Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────┤
│Oana Cristina Puică │- magistrat-asistent│
├─────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andrei Ioan Chiliman în Dosarul nr. 102.317/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 84D/2016. 2. La apelul nominal, pentru autorul excepţiei, răspunde apărătorul ales, cu împuternicire avocaţială la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia, pentru argumentele invocate în faţa Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. În acest sens arată că sintagma „atunci când constată [...] că urmărirea penală este completă“ este neconstituţională, întrucât dă posibilitatea procurorului să reţină caracterul complet al urmăririi numai în temeiul probelor pe care, în mod unilateral şi subiectiv, le-a considerat utile cauzei, fără a încunoştinţa inculpatul de faptul că a fost finalizată urmărirea penală şi fără a oferi acestuia posibilitatea formulării unor cereri de administrare de noi probe, fiind încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, întrucât dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală constituie o materializare a prerogativelor conferite procurorului de prevederile art. 131 din Constituţie. Procurorul are, astfel, obligaţia ca, în faza de urmărire penală, să strângă şi să administreze probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere, fiind consacrate garanţii, în acest sens, prin dispoziţiile art. 5, art. 100 alin. (1) şi ale art. 94 din Codul de procedură penală, inclusiv cu privire la consultarea dosarului pe tot parcursul urmăririi penale. Menţionează că, potrivit prevederilor art. 5 alin. (2) din Codul de procedură penală, organele de urmărire penală pot fi sancţionate pentru luarea de declaraţii neconforme. Nerespectarea, interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor de lege criticate nu sunt de natură a atrage neconstituţionalitatea acestora. Totodată, aplicarea greşită a legii de către procuror poate fi remediată prin formularea de cereri şi excepţii în procedura de cameră preliminară. Prin urmare, există suficiente garanţii şi sancţiuni care să asigure respectarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 2 decembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 102.317/299/2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Andrei Ioan Chiliman cu ocazia soluţionării unei cauze penale aflate în procedura de cameră preliminară. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile de lege criticate încalcă accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, întrucât procurorul, în mod unilateral şi fără să aducă la cunoştinţă inculpatului, apreciază că urmărirea penală este completă şi emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată. Arată că, în speţă, după sesizarea instanţei de judecată, s-a constatat - din verificarea dosarului de urmărire penală - că procurorul a efectuat acte de urmărire în lipsa apărătorului inculpatului. Consideră că sintagma „atunci când constată [...] că urmărirea penală este completă“ este neconstituţională, întrucât dă posibilitatea procurorului să reţină caracterul complet al urmăririi numai în temeiul probelor pe care, în mod unilateral şi subiectiv, le-a considerat utile cauzei, fără a încunoştinţa inculpatul de faptul că a fost finalizată urmărirea penală şi fără a oferi acestuia posibilitatea formulării unor cereri de administrare de noi probe. Or, pentru a se putea apăra, inculpatul trebuie să cunoască întreaga acuzaţie ce îi este pusă în sarcină, adică situaţia de fapt şi încadrarea juridică la care s-a ajuns pe baza probelor administrate în cauză, astfel încât, luând cunoştinţă de suportul probatoriu al acuzaţiei, să aibă posibilitatea să răspundă prin prezentarea unui mijloc de probă ce poate schimba situaţia de fapt reţinută sau încadrarea juridică a faptei. Una dintre componentele fundamentale ale dreptului la apărare o reprezintă, aşadar, posibilitatea luării la cunoştinţă de suportul probatoriu al acuzaţiei formulate împotriva inculpatului prin studierea actelor de urmărire penală. În reglementarea vechiului Cod de procedură penală, acest moment coincidea, de regulă, cu cel al prezentării materialului de urmărire penală (art. 250-254 din Codul de procedură penală din 1968), când întreg dosarul devenea accesibil inculpatului. Raţiunea existenţei etapei prezentării materialului de urmărire penală după finalizarea actelor de urmărire necesare cauzei se regăsea în utilitatea aducerii la cunoştinţa învinuitului/inculpatului a rezultatelor activităţii de cercetare penală, pentru verificarea valorii probelor, ca urmare a posibilităţii acordate inculpatului să contribuie la completarea dosarului cauzei. În acest fel, era satisfăcută şi obligaţia de informare a acuzatului cu privire la natura şi cauza acuzaţiei formulate împotriva sa - prevăzută de art. 6 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -, prin asigurarea posibilităţii efective a acestuia şi a apărătorului său de a avea acces la probele administrate de organele judiciare. Potrivit actualului Cod de procedură penală este recunoscut dreptul inculpatului de a consulta dosarul