţia acestuia, punctul de vedere exprimat în opinie unanimă a fost în sensul recunoaşterii competenţei instanţei penale, cu trimitere la dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală şi la dezlegările Curţii Constituţionale regăsite în Decizia nr. 166/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015. Prima condiţie de fond stabilită prin dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă - aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua - nu poate fi analizată de instanţa civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanţa penală. De asemenea, nici cercetarea pe fond a infracţiunilor de fals nu poate intra în sfera de competenţă a instanţei civile, deoarece aceasta - spre deosebire de organele de cercetare penală sau de instanţa penală - dispune doar de mijloacele de probă prevăzute expres şi limitativ de Codul de procedură civilă. În sensul recunoaşterii acestei competenţe în favoarea instanţei civile s-au mai pronunţat Tribunalul Călăraşi - Secţia civilă şi Secţia penală, Judecătoria Olteniţa, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Teleorman, apreciindu-se că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă şi de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. XV/2005, atât timp cât soluţia legislativă din noul act normativ este identică, în conţinut, cu cea reglementată de actul abrogat. În sensul recunoaşterii acestei competenţe în favoarea instanţei penale s-au exprimat judecători din cadrul Tribunalului Ilfov, opinia majoritară (dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă permit instanţei civile cercetarea falsului prin orice mijloace de probă, atunci când acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu poate continua, aspecte ce se constată de către organele de cercetare/urmărire penală), Tribunalului Giurgiu şi judecătoriilor arondate acestuia, Judecătoriei Alexandria şi Judecătoriei Zimnicea (dacă procurorul nu a înţeles să sesizeze judecătorul de cameră preliminară cu o cerere privind desfiinţarea unui înscris, părţile pot solicita instanţei civile să procedeze la cercetarea falsului, potrivit art. 308 din Codul de procedură civilă). Concluzionând, competenţa de a cerceta falsul, în cazul dispunerii unei soluţii de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, aparţine atât instanţei penale, cât şi instanţei civile, în funcţie de cum procurorul a fost sau nu cel care a solicitat desfiinţarea înscrisului. 83. Curtea de Apel Cluj - Secţia I civilă consideră că dacă stabilirea falsului nu mai poate fi realizată în acţiunea penală, întrucât aceasta s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată ori dacă s-a prescris acţiunea penală, atunci cercetarea falsului în sensul art. 308 din Codul de procedură civilă va putea fi făcută de către instanţa civilă. Competenţa judecătorului de cameră preliminară de a se pronunţa asupra desfiinţării unui înscris, în condiţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală, este circumscrisă ipotezei în care a fost rezolvată cauza penală în condiţiile art. 327 lit. b) din Codul de procedură penală, în opinia judecătorilor Secţiei penale şi de minori a Curţii de Apel Cluj. În toate celelalte cazuri, inclusiv în ipoteza în care sesizarea procurorului formulată în condiţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală a fost respinsă prin hotărâre definitivă, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile, în condiţiile art. 308 din Codul de procedură civilă. Tribunalul Bistriţa-Năsăud - Secţia penală consideră că, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris nu mai este atribuţia instanţei civile, ci a instanţei penale, respectiv a judecătorului de cameră preliminară, conform art. 549^1 din Codul de procedură penală. Aceste dispoziţii legale reglementează explicit care este instanţa competentă să soluţioneze o astfel de cauză, precum şi procedura de soluţionare, înaintându-se o încheierea penală, rămasă definitivă prin neexercitarea căii de atac. Tribunalul Cluj - Secţia civilă apreciază că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, care reglementează cercetarea falsului de către instanţa civilă, sunt aplicabile în ipotezele care nu se încadrează în textul art. 549^1 din Codul de procedură penală. Secţia penală a Tribunalului Cluj a înaintat mai multe încheieri ale judecătorului de cameră preliminară prin care s-a dispus desfiinţarea înscrisurilor falsificate, în procedura descrisă la art. 549^1 din Codul de procedură penală. La nivelul Tribunalului Maramureş - Secţia I civilă se consideră că revine instanţei penale competenţa de a se pronunţa cu privire la procedura de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării, respectiv de a cerceta falsul, conform dispoziţiilor art. 549^1 din Codul de procedură penală. Judecătoria Baia Mare consideră că îşi menţine aplicabilitatea dezlegarea în drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. XV din 2005 în recurs în interesul legii, raţionamentul instanţei supreme fiind în continuare valabil; aşadar competenţa aparţine instanţei civile. Judecătoria Sighetu Marmaţiei consideră că, dacă stabilirea falsului nu mai poate fi realizată în acţiunea penală, întrucât aceasta s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată ori dacă s-a prescris acţiunea penală, atunci cercetarea falsului în sensul art. 308 din Codul de procedură civilă va putea fi făcută de către instanţa civilă. Judecătoria Vişeu de Sus indică instanţa penală ca fiind competentă de a cerceta falsul în astfel de situaţii. Vechiul Cod de procedură penală nu reglementa procedura desfiinţării unui înscris în cazul clasării, astfel că noua prevedere, introdusă prin Legea nr. 255/2013, complineşte dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală. Procurorul avea atribuţia ca, odată cu încetarea urmăririi penale, să sesizeze instanţa civilă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Conform noului Cod de procedură penală, competenţa de a dispune asupra desfiinţării parţiale sau totale a unui înscris nu mai revine instanţei civile, ci judecătorului de cameră preliminară, potrivit procedurii speciale reglementate de dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală. Toate aceste argumente au ca ipoteză emiterea unei ordonanţe de clasare sau o soluţie de renunţare la urmărirea penală de către procuror. Există însă şi situaţia în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate fi exercitată şi constatarea falsului să fie făcută pe cale principală de către instanţa civilă (constatarea inexistenţei unui drept al părţii, constatarea falsului unui înscris, în procedura revizuirii, falsul agentului procedural). În această ipoteză, plecându-se de la împrejurările speţei, se poate recurge la o cerere în constatare, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 35 din Codul de procedură civilă şi nu a fost urmărită penal fapta de fals. 84. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a înaintat două încheieri, din analiza cărora rezultă că, atât timp cât s-a dispus o soluţie de clasare în ceea ce priveşte o infracţiune, fiind incident impedimentul prevăzut de dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, în baza art. 549^1 din acelaşi act normativ, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei penale. Judecătoria Medgidia a înaintat practică şi a susţinut competenţa de a cerceta falsul în favoarea instanţei penale. Tribunalul Tulcea a apreciat că prevederile art. 308 din Codul de procedură civilă sunt în sensul că instanţa civilă este competentă doar în cazul celor două condiţii alternative, respectiv „acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua“, în rest competenţa revenind instanţei penale, iar Judecătoria Tulcea a arătat că cercetarea falsului se va face de către instanţa penală, sesizată de procuror conform art. 549^1 alin. (1) din Codul de procedură penală, deoarece art. 308 din Codul de procedură civilă a fost modificat odată cu intrarea în vigoare a Codului de procedură penală din 2010, care - spre deosebire de vechea reglementare [art. 245 alin. 1 lit. c) din vechiul Cod de procedură penală) - nu mai prevede obligaţia procurorului de a sesiza instanţa civilă pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, ci acesta trebuie să sesizeze instanţa penală (judecătorul de cameră preliminară), indiferent de cauza clasării, iar aceasta trebuie să procedeze la desfiinţarea înscrisului conform dispoziţiilor art. 549^1 alin. (3) din Codul de procedură penală. Judecătoria Babadag arată că procedura instituită de art. 308 din Codul de procedură civilă presupune cercetarea falsului de către instanţa civilă, pe cale incidentală, în cadrul procedurii de înscriere în fals, în situaţia în care există un impediment la punerea în mişcare a acţiunii penale şi dacă înscrisul este în continuare valabil. Procedura instituită de legislaţia procesual penală este declanşată în cazul pronunţării unei soluţii de clasare, când din probele administrate rezultă că un înscris este fals, însă, din diferite motive, acţiunea penală nu poate fi exercitată. Prin urmare, cele două proceduri nu se exclud, ci se completează, competenţa revenind deopotrivă instanţelor civile sau penale, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărei cauze. Judecătoria Măcin consideră, în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, că prima condiţie de fond - aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare sau să nu poată continua - nu poate fi analizată de instanţa civilă, ci doar de un organ de cercetare penală sau de instanţa penală. De asemenea, nici cercetarea pe fond a infracţiunilor de fals pretinse de către reclamante nu intră în sfera de competenţă a instanţei civile, deoarece aceasta - spre deosebire de organele de cercetare penală sau de instanţa penală - nu poate verifica dacă notarul a cercetat sau nu acceptarea moştenirii în termen, atât timp cât o instanţă civilă dispune doar de mijloacele de probă prevăzute expres şi limitativ de Codul de procedură civilă. Un argument în sprijinul acestei interpretări este dat de dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală, potrivit cărora competenţa de a se pronunţa cu privire la desfiinţarea unui înscris pretins falsificat aparţine instanţei penale. Prin Decizia nr. 166/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015, Curtea Constituţională a constatat că, spre deosebire de Codul de procedură penală anterior [care prevedea că prin ordonanţa de încetare sau de scoatere de sub urmărire penală procurorul sesiza instanţa civilă competentă cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris - art. 245 alin. 1 lit. c^1),art. 249 alin. 2 raportat la art. 245 lit. c^1)], în prezent, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, procedura desfiinţării unui înscris nu mai este atribuţia instanţei civile, ci a instanţei penale, respectiv a judecătorului de cameră preliminară, conform art. 549^1 din Codul de procedură penală, aceasta fiind una dintre procedurile speciale reglementate expres de titlul IV din noul Cod de procedură penală. Cu toate acestea, s-a arătat că art. 308 din Codul de procedură civilă se aplică în subsidiar, respectiv dacă instanţa penală a constatat că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, atunci cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă prin orice mijloc de probă. 85. Curtea de Apel Craiova - Secţia a II-a civilă consideră că, în situaţia în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, confirmată de judecătorul de cameră preliminară, şi sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desfiinţării înscrisului considerat fals (situaţia regăsindu-se în ipoteza în care acţiunea penală nu mai poate continua prevăzută de art. 308 din Codul de procedură civilă), competenţa cercetării falsului revine instanţei penale, potrivit dispoziţiilor speciale reglementate de art. 549^1 din Codul de procedură penală. Secţia de contencios administrativ şi fiscal a arătat că procedura special reglementată de art. 549^1 din Codul de procedură penală este aplicabilă doar în ipoteza clasării sau renunţării la urmărirea penală, acestea fiind cauze de stingere a acţiunii penale, reglementate ca atare de prevederile art. 17 alin. (1) din Codul de procedură penală pentru faza de urmărire penală. Art. 308 din Codul de procedură civilă se aplică în toate situaţiile în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, dispunându-se, în condiţiile art. 309 alin. (1), respectiv ale art. 314 din Codul de procedură penală, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, anterior punerii în mişcare a acţiunii penale. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală nu sunt aplicabile nici în privinţa situaţiilor în care este imposibilă continuarea acţiunii penale; şi în această situaţie se aplică dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă. Este de menţionat faptul că prin Decizia nr. XV/2005 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, precum şi prin Decizia nr. 2/2011 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite este interpretat textul art. 184, coroborat cu art. 45 din Codul de procedură civilă de la 1865, prin prisma legitimării procesuale în introducerea acţiunii în constatarea falsului, acţiune rămasă fără reglementare în prezent. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, asupra chestiunii de drept în discuţie, a identificat cinci hotărâri judecătoreşti, prin care s-a apreciat că scopul procedurii prevăzute de art. 549^1 din Codul de procedură penală îl reprezintă scoaterea din circuitul civil a înscrisurilor falsificate, cu privire la care s-a probat definitiv că sunt false, şi nu restabilirea situaţiei anterioare, care presupune o activitate de judecată şi competenţa exclusivă a instanţei, iar nu a judecătorului de cameră preliminară, acesta neavând competenţa funcţională de a analiza cauzele de nulitate ale înscrisului subsecvent. Astfel, s-a arătat că în procedura prevăzută de art. 549^1 din Codul de procedură penală pot fi desfiinţate numai înscrisurile cu privire la care s-au efectuat cercetări în faza urmăririi penale şi s-a constatat că acestea (în accepţiunea „instrumentum“) reprezintă obiectul material al infracţiunii de fals, fără a se putea examina şi dispune anularea înscrisurilor subsecvente, ceea ce ar semnifica schimbarea situaţiei rezultate prin comiterea faptei penale, în sensul restabilirii situaţiei anterioarei săvârşirii infracţiunii. Tribunalul Gorj - secţiile I şi a II-a civile consideră că instanţei civile îi revine competenţa de a cerceta falsul în temeiul art. 308 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală, deoarece dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd explicit competenţa instanţei civile şi totodată faptul că Decizia nr. XV/2005 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii îşi produce efectele şi după modificarea codurilor de procedură civilă şi penală. Opinia majoritară a Secţiei civile din cadrul Judecătoriei Târgu Jiu a fost că, în astfel de cauze, competenta aparţine secţiei penale, în conformitate cu art. 549^1 din Codul de procedură penală; punctul de vedere al Judecătoriei Baia de Aramă este în sensul că instanţei civile îi revine competenţa cercetării falsului, iar opinia judecătorilor din cadrul Judecătoriei Drobeta-Turnu Severin este în sensul că judecătorul de cameră preliminară este, de regulă, competent să cerceteze falsul în ipotezele în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate continua. Instanţa civilă devine competentă să cerceteze falsul numai în împrejurarea în care judecătorul de cameră preliminară nu a fost învestit de Parchet cu solicitarea de desfiinţare a unui înscris. 86. Anexându-se practică judiciară, opinia judecătorilor Secţiei I civile a Curţii de Apel Galaţi este în sensul că, dacă prin ordonanţa de clasare sau de renunţare la urmărirea penală, procurorul nu a sesizat judecătorul de cameră preliminară pentru a dispune anularea unui înscris indicat ca fiind fals, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile. Punctul de vedere majoritar al judecătorilor din cadrul Tribunalului Galaţi şi judecătoriilor din circumscripţia acestuia este următorul: întrucât dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd fără dubiu că cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, prin orice mijloc de probă, aceste dispoziţii nu pot primi o altă interpretare. Totodată, se apreciază că intrarea în vigoare a noilor coduri, de procedură civilă, respectiv de procedură penală, nu este de natură să conducă la încetarea efectelor Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în interesul legii nr. XV/2005, atât timp cât soluţia legislativă din noul act normativ este identică, în conţinut, cu cea reglementată de actul abrogat. Opinia judecătorilor din cadrul Tribunalului Brăila este în sensul că astfel de cereri sunt de competenţa instanţei penale, judecător de cameră preliminară conform art. 549^1 din Codul de procedură penală. 87. La nivelul Curţii de Apel Iaşi, opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Tribunalului Iaşi - Secţia penală este în sensul că aparţine instanţei penale competenţa de a cerceta falsul. Punctul de vedere majoritar al judecătorilor din cadrul Judecătoriei Iaşi în legătură cu chestiunea de drept expusă mai sus este în sensul că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă prevăd, fără dubiu, că cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă, dispoziţii care nu pot primi o altă interpretare nici după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, respectiv a art. 549^1 din Codul de procedură penală. Judecătoria Paşcani a apreciat că desfiinţarea unui înscris ca fiind fals poate fi realizată pe calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală în situaţia în care în cauza penală s-a efectuat o cercetare penală din care rezultă indubitabil că înscrisul este fals (raport de expertiză grafoscopică), însă, ca urmare a intervenirii unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale prevăzute de art. 16 alin. (1) din Codul de procedură penală, s-a dispus în mod definitiv clasarea cauzei. În situaţia în care, în cauza penală, în cursul urmăririi penale, nu s-a efectuat o cercetare penală din care să rezulte în mod clar că înscrisul este fals, însă s-a dispus în mod definitiv clasarea cauzei ca urmare a constatării unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, s-a apreciat că cercetarea falsului nu poate fi realizată pe calea procedurii prevăzute de dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală tocmai ca urmare a existenţei unei cauze care împiedică în procesul penal derularea unei anchete în continuare. Referitor la imposibilitatea continuării administrării de probe în procesul penal în vederea stabilirii înscrisului ca fiind fals, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că din momentul în care se constată că a intervenit prescripţia răspunderii penale, organele judiciare, indiferent de etapa în care se află procesul penal, au obligaţia să dispună clasarea sau încetarea procesului penal fără a mai putea administra alte probe în cauză, fără a mai putea efectua acte de urmărire penală, analiza vinovăţiei persoanei acuzate într-o atare situaţie neputându-se realiza decât cu încălcarea art. 6 pct. 2 din C.E.D.O. Astfel, în Cauza Didu contra României (paragrafele 138-143), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie privind prezumţia de nevinovăţie, reţinând că, deşi se constatase intervenţia prescripţiei răspunderii penale, instanţa naţională a apreciat că din probele administrate rezultă că reclamantul comisese infracţiunea respectivă, punând sub semnul întrebării nevinovăţia reclamantului prin pronunţarea asupra vinovăţiei acestuia în virtutea Codului penal, Deşi Curtea a mai reţinut că constatarea vinovăţiei reclamantului ar fi putut juca un rol decisiv în cazul unei acţiuni civile în despăgubirea părţii lezate, greşeala constatată în penal având autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu toate acestea a reţinut că a avut loc încălcarea art. 6 paragraful 2 din Convenţie referitor la prezumţia de nevinovăţie, apreciind că este suficientă chiar şi o motivaţie care să dea de gândit că judecătorul consideră că partea reclamată este vinovată. În acest sens se reţine că noua jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului este în sensul că, în momentul în care se constată cauza care înlătură răspunderea penală a prescripţiei răspunderii penale, în vederea garantării prezumţiei de nevinovăţie, organele judiciare nu mai pot evalua probele din cauză, chiar dacă rezultatul ar fi tot încetarea procesului penal în măsura în care s-ar constata ulterior că s-a comis totuşi o infracţiune, Astfel, în jurisprudenţă sa (a se vedea Cauza Coeme şi alţii contra Belgiei şi Cauza Previti contra Italiei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, din momentul intervenţiei prescripţiei răspunderii penale, prezumţia de nevinovăţie a făptuitorului rămâne intactă şi nu poate fi afectată, chiar în urma solicitării inculpatului, prin nicio analiză ulterioară a probelor administrate în cauză care ar putea pune la îndoială nevinovăţia persoanei acuzate. S-a apreciat că în situaţia în care din probele administrate în cursul urmăririi penale nu rezultă caracterul fals al înscrisului, iar cercetarea penală nu mai poate continua ca urmare a intervenirii unei cauze care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale, competenţa de a cerceta falsul revine instanţei civile, aşa cum a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 552 din 7 iunie 2007. De asemenea, s-a apreciat că în cazul în care nu există o ordonanţă/încheiere prin care organul de urmărire penală sau judecătorul de cameră preliminară constată cauza de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale, ca urmare a faptului că nu au fost sesizate organele de urmărire penală, instanţa civilă trebuie să sesizeze parchetul şi, ulterior emiterii soluţiei, să continue judecata cauzei. A fost indicată o cauză definitiv soluţionată care interesează problema de drept, respectiv Dosarul nr. 400/866/2019 având ca obiect o plângere în temeiul art. 340 din Codul de procedură penală, soluţionată prin Încheierea nr. 92 din 29 martie 2019, în care petentul a atacat soluţia de clasare tocmai pe considerentul că procurorul de caz nu a propus, prin ordonanţa de clasare, sesizarea judecătorului de cameră preliminară în vederea desfiinţării unui înscris reclamat ca fiind fals. Judecătorul de cameră preliminară a respins plângerea petentului pe considerentul faptului că în cauză nu s-au efectuat cercetări cu privire la caracterul fals al înscrisului ca urmare a imposibilităţii continuării cercetării penale, fiind incidentă cauza prescripţiei răspunderii penale, urmând ca înscrisul reclamat ca fiind fals să fie evaluat în baza probelor care se vor administra în cadrul unei acţiuni civile, conform procedurii prevăzute de art. 308 din Codul de procedură civilă. Tribunalul Vaslui şi instanţele arondate consideră că există un conflict între cele două reglementări succesive, ce presupune în mod obligatoriu considerarea prevederilor art. 308 din Codul de procedură civilă ca fiind abrogate implicit. S-a arătat că prevederile art. 308 din Codul de procedură civilă reiau, în esenţă, dispoziţiile art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă de la 1865, prin Decizia nr. 552 din 7 iunie 2007, Curtea Constituţională a statuat că acestea nu contravin art. 21,24 şi 126 din Constituţia României, republicată, întrucât, reglementându-se competenţa instanţei civile de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cazurile în care instanţa penală nu poate fi sesizată „fie pentru că autorul falsului nu a fost identificat, fie pentru că acţiunea penală s-a stins sau s-a prescris“, s-a realizat, în concret, prerogativa discreţionară a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reglementări speciale, în deplină conformitate cu prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora „competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“. Trebuie amintit că, în timp ce dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă nu au suferit modificări la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi nici ulterior, se observă că, în varianta iniţială a Legii nr. 135/2010, art. 315 alin. (2) din Codul de procedură penală avea următorul conţinut: (2) Ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind: [...] c) sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris. Or, procedura de confiscare sau desfiinţare a unui înscris în cazul clasării (art. 549^1 din Codul de procedură penală) nu se regăsea, aşadar, nici în reglementarea anterioară (Codul de procedură penală de la 1968) şi nici în varianta iniţială a Legii nr. 135/2010, capitolul al IX-lea din titlul IV din Codul de procedură penală actual fiind introdus prin Legea nr. 255/2013, pentru a complini dispoziţiile art. 315 alin. (2) lit. c) şi d) dinCodul de procedură penală, potrivit cărora ordonanţa de clasare cuprinde menţiunile prevăzute la art. 286 alin. (2), precum şi dispoziţii privind: [...] c) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranţă a confiscării speciale; d) sesizarea judecătorului de cameră preliminară cu propunerea de desfiinţare totală sau parţială a unui înscris. Astfel fiind, în economia vechiului Cod de procedură penală, procurorul avea, potrivit art. 245 alin. 1 lit. c^1) din acelaşi act normativ, doar prerogativa de a sesiza, prin ordonanţa de încetare a urmăririi penale, instanţa civilă competentă în vederea desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris. Conform Codului de procedură penală în vigoare, competenţa de a dispune asupra desfiinţării totale sau parţiale a unui înscris aparţine doar judecătorului de cameră preliminară de la instanţa căreia i-ar fi revenit competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă, potrivit procedurii speciale reglementate la art. 549^1 din Codul de procedură penală. S-a considerat, pe cale de consecinţă, că odată cu intrarea în vigoare a normei cu caracter special - art. 549^1 din Codul de procedură penală, dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă au fost abrogate implicit. În acest sens se constată că pentru a exista premisa abrogării, fie ea expresă, fie implicită, este necesar ca lex priori şi lex posteriori să reglementeze aceeaşi materie, acelaşi domeniu, pentru că numai în aceste condiţii putem vorbi despre un actus contrarius, condiţie ce reiese din prevederile art. 64 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care impun cerinţa ca norma juridică de acelaşi rang să aibă acelaşi obiect cu norma ulterioară, dispoziţiile precitate fiind pe deplin incidente câtă vreme cele două norme aflate în conflict sunt cuprinse în acte normative de forţă egală şi au, fără putinţă de tăgadă, acelaşi obiect. Astfel fiind, în măsura în care, în cursul soluţionării unei cauze civile, instanţa face aplicarea art. 307 din Codul de procedură civilă, incidenţa oricărei cauze care împiedică punerea în mişcare sau continuarea acţiunii penale conduce implicit la aplicarea de către procuror a dispoziţiilor art. 549^1 din Codul de procedură penală. 88. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei I civile a Curţii de Apel Oradea este în sensul că, potrivit art. 549^1 din Codul de procedură penală, competenţa de a se pronunţa cu privire la desfiinţarea unui pretins act falsificat aparţine instanţei penale. 89. Curtea de Apel Piteşti consideră că aparţine instanţei civile competenţa de a cerceta falsul, având în vedere dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, care prevăd, fără echivoc, că cercetarea falsului se face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă. S-a apreciat că Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite este aplicabilă în continuare, în sensul că falsul se va cerceta de instanţa civilă prin orice mijloace de probă, iar competenţa de a dispune desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, în cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, aparţine instanţei civile, iar nu instanţei penale, în raport cu dispoziţiile art. 549^1 din Codul de procedură penală. S-a reţinut că instanţei civile îi revine competenţa de a cerceta falsul în cazul în care acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare ori nu mai poate continua. Art. 304-307 din Codul de procedură civilă au în vedere situaţia în care partea ce intenţionează să se înscrie în fals împotriva unui înscris aşteaptă ca acesta să fie produs într-un litigiu pendinte, fiind deci vorba de falsul incidental. Independent de existenţa unui litigiu civil, partea are posibilitatea să formuleze o plângere penală împotriva presupusului autor al falsului. Când însă acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare sau nu mai poate continua, există posibilitatea ca înscrisul să fie declarat fals de către instanţa civilă, pe cale principală. Totodată, dacă stabilirea falsului nu mai poate fi realizată în acţiunea penală, întrucât aceasta s-a stins în faza de urmărire penală printr-o situaţie de netrimitere în judecată ori dacă s-a prescris acţiunea penală, iar procesul civil este încă pendinte, atunci cercetarea falsului în sensul art. 308 din Codul de procedură civilă va putea fi făcută şi incidental de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă. 90. La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, Judecătoria Mizil a arătat că, în conformitate cu prevederile art. 307 din Codul de procedură civilă, instanţa civilă în faţa căreia înscrisul a fost denunţat ca fals, numai dacă este indicat autorul falsului sau complicele acestuia, poate suspenda judecata cauzei. Chiar şi în situaţia în care este denunţat autorul falsului, instanţa poate să continue judecata cauzei, dispunând efectuarea unei expertize grafoscopice în vederea stabilirii săvârşirii falsului în înscrisul în discuţie. S-a apreciat că situaţiile privind imposibilitatea punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva autorului/complicelui falsului sau imposibilitatea continuării acestei acţiuni penale vizează numai cazul în care instanţa civilă a dispus suspendarea judecării cauzei, în vederea efectuării cercetării judiciare de către parchet. Tribunalul Dâmboviţa a exprimat o opinie similară cu aceea a instanţei de trimitere. 91. Tribunalul Suceava, instanţă arondată Curţii de Apel Suceava, înaintând o hotărâre, a arătat că opinia judecătorilor secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei instanţe este în sensul următor: Conform dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, „în cazul în care, potrivit legii, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, cercetarea falsului se va face de către instanţa civilă, prin orice mijloace de probă“. Prin urmare, cu titlu preliminar, deşi doctrina şi jurisprudenţa admit posibilitatea învestirii instanţei civile cu o acţiune în stabilirea falsului pe cale principală, totuşi, în aplicarea respectivului articol, o condiţie de fond ce se impune a fi verificată este aceea ca acţiunea penală să nu poată fi pusă în mişcare ori să nu poată continua. Raţiunea acestei condiţii este logică, în raport cu rolul instanţei civile sub aspectul cercetării infracţiunilor, care să nu poată apărea decât ca fiind subsidiar şi complementar instanţei penale. Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile a Tribunalului Suceava cu privire la interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, este în sensul că aparţine instanţei penale competenţa de a cerceta falsul. Punctul de vedere majoritar al magistraţilor secţiei penale din cadrul Tribunalului Suceava, însoţit de hotărâri relevante, este că, în interpretarea dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei penale. Ataşând răspunsului hotărâri relevante, Judecătoria Rădăuţi a apreciat că în cazul sesizărilor formulate de organele de urmărire penală competenţa revine instanţei penale, iar Judecătoria Suceava a arătat că, în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile. Judecătoria Dorohoi a apreciat că art. 308 din Codul de procedură civilă, precum şi art. 549^1 din Codul de procedură penală reglementează situaţii distincte şi, ca atare, sunt ambele aplicabile; în primul caz (art. 308 din Codul de procedură civilă) competenţa aparţine instanţei civile, iar, în al doilea caz, instanţei penale. 92. La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, opinia de principiu a judecătorilor de la nivelul Judecătoriei Odorheiu Secuiesc este în sensul că aparţine instanţei penale competenţa de a cerceta falsul, iar cercetarea falsului de către instanţa civilă este subsidiară, fiind la îndemâna persoanelor interesate, dacă acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua. 93. Tribunalul Arad, instanţă arondată Curţii de Apel Timişoara, a exprimat opinia, de ordin teoretic, potrivit căreia competenţa cercetării falsului revine instanţei penale - conform art. 549^1 din Codul de procedură penală - doar în cazul în care procurorul a sesizat instanţa penală cu o astfel de solicitare. În cazul în care, prin ordonanţa de clasare, procurorul nu a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o solicitare de desfiinţare a unui înscris, iar soluţia de clasare a rămas definitivă, s-a apreciat că revine instanţei civile competenţa de a cerceta falsul, conform art. 308 din Codul de procedură civilă. Judecătoria Timişoara a precizat că practica sa este în sensul că cercetarea falsului se face de instanţa civilă în cazul în care acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua, ataşându-se în acest sens o sentinţă civilă, iar Judecătoria Sânnicolau Mare a împărtăşit punctul de vedere potrivit căruia instanţa penală este competentă să cerceteze falsul doar în ipoteza în care procurorul a sesizat judecătorul de cameră preliminară cu o solicitare în acest scop, identificânduse mai multe hotărâri judecătoreşti în acest sens. 94. Ministerul Public, prin Adresa nr. 724/C/1.217/III-5/2019 din 17 aprilie 2019, a arătat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă, însă a înaintat opiniile exprimate de Secţia judiciară în această chestiune de drept şi concluziile Consiliului Ştiinţific adoptate la 16 ianuarie 2018 în vederea unificării practicii la nivelul Ministerului Public. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 95. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, prin Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 14/2005 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 8 februarie 2006, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. 3 lit. a) din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor art. 184 din Codul de procedură civilă, a stabilit: "1. În cauzele în care acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală, printr-o soluţie de netrimitere în judecată, adoptată de procuror, acesta are calitatea de a exercita în faţa instanţei civile acţiunea pentru desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris falsificat, numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.2. În celelalte cazuri, aceeaşi acţiune aparţine părţilor." Prin Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 45 alin. 1 teza finală din Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 245 alin. 1 lit. c^1) din Codul de procedură penală, s-a stabilit că „Procurorul are legitimare procesuală activă de a formula acţiunea civilă pentru desfiinţarea, în tot sau în parte, a unui înscris falsificat, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printro soluţie de netrimitere în judecată“. Mai poate prezenta relevanţă asupra unora din chestiunile ce s-ar putea ridica în legătură cu acest subiect Decizia nr. 16 din 10 mai 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunţată în Dosarul nr. 739/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 439 din 13 iunie 2017, prin s-a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Arad - Secţia penală în Dosarul nr. 10.869/55/2016. 96. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 166 din 17 martie 2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 54,art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7), art. 347 şi art. 549^1 din Codul de procedură penală şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 21 aprilie 2015 a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 344 alin. (3) şi (4), art. 346 alin. (3) şi (7) şi art. 347 din Codul de procedură penală, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că dispoziţiile art. 54 şi art. 549^1 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că dispoziţiile art. 549^1 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549^1 alin. (3) din Codul de procedură penală, potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară se pronunţă „în camera de consiliu, fără participarea procurorului ori a persoanelor prevăzute la alin. (2)“, este neconstituţională şi a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 549^1 alin. (5) din Codul de procedură penală , potrivit căreia instanţa ierarhic superioară ori completul competent se pronunţă „fără participarea procurorului şi a persoanelor prevăzute la alin. (2)“, este neconstituţională. X. Punctul de vedere exprimat de către judecătorii-raportori asupra sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept 97. Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu întruneşte toate condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 98. Potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, „dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. 99. Rezultă din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă că, pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul a instituit următoarele condiţii de admisibilitate, care se impun a fi întrunite în mod cumulativ: a) existenţa unei cauze în curs de judecată; b) cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau tribunalului învestit să soluţioneze cauza în ultimă instanţă; c) soluţia pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; d) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă; e) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept, iar aceasta să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. 100. Conform art. 520 alin. (1) din Codul de procedură civilă, „Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se face de către completul de judecată după dezbateri contradictorii, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 519, prin încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac. Dacă prin încheiere se dispune sesizarea, aceasta va cuprinde motivele care susţin admisibilitatea sesizării potrivit dispoziţiilor art. 519, punctul de vedere al completului de judecată şi al părţilor“. 101. Prealabil analizei problemei de drept ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, trebuie să se verifice dacă, în raport cu întrebarea formulată, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 102. În acest scop se impune evaluarea sesizării atât prin prisma condiţiilor care permit declanşarea mecanismului de unificare, cât şi a circumstanţelor concrete care au determinat formularea acesteia. 103. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea numai în parte a condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile. 104. Astfel, litigiul în legătură cu care s-a formulat sesizarea este în curs de judecată pe rolul unui complet al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă legal competent să îl soluţioneze, titularul sesizării, învestit cu calea de atac a recursului, urmând să soluţioneze cauza în ultimă instanţă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, este definitivă. 105. Chestiunea de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, iar Înalta Curte nu a statuat asupra problemei de drept printr-o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele ulterior pronunţării Deciziei nr. 166 din 17 martie 2015 a Curţii Constituţionale şi modificării Codului de procedură penală prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016. 106. În ceea ce priveşte însă îndeplinirea condiţiei ca de lămurirea chestiunii de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei, este utilă examinarea cu prioritate a aspectelor relevante ale litigiului care a generat formularea sesizării. 107. Din această perspectivă se observă că prin cererea de chemare în judecată, precizată succesiv, reclamanţii au solicitat să se constate falsul săvârşit de notar la emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, prin atestarea în mod fals că numita C a acceptat succesiunea în termenul de 6 luni. Au solicitat totodată să se constate falsul intelectual săvârşit de notarul public şi falsul în declaraţii săvârşit de pârâta B1. 108. În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă, reclamanţii au arătat că certificatul de moştenitor emis cu privire la succesiunea defunctului D atestă în mod fals că numita C este moştenitoarea legală a acestuia. S-a menţionat că într-un alt litigiu civil derulat între părţi s-a constatat că numita C nu este moştenitoarea legală a defunctului deoarece nu a acceptat succesiunea în termenul de şase luni, aspecte menţionate şi în plângerea penală înregistrată la 26 mai 2000 la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4. 109. Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâte, care au susţinut că dispoziţiile art. 308 din Codul de procedură civilă autorizează cercetarea falsului doar pe cale incidentală, în cadrul unei acţiuni preexistente, şi nu pe cale principală, a fost respinsă printr-o încheiere care, nefiind apelată, a intrat sub puterea lucrului judecat. 110. Prima instanţă a respins acţiunea, arătând că reclamantele - cărora le revenea sarcina probei - nu au făcut dovada existenţei unei ordonanţe sau hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa penală, care să statueze asupra imposibilităţii punerii în mişcare sau continuării acţiunii penale, ci au depus la dosar o plângere penală, fără a indica stadiul procedurii de soluţionare a acesteia. 111. Întrucât, în aplicarea dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, instanţa civilă are un rol subsidiar şi complementar instanţelor penale, prescripţia răspunderii penale nu poate fi analizată şi asumată doar în considerarea perioadei îndelungate de timp scurse de la data săvârşirii faptei şi în considerarea poziţiei procesuale a părţii adverse, care nu a contestat falsul. Reţine prima instanţă că, independent de aceste argumente, sunt relevante şi decisive considerentele altor hotărâri judecătoreşti definitive prin care s-a statuat în privinţa legalităţii certificatului de moştenitor. Totodată, pretinsa săvârşire a infracţiunilor de fals intelectual şi fals în declaraţii nu poate fi apreciată doar pe baza unor prezumţii simple, în condiţiile în care dosarul notarial nu mai există fizic din anul 2003. 112. Confirmând soluţia primei instanţe, în apel, tribunalul a subliniat în plus că acţiunea pentru stabilirea falsului raportată la falsul intelectual având doar o componentă penală se putea judeca numai în măsura în care pretinsul autor era indicat în calitate de pârât, în cererea de chemare în judecată, condiţie neîndeplinită în cauză. În privinţa falsului în declaraţii invocat în cererea de chemare în judecată s-a reţinut că acesta nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă. 113. Prin recursul formulat împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii au invocat, printre alte motive, şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, susţinând că instanţele de fond au reţinut că instanţa civilă nu poate constata că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare ori nu poate continua şi că noţiunea de fals din cuprinsul art. 308 din Codul de procedură civilă se limitează doar la situaţiile prevăzute de art. 304 şi art. 305 alin. (1) din acelaşi cod şi nu include şi falsul în înscrisuri reglementat de art. 320-322 şi art. 326 din Codul penal. 114. Totodată, recurentele au ataşat plângerea penală formulată împotriva unei pârâte şi a notarului emitent al certificatului de moştenitor, au solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor art. 308 din Codul de procedură civilă, precum şi o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale. Această din urmă cerere a fost, de asemenea, admisă prin aceeaşi încheiere prin care s-a dispus şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile. 115. În acest context, apreciind că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, autorul sesizării se întreabă dacă „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale“, considerând că de răspunsul la această întrebare depinde soluţionarea cauzei pe fond. 116. Or, analizând condiţia enunţată, se observă că problema competenţei instanţei civile - învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect stabilirea falsului la emiterea Certificatului de moştenitor nr. 755 din 12 iunie 1981, care atestă că C a acceptat succesiunea defunctului - sau a instanţei penale, nu a format obiectul cercetării instanţelor de fond. 117. Astfel, aşa cum s-a precizat anterior, aceste instanţe au respins acţiunea şi, respectiv, apelul reclamantelor, ca nefondate, în considerarea unor argumente referitoare la limitele învestirii instanţei, a cadrului procesual în care nu figura ca parte şi autorul pretinsului fals, precum şi a considerentelor decisive ale unor hotărâri judecătoreşti definitive, care au vizat parţial problema legalităţii certificatului de moştenitor în legătură cu care s-a invocat săvârşirea falsului. 118. Distinct de faptul dacă, în actuala reglementare procesuală civilă, în conformitate cu regulile stabilite prin art. 129 şi art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţia necompetenţei instanţei poate sau nu să fie invocată direct în recurs, se remarcă faptul că o atare chestiune nu a fost supusă cenzurii instanţei nici prin motivele de recurs şi nici de instanţă din oficiu, chiar dacă din încheierea de sesizare ar rezulta că aceasta a constituit problema centrală a litigiului (dat fiind modul de prezentare a circumstanţelor sesizării, descrise în încheierea de trimitere). 119. În altă ordine de idei, trebuie remarcat, în raport cu conţinutul întrebării adresate de Curtea de Apel Bucureşti, că se solicită o interpretare prin coroborare a prevederilor art. 308 „Cercetarea falsului de către instanţa civilă“ din Codul de procedură civilă cu cele ale art. 549^1 „Procedura de confiscare sau de desfiinţare a unui înscris în cazul clasării“ din Codul de procedură penală. În cauză însă nu s-a solicitat şi desfiinţarea înscrisului pretins fals, ci doar constatarea săvârşirii falsului, ceea ce reprezintă un argument în plus în susţinerea considerentelor care vizează neîndeplinirea cerinţei privind existenţa unui raport de dependenţă între chestiunea de drept ce face obiectul sesizării şi soluţia pe fond a cauzei. 120. Într-un cadru de analiză mai larg se are în vedere şi că sesizarea a fost fundamentată pe preexistenţa dezlegărilor regăsite în Decizia nr. XV din 21 noiembrie 2005 de recurs în interesul legii, pe conţinutul noilor reglementări ale art. 308 din Codul de procedură civilă, ale art. 549^1 din Codul de procedură penală şi pe necesitatea de a lămuri, în aplicarea dispoziţiilor art. 518 din Codul de procedură civilă, în ce măsură noile soluţii legislative ale Codului de procedură penală au condus la încetarea aplicabilităţii dezlegărilor din recursul în interesul legii. 121. Or, sub acest aspect, trebuie avut în vedere că atât cele două decizii de recurs în interesul legii nr. XV din 21 noiembrie 2005 şi nr. 2 din 4 aprilie 2011 - care au tranşat asupra posibilităţii promovării de către procuror a acţiunii în desfiinţarea înscrisului falsificat, în faţa instanţei civile, atunci când acţiunea penală s-a stins în faza de urmărire penală printr-o soluţie de netrimitere în judecată (pct. 2 al Deciziei nr. XV din 21 noiembrie 2005, care menţionează că aceeaşi acţiune aparţine părţilor în celelalte cazuri, nedezlegând o problemă de practică neunitară a recursului în interesul legii, ci doar reamintind calea de drept comun aflată la dispoziţia părţilor) -, cât şi noile dispoziţii ale art. 549^1 din Codul de procedură penală - care au reglementat asupra aceleiaşi căi procesuale pentru situaţiile în care procurorul a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, pe care însă au deferit-o în competenţa judecătorului de cameră preliminară, aşadar a unei instanţe penale - sunt incidente ipotezei în care titularul acţiunii/sesizării adresate instanţei este procurorul, ipoteză neregăsită însă în speţa aflată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti. 122. Instanţa de trimitere nu a fost învestită cu o acţiune în desfiinţarea înscrisului falsificat, ci cu una în constatarea falsului pe cale principală, la iniţiativa unora din subiectele afectate de existenţa înscrisului pretins fals, iar nu la cea a procurorului, ca urmare a clasării cauzei penale sau a renunţării la urmărirea penală, pentru a-şi pune problema în ce măsură soluţia Deciziei de recurs în interesul legii nr. XV din 21 noiembrie 2005, care a fost completată cu cea a Deciziei nr. 2 din 4 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, mai este producătoare de efecte juridice sub puterea de reglementare a noilor dispoziţii cuprinse în art. 549^1 din Codul de procedură penală. 123. Cât priveşte posibilitatea sesizării instanţei civile cu cercetarea falsului asupra unui înscris pe cale principală, în ipoteza unei acţiuni penale care nu mai poate fi pusă în mişcare sau care nu mai poate fi exercitată (problemă ce o cuprinde, implicit, şi pe aceea a competenţei instanţei civile de a cerceta falsul), se reţine că atât doctrina*, cât şi jurisprudenţa s-au pronunţat favorabil şi unanim, independent de problematica pe care a ridicat-o în practică acţiunea în desfiinţarea înscrisului falsificat iniţiată de procuror, în cazul emiterii de către acesta a unei ordonanţe de încetare a urmăririi penale ori a unei soluţii de neîncepere sau scoatere de sub urmărire penală (în terminologia Codului de procedură penală din 1968), ce a făcut obiectul dezlegărilor prin cele două decizii de recurs în interesul legii. * V. M. Ciobanu, G. Boroi, T. Briciu, Curs selectiv 2011, p. 272, I. Deleanu, Tratat 2013, vol. I, p. 1016, V. Dănăilă, în G. Boroi (coord.), Noul Cod, vol. I, p. 638, G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, p. 449-450. 124. Reamintind şi că scopul mecanismului reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă constă în exercitarea de către instanţa supremă a unui control a priori pentru asigurarea jurisprudenţei unitare, se înţelege că această procedură nu poate fi utilizată pentru obţinerea unei dezlegări asupra obiectului dedus judecăţii. 125. De altfel, în jurisprudenţa sa constantă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor dispoziţii legale la circumstanţele specifice fiecărui litigiu nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, ci revine instanţelor învestite cu soluţionarea cauzei, prin aplicarea metodelor de interpretare a normelor juridice recunoscute în dreptul intern (în acest sens, Decizia nr. 12 din 11 martie 2019, Decizia nr. 21 din 3 aprilie 2017, Decizia nr. 10 din 23 mai 2016). Pentru aceste considerente, în temeiul art. 521 cu referire la art. 519 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge ca inadmisibilă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „în interpretarea art. 308 din Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, coroborat cu art. 549^1 din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, competenţa de a cerceta falsul aparţine instanţei civile sau instanţei penale?“. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2019. Pentru judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data pronunţării hotărârii, aflat în prezent în concediu de odihnă, semnează preşedintele în funcţie, judecător Corina-Alina Corbu Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
