Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 2.748/1/2022
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Gabriela Elena│Înaltei Curţi de │
│Bogasiu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele │
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana │- preşedintele Secţiei │
│Constantinescu│de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Nicolae │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana │- judecător la Secţia I│
│Ruxandra │civilă │
│Tirică │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Ponea │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I│
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I│
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Zaharia│- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ruxandra │- judecător la Secţia a│
│Monica Duţă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a│
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Doina Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheza Attila │- judecător la Secţia │
│Farmathy │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia │
│Gheorghe │de contencios │
│Severin │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Carmen Mihaela│- judecător la Secţia │
│Voinescu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emilia Claudia│- judecător la Secţia │
│Vişoiu │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
└──────────────┴───────────────────────┘
1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este legal constituit, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023 (Regulamentul ÎCCJ). 2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena-Mădălina Ivănescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulamentul ÎCCJ. 4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.880/2/2022. 5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori şi o completare la raport, formulată de unul dintre judecătorii-raportori, ce au fost comunicate părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă. Totodată, se referă că intimatul-reclamant a depus un punct de vedere asupra chestiunilor de drept formulate, un punct de vedere cu privire la completarea la raport şi note scrise cu privire la aplicarea, în prezentul dosar, a dispoziţiilor Legii nr. 84/2023 pentru modificarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 7 aprilie 2023. 6. De asemenea, referă asupra faptului că au fost transmise de către curţile de apel din ţară opinii teoretice asupra problemelor de drept semnalate, fiind înregistrate opiniile ştiinţifice ale: Institutului Naţional al Magistraturii - Catedra de drept administrativ; Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti - Catedra de drept administrativ; Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti - Centrul de procedură civilă din cadrul Departamentului de drept privat; Facultăţii de Drept a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi; Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara. 7. La dosar a fost depus şi un punct de vedere întocmit de un membru al completului de judecată. 8. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării 9. Prin Încheierea din 7 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.880/2/2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarele chestiuni de drept: "Dacă din interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu? Dacă din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme?" II. Dispoziţiile legale supuse interpretării În ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă interpretării 10. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018 (Legea nr. 554/2004): - Art. 24. - (...) "(3) La cererea creditorului, în termenul de prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită, care curge de la expirarea termenelor prevăzute la alin. (1) şi care nu au fost respectate în mod culpabil, instanţa de executare, prin hotărâre dată cu citarea părţilor, aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă.(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor debitorul, în mod culpabil, nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma ce se va datora statului şi suma ce i se va datora lui cu titlu de penalităţi, prin hotărâre dată cu citarea părţilor. Totodată, prin aceeaşi hotărâre, instanţa va stabili, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă, despăgubirile pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.;" – „Art. 28. - (1) Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte. (...)“ 11. Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018 (Legea nr. 310/2018): - Art. 906. "(1) Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare.(2) Când obligaţia nu este evaluabilă în bani, instanţa sesizată de creditor îl poate obliga pe debitor, prin încheiere definitivă dată cu citarea părţilor, să plătească în favoarea creditorului o penalitate de la 100 lei la 1.000 lei, stabilită pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu.(3) Atunci când obligaţia are un obiect evaluabil în bani, penalitatea prevăzută la alin. (2) poate fi stabilită de instanţă între 0,1% şi 1% pe zi de întârziere, procentaj calculat din valoarea obiectului obligaţiei.(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă.(5) Penalitatea va putea fi înlăturată ori redusă, pe calea contestaţiei la executare, dacă debitorul execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu şi dovedeşte existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării.(6) Încheierea dată în condiţiile alin. (4) este executorie.(7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1)-(4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun." În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă interpretării 12. Codul de procedură civilă: - „Art. 521. - (...) (3) Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanţa care a solicitat dezlegarea, de la data pronunţării deciziei. (...)“; – Art. 430. "(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată.(2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (...)“;" – „Art. 431. - (...) (2) Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.“ III. Expunerea succintă a procesului. Obiectul învestirii instanţei care a solicitat pronunţarea unei hotărâri prealabile. Stadiul procesual în care se află pricina Istoricul litigiului 13. Prin Sentinţa civilă nr. 4.273/20.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 812/3/2018, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 462/31.01.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti au fost obligaţi, la cererea reclamantului A., să finalizeze şi să publice lista cu imobilele ce pot fi acordate în compensare în condiţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România coroborat cu art. 22^1 alin. (5) din Normele de aplicare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 401/2013. 14. Prin Sentinţa civilă nr. 2.404/5.04.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 1.335/27.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a fost admisă cererea formulată de reclamantul-creditor A. în contradictoriu cu pârâţii-debitori Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi au fost obligaţi debitorii să plătească în favoarea creditorului o penalitate de 300 de lei, stabilită pe zi de întârziere, calculată cu începere din ziua imediat următoare expirării termenului de 30 de zile prevăzut la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu reprezentat de Sentinţa civilă nr. 4.273/20.06.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. 15. Prin Decizia civilă nr. 2.339/4.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.059/2/2020, care a reformat, în cererea de recurs a creditorului A, Sentinţa civilă nr. 2.537/30.06.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 117.000 de lei, cu titlu de penalităţi, calculate până la data de 27.05.2020. 16. În considerentele deciziei amintite s-au reţinut următoarele: „3.5 ... textul art. 906 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a fost modificat, astfel: «... (4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere, dată cu citarea părţilor. Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă....». 3.6 Instanţa de control judiciar reţine, din interpretarea normelor mai sus redate, că această cuantificare a penalităţilor nu înlătură/epuizează obligaţia debitorilor de a pune în executare sentinţa ce constituie titlu executoriu, care subzistă în continuare. Astfel, la fiecare interval de 3 luni de zile de neexecutare, creditorul formulează cerere de fixare a penalităţilor datorate până la acel moment, după care, dacă în următoarele 3 luni debitorul tot nu execută obligaţia, creditorul formulează o nouă cerere de fixare a penalităţilor datorate până la acest nou moment, adică fixarea penalităţilor se face pentru câte 3 luni şi la cererea creditorului din 3 în 3 luni. (...) În această ordine de idei, instanţa de recurs consideră că recursul reclamantului este întemeiat în măsura ce se desprinde din cele ce preced, astfel că va acorda penalităţi pentru întreg intervalul 2.03.2019-27.05.2020, însemnând 450 de zile, din care se vor scădea cele 60 de zile (intervalul de suspendare pe perioada stării de urgenţă, 15.03.2020-14.05.2020), rezultând astfel 390 de zile, adică suma de 117.000 de lei. Pentru intervalele ulterioare de câte 3 luni, creditorul are la îndemână noi cereri de fixare a penalităţilor pentru fiecare interval de 3 luni epuizat de la momentul 27.05.2020.“ 17. Prin Sentinţa civilă nr. 2.785/26.04.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 205/28.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 4.594/2/2021, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 83.400 de lei, cu titlu de penalităţi, aferente intervalelor 28.05.2020-28.08.2020, 29.08.2020-30.11.2020 şi 1.12.2020-1.03.2021. 18. În considerentele sentinţei, Tribunalul Bucureşti a arătat că „6. Potrivit art. 906 alin. (4) teza a doua NCPC, «Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei complet㻓. 19. Prin considerentele Deciziei civile nr. 205/28.01.2022 s-au reţinut şi următoarele argumente: „Dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi. Executarea unei hotărâri, pronunţată de orice instanţă, trebuie aşadar considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenţie (Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40). (...) Curtea atrage atenţia că în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României din 7 ianuarie 2014, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut aplicarea art. 46 CEDO, constatând o situaţie de nerespectare sistemică a dreptului prevăzut de art. 6 CEDO de către debitori instituţii ale statului care fie refuză pur şi simplu executarea unei hotărâri judecătoreşti definitive sau execută tardivă hotărârea. (...) S-a constatat că această situaţie, identificată şi în prezenta cauză, este consecinţa unei disfuncţionalităţi structurale persistente, fiind o practică incompatibilă cu Convenţia [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 135] ...“. 20. Prin Sentinţa civilă nr. 1.517/22.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019, a fost admisă cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi s-a stabilit că debitorii datorează creditorului, în solidar, suma de 110.700 de lei, cu titlu de penalităţi, aferente intervalelor 2.03.2021-2.06.2021, 3.06.2021-3.09.2021, 4.09.2021-4.12.2021 şi 5.12.2021-5.03.2022. 21. În considerentele sentinţei respective, Tribunalul Bucureşti a arătat că: „Potrivit art. 906 alin. (4) teza a doua NCPC, «Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă». 8. În cauză, debitoarele nu au reuşit să demonstreze, în cursul prezentei etape a procedurii execuţionale judiciare, că obligaţia stabilită prin titlul executoriu pe care creditorul îşi întemeiază pretenţiile ar fi fost adusă la îndeplinire, până la data finalizării dezbaterilor.“ Recursul declarat împotriva Sentinţei civile nr. 1.517/22.03.2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 6.119/3/2019 22. Împotriva Sentinţei civile nr. 1.517/22.03.2022, pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, şi Primăria Municipiului Bucureşti au declarat recurs, înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, cu Dosarul nr. 4.880/2/2022. 23. Prin memoriul de recurs, recurenţii au criticat soluţia primei instanţe de admitere a cererii de chemare în judecată, invocând, în drept, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă. 24. Printre criticile aduse sentinţei recurate, părţile recurente au susţinut şi inadmisibilitatea cererii reclamantului-creditor de fixare, din nou, a penalităţilor de întârziere în raport cu dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, susţinând, în esenţă, că din analiza acestui text legal reiese că după expirarea unui termen de trei luni se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează la stabilirea unor sume definitive, atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului. În plus, prin aceeaşi încheiere se acordă şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, o dată în plus, faptul că, în concepţia legiuitorului, o executare a sentinţei, după expirarea termenului de 3 luni de la momentul aplicării amenzilor şi penalităţilor, nu mai este previzibilă. Pornind de la aceste considerente s-a apreciat că, în materia contenciosului administrativ, legiuitorul a prezumat că, la expirarea termenului de 3 luni prevăzut de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, executarea în natură a obligaţiei de către autoritatea publică nu mai este posibilă, motiv pentru care creditorul are dreptul să ceară stabilirea sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, însă, în acelaşi timp şi obligatoriu, şi despăgubirile pentru neexecutarea în natură a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu. În raport cu această interpretare rezultă că sintagma „până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu“ trebuie înţeleasă în sensul că cel târziu până la împlinirea termenului de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât după împlinirea acestui termen nu mai este posibilă o executare în natură a obligaţiei. Ar fi, de altfel, disproporţionat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influenţa întinderea sancţiunilor prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor finale. Penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă). Raţiunile pentru care legiuitorul a permis o sporire a patrimoniului creditorului cu valoarea penalităţilor, raţiuni care sunt legate de efortul de a impune executarea în natură a obligaţiei principale, încetează din momentul în care o astfel de executare în natură nu mai este previzibilă, acceptându-se transformarea obligaţiei de a face, în mod definitiv, într-o obligaţie de a da o sumă de bani. 25. Prin întâmpinare, intimatul-reclamant creditor A. a solicitat respingerea recursului. 26. În motivare, a subliniat că prin Decizia definitivă nr. 2.339/4.12.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 5.059/2/2020, s-a soluţionat prima cerere de stabilire a sumei fixe cu titlu de penalităţi întemeiată pe art. 25 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, statuându-se asupra procedurii de formulare succesivă de cereri de stabilire de sume fixe cu titlu de penalităţi, chestiune intrată în puterea lucrului judecat, iar instanţa de executare - atât prima instanţă, cât şi instanţa de recurs - este ţinută să respecte cele stabilite prin decizia definitivă. Fiind foarte clare cele statuate prin Decizia definitivă nr. 2.339/4.12.2020, creditorului i-au fost admise până în prezent, în mod definitiv, două cereri de stabilire de sume fixe cu titlu de penalităţi, respectiv pentru intervale de câte 3 luni epuizate între 2.03.2019-27.05.2020 (Decizia nr. 2.339/ 4.12.2020, Dosar nr. 5.059/2/2020) şi între 28.05.2020-1.03.2021 (Sentinţa nr. 2.785/26.04.2021, definitivă prin Decizia nr. 205/28.01.2022, Dosar nr. 4.594/2/2021). 27. În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii invocată de recurenţi, partea intimată a solicitat a fi respinsă, fiind nefondată şi întemeiată pe o interpretare abuzivă a art. 24 din Legea nr. 554/2004. Astfel, prin invocarea acestei excepţii, recurenţii pretind, în esenţă, ca instanţa de control judiciar să le creeze posibilitatea de a nu respecta legea şi titlul executoriu, fapt inacceptabil din partea unor persoane juridice de drept public. 28. Art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 trimite la ansamblul prevederilor art. 906 din Codul de procedură civilă, prin urmare, şi la forma art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, modificată de Legea nr. 310/2018, care instituie în favoarea creditorului termene de 3 luni pentru formularea succesivă de cereri de stabilire a sumei fixe cu titlu de penalităţi. Prin urmare, este vorba despre un beneficiu legal prevăzut în folosul creditorului, nicidecum despre o sancţiune juridică, astfel că nu poate fi primită interpretarea făcută de recurenţi, în sensul că după expirarea termenului de trei luni se consideră că mijloacele coercitive nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Este evident că, prin instituirea dreptului creditorului de a formula cereri succesive, din 3 în 3 luni, pentru a se stabili în favoarea sa sume fixe cu titlu de penalităţi, legiuitorul a dorit să sancţioneze conduita pasivă a debitorului de neexecutare a titlului executoriu, până la stingerea completă a obligaţiei, exprimare pe care legiuitorul o foloseşte, în mod expres, în partea finală a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. 29. Totodată, în cauză, deja s-a pronunţat o decizie definitivă prin care se stabileşte dreptul creditorului de a pretinde sume fixe cu titlu de penalităţi pentru fiecare interval de 3 luni de neexecutare a obligaţiei din titlul executoriu până în momentul executării efective a acesteia, anume Decizia nr. 2.339/4.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Prin urmare, pretenţia creditorului de stabilire a celei de-a treia sume fixe cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea titlului executoriu nu are doar fundament legal, ci are şi fundament judiciar, context în care excepţia inadmisibilităţii invocată de către recurenţi desconsideră hotărârile definitive ale instanţei de contencios administrativ. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile 30. Prin Încheierea din 7 noiembrie 2022, instanţa de trimitere a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, după ce, în prealabil, pusese acest aspect în discuţia părţilor. IV. Punctul de vedere al completului de judecată care a adresat sesizarea A. Asupra admisibilităţii sesizării 31. Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, respectiv: (i) sesizarea este formulată în cursul unei cauze aflate în stare de judecată, respectiv Dosarul nr. 4.880/2/2022 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal; (ii) instanţa care formulează sesizarea - Curtea de Apel Bucureşti - este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 25 alin. (3) şi art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, ca instanţă de recurs; (iii) instanţa care formulează sesizarea - Curtea de Apel Bucureşti - este competentă, faţă de dispoziţiile art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 25 alin. (3) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, să soluţioneze recursul declarat împotriva unei sentinţe pronunţate, în primă instanţă, de Tribunalul Bucureşti - Secţia de contencios administrativ şi fiscal într-un proces având ca obiect cuantificarea/lichidarea penalităţilor de întârziere stabilite anterior în cursul procedurii de executare silită specifică materiei contenciosului administrativ; (iv) soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată în recurs depinde de chestiunile de drept a căror lămurire se cere, respectiv: (1) interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018), spre a se analiza dacă reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu, precum şi (2) interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, spre a se verifica dacă în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme. Astfel, interpretările în discuţie sunt esenţiale pentru a se stabili admisibilitatea acţiunii (ca o condiţie sine qua non pentru soluţionarea pe fond a litigiului) şi eventualul caracter fondat al căii de atac cu care a fost învestită instanţa de sesizare. Totodată, chestiunea de drept sesizată este una reală, cu un grad de dificultate suficient de mare; (v) chestiunea de drept a cărei lămurire se cere este nouă şi nu rezultă a face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare sau pronunţat ori al unei alte hotărâri obligatorii pronunţate de instanţa supremă. Referitor la prima întrebare adresată, normele juridice menţionate sunt reflectate de forme de reglementare intrate în vigoare în cursul anului 2018, fie ca efect al Legii nr. 212/2018 pentru modificarea şi completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi a altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018, fie ca efect al Legii nr. 310/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum şi pentru modificarea şi completarea altor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Într-adevăr, prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018, s-a decis cu caracter obligatoriu că: „În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare: - termenul în care creditorul poate solicita fixarea sumei ce i se datorează de către debitor cu titlu de penalităţi este termenul de prescripţie a executării silite, de 3 ani, reglementat de art. 706 din Codul de procedură civilă, termen care curge de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia; - penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; - în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa de judecată poate stabili valoarea obiectului obligaţiei la care se aplică penalităţile de întârziere stabilite în procent pe zi de întârziere, în ipoteza în care instanţa prevăzută la art. 24 alin. (3) din aceeaşi lege nu a stabilit acest lucru.“ În considerentele deciziei sus-menţionate, instanţa supremă a arătat între altele că „75. .... art. 906 alin. (4) are un conţinut similar art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, existând raţiuni pentru care, cel puţin sub aspectele care se suprapun, cele două articole să fie interpretate în mod similar, afară de situaţia în care există argumente contrare deduse din specificitatea raporturilor de contencios administrativ .... 93. În schimb, în ceea ce priveşte data până la care se stabilesc penalităţile, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalităţile se stabilesc «până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu». 94. Această sintagmă trebuie interpretată în contextul întregului articol 24 din Legea nr. 554/2004, analiza coroborată conducând la concluzia că aceste penalităţi nu pot curge după împlinirea termenului de trei luni, în care debitorul ar fi trebuit să îşi execute obligaţia.“ Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a raportat în analiza efectuată la reglementarea art. 906 din Codul de procedură civilă, forma de reglementare relevantă avută în vedere a fost „(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.“, în legătură cu care se pronunţase, de altfel, şi Decizia nr. 16/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit căreia „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi“. Or, ulterior Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, reglementarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1074 din 18 decembrie 2018. Procesului de faţă, implicând o procedură de executare silită specifică materiei contenciosului administrativ, declanşată la nivelul anului 2019 (Dosar nr. 6.119/3/2019), îi este incidentă forma de reglementare a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, fiind contemporană totodată şi noua reglementare a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, rezultat al modificării şi completării prin Legea nr. 310/2018. În consecinţă, ulterior pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018 a intervenit o modificare în cadrul normativ avut în vedere de către instanţa supremă la momentul respectiv, ce implică o analiză a măsurii în care noul context de reglementare este susceptibil de interpretarea deja existentă în considerarea deciziei amintite, respectiv Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, în sensul că penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare, sau a avut ca efect conferirea în beneficiul creditorului a unui drept de a obţine fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. Într-adevăr, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a mai fost învestit cu necesitatea interpretării dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi cu ocazia pronunţării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21/2021, prin care s-a dispus că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, după pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de prescripţie a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului.“ Totuşi, în cazul acestei decizii, instanţa supremă a exclus relevanţa Legii nr. 310/2018 pentru analiza efectuată, arătând că „52. ...., este de observat că atât părţile litigante, cât şi instanţa titulară a sesizării se raportează în mod greşit, în propriile analize, la art. 24 din Legea nr. 554/2004 prin coroborare cu prevederile Codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate, începând cu data de 21 decembrie 2018, prin Legea nr. 310/2018, deşi aceste modificări se aplică - potrivit art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Codul de procedură civilă - doar executărilor silite începute după intrarea lor în vigoare. Or, în speţă, procedura specială de executare a fost demarată de creditor anterior acestui moment, respectiv la data de 7 noiembrie 2014 (Dosarul nr. 7.895/118/2014 al Tribunalului Constanţa, înregistrat ulterior ca Dosarul nr. 842/99/2015 pe rolul Tribunalului Iaşi). 53. În prezenta decizie vor fi avute în vedere dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 554/2004, în forma în vigoare la data începerii procedurii speciale de executare silită - 7 noiembrie 2014, precum şi ale art. 891 şi 905 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 3 august 2012 (care au devenit art. 892 şi, respectiv, art. 906 din Codul de procedură civilă, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015), doar în aceste condiţii chestiunea de drept sesizată putând fi considerată că are legătură cu soluţionarea pe fond a cauzei...“. În concluzie, nici prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, şi nici prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21/2021 nu s-a realizat vreo analiză asupra dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018. În consecinţă, apreciază instanţa de trimitere, condiţia noutăţii chestiunii de drept apare a fi îndeplinită. Referitor la cea de-a doua întrebare propusă spre analiză, instanţa de trimitere arată că o lămurire a raportului dintre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat asociat unei hotărâri judecătoreşti definitive şi efectul unei decizii pronunţate în condiţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă nu se identifică într-o decizie cu caracter obligatoriu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru ipoteza în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept. În ceea ce priveşte cerinţa noutăţii chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, în lipsa unei definiţii legale a „noutăţii“ şi a unor criterii de determinare a acesteia, rămâne atributul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sesizată cu pronunţarea unei hotărâri prealabile, să hotărască dacă problema de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă. În practica instanţei supreme cu privire la criteriile de stabilire şi de identificare a cerinţei „noutăţii“ s-a statuat cu caracter de principiu că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată. Prin urmare, caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor. Or, în speţă, deşi reglementarea legală nu este de dată recentă, implicând analiza dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi ale art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în vigoare începând cu data de 15.02.2013, totuşi nu reiese a exista o jurisprudenţă suficient de consistentă care să fi statuat cu privire la problema de drept în discuţie şi care să permită deci conturarea unei practici stabile a instanţelor de judecată. Instanţa de trimitere conchide în sensul îndeplinirii condiţiei noutăţii şi în cazul celei de-a doua întrebări adresate, deşi reglementările vizate, anume art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se aplică deja de aproximativ 9 ani, fără însă a exista coordonate consistente în jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti din care să rezulte necesitatea de a favoriza în raporturile juridice dintre părţi fie efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, fie caracterul obligatoriu al hotărârii pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atunci când hotărârea judecătorească definitivă şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ar interpreta de manieră contrară contextul normativ invocat într-un proces. Se apreciază că utilitatea, în dosarul principal, a unui răspuns pentru cea de-a doua întrebare intervine în măsura în care răspunsul pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie l-ar da de manieră directă (prin dispozitivul deciziei ce se va pronunţa) sau indirectă (prin considerentele deciziei ce se va pronunţa) primei întrebări ar fi într-un sens similar sau identic soluţiei din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, întrucât, într-o astfel de ipoteză, ar fi contrară modului de interpretare a normelor juridice ale art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă reieşit din hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior în cursul aceleiaşi proceduri de executare silită vizându-i pe creditorul A. şi pe debitorii Primăria Municipiului Bucureşti şi municipiul Bucureşti, prin primarul general. B. Asupra fondului chestiunii de drept 32. Cu privire la chestiunile de drept supuse dezlegării, instanţa de trimitere şi-a argumentat punctul de vedere în sensul următor: Prima chestiune de drept supusă dezlegării 33. Raportându-se la dispoziţiile art. 24 alin. (3) şi (4) şi ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018, instanţa de trimitere arată că art. 24 din lege stabileşte două etape ale procedurii de executare silită proprii materiei contenciosului administrativ: a) în prima etapă, ca urmare a omisiunii debitorului de respectare a obligaţiilor instituite prin titlul executoriu, instanţa judecătorească aplică conducătorului autorităţii publice sau, după caz, persoanei obligate o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere, care se face venit la bugetul de stat, iar reclamantului îi acordă penalităţi, în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă; b) în cea de-a doua etapă, în măsura în care debitorul a persistat în conduita de neexecutare a obligaţiilor instituite prin titlul executoriu, instanţa judecătorească fixează/stabileşte suma datorată statului în considerarea amenzii aplicate în prima etapă, respectiv suma datorată creditorului ca urmare a penalităţilor acordate tot în prima etapă. 34. Lectura atentă a dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 permite constatarea faptului că doar art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 face trimitere la art. 906 din Codul de procedură civilă, fără însă ca o astfel de trimitere să se mai regăsească de manieră explicită şi la art. 24 alin. (4) amintit. 35. Astfel, instanţa de trimitere apreciază că este evident că, în situaţia art. 24 alin. (3), corespunzător primei etape a procedurii de executare silită reglementate de Legea nr. 554/2004, există o completare a acestei norme juridice cu art. 906 din Codul de procedură civilă, fără însă ca o astfel de certitudine să mai existe şi în cazul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, vizând cea de-a doua etapă indicată anterior, textul legal nemaiconţinând nicio trimitere explicită la art. 906 din Codul de procedură civilă. 36. În aceste condiţii, pentru ca art. 906 din Codul de procedură civilă să fie relevant în cea de-a doua etapă a procedurii de executare silită, aplicabilitatea sa ar trebui dedusă pe cale de interpretare, fie în considerarea art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fie ca urmare a faptului că norma juridică respectivă era incidentă în prima etapă de executare silită. 37. Analiza art. 906 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018, indică următoarele concluzii: - alin. (1) al textului legal nu prezintă relevanţă pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004 în vederea completării, întrucât legea specială a contenciosului administrativ detaliază propriile condiţii pentru declanşarea şi desfăşurarea procedurii de executare silită; – alin. (2) şi (3) ale textului legal sunt relevante în principiu pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât stabilesc modul de aplicare a penalităţilor atât pentru obligaţiile evaluabile în bani, cât şi pentru cele neevaluabile în bani, ceea ce norma juridică din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu detaliază, ci indică posibilitatea de acordare a unor penalităţi în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă; – alin. (6) şi (7) ale textului din Codul de procedură civilă nu sunt relevante pentru art. 24 din Legea nr. 554/2004, întrucât Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 detaliază la art. 25 procedura de judecată proprie materiei şi conţine la art. 24 alin. (4) dispoziţii specifice privind acordarea despăgubirilor; – alin. (5) al art. 906 din Codul de procedură civilă nu este relevant pentru analiza de faţă; – alin. (4) al textului legal prezintă, în prima sa teză, o formulare similară art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, fiind în legătură cu fixarea/lichidarea penalităţilor de întârziere, dar dezvoltă o a doua teză care nu se regăseşte în conţinutul art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, anume posibilitatea de fixare/lichidare în mod repetat a penalităţilor respective pentru intervale succesive de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. 38. Referitor la alin. (4) al art. 906 din Codul de procedură civilă, din moment ce textul legal este menit a reglementa un aspect privind fixarea/lichidarea penalităţilor de întârziere, iar nu stabilirea lor, se poate afirma că este lipsit de relevanţă în contextul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, întrucât această din urmă normă juridică reglementează prima etapă a procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ, anume aceea în care se aplică amenda şi se acordă penalităţile, iar nu cea de-a doua etapă a procedurii de executare silită, când sumele respective se fixează/lichidează. 39. Pe de o parte, dacă cele două etape ale procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ prezintă autonomie, faptul că art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 trimite la art. 906 din Codul de procedură civilă este indiferent pentru art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, din moment ce ultima normă juridică nu mai trimite la art. 906 din Codul de procedură civilă, lipsind deci voinţa legiuitorului de completare expresă şi a celei de-a doua etape a procedurii de executare silită din materia contenciosului administrativ cu principiile dreptului comun de la art. 906 alin. (4) din cod. 40. Pe de altă parte, dacă cele două etape amintite se găsesc într-o simbioză esenţială, trimiterea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 la art. 906 din Codul de procedură civilă este suficientă pentru ca ansamblul reglementării acestei din urmă norme juridice din dreptul comun să fie relevant prin prisma principiilor sale fundamentale şi pentru procedura de executare silită proprie contenciosului administrativ, deci inclusiv pentru art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004. 41. Totuşi, apreciază instanţa de trimitere, reţinând şi dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 554/2004, art. 24 în discuţie este incontestabil o normă specială în raport cu art. 906 amintit, primul text legal fiind reglementat într-o lege cu caracter special, ce stabileşte o procedură cu caracter derogatoriu, specifică materiei contenciosului administrativ, inclusiv sub aspectul executării silite. 42. Or, modificarea operată de legiuitor asupra Codului de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018 priveşte dreptul comun, fără însă ca o modificare similară să se regăsească şi în cazul legii speciale a contenciosului administrativ. 43. În aceste condiţii, nu este excesivă îndoiala că modificarea operată de legiuitor prin Legea nr. 310/2018 cu privire la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă ar fi relevantă şi pentru art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, câtă vreme o intervenţie asupra dreptului comun este în principiu indiferentă cu privire la norma specială. 44. Însă, art. 622 din Codul de procedură civilă stabileşte cu caracter general regula că obligaţia stabilită prin hotărârea unei instanţe sau printr-un alt titlu executoriu se duce la îndeplinire de bunăvoie [alin. (1)], respectiv că, în cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia sa, aceasta se duce la îndeplinire prin executare silită, ce are loc în oricare dintre formele prevăzute de lege, simultan sau succesiv, până la realizarea dreptului recunoscut prin titlul executoriu [alin. (2) şi (3)]. 45. În consecinţă, scopul executării silite este să asigure creditorului îndeplinirea de către debitor întocmai şi în integralitate a obligaţiei/obligaţiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă. 46. În strânsă legătură cu principiul fundamental afirmat de art. 622 din Codul de procedură civilă, şi art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pune la îndemâna creditorului instrumente eficiente pentru determinarea debitorului la executarea obligaţiei cu caracter personal ce îi incumbă, existând posibilitatea obligării sale în mod continuu şi repetat la plata penalităţilor, prin fixarea/lichidarea lor, până la data conformării. 47. Instanţa de trimitere indică, în susţinerea argumentelor prezentate în cele de mai sus, considerentele reţinute în hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 7.01.2014 în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României. 48. Aşadar, conform concluziilor instanţei de trimitere, de esenţa hotărârii judecătoreşti definitive este executarea sa, aparţinând creditorului să aprecieze măsura în care insistă în mecanismul executării silite spre a determina debitorul să se conformeze obligaţiei ce îi incumbă, motiv pentru care art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă pune la dispoziţia creditorului instrumente eficiente în acest scop prin permiterea fixării repetate a penalităţilor acordate, pentru fiecare interval succesiv de 3 luni în care debitorul îşi menţine conduita de a nu executa ceea ce îi incumbă. 49. Referitor la raportul dintre art. 24 din Legea nr. 554/2004 şi art. 906 din Codul de procedură civilă, formele în vigoare anterior modificărilor şi completărilor aduse prin Legea nr. 212/2018 şi prin Legea nr. 310/2018, sunt indicate aspecte analizate în jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, paragrafele 75 şi 93-98, şi în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 21/2021, paragrafele 60-61, 64-66, 72-74. 50. Totuşi, analiza efectuată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în deciziile nr. 12/2018 şi nr. 21/2021 priveşte un context legislativ care a fost modificat şi completat prin Legea nr. 212/2018 referitor la Legea nr. 554/2004, respectiv Legea nr. 310/2018 referitor la Codul de procedură civilă, cu menţiunea că acest din urmă act normativ a stabilit în mod explicit continuarea procedurii de executare silită la cererea creditorului până la executarea obligaţiei incumbând debitorului, prin constrângerea sa ca urmare a fixării/lichidării succesive a penalităţilor stabilite iniţial în principiu. 51. În opinia instanţei de trimitere, modificarea operată în dreptul comun - Legea nr. 310/2018 - cu privire la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă ridică întrebarea legitimă dacă mecanismul specific celei de-a doua etape de executare silită proprii materiei contenciosului administrativ permite în continuare, prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, ca obligaţia stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă în sensul art. 24 alin. (1) din acelaşi act normativ să fie înlocuită definitiv, la împlinirea celor 3 luni vizate de art. 24 alin. (4) indicat şi în Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 12/2018, în caz de neexecutare, cu o obligaţie de plată a penalităţilor fixate şi a eventualelor despăgubiri solicitate de creditor, având consecinţa închiderii executării silite, chiar şi atunci când obligaţia iniţială instituită judecătoreşte a fost ignorată de autoritatea publică debitoare. 52. Altfel spus, ar fi necesar a se lămuri măsura în care dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţia (europeană) pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dar şi de art. 21 din Constituţia României, devine iluzoriu, prin faptul că ordinea juridică internă a statului român ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi, doar ca urmare a plăţii unei sume de bani, rezultată în principiu din fixarea/lichidarea penalităţilor acordate potrivit art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004. Cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării 53. Codul de procedură civilă conferă deciziei date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea problemelor de drept un caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice sau să interpreteze norma juridică vizată de acea dezlegare în sensul stabilit de instanţa supremă. 54. Totodată, efectele autorităţii de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 din Codul de procedură civilă, sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părţilor, aceeaşi cauză juridică şi acelaşi obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicţia între dispozitivele hotărârilor judecătoreşti; (2) efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părţi să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă. 55. Excepţia autorităţii de lucru judecat reprezintă o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorităţii de lucru judecat. 56. Elementele autorităţii de lucru judecat, atunci când se urmăreşte blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: a) părţile, b) obiectul şi c) cauza, care trebuie să fie aceleaşi în ambele procese, după cum urmează: a) părţile trebuie să participe în ambele procese în aceeaşi calitate, adică să figureze în ambele cereri fie în calitate de titulari de drepturi, fie în calitate de obligat în raportul juridic dedus judecăţii, fiind avută în vedere identitatea lor juridică; b) obiectul priveşte atât pretenţia formulată prin cerere, cât şi dreptul subiectiv invocat; identitatea de obiect presupune reclamarea aceluiaşi beneficiu juridic imediat cu cel dedus judecăţii anterior, formularea aceleiaşi pretenţii, nu numai cu referire la obiectul material, ci şi la dreptul subiectiv care poartă asupra acestuia. Pentru a stabili existenţa identităţii de obiect trebuie analizat comparativ acest element al cererii de chemare în judecată cu ceea ce a stabilit instanţa anterior; c) cauza este fundamentul raportului juridic dedus judecăţii, temeiul juridic al cererii; pentru a exista identitate de cauză trebuie să se regăsească acelaşi fundament (act sau fapt juridic ori material) pe care se sprijină dreptul a cărui valorificare se urmăreşte prin intermediul acţiunii, împreună cu împrejurările de fapt care au generat promovarea acţiunii. Nu trebuie confundată cauza cu scopul urmărit prin introducerea acţiunii, pentru că este posibil să se tindă la obţinerea aceleiaşi finalităţi, dar pe temeiuri juridice diferite, astfel că incidenţa autorităţii de lucru judecat este exclusă. 57. În cazul efectului pozitiv nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional. Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese. Astfel, autoritatea de lucru judecat la care se referă art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă poate fi opusă ca apărare de fond. 58. În concluzie, efectul pozitiv presupune existenţa unui proces în desfăşurare între aceleaşi părţi, în cadrul căruia se impun dezlegările anterioare ale instanţei, iar efectul negativ opreşte o nouă judecată în fond. 59. Potrivit art. 430 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.“ 60. În interpretarea textului menţionat, doctrina relevantă de drept procesual civil a reţinut că, „în privinţa considerentelor care intră în autoritatea de lucru judecat, textul precizează că este vorba despre acelea pe care se sprijină soluţia din dispozitiv. Este vorba despre acele considerente aşa-numite «decisive», explicaţia şi fundamentul soluţiei, care trebuie să participe, în egală măsură, la autoritatea de lucru judecat a dispozitivului. Considerentele care sprijină în mod necesar hotărârea instanţei trebuie să se bucure de autoritate de lucru judecat pentru că, în fapt, ele fac corp comun cu dispozitivul, în absenţa lor soluţia fiind neclară, necunoscându-se limitele judecăţii şi nici aspectele tranşate în mod definitiv, fără posibilitatea reluării dezbaterii judiciare asupra lor. (…) Intră în autoritatea de lucru judecat şi acele motive care conţin ele însele, separat de soluţia din dispozitiv (şi făcând posibilă adoptarea acesteia), rezolvări ale unor chestiuni litigioase. Este vorba despre aşa-numitele motive cu valoare decizională care vin să tranşeze aspecte ale litigiului dedus judecăţii de o manieră incidentală, aşa încât rezolvarea asupra lor nu se poate regăsi în dispozitiv (decât de o manieră indirectă). Motivele decizorii nu vin să explice soluţia din dispozitiv, ci conţin ele însele soluţia asupra unei apărări (…). A nega efectul autorităţii de lucru judecat unei soluţii date de instanţă asupra unui punct litigios supus dezbaterii părţilor, doar pe motiv că soluţia se regăseşte în considerente, înseamnă a contesta însuşi fundamentul autorităţii de lucru judecat - verificarea jurisdicţională care dă răspuns contestaţiei făcute de părţi - şi de a deschide şirul altor procese.“ (a se vedea A. Nicolae în Noul Cod de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. I - art. 1-526, colectiv de autori sub coordonarea V.M. Ciobanu şi M. Nicolae, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 952-955; în opinie similară a se vedea şi M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II - Procedura contencioasă în faţa primei instanţe. Procedura necontencioasă judiciară. Proceduri speciale, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 586-587, dar şi G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, pag. 565-566). 61. În cauza de faţă, spre a nu interveni antepronunţarea, instanţa de trimitere nu poate afirma că hotărârile judecătoreşti pronunţate în dosarele nr. 6.119/3/2019, nr. 5.059/2/2020 şi nr. 4.594/2/2021 se bucură sau nu de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, însă, în măsura în care va fi reţinut efectul amintit, considerentele reproduse anterior din textul acelor hotărâri judecătoreşti sunt susceptibile de a tranşa premise ale deciziei ce va fi pronunţată de instanţa de recurs, anume faptul că şi în procedura de executare silită specifică materiei contenciosului administrativ un creditor este îndreptăţit să solicite fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă. 62. La fel ca în cazul hotărârii prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, şi hotărârea judecătorească prin care s-a tranşat o chestiune litigioasă între părţile cauzei se bucură de obligaţia respectării efectului pozitiv asociat autorităţii de lucru judecat. 63. Or, atunci când, într-un proces ulterior, instanţa judecătorească se găseşte confruntată cu obligaţia de a respecta atât art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, cât şi art. 430 şi următoarele din Codul de procedură civilă, iar decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv hotărârea judecătorească definitivă ce se bucură de autoritate de lucru judecat dezleagă în mod diferit o chestiune de drept esenţială sau importantă în acel proces, trebuie lămurit căreia dintre cele două hotărâri trebuie să îi fie acordată prioritate, respectarea ambelor nefiind în mod obiectiv posibilă din cauza contrarietăţii lor. 64. Instanţa de trimitere mai subliniază că o analiză circumstanţială, anume de la caz la caz, nu pare să fie posibilă, întrucât de fiecare dată vor fi în concurs ambele hotărâri amintite, astfel că judecătorului îi va incumba să o aplice fie pe cea care tranşează cu caracter general şi obligatoriu chestiunea de drept potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, fie pe cea care a stabilit cu autoritate de lucru judecat în sens contrar modul de interpretare şi aplicare a unei norme juridice în raportul concret dintre părţile procesului. 65. În ipoteza în care decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în condiţiile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă ar fi ulterioară hotărârii judecătoreşti ce se bucură de efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în legătură cu interpretarea sau aplicarea normei juridice, caz în care s-ar putea considera că intervine un element nou care să diferenţieze cauza juridică a celor două procese (cel iniţial în care a fost deja pronunţată o hotărâre judecătorească definitivă şi cel ulterior în care se invocă efectul respectiv), deşi textul legal va fi acelaşi în ambele situaţii, doar una dintre interpretările posibile aflate în concurs va fi prevalentă potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 66. Totuşi, argumentează instanţa de trimitere, ipoteza respectivă nu epuizează situaţiile posibile, întrucât nu este exclusă nici împrejurarea în care hotărârea judecătorească definitivă în legătură cu care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat să fie ulterioară deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunţată cu omiterea acestei din urmă soluţii cu caracter obligatoriu. 67. De fiecare dată însă, judecătorul, ce se va găsi învestit ulterior cu analiza normei juridice interpretate diferit prin cele două categorii de hotărâri judecătoreşti, va trebui ca, în noul proces, să îşi întemeieze soluţia şi considerentele pe una dintre cele două, aplicarea ambelor nefiind posibilă după cum s-a arătat deja, din cauza caracterului lor contradictoriu. 68. La nivelul Uniunii Europene, fiind confruntată cu o problemă de principiu similară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Cauza C-429/19 Cabinet de Avocat U.R. împotriva Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice, MJ şi NK, a reţinut, prin dispozitiv că „... 2) Dreptul Uniunii se opune ca, în cadrul unui litigiu privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), o instanţă naţională să aplice principiul autorităţii de lucru judecat atunci când acest litigiu nu priveşte o perioadă de impozitare identică cu cea care era în discuţie în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească ce a dobândit respectiva autoritate şi nici nu are acelaşi obiect ca acesta, iar aplicarea principiului menţionat ar împiedica luarea în considerare, de către instanţa amintită, a reglementării Uniunii în materie de TVA.“. 69. Aşadar, instanţa din Luxemburg s-a referit, într-o cauză concretă, la concursul dintre efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi obligativitatea dreptului Uniunii Europene, inclusiv prin prisma hotărârilor pronunţate de instanţa respectivă. V. Punctul de vedere al părţilor cu privire la chestiunile de drept 70. Recurenţii-pârâţi din litigiul în care a fost formulată sesizarea nu au exprimat niciun punct de vedere privind sesizarea propusă de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 71. Punctul de vedere al intimatului-reclamant este în sensul că, în cauză, nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, dat fiind faptul că nu se justifică necesitatea unei dezlegări din partea instanţei supreme, interpretarea corectă fiind cea pe care o susţine creditorul A. şi care reiese deja din hotărârile judecătoreşti definitive pronunţate anterior în cursul procedurii de executare silită. VI. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie A. Jurisprudenţa naţională relevantă A1. Cu privire la prima chestiune de drept supusă dezlegării 72. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) nu reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu. 73. Această orientare jurisprudenţială este susţinută de hotărâri judecătoreşti pronunţate de următoarele instanţe: curţile de apel Suceava şi Piteşti; tribunalele Bacău, Dolj şi Piteşti. 74. În acelaşi sens şi-au exprimat puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Târgu Mureş şi tribunalele Bucureşti, Buzău, Iaşi, Tulcea şi Vrancea. 75. Într-o altă orientare jurisprudenţială s-a apreciat că din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 24 alin. (3) şi alin. (4) din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu. 76. Această orientare jurisprudenţială se regăseşte la nivelul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi al Tribunalului Argeş. 77. În acelaşi sens şi-au exprimat puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Galaţi; tribunalele Maramureş, Gorj, Covasna, Vaslui şi Teleorman. 78. Curţile de apel Alba Iulia, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Ploieşti, Oradea, Târgu Mureş şi Timişoara şi tribunalele Bucureşti, Călăraşi, Ialomiţa, Giurgiu, Ilfov, Teleorman şi Vaslui au comunicat faptul că în raza lor teritorială de competenţă nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. A2. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării 79. Într-o orientare jurisprudenţială s-a apreciat că din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare dezlegarea obligatorie a instanţei supreme. 80. Această orientare jurisprudenţială este reflectată în jurisprudenţa Curţii de Apel Craiova. 81. În acelaşi sens şi-au exprimat puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Galaţi şi tribunalele Ialomiţa, Buzău, Vrancea, Covasna, Hunedoara, Maramureş, Iaşi şi Vaslui. 82. Într-o orientare teoretică, nesusţinută de practică judiciară, s-a conturat opinia potrivit căreia din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat. 83. În acest sens şi-au exprimat puncte de vedere teoretice, nesusţinute de practică judiciară, următoarele instanţe: Curtea de Apel Constanţa şi Târgu Mureş; tribunalele Bucureşti, Brăila, Gorj, Prahova şi Teleorman. 84. Un punct de vedere nuanţat cu privire la dezlegarea acestei chestiuni de drept a fost exprimat de Curtea de Apel Suceava, în sensul că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat, dacă hotărârea faţă de care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a rămas definitivă ulterior dezlegării obligatorii a instanţei supreme. 85. Curţile de apel Alba Iulia, Bucureşti, Bacău, Braşov, Cluj, Constanţa, Galaţi, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Tribunalul Vaslui au comunicat faptul că în raza lor teritorială de competenţă nu a fost identificată jurisprudenţă cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării. B. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 86. Aşa cum rezultă atât din cuprinsul sesizării, cât şi din expunerea anterioară, prezintă relevanţă următoarele decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: a) Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 13 aprilie 2017 (Decizia nr. 16 din 6 martie 2017), prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat următoarele: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.“; b) Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 16 mai 2018 (Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018), prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat următoarele: „În interpretarea prevederilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare (…) - penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare; (…)“; c) Decizia nr. 21 din 5 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 4 iunie 2021 (Decizia nr. 21 din 5 aprilie 2021), prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 138/2014, după pronunţarea de către instanţa de executare asupra cererii creditorului de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi sau, în lipsa unei astfel de cereri, după împlinirea termenului de prescripţie a executării silite, nu mai este admisibilă formularea de către creditor, în temeiul acestei norme speciale, a cererii de stabilire a despăgubirilor pentru neexecutarea în natură a obligaţiei de a face care implică faptul personal al debitorului“. VII. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 87. Prin Adresa nr. 2.790/C/4.293/III-5/2022 din 12 ianuarie 2023, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii privind chestiunea de drept supusă dezlegării pe calea mecanismului hotărârii prealabile. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 88. Prin Decizia nr. 303 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 9 august 2019, Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 24 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, sunt constituţionale. IX. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 89. Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului la 7.01.2014 în Cauza Fundaţia Cămine de Elevi ale Bisericii Reformate şi Stanomirescu împotriva României, cu privire la următoarele aspecte: „55. ... dreptul de acces la o instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie, ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică internă a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă şi obligatorie să rămână ineficientă în detrimentul unei părţi. Executarea unei sentinţe sau a unei hotărâri, pronunţată de orice instanţă, trebuie aşadar considerată ca făcând parte integrantă din «proces», în sensul art. 6 din Convenţie [Hornsby împotriva Greciei, 19 martie 1997, pct. 40, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-II, Okyay şi alţii împotriva Turciei, nr. 36.220/97, pct. 72, CEDO 2005-VII, Immobiliare Saffi împotriva Italiei (MC), nr. 22.774/93, pct. 63, CEDO 1999-V, şi Costin împotriva României, nr. 57.810/00, pct. 26, 26 mai 2005]. 56. ... că protecţia efectivă a justiţiabilului şi restabilirea legalităţii implică obligaţia administraţiei de a se conforma unei sentinţe sau hotărâri care urmează să fie pronunţată, eventual, împotriva acesteia în ultimă instanţă. În cazul în care administraţia refuză sau omite să execute o hotărâre ori o execută tardiv, garanţiile prevăzute la art. 6, de care a beneficiat justiţiabilul pe parcursul etapei judiciare a procedurii, îşi pierd orice raţiune de a fi (Hornsby, citată anterior, pct. 41, Okyay şi alţii, citată anterior, pct. 72, Niţescu împotriva României, nr. 26.004/03, pct. 32, 24 martie 2009, Iera Moni Profitou Iliou Thiras împotriva Greciei, nr. 32.259/02, pct. 34, 22 decembrie 2005, şi Costin, citată anterior, pct. 27). ... 58. În orice caz, o persoană în favoarea căreia s-a pronunţat o hotărâre împotriva statului nu are obligaţia de a iniţia o procedură distinctă pentru a obţine executarea silită: autorităţile statului sunt cele cărora le revine în primul rând sarcina de a garanta executarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate împotriva statului, începând cu data la care hotărârea devine obligatorie şi executorie. O astfel de hotărâre trebuie notificată în bună şi cuvenită formă autorităţii în cauză a statului pârât, care este aşadar în măsură să facă toate demersurile necesare pentru a se conforma hotărârii sau pentru a o comunica altei autorităţi publice competente pentru chestiunile legate de executarea hotărârilor judecătoreşti. Este vorba despre un element deosebit de important într-o situaţie în care, ca urmare a complexităţii şi suprapunerii posibile a procedurilor de executare voluntară sau silită, justiţiabilul poate în mod rezonabil să aibă nelămuriri legate de autoritatea care este responsabilă în materie [Metaxas, citată anterior, pct. 19, Akachev împotriva Rusiei, nr. 30.616/05, pct. 21, 12 iunie 2008, Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 68, şi Gjyli împotriva Albaniei, nr. 32.907/07, pct. 44, 29 septembrie 2009]. 59. Desigur, este posibil să fie necesar ca părţile în cauză să efectueze anumite demersuri procedurale care să permită sau să accelereze executarea unei hotărâri. Obligaţia de cooperare, care îi revine unei persoane, nu trebuie să depăşească totuşi strictul necesar şi, în orice caz, nu exonerează administraţia de obligaţia pe care i-o impune Convenţia de a acţiona din proprie iniţiativă şi în termenele prevăzute, bazându-se pe informaţiile de care dispune, pentru a respecta hotărârea pronunţată împotriva acesteia [Akachev, citată anterior, pct. 22, Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 69, Chvedov împotriva Rusiei, nr. 69.306/01, pct. 29-37, 20 octombrie 2005, şi Kosmidis şi Kosmidou împotriva Greciei, nr. 32.141/04, pct. 24, 8 noiembrie 2007]. 60. În cele din urmă, indiferent de complexitatea procedurilor de executare sau a sistemului bugetar, statul este în continuare obligat de Convenţie să garanteze oricărei persoane dreptul la executarea, într-un termen rezonabil, a hotărârilor obligatorii şi executorii pronunţate în favoarea acesteia. O autoritate a statului nu poate nici să pretexteze lipsa de fonduri sau de alte resurse pentru a nu onora o datorie întemeiată pe o hotărâre judecătorească [Bourdov (nr. 2), citată anterior, pct. 70, şi trimiterile existente acolo, şi Société de gestion du port de Campoloro şi Société fermiιre de Campoloro împotriva Franţei, nr. 57.516/00, pct. 62, 26 septembrie 2006].“ 90. Hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-429/19 Cabinet de Avocat U.R. împotriva Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice, MJ şi NK, în care s-a reţinut, prin dispozitiv că „... 2) Dreptul Uniunii se opune ca, în cadrul unui litigiu privind taxa pe valoarea adăugată (TVA), o instanţă naţională să aplice principiul autorităţii de lucru judecat atunci când acest litigiu nu priveşte o perioadă de impozitare identică cu cea care era în discuţie în litigiul în care s-a pronunţat hotărârea judecătorească ce a dobândit respectiva autoritate şi nici nu are acelaşi obiect ca acesta, iar aplicarea principiului menţionat ar împiedica luarea în considerare, de către instanţa amintită, a reglementării Uniunii în materie de TVA“. X. Punctul de vedere al specialiştilor 91. La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, au fost comunicate la dosar opiniile juridice redate în cele de mai jos. Institutul Naţional al Magistraturii 92. Potrivit opiniei comunicate de Institutul Naţional al Magistraturii: - sesizarea este admisibilă; – pe fondul primei chestiuni de drept se apreciază că, faţă de faptul că doar alin. (3) al art. 24 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 face trimitere la art. 906 din Codul de procedură civilă, nu şi la alin. (4) al aceluiaşi articol, art. 906 din acelaşi cod nu se aplică decât în faza deschiderii procedurii prin aplicarea de penalităţi şi, eventual, a unei amenzi conducătorului autorităţii publice sau persoanei obligate. În faza finală, de fixare a sumei ce se va datora statului şi a sumei ce se va datora creditorului cu titlu de penalităţi, art. 906 din Codul de procedură civilă nu se aplică, deoarece nici alin. (4), nici alin. (5) ale art. 24 al Legii nr. 554/2004 nu fac trimitere la aceste dispoziţii ale legii generale; – pe fondul celei de-a doua chestiuni de drept, în interpretarea şi aplicarea coroborată a art. 521 alin. (3) şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se propune interpretarea potrivit căreia în situaţia unui conflict între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în cazul cererilor de chemare în judecată care nu sunt soluţionate prin hotărâri judecătoreşti definitive, se va înlătura efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi se va aplica decizia prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dezleagă chestiunea de drept. Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti 93. Potrivit punctului de vedere comunicat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Bucureşti, Catedra de drept administrativ, cu privire la prima chestiune de drept, se propune interpretarea potrivit căreia în procedura execuţională specială reglementată de art. 24-25 din Legea nr. 554/2004 nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 906 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, în sensul în care nu se pot cere penalităţi de întârziere decât pentru primul şi unicul interval de 3 luni de zile, care curge de la data comunicării către autoritatea-debitoare a hotărârii de aplicare a amenzii şi de acordare a penalităţilor. 94. Centrul de procedură civilă din cadrul Departamentului de drept privat al Facultăţii de Drept, Universitatea din Bucureşti, propune următoarele dezlegări: - în ceea ce priveşte prima chestiune de drept supusă interpretării se apreciază că din interpretarea sistematică a legii speciale în lumina dreptului comun rezultă posibilitatea creditorului de a solicita, în mod repetat, fixarea sumei datorate cu titlu de penalităţi, dacă trec mai multe intervale succesive de 3 luni, iar neexecutarea imputabilă a obligaţiei stabilite prin titlul executoriu în sarcina autorităţii publice persistă; – cu privire la cea de-a doua chestiune de drept, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti definitive nu este înlăturat de obligativitatea erga omnes a dezlegărilor date problemelor de drept de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, chiar dacă problema de drept relevantă este soluţionată în mod diferit, întrucât art. 521 din Codul de procedură civilă nu prevede lipsirea de efecte a hotărârilor definitive contrare (indiferent dacă acestea sunt anterioare sau ulterioare hotărârii prin care chestiunea de drept a fost dezlegată, în principiu). Facultatea de Drept - Universitatea de Vest din Timişoara 95. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara a comunicat opinia potrivit căreia: - în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate în privinţa primei întrebări deoarece textele de lege sunt clare, fără echivoc şi nu necesită lămurire, în sensul că, după modificarea operată prin Legea nr. 310/2018, prevederile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permit creditorului să ceară fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, până la stingerea ei completă. Aceste dispoziţii se aplică şi în dreptul administrativ, în temeiul art. 28 din Legea nr. 554/2004; – în ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept apreciază că, de asemenea, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, aceasta nereferindu-se la o veritabilă problemă de drept, ci la aspecte pe care instanţa care soluţionează recursul trebuie să le tranşeze, neputându-se da o interpretare general obligatorie de către instanţa supremă. Facultatea de Drept a Universităţii „A.I. Cuza“ din Iaşi 96. Prin punctul de vedere comunicat de Facultatea de Drept din cadrul Universităţii „A.I. Cuza“ din Iaşi se apreciază că: - modificarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă nu se repercutează şi asupra reglementării din materia specială a executării silite a hotărârilor pronunţate în materia contenciosului administrativ, iar dezlegarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 îşi menţine valabilitatea; – cât priveşte a doua întrebare, consideră că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, incidenţa autorităţii de lucru judecat putând fi analizată numai de către instanţa învestită cu soluţionarea cauzei. De asemenea, modul în care a fost interpretată şi aplicată legea în litigiul anterior nu poate genera vreun efect cu privire la noul litigiu. În noul litigiu, judecătorul trebuie să facă o nouă operaţiune de aplicare a legii, ţinând cont şi de obligativitatea soluţiilor Înaltei Curţi date în cadrul procedurilor de asigurare a unei practici judiciare unitare. XI. Raportul asupra chestiunii de drept 97. Prin raportul asupra chestiunii de drept, întocmit conform art. 520 alin. (8) coroborat cu art. 516 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-au propus soluţionarea pe fond a primei întrebări şi respingerea, ca inadmisibilă, a celei de-a doua întrebări, iar prin completarea la raport s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, propunându-se soluţia respingerii, ca inadmisibilă, a întregii sesizări. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 98. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept va analiza mai întâi dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în raport cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă. 99. Potrivit dispoziţiilor textului de lege mai sus menţionat, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.“ 100. Aşadar, condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile sunt: - existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte un grad de dificultate care impune intervenţia instanţei supreme şi să aibă caracter de noutate; – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare. Cu privire la prima chestiune de drept supusă dezlegării 101. Analizând condiţiile de admisibilitate a sesizării în privinţa primei întrebări adresate de instanţa de trimitere se constată că sunt îndeplinite numai primele trei dintre condiţiile enumerate, nefiind întrunită condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept şi, implicit, nici condiţia noutăţii chestiunii de drept. 102. Instanţa de trimitere este un complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea în ultimă instanţă, în conformitate cu art. 10 alin. (2) prima teză coroborat cu art. 25 alin. (3) şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, a unei cauze având ca obiect cererea unui creditor de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţate în contencios administrativ, prin care autoritatea publică debitoare a fost obligată să emită un act administrativ. 103. Soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării, şi anume dacă din interpretarea art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 906 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost completat prin Legea nr. 310/2018, rezultă dreptul creditorului de a cere în mod repetat fixarea sumei datorate cu titlu de penalităţi, pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care creditorul nu a executat obligaţia din titlu, sau, dimpotrivă, creditorul are dreptul la formularea unei singure astfel de cereri, pentru un interval de maximum 3 luni. 104. Se constată că pe rolul instanţei de trimitere se află cea de-a treia cerere de fixare a sumei definitive, formulată de creditorul obligaţiei. După ce, prin două hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, creditorul a obţinut transformarea penalităţii în sumă datorată pentru neexecutare, pe mai multe intervale de 3 luni succesive, prin sentinţa recurată s-a dispus o nouă cuantificare a penalităţii, pe mai multe intervale de 3 luni succesive, ulterioare celor menţionate în primele două hotărâri. Prin recursul formulat, autoritatea debitoare a invocat inadmisibilitatea cererii creditorului întrucât potrivit art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 se poate formula o singură cerere de fixare a penalităţii, pentru un interval maxim de 3 luni de neexecutare a hotărârii judecătoreşti. 105. Astfel, instanţa de trimitere va trebui să tranşeze chestiunea modului de interpretare şi aplicare a art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, care se referă la fixarea sumei datorate cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea hotărârii judecătoreşti, împrejurare care demonstrează că soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării. 106. În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei ca instanţa supremă să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, se reţine că, prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a dat deja o interpretare obligatorie art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, stabilind că „penalităţile stabilite în procent pe zi de întârziere se calculează de la momentul indicat în încheierea pronunţată în cadrul procedurii reglementate de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, până la executarea obligaţiei, dar nu mai târziu de momentul expirării termenului de trei luni, înăuntrul căruia debitorul avea posibilitatea să execute în natură obligaţia, în caz de neexecutare.“ 107. În considerentele deciziei obligatorii s-au reţinut următoarele: "93. (...), în ceea ce priveşte data până la care se stabilesc penalităţile, art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 din Legea nr. 554/2004, prevede că penalităţile se stabilesc «până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu».94. Această sintagmă trebuie interpretată în contextul întregului articol 24 din Legea nr. 554/2004, analiza coroborată conducând la concluzia că aceste penalităţi nu pot curge după împlinirea termenului de trei luni, în care debitorul ar fi trebuit să îşi execute obligaţia.95. Din analiza alin. (4) al art. 24 rezultă că după expirarea termenului de trei luni se consideră că mijloacele coercitive utilizate nu au avut eficienţă şi executarea silită nu este posibilă. Acesta este motivul pentru care, după împlinirea termenului în discuţie, se procedează la stabilirea unor sume definitive atât în ceea ce priveşte amenzile aplicate în favoarea statului, cât şi în ceea ce priveşte penalităţile acordate creditorului. În plus, prin aceeaşi încheiere se acordă şi despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă. Acordarea acestor despăgubiri pentru neexecutare confirmă, o dată în plus, faptul că în concepţia legiuitorului o executare a sentinţei, după expirarea termenului de 3 luni de la momentul aplicării amenzilor şi penalităţilor, nu mai este previzibilă.96. În raport cu această interpretare rezultă că sintagma «până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu» trebuie înţeleasă în sensul că cel târziu până la împlinirea termenului de trei luni, reglementat de art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, întrucât, după împlinirea acestui termen, nu mai este posibilă o executare în natură a obligaţiei.97. Ar fi, de altfel, disproporţionat să i se recunoască creditorului posibilitatea de a influenţa întinderea sancţiunilor prin alegerea momentului la care formulează cererea de stabilire a sumelor finale. Penalităţile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 au exclusiv un scop coercitiv, ele nu au un caracter reparator, nu corespund unui prejudiciu produs în patrimoniul creditorului (pentru repararea prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei înscrise în titlul executoriu se acordă despăgubiri în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă). Raţiunile pentru care legiuitorul a permis o sporire a patrimoniului creditorului cu valoarea penalităţilor, raţiuni care sunt legate de efortul de a impune executarea în natură a obligaţiei principale, încetează din momentul în care o astfel de executare în natură nu mai este previzibilă, acceptându-se transformarea obligaţiei de a face, în mod definitiv, într-o obligaţie de a da o sumă de bani." 108. Instanţa de trimitere a adresat prima întrebare prin referire atât la art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, cât şi la art. 906 din Codul de procedură civilă, în contextul completării alin. (4) al ultimului text de lege amintit, prin Legea nr. 310/2018. 109. Anterior completării sale prin Legea nr. 310/2018, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă stipula, în mod identic cu dispoziţiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, asupra dreptului creditorului, în cazul neexecutării de către debitor a obligaţiei prevăzute în titlul executoriu în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii, de a cere fixarea sumei definitive ce i se datorează cu acest titlu. 110. Prin Decizia nr. 16 din 6 martie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, nu este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi. 111. Prin Legea nr. 310/2018, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă a fost modificat, începând cu data intrării în vigoare a legii de modificare - 21 decembrie 2018, prin adăugarea unei teze noi, finale, potrivit căreia „Creditorul poate solicita fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia prevăzută în titlu executoriu, până la stingerea ei completă“. 112. Este de menţionat că procedura de executare silită în care se încadrează litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere este declanşată după intrarea în vigoare a modificărilor aduse art. 906 din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018. 113. Ca urmare a modificării soluţiei legislative cuprinse în art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de executare silită a hotărârilor judecătoreşti ce stabilesc obligaţii care presupun faptul personal al debitorului, aplicabilitatea Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017 a încetat, în conformitate cu art. 521 alin. (4) coroborat cu art. 518 din Codul de procedură civilă, interpretarea normei în forma anterioară modificării/completării devenind incompatibilă cu forma modificată, care consacră expres o soluţie opusă celei deduse anterior pe cale de interpretare. 114. Instanţa de trimitere a motivat sesizarea în privinţa primei întrebări prin raportare la modificarea normei generale în materie de executare a obligaţiilor de a face ce presupun faptul personal al debitorului, arătând că dilema juridică este aceea dacă, în contextul modificării art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 ar trebui sau nu să i se dea o nouă interpretare. 115. Se constată că dificultatea chestiunii de drept constă, în cauza pendinte, în a stabili dacă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 poate fi reinterpretat prin coroborare cu art. 906 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă, adică prin completarea sa cu norma generală anterior menţionată, introdusă prin Legea nr. 310/2018. 116. Temeiul completării l-ar constitui dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora „Dispoziţiile prezentei legi se completează cu prevederile Codului civil şi cu cele ale Codului de procedură civilă, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte“ . 117. Pentru a răspunde acestei chestiuni este necesar să se stabilească dacă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 este o normă specială prin domeniul său de aplicare, restrâns la sfera raporturilor de drept administrativ, şi prin soluţia normativă specifică, concepută a fi diferită de cea cuprinsă în norma generală completată, şi, ca atare, incompatibilă cu aceasta. 118. În interpretarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce priveşte chestiunea cererilor pe care creditorul le poate formula pentru fixarea penalităţii de neexecutare, prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a raportat strict la norma specială, fără o coroborare cu norma generală şi fără să invoce argumentul coerenţei de interpretare cu norma generală, care la vremea respectivă cuprindea aceeaşi soluţie normativă, ce făcuse obiectul Deciziei nr. 16 din 6 martie 2017. 119. De asemenea, prin Decizia nr. 21 din 5 aprilie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, tot cu privire la interpretarea art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, s-au reţinut următoarele: "64. A doua etapă reglementată este una de definitivare/încheiere a procedurii speciale de executare prevăzute de Legea nr. 554/2004 şi se derulează pentru creditor tot în termenul de prescripţie a executării silite de 3 ani, care începe să curgă de la data executării obligaţiei sau, în caz de neexecutare, de la data expirării termenului de 3 luni înăuntrul căruia debitorul avea încă posibilitatea să execute obligaţia în natură.65. Procedura se definitivează prin stabilirea de către instanţa de executare, la cererea creditorului, a sumei datorate statului cu titlu de amendă, a sumei datorate în total creditorului cu titlu de penalităţi şi, atunci când este cazul, a despăgubirilor pe care debitorul le datorează creditorului pentru neexecutarea în natură a obligaţiei.66. În acest sens a statuat instanţa supremă şi prin Decizia nr. 12/2018, interpretare ce a fost ulterior şi validată constituţional (de exemplu, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 303 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 664 din 9 august 2019)." 120. În paragraful 74 al Deciziei nr. 21 din 5 aprilie 2021 se stipulează expres caracterul art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/20004 de normă specială, derogatorie de la norma generală cuprinsă în art. 906 [fost art. 905 alin. (4) din Codul de procedură civilă]. 121. În conformitate cu art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementarea specială este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie. 122. Se constată astfel că, deşi la vremea pronunţării deciziilor interpretative nr. 12/2018 şi nr. 21/2021, strict cu privire la fixarea penalităţii în sumă definitivă, era reglementată aceeaşi soluţie legislativă atât în norma specială, cât şi în norma generală, caracterul derogatoriu al normei speciale a fost subliniat prin ambele decizii, în considerarea nu numai a domeniului de aplicare al normei, ci şi a unor particularităţi ale procedurii execuţionale din contencios administrativ, cum sunt: aplicarea amenzii pentru neexecutare, cu posibilitatea executării acesteia şi din oficiu, în lipsa stăruinţei creditorului şi dreptul creditorului de a formula cererea de despăgubiri pentru neexecutarea obligaţiei în natură, odată cu cererea de fixare a penalităţii în sumă definitivă. 123. Incompatibilitatea normei speciale cu reglementarea generală în materia dreptului execuţional este subliniată şi de modificarea art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 intervenită prin Legea nr. 84/2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 7 aprilie 2023. În temeiul principiului neretroactivităţii legii, această modificare produce efecte doar pentru viitor, dar reprezintă o resursă în lămurirea viziunii legiuitorului asupra specificului procedurii de executare în materia contenciosului administrativ. 124. Astfel, noua formă a art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 stabileşte expres că acordarea penalităţilor (pe cale de consecinţă, şi fixarea acestor penalităţi în sumă definitivă datorată creditorului pentru neexecutare), în condiţiile art. 906 din Codul de procedură civilă, are loc numai pentru un termen maxim de 3 luni, socotit de la data comunicării încheierii privind stabilirea amenzii. 125. Aceasta atestă că modificarea legislativă care a avut loc anterior numai cu privire la art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, neînsoţită de o intervenţie echivalentă şi asupra art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, nu este o omisiune a legiuitorului, ci o soluţie legislativă asumată. Se confirmă, astfel, caracterul de normă specială al art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, deja statuat prin cele două hotărâri interpretative obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anterior citate. 126. Deci, prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a fost interpretată o normă specială, incompatibilă cu teza finală a art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, normă care se aplică executării silite a hotărârilor pronunţate în contencios administrativ, cu excluderea de la aplicare a normei generale simetrice. 127. În situaţia dată, în care art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, interpretat prin Decizia nr. 12 din 22 februarie 2018, are un conţinut nemodificat de la data interpretării obligatorii, se constată că Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură în continuare de autoritate de lucru interpretat, care face inadmisibilă sesizarea instanţei de trimitere. 128. Sub auspiciile anterior enunţate, o abordare marcată de imboldul asigurării echivalenţei mijloacelor de constrângere la executare puse la îndemâna creditorului în dreptul privat şi în dreptul public, care ar da prevalenţă corelării normei speciale cu norma generală modificată, ar putea fi considerată lipsită de consecvenţă, date fiind interpretările obligatorii anterioare. De asemenea, ar exceda misiunii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, de interpretare unitară a legii, pentru că, în lipsa voinţei legiuitorului de a stabili prin art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 mijloacele de constrângere la executare constând în fixarea penalităţii, simetric cu cele prevăzute de legea generală, s-ar ajunge la statuarea unei astfel de soluţii, pe cale pretoriană. 129. Normei speciale nu i se poate da o nouă interpretare câtă vreme a rămas nemodificată. În aplicarea principiului de drept specialia generalibus derogant se reţine că modificarea/completarea normei generale este indiferentă pentru interpretarea normei speciale. 130. Astfel, norma specială din art. 24 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 nu poate fi considerată implicit modificată de norma generală ulterioară, din art. 906 alin. (4) teza finală din Codul de procedură civilă. 131. În concluzie, se constată că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a nestatuării Înaltei Curţi asupra chestiunii de drept ce face obiectul primei întrebări, operând şi după modificarea art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin Legea nr. 310/2018, autoritatea de lucru interpretat a Deciziei nr. 12 din 22 februarie 2018, obligatorie. 132. Implicit, neîndeplinită este şi condiţia noutăţii, de vreme ce chestiunea de drept este lămurită printr-o decizie obligatorie a Înaltei Curţi. Cu privire la cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării 133. Analizând îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a sesizării în privinţa celei de-a doua întrebări adresate de instanţa de trimitere, se constată că nu sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de art. 519 din Codul de procedură civilă. 134. Instanţa de trimitere, aşa cum s-a arătat, este un complet de judecată al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea, în ultimă instanţă, a cauzei având ca obiect cererea unui creditor de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti de către o autoritate publică, obligată să emită un act administrativ. 135. În legătură cu analiza condiţiei de admisibilitate privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se observă că premisa celei de a doua întrebări constă în aceea că în faţa instanţei de trimitere sunt invocate două decizii anterioare definitive, pronunţate între aceleaşi părţi, care au stat în judecată în aceleaşi calităţi, într-o primă şi o a doua cerere de fixare a penalităţii în sumă definitivă. 136. Prin acestea s-a reţinut, în urma dezbaterilor în condiţii de contradictorialitate, că textul art. 906 din Codul de procedură civilă, la care face trimitere art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, astfel că, sub imperiul normelor modificate aplicabile cauzei, creditorul poate solicita fixarea sumei definitive ce i se datorează cu titlu de penalităţi, în mod repetat, după trecerea fiecărui termen de 3 luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia, iar cuantificarea penalităţilor nu înlătură obligaţia debitorului de a pune în executare hotărârea judecătorească, astfel că, la fiecare interval de 3 luni de neexecutare, creditorul poate formula o nouă cerere de fixare a penalităţilor. 137. Aceste considerente au sprijinit, în mod necesar, dispozitivul hotărârilor anterioare, prin care s-au cuantificat penalităţile pe multiple termene succesive de 3 luni. 138. Instanţa de trimitere, deşi nu statuează asupra existenţei sau nu a autorităţii de lucru judecat, justifică utilitatea (respectiv legătura cu soluţionarea cauzei) unei dezlegări prealabile din partea instanţei supreme, în forma interogaţiei din cuprinsul celei de a doua întrebări a sesizării, apreciind că aceasta ar deveni relevantă în funcţie de răspunsul care s-ar da primei întrebări, întrucât, dacă acesta ar fi similar interpretării date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 12/2018, atunci ar fi contrar modului de interpretare a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 906 din Codul de procedură civilă, reieşit din hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate anterior în cursul aceleiaşi proceduri execuţionale privind aceleaşi părţi. 139. Din modul de formulare a întrebării rezultă că instanţa care judecă procesul ar tinde să ia în considerare că statuările instanţelor care au judecat anterior cererile de obligare la plata de penalităţi, respectiv de fixare a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi de întârziere, se bucură de autoritate de lucru judecat, în temeiul art. 430 din Codul de procedură civilă, dar apreciază că un asemenea efect ar putea veni în coliziune cu o interpretare care ar putea fi dată prin mecanismul sesizării prealabile, printr-o hotărâre obligatorie, potrivit art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. 140. Or, incidenţa efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune, potrivit art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă, ca o chestiune litigioasă, care şi-a găsit deja dezlegare într-un litigiu anterior, să se impună unei judecăţi ulterioare care are legătură cu aceasta, fără a mai putea fi reevaluată şi fără a se mai putea reveni asupra acesteia de către instanţa ulterioară. 141. Altfel spus, fundamentul autorităţii de lucru judecat constă în posibilitatea pe care au avut-o părţile de a formula pretenţii şi apărări, de a-şi expune motivele şi argumentele, de a propune, administra şi discuta probele, precum şi de a dezbate toate chestiunile de fapt şi de drept relevante. În aceste condiţii, hotărârea care tranşează litigiul se bucură de autoritatea de lucru judecat, nemaiputând fi pusă în discuţie în alte procese ulterioare, fireşte, intrând în autoritatea lucrului judecat numai considerentele decisive, care sprijină în mod necesar soluţia adoptată prin dispozitiv, precum şi cele decizorii, prin care se dezleagă o chestiune litigioasă. 142. Evaluarea problemei existenţei sau nu a efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat presupune un examen de identificare a elementelor raportului juridic litigios deja soluţionate. 143. Se observă, din încheierea instanţei de trimitere, că litigiul anterior, soluţionat definitiv prin Decizia nr. 2.330/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, s-a derulat între aceleaşi părţi, cu privire la o cerere de aceeaşi natură, respectiv de fixare a sumei datorate cu titlu de penalităţi de către autoritatea publică ce nu şi-a adus la îndeplinire obligaţia stabilită prin titlul executoriu. Relativ la cea de a doua cerere, formulată pentru fixarea sumei datorate cu titlu de penalităţi, considerentele Sentinţei civile nr. 2.785/2021 a Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, rămasă definitivă prin Decizia civilă nr. 205/2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, explică şi justifică soluţia adoptată, de obligare a autorităţii debitoare la plata altor sume cu titlu de penalităţi, sume subsecvente celor stabilite printr-o hotărâre definitivă anterioară. 144. Aşadar, problema pe care o ridică instanţa de trimitere constă în modalitatea de rezolvare a unui concurs între ceea ce se consideră a fi efectul pozitiv al autorităţii lucrului judecat a considerentelor apreciate decizorii din hotărârile judecătoreşti anterior amintite, prin care s-a tranşat posibilitatea creditorului de a cere fixarea repetată a sumei datorate cu titlu de penalităţi de întârziere, pe de o parte, şi interpretarea care va fi dată prin hotărârea prealabilă ce va fi pronunţată, în măsura în care dezlegarea în drept ar fi similară celei cuprinse în Decizia nr. 12/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat, în esenţă, că în materia contenciosului administrativ fixarea definitivă a sumei datorate cu titlu de penalităţi este posibilă doar o singură dată, fără a fi permisă de lege formularea unor cereri subsecvente de aceeaşi natură. 145. În egală măsură, exprimându-şi punctul de vedere asupra problemei de drept ce formează obiectul celei de-a doua întrebări, titularul sesizării, prin Încheierea din data de 7 noiembrie 2022, menţionează că „(…) nu este exclusă nici împrejurarea în care hotărârea judecătorească definitivă în legătură cu care se invocă efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat să fie ulterioară deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind pronunţată cu omiterea acestei din urmă soluţii cu caracter obligatoriu“. 146. Din această perspectivă, se constată că prin întrebarea adresată de instanţa de trimitere nu se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să dezlege, cu valoare de principiu, o veritabilă chestiune de drept cu aplicabilitate generală, ci să ofere un răspuns la o chestiune punctuală, referitoare strict la relaţia dintre părţile litigiului şi la modalitatea în care au fost rezolvate anterior raporturile juridice dintre acestea, aprecieri care sunt specifice judecăţii de fond, pe care numai completul învestit cu soluţionarea cauzei le poate face. 147. Rezolvarea raporturilor juridice dintre părţi presupune, în mod necesar, o aplicare a normei de drept la situaţia de fapt, pentru că acesta este conţinutul funcţiei jurisdicţionale, respectiv de a spune dreptul situaţiei de fapt (da mihi factum dabo tibi ius), aşa încât evaluarea compatibilităţii unei calificări juridice făcute în legătură cu un raport juridic concret şi o dezlegare impersonală a unei chestiuni de drept, prin intermediul instrumentului procedural reglementat de art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă, constituie o chestiune pe care numai instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei o poate evalua. 148. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu verificarea circumstanţelor factuale ori aplicarea legii în scopul soluţionării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând şi fiind necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Constituie, aşadar, rolul instanţei învestite cu soluţionarea litigiului care a ocazionat sesizarea să stabilească dacă Decizia nr. 2.330/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, se bucură sau nu de autoritate de lucru judecat, în efectul său pozitiv, respectiv dacă există identitate de chestiune litigioasă şi de părţi cu litigiul aflat pe rolul instanţei de trimitere şi în ce măsură considerentele evocate în cuprinsul deciziei definitive anterioare sunt unele decisive, indiferente sau supraabundente. 149. Aşa fiind, stabilirea incidenţei în cauză a efectului pozitiv al lucrului judecat impune instanţei care judecă litigiul efortul de a realiza un examen judiciar propriu, prin aplicarea mecanismelor de identificare a principiilor de drept la situaţia particulară dedusă judecăţii, în funcţie de care va tranşa, apoi, problema respectării efectului pozitiv al autorităţii lucrului judecat, în contextul în care există o hotărâre definitivă în relaţia dintre părţi, care a statuat asupra posibilităţii creditorului de a obţine executarea silită a unei obligaţii după trecerea fiecărui termen de trei luni în care debitorul nu îşi execută obligaţia înscrisă în titlul executoriu. 150. Deopotrivă, trebuie avut în vedere că mecanismul dezlegării unei chestiuni de drept nu poate fi deturnat de la funcţia instituită prin lege, cea de interpretare a legii, în scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare. 151. Aşadar, în contextul termenilor sesizării, solicitarea instanţei de trimitere se depărtează de la scopul urmărit de legiuitor prin instituirea mecanismului de unificare a practicii judiciare, care nu ar mai da o rezolvare pentru viitor unei chestiuni de drept, pentru a preîntâmpina o practică neunitară, ci s-ar pune problema unei dezlegări cu caracter retroactiv, vizând hotărâri judecătoreşti definitive (şi felul în care acestea s-au pronunţat deja asupra modalităţii de interpretare a normei de drept). 152. Cum acest lucru nu este posibil, de vreme ce desfiinţarea ori modificarea unei hotărâri judecătoreşti poate fi dispusă doar prin efectul exerciţiului căilor de atac prevăzute de lege [art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, respectiv art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară], se impune cu necesitate ca instanţa care judecă procesul ulterior, derulat între aceleaşi părţi (sau succesorii lor în drepturi) să ţină cont de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive anterioare, şi aceasta indiferent dacă este vorba despre efectul negativ sau pozitiv al autorităţii lucrului judecat. 153. De asemenea, din perspectiva dificultăţii chestiunii de drept şi aptitudinii acesteia de a face obiectul unei sesizări pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, premisele sesizării (determinate de circumstanţele litigiului şi modalitatea de formulare a celei de a doua întrebări preliminare) relevă că încheierea de sesizare nu pune în discuţie o problemă de drept dificilă, întrucât din motivele sesizării rezultă că instanţa de trimitere deţine elementele şi informaţiile necesare pentru o corectă calificare a efectului autorităţii de lucru judecat şi a felului, obligatoriu, în care se manifestă aceasta în relaţia dintre părţi, pentru ca, mai departe, să poată trage concluziile necesare în soluţionarea cauzei. 154. Împrejurarea că instanţa de trimitere pune în relaţie efectele autorităţii de lucru judecat ataşate unei hotărâri definitive cu cele ale unei hotărâri prealabile existente sau care ar urma să se pronunţe nu este aptă să transforme problema într-una dificilă, susceptibilă de interpretare pe calea mecanismului prevăzut de art. 519 din Codul de procedură civilă. 155. În considerarea argumentelor expuse, atât timp cât legiuitorul a limitat, prin condiţiile restrictive de admisibilitate, rolul unificator al instituţiei juridice a hotărârii prealabile numai la scopul preîntâmpinării apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu şi numai în privinţa unor chestiuni de drept veritabile şi dificile, de a căror lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi în privinţa celei de a doua întrebări nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate impuse de lege şi, ca atare, se impune respingerea, ca inadmisibilă, şi a celei de a doua chestiuni de drept sesizate. 156. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 7 noiembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.880/2/2022, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: "Din interpretarea coroborată a art. 24 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 906 din Codul de procedură civilă (modificat şi completat prin Legea nr. 310/2018) reiese dreptul creditorului unei obligaţii stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată de instanţa de contencios administrativ şi fiscal, de a solicita în mod repetat fixarea sumei definitive cu titlu de penalităţi de întârziere, anume pentru trecerea mai multor intervale succesive de 3 luni în care se pretinde că debitorul nu a executat obligaţia prevăzută în titlul executoriu? Din interpretarea coroborată a art. 521 alin. (3) şi a art. 431 alin. (2) din Codul de procedură civilă reiese că, în situaţia unui concurs între efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat şi caracterul obligatoriu al deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, vizând dezlegarea dată unei probleme de drept, în situaţia în care ambele sunt incidente într-un proces, dar soluţionează în mod diferit o problemă de drept, are prioritate de aplicare autoritatea de lucru judecat sau dezlegarea obligatorie a instanţei supreme?" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2023. Pentru vicepreşedintele delegat al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Gabriela Elena Bogasiu (încetat delegarea în funcţia de vicepreşedinte), semnează PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Elena-Mădălina Ivănescu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