de urmărire penală [art. 83 lit. b)], posibilitate acordată în egală măsură şi suspectului (art. 78). Acest drept poate fi exercitat atât personal, cat şi prin intermediul avocatului [art. 94 alin. (2) şi (3) ]. Având în vedere faptul că, în conformitate cu prevederile art. 92 din Codul de procedură penală, singurele excepţii stabilite de către legiuitor cu privire la dreptul avocatului suspectului/inculpatului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală sunt situaţiile în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în capitolul IV din titlul IV al acestui cod, respectiv se efectuează percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante -, rezultă că, la efectuarea tuturor celorlalte acte de urmărire penală, organul judiciar are obligaţia de a încunoştinţa avocatul inculpatului de efectuarea actului. În conformitate cu prevederile art. 92 alin. (6) din Codul de procedură penală, apărătorul suspectului/ inculpatului are dreptul să formuleze obiecţiuni cu privire la actul de urmărire penală la efectuarea căruia asistă, astfel că lipsa încunoştinţării avocatului încalcă dreptul la apărare al inculpatului, făcând imposibilă exercitarea efectivă a acestuia. Autorul excepţiei susţine, de asemenea, că momentul procesual al trimiterii în judecată este determinat de către procuror, iar inculpatul, neavând cunoştinţă de actele de urmărire penală ce s-au efectuat în cauză şi fără să poată aprecia factorul timp cu privire la momentul trimiterii în judecată, nu mai are posibilitatea de a-şi exercita apărarea. Consideră că dispoziţiile de lege criticate - prin aceea că împiedică inculpatul să solicite completarea urmăririi penale cu probe în apărarea sa - duc nu numai la restrângerea exerciţiului dreptului respectiv, ci chiar la pierderea lui, întrucât acesta rămâne fără obiect după terminarea urmăririi penale. 7. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti apreciază că dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, fiind conforme cu prevederile art. 21 şi ale art. 24 din Constituţie. Astfel, în condiţiile existenţei multiplelor drepturi ale suspectului şi inculpatului în cursul urmăririi penale, prevăzute de dispoziţiile art. 78 şi ale art. 83 din Codul de procedură penală - inclusiv dreptul de a consulta dosarul -, precum şi în raport cu rolul Ministerului Public, astfel cum acesta este prevăzut în cuprinsul art. 131 din Constituţie, constatarea faptului că urmărirea penală este completă reprezintă atributul exclusiv al procurorului, iar nu al părţilor sau subiecţilor procesuali principali. Este adevărat că, în cauză, procurorul a emis rechizitoriul în aceeaşi zi în care a dat şi ordonanţa de respingere a cererii inculpatului de administrare de noi probe, ceea ce înseamnă că acesta nu a mai avut posibilitatea să atace respectiva ordonanţă în baza dispoziţiilor art. 339 din Codul de procedură penală, întrucât ordonanţa i-a fost comunicată după sesizarea instanţei. Judecătorul de cameră preliminară menţionează că a observat acest aspect încă de la momentul primirii dosarului, înainte de formularea oricăror cereri şi excepţii în cauză, însă inculpatul nu a invocat această nulitate relativă (nulităţile absolute fiind cele expres şi limitativ prevăzute în art. 281 din Codul de procedură penală) pe cale separată, ci doar pentru a motiva excepţia de neconstituţionalitate, iar judecătorul, în raport cu dispoziţiile art. 282 alin. (2) din Codul de procedură penală, nu a avut posibilitatea să o invoce din oficiu. Aşadar, problema semnalată de către inculpat - dacă era invocată - putea fi soluţionată în procedura camerei preliminare, fără a fi necesară declararea dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală ca fiind neconstituţionale. 8. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală este inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, din examinarea excepţiei, rezultă că autorul acesteia invocă - în susţinerea pretinsei neconstituţionalităţi - elemente de fapt, respectiv pretinse abuzuri ale procurorului în aplicarea dispoziţiilor de lege criticate, fiind vorba, aşadar, de aspecte ce ţin de aplicarea legii. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa, asemenea aspecte nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în cadrul căilor de atac prevăzute de lege (Decizia nr. 1.343 din 13 octombrie 2011). În subsidiar, arată că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968, având un conţinut similar cu cele ale art. 327 din noul Cod de procedură penală, şi anume Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014. Consideră că raţiunile care au fundamentat soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 - prin raportare la prevederile art. 24 din Constituţie - sunt valabile, mutatis mutandis, şi în ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 327 din Codul de procedură penală. De asemenea arată că textul de lege criticat în cauza de faţă nu încalcă nici prevederile art. 21 din Constituţie, întrucât nu afectează dreptul inculpatului - care a fost trimis în judecată, prin rechizitoriu, în temeiul art. 327 din Codul de procedură penală - de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. În