Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Eva Clara Boroş în Dosarul nr. 3.693/111/2017 al Tribunalului Bihor - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 293 D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se arată că prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt în acord cu dispoziţiile Legii fundamentale şi că decizia anterior menţionată nu modifică sensul dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Se susţine că, în cazul faptelor încadrate juridic ca infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, o astfel de încadrare se păstrează ulterior cu ocazia aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, neputând fi schimbată în cadrul unei contestaţii la executare, fără a se încălca autoritatea de lucru judecat. Referitor la majorarea de către legiuitor a pragului valoric în raport cu care se reţine incidenţa consecinţelor deosebit de grave, se arată că aceasta corespunde realităţii reflectate prin Codul penal în vigoare, raportat la valoarea diferită a sumelor de bani faţă de Codul penal din 1969, şi nu constituie o cauză de modificare a pedepsei. Se susţine, totodată, că Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu a dus la aplicarea unei lex tertia, soluţia dispusă prin aceasta reflectând dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în situaţia acelor infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, sub aspectul reducerii pedepsei aplicate la maximul special prevăzut de lege pentru acelaşi tip de infracţiuni. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 3.693/111/2017, Tribunalul Bihor - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, excepţie ridicată de Eva Clara Boroş într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare, formulată de autoarea excepţiei, conform art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că instanţa de contencios constituţional, potrivit jurisprudenţei sale, este competentă să se pronunţe asupra prezentei excepţii de neconstituţionalitate, fiind invocate, în acest sens, Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011 şi Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012. Se susţine că majorarea de zece ori a pragului valoric în raport cu care se reţine incidenţa consecinţelor deosebit de grave, prin dispoziţiile art. 183 din Codul penal, faţă de vechea reglementare, prevăzută la art. 146 din Codul penal din 1969, reflectă noua concepţie a legiuitorului sub aspectul gravităţii şi al gradului de pericol social al unor fapte care au produs pagube materiale, cu consecinţe în plan sancţionator. Se arată că reglementarea unui nou prag în raport cu care este stabilită existenţa consecinţelor deosebit de grave ale unei infracţiuni are efectul graţierii postcondamnatorii, fiind o cauză de modificare a pedepsei ulterioară pronunţării hotărârii de condamnare. Se arată că majorarea acestui prag determină micşorarea limitelor pedepsei, de la cele prevăzute pentru forma agravată a infracţiunii săvârşite, la cele reglementate pentru forma simplă a acesteia. Este subliniat faptul că, în ipoteza juridică analizată, art. 309 din Codul penal reprezintă legea penală mai favorabilă, care nu determină schimbarea încadrării juridice a faptei, ci doar modificarea limitelor pedepsei. Se face trimitere la un exemplu ipotetic în care contestaţia la executare este formulată de un condamnat, care a deţinut calitatea de funcţionar public, în temeiul art. 175 alin. (1) din Codul penal, căruia i-a fost aplicată o pedeapsă cu închisoarea de 15 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută la art. 215^1 din vechiul Cod penal, prejudiciul cauzat fiind de 300.000 lei. Se arată că, făcând aplicarea prevederilor art. 6 alin. (2) din Codul penal, instanţa este obligată să reducă pedeapsa aplicată, întrucât limita maximă pentru infracţiunea de delapidare, cu consecinţe deosebit de grave, de 7 ani, a fost majorată cu o treime; cu toate acestea, pragul în raport cu care se stabileşte existenţa consecinţelor deosebit de grave rămâne cel prevăzut de legea veche, condamnatul fiind obligat să execute o pedeapsă de 10 ani şi şase luni, pentru un prejudiciu de 300.000 lei. Se susţine că, în mod evident, astfel aplicate, dispoziţiile legale criticate determină existenţa unei lex tertia, aspect ce contravine Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, care, la rândul său, a fost pronunţată ca urmare a Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală (referitoare la puncte de vedere asupra chestiunii de drept supuse dezlegării precum şi la raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor prin care s-a exprimat opinia că prescripţia răspunderii penale este o instituţie autonomă în raport cu instituţia pedepsei), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie 2014. Prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, în aplicarea art. 5 din Codul penal, prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei. Se susţine că, în mod similar, în ipoteza invocată în prezenta cauză, soluţia pronunţată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, în privinţa art. 6 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională întrucât, în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, determină combinarea unor dispoziţii legale din legi penale succesive. Se arată că, în speţa în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, nu se impune crearea unei lex tertia, legea penală mai favorabilă, în ansamblul său, fiind Codul penal în vigoare, dar, cu toate acestea, Decizia nr. 12 din 6 mai 2015 impune aplicarea legii penale pe instituţii autonome, reţinând pragul valoric din Codul penal anterior, în vederea stabilirii variantei agravate a infracţiunii, constând în existenţa consecinţelor deosebit de grave. 6. Tribunalul Bihor - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că art. 309 din Codul penal reglementează o variantă agravată a infracţiunilor enumerate în cuprinsul său şi nu o cauză legală de majorare a pedepsei, motiv pentru care acesta nu constituie un criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, aşa cum s-a stabilit, cu efect obligatoriu, prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. Se susţine că art. 6 alin. (1) din Codul penal reprezintă o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim. Se arată că, pentru infracţiunile care au produs consecinţe deosebit de grave, potrivit Codului penal anterior, judecate definitiv înainte de intrarea în vigoare a noilor coduri, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora, iar, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. Se susţine că o interpretare contrară ar duce la încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti definitive. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Avocatul Poporului opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că îşi menţine punctul de vedere exprimat şi reţinut de Curtea Constituţională în deciziile nr. 57 din 24 februarie 2015, nr. 381 din 27 mai 2015, nr. 710 din 27 noiembrie 2014 şi nr. 677 din 20 octombrie 2015. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, referitoare la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: dacă, în aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la o pedeapsă definitivă pentru o infracţiune care a produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, pentru determinarea maximului special prevăzut de legea nouă urmează să se reţină cauza de majorare a pedepsei prevăzute de art. 309 din Codul penal, chiar dacă prejudiciul produs prin respectiva infracţiune nu depăşeşte pragul prevăzut de art. 183 din Codul penal, decizie publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2015. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal au următorul cuprins: „Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.“ 12. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) şi (5) referitoare la statul de drept şi la calitatea legii, ale art. 11 alin. (1) cu privire la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ale art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 61 alin. (1) referitor la atribuţiile Parlamentului, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul pedepselor definitive pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave potrivit Codului penal anterior, determinarea maximului special prevăzut de legea nouă se realizează, chiar dacă valoarea prejudiciului este inferioară pragului valoric prevăzut de art. 183 din Codul penal, prin raportare la varianta agravată a infracţiunilor limitativ enumerate în art. 309 din Codul penal. 14. Pentru a pronunţa această soluţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în scopul respectării principiului legalităţii pedepselor, legiuitorul a consacrat în art. 6 alin. (1) din Codul penal o excepţie de la efectul autorităţii de lucru judecat al hotărârilor de condamnare definitive, limitată însă la situaţia în care, până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii, a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, respectiv maximul special al acesteia este inferior sancţiunii deja intrate în puterea lucrului judecat, caz în care se reduce la acest maxim. S-a arătat că, fiind vorba de o excepţie de la principiul securităţii raporturilor juridice, care, printre altele, presupune ca dezlegarea dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţă să nu mai poată fi supusă rejudecării, prin aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive nu se poate ajunge la o reanalizare a cauzei, inclusiv sub aspectul împrejurărilor faptice reţinute, al încadrării juridice date acestora şi al criteriilor de stabilire şi individualizare a sancţiunii, legiuitorul înţelegând să înlăture de la executare doar acea parte din pedeapsă care depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă. Altfel spus, în lumina art. 6 din Codul penal, este interzisă realizarea unei noi judecăţi a cauzei sub toate aspectele sale pentru identificarea legii penale mai favorabile, mecanism care însă este permis în procedura judiciară în curs de derulare, când stabilirea legii penale mai blânde se face prin evaluarea şi compararea tuturor instituţiilor de drept penal substanţial incidente. Aşadar, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut că, în aplicarea art. 6 din Codul penal, comparaţia dintre pedepse şi cauzele legale de modificare a acestora nu se poate raporta decât la aceeaşi încadrare juridică dată faptei prin hotărârea de condamnare definitivă, fiind inadmisibilă o schimbare a respectivei încadrări juridice în cursul executării pedepsei. Astfel, s-a constatat că şi pentru această categorie de infracţiuni criteriile de determinare a legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive sunt restrânse la limitele speciale de pedeapsă şi cauzele legale de modificare a acestora, compararea între legile penale succesive făcându-se, întotdeauna, prin raportare la aceeaşi încadrare juridică a faptei. Deci s-a arătat că, nefiind vorba de o cauză legală de agravare care are ca efect modificarea limitelor speciale de pedeapsă, art. 309 din Codul penal nu constituie criteriu pentru determinarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive. 15. Analizând soluţia şi considerentele Deciziei nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Curtea reţine că acestea sunt corecte, fiind fundamentate pe o corectă aplicare atât a principiului autorităţii de lucru judecat a hotărârilor penale definitive, cât şi a naturii juridice a dispoziţiilor art. 309 din Codul penal. 16. Curtea constată, totodată, că cele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015 sunt în acord cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale, şi nu contrare acesteia, aşa cum, în mod greşit, susţine autoarea excepţiei. 17. Referitor la principiul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, astfel cum acesta este reglementat la art. 6 alin. (1) din Codul penal, Curtea Constituţională a reţinut, în jurisprudenţa sa, spre exemplu, prin Decizia nr. 770 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 9 martie 2020, paragrafele 14-17, că existenţa anumitor deosebiri între punerea în practică a principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile în cazul când legea nouă intervine înainte de judecarea definitivă a cauzei şi a aceluiaşi principiu în situaţia în care legea nouă intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. S-a arătat că, în cazul unei succesiuni de legi, în cursul procesului penal, anterior rămânerii definitive a hotărârii, instanţa trebuie să opereze, în concret, o stabilire a sancţiunii în raport cu limitele de pedeapsă prevăzute de fiecare dintre aceste legi şi să aplice aceste criterii în limitele legii identificate ca fiind mai favorabilă, luând în considerare şi analizând faptele şi situaţia particulară a fiecărui caz în parte (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 101 din 28 februarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 22 mai 2013). Referitor la pedepsele definitive, Curtea a constatat că legiuitorul, prin aplicarea legii penale mai favorabile, nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă (a se vedea Decizia nr. 1 din 14 aprilie 2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014). De asemenea, Curtea a observat existenţa anumitor diferenţe şi în ceea ce priveşte aplicarea retroactivă a legii noi, ce intervine după ce hotărârea de condamnare a rămas definitivă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi, în cazul pedepselor definitiv aplicate, este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Astfel, Curtea a reţinut că legea nouă poate să prevadă o pedeapsă mai uşoară, dar sancţiunea aplicată poate fie să depăşească maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fie să nu depăşească acest maxim. Dacă în primul caz se ajunge la executarea unei sancţiuni care nu are corespondent în legea penală în vigoare, acest raţionament nu mai subzistă în cea dea doua ipoteză. Curtea a apreciat că în cea de-a doua ipoteză este vorba despre punerea în balanţă a dreptului unei persoane condamnate la aplicarea legii penale mai favorabile, descris mai sus, şi a altor drepturi sau valori constituţionale, precum principiul securităţii raporturilor juridice şi autoritatea de lucru judecat, care pot contracara parţial sau complet acest drept. Astfel, legiuitorul, având sarcina de a echilibra intensitatea încălcării drepturilor fundamentale ale persoanei condamnate şi valorile care justifică această încălcare, a eliminat aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile din Codul penal. Totodată, luând în considerare cele statuate în jurisprudenţa proprie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene referitor la principiul autorităţii de lucru judecat, Curtea a constatat că legiuitorul a limitat aplicarea legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive numai la acele cazuri în care sancţiunea aplicată depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără ca în acest mod să fie încălcat art. 15 alin. (2) din Constituţie. Prin aceeaşi decizie, referitor la încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16, Curtea a observat că, în mod constant, în jurisprudenţa sa a statuat că situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Curtea a constatat că această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament făcută de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă. De aceea, pentru persoanele care nu se regăsesc în situaţii identice (unele persoane au fost condamnate definitiv, altele nu au fost condamnate definitiv), se justifică în mod obiectiv şi rezonabil un tratament juridic neomogen, principiul egalităţii în faţa legii presupunând instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De asemenea, analizând situaţia persoanelor condamnate definitiv şi a celor în curs de judecată, Curtea a reţinut că, în concret, fiecare dintre aceste persoane beneficiază într-un mod efectiv de legea penală mai favorabilă aplicabilă la momentul judecării cauzelor respective. Curtea a constatat că acest element, alături de caracterul definitiv al condamnărilor, determină diferenţa dintre regimul juridic al persoanei condamnate pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 şi cel al persoanelor care se află în curs de judecată. 18. De asemenea, prin Decizia nr. 369 din 28 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 22 octombrie 2019, paragraful 16, Curtea a reţinut că art. 309 din Codul penal reglementează o variantă agravată comună pentru toate infracţiunile de serviciu, inclusiv cea de delapidare reglementată de dispoziţiile art. 295 din Codul penal, care prin săvârşire au produs consecinţe deosebit de grave. Totodată, Curtea a arătat că, potrivit art. 183 din Codul penal, prin consecinţe deosebit de grave se înţelege o pagubă materială mai mare de 2.000.000 lei. Astfel, Curtea a observat că, în prezent, pentru a se constata, în concret, că o faptă incriminată este producătoare de consecinţe deosebit de grave, se are în vedere criteriul obiectiv, reprezentat de indicarea unei limite valorice a prejudiciului cauzat prin săvârşirea faptei. 19. Totodată, prin Decizia nr. VIII din 5 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 733 din 30 octombrie 2007, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilite pentru infracţiuni care au produs consecinţe deosebit de grave, în ipoteza intervenirii unei legi prin care este majorat cuantumul pagubei materiale ce atribuie caracter deosebit de grav consecinţelor unei infracţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că instanţa învestită, în baza art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală din 1968, în cadrul contestaţiei la executare în care se invocă modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“, potrivit art. 146 din Codul penal din 1969, nu poate schimba încadrarea juridică dată faptei prin hotărârea judecătorească rămasă definitivă şi, apoi, reduce pedeapsa aplicată în cauză, întrucât modificarea înţelesului noţiunii de „consecinţe deosebit de grave“, prevăzută de textul sus-menţionat, nu este identică cu cerinţa de a fi intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, la care se referă textele art. 14 şi 15 din Codul penal, pentru a fi incidente dispoziţiile art. 458 şi, respectiv, ale art. 461 alin. 1 lit. d) teza penultimă din Codul de procedură penală din 1968. 20. Analizându-şi propria jurisprudenţă şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie mai sus analizată, Curtea constată că acestea converg în a susţine caracterul de variantă agravată al normei de la art. 309 din Codul penal, şi nu de circumstanţă agravantă legală, a infracţiunilor de corupţie şi de serviciu enumerate în textul acesteia. Acest aspect determină raportarea pedepsei aplicate, potrivit legii vechi, pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare la limita specială maximă a pedepsei prevăzută pentru aceeaşi infracţiune cu producerea unor consecinţe deosebit de grave, la art. 309 din Codul penal, fără ca, în aplicarea prevederilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, coroborate cu cele ale art. 595 alin. (1) din Codul de procedură penală, să fie avută în vedere modificarea pragului valoric, prevăzut la art. 183 din Codul penal, care determină reţinerea producerii consecinţelor deosebit de grave. O astfel de abordare ar determina, aşa cum cele două instanţe au reţinut in jurisprudenţa mai sus analizată, o reapreciere a elementelor laturii obiective a infracţiunii, putând duce la o reîncadrare a faptelor, aspect ce presupune încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate sub imperiul legii vechi, cu consecinţa încălcării dispoziţiilor art. 15 alin. (1) din Constituţie. 21. Aşa fiind, atât stabilirea pragului valoric prevăzut la art. 183 din Codul penal, cât şi modificarea lui reprezintă forme de actualizare a valorilor în cauză şi, respectiv, modificări ale noţiunii de „circumstanţe deosebit de grave“ survenite potrivit politicii penale a legiuitorului. Conform aceleiaşi politici penale sunt reglementate şi formele agravate ale infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală, acestea fiind modificări legislative realizate în condiţiile art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 22. Pentru aceste motive, prevederile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, nu determină apariţia unei lex tertia şi nu presupun o încălcare de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a principiilor statului de drept, fiind în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4). 23. Totodată, Curtea reţine că textele criticate sunt clare, precise şi previzibile, întrunind exigenţele referitoare la calitatea legii, prevăzute la art. 1 alin. (5) din Constituţie. 24. În ceea ce priveşte încălcarea prin textele criticate a dreptului la un proces echitabil, astfel cum acesta este reglementat la art. 21 alin. (3) din Constituţie şi la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea reţine că dreptul fundamental anterior menţionat este asigurat prin dispoziţii ale dreptului procesual penal. Cum însă art. 6 alin. (1) din Codul penal constituie o normă de drept penal substanţial, dispoziţiile constituţionale şi convenţionale mai sus referite nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Eva Clara Boroş în Dosarul nr. 3.693/111/2017 al Tribunalului Bihor - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, în interpretarea dată prin Decizia nr. 12 din 6 mai 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bihor - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