acest sens, arată că prevederile de lege criticate nu sunt de natură să încalce principiul liberului acces la justiţie, respectiv dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil şi nici să limiteze sau să restrângă dreptul la apărare. Astfel, prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor cu privire la administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, iar nu a puterii executive sau a administraţiei publice. Ministerului Public - în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor - îi revine sarcina ca, prin procurori, în faza de urmărire penală, să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Totodată, menţionează că, în măsura în care partea sau persoana vătămată interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul de lege criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă (Decizia Curţii Constituţionale nr. 82 din 18 februarie 2014). 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese însă că aceasta priveşte doar prevederile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestor dispoziţii de lege, care au următorul cuprins: „Atunci când constată că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă şi există probele necesare şi legal administrate, procurorul: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârşită de inculpat şi că acesta răspunde penal;“. 14. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 327 din Codul de procedură penală, care cuprind reglementări cu privire la rezolvarea cauzelor de către procuror, îşi găsesc corespondent - într-o anumită măsură - în prevederile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968. Prin Decizia nr. 82 din 18 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 9 aprilie 2014, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 262 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală din 1968, reţinând că prerogativele încredinţate procurorului de către legiuitor, privind administrarea şi aprecierea probelor în cursul urmăririi penale, reprezintă o expresie a rolului Ministerului Public stabilit de prevederile art. 131 din Constituţie. Prin aceeaşi decizie, Curtea a statuat că, potrivit Legii fundamentale, Ministerul Public este o parte componentă a autorităţii judecătoreşti, şi nu a puterii executive sau a administraţiei publice şi că, în calitatea sa de reprezentant al intereselor generale ale societăţii şi de apărător al ordinii de drept, al drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, Ministerului Public, prin procurori, îi revine sarcina ca în faza de urmărire penală să caute, să administreze şi să aprecieze probele care servesc la constatarea existenţei sau inexistenţei infracţiunii, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea tuturor împrejurărilor pentru justa soluţionare a cauzei. Analizând pretinsa încălcare prin dispoziţiile art. 262 din Codul de procedură penală din 1968 a prevederilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, Curtea a constatat că nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 24 din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul a pronunţat în mod discreţionar una dintre soluţiile menţionate în textul legal criticat, aceasta are posibilitatea, în cazul emiterii rechizitoriului, de a arăta judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă, iar, în cazul dispunerii unei soluţii de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, pe aceea de a formula, potrivit art. 278 şi 278^1 din Codul de procedură penală din 1968, plângere contra actelor procurorului la procurorul ierarhic superior ori la instanţa de judecată, după caz. 16. Curtea constată că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile art. 327 lit. a) din noul Cod de procedură penală, care vizează rezolvarea cauzelor şi sesizarea instanţei de judecată, încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, pe motiv că ar împiedica inculpatul să ia cunoştinţă de întreg probatoriul pe care se sprijină acuzaţia şi să solicite administrarea de noi probe în apărarea sa. 17. Astfel, Curtea observă că, prin Decizia nr. 728 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 943 din 21 decembrie 2015, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 321-323 din Codul de procedură penală, care reglementează terminarea urmăririi penale, reţinând că textele de lege criticate stabilesc procedura privind înaintarea de către organul de cercetare penală a dosarului referitor la inculpat procurorului şi verificarea de către acesta din urmă a lucrărilor urmăririi penale, procurorul având posibilitatea ca - în situaţia în care constată că urmărirea penală nu este completă sau nu a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale - să restituie cauza organului care a efectuat urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau să trimită cauza la alt organ de cercetare penală, în timp ce art. 324 din Codul de procedură penală conţine dispoziţii privind efectuarea urmăririi penale de către procuror (paragraful 13). 18. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut că, aşa cum s-a arătat în doctrină, terminarea urmăririi penale potrivit aprecierii organului de cercetare penală are un caracter prezumtiv, întrucât nu pune efectiv capăt fazei de urmărire penală. Procurorul, ca titular al dreptului de a exercita acţiunea penală, este cel care decide cu privire la rezultatul urmăririi, fie prin trimiterea în judecată a inculpatului, fie prin adoptarea altei soluţii, acest moment fiind cel care fixează terminarea efectivă a urmăririi penale. De altfel, chiar şi terminarea efectivă a urmăririi penale care se hotărăşte de procuror are caracter relativ, întrucât există posibilitatea ca urmărirea penală să fie reluată, actele emise de procuror nebucurându-se de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, de îndată ce urmărirea penală este terminată, respectiv atunci când organul de cercetare consideră că sunt suficiente probe pentru a se dispune trimiterea în judecată - situaţie în care este obligatorie punerea în mişcare a acţiunii penale -, clasarea sau renunţarea la urmărirea penală, înaintează dosarul procurorului, însoţit de un referat. Organul de cercetare penală nu este obligat să procedeze la o nouă ascultare a inculpatului înainte de a formula propunerea de trimitere în judecată. După întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale, organul de cercetare se dezînvesteşte de cauză şi o înaintează procurorului, existând, însă, posibilitatea să fie reînvestit cu cercetarea dacă procurorul îi restituie dosarul pentru completarea sau refacerea urmăririi penale. În cazul în care procurorul a efectuat personal urmărirea penală, acesta nu va întocmi referat cu privire la terminarea cercetării, însă, în rechizitoriu sau în ordonanţa pe care o va emite la momentul terminării efective a urmăririi penale, va face menţiunea cu privire la toate datele proprii acestui act (paragraful 14). 19. În continuare, Curtea a observat că noul Cod de procedură penală nu mai stabileşte în sarcina organului de urmărire penală obligaţia prezentării materialului de urmărire penală, fără a se aduce, în acest mod, vreo atingere dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare - consacrate de prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 24, respectiv de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale -, având în vedere garanţiile acordate suspectului, respectiv inculpatului în cursul urmăririi penale. Astfel, potrivit art. 78 şi art. 83 lit.a^1)-e) din Codul de procedură penală, suspectul, respectiv inculpatul, are dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia, dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii, dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege. Prin urmare, suspectul, respectiv inculpatul are dreptul de a consulta dosarul de urmărire penală, de a formula plângeri, cereri şi memorii, de a propune probe în această fază, cu posibilitatea formulării de plângeri, potrivit art. 336-339 din Codul de procedură penală, împotriva modului de soluţionare a cererilor sale. Totodată, la asigurarea apărării efective a suspectului sau a inculpatului în faza de urmărire penală contribuie, în viziunea noului cod, şi reglementarea dreptului general al avocatului suspectului sau inculpatului de a asista la efectuarea actelor de urmărire, aşa cum prevede art. 92 din Codul de procedură penală. Alin. (1) al aceluiaşi art. 92 permite doar două excepţii de la această regulă, şi anume, pe de o parte, situaţia în care se utilizează metodele speciale de supraveghere ori cercetare, prevăzute în cap. IV din titlul IV al Codului de procedură penală, iar, pe de altă parte, percheziţia corporală sau a vehiculelor în cazul infracţiunilor flagrante (paragraful 15). 20. Astfel, Curtea a constatat că, potrivit art. 89 din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept. Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent. Art. 90 şi 91 din acelaşi cod stabilesc cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau inculpatului, respectiv obligaţia organului judiciar de a lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. Potrivit art. 94 din Codul de procedură penală, suspectul, respectiv inculpatul sau avocatul acestuia, are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului penal. Consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala suspectului sau inculpatului. În cursul urmăririi penale, procurorul stabileşte data şi durata consultării într-un termen rezonabil, putând restricţiona motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfăşurări a urmăririi penale. După punerea în mişcare a acţiunii penale, restricţionarea se poate dispune pentru cel mult 10 zile. În toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile suspectului sau inculpatului pe care îl asistă ori îl reprezintă. În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. De asemenea, avocatul suspectului sau inculpatului are dreptul de a formula plângere potrivit art. 336-339 din Codul de procedură penală. Prin urmare, dispoziţiile art. 321-324 din Codul de procedură penală - care reprezintă norme de procedură a căror reglementare este, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de competenţa exclusivă a legiuitorului - instituie o procedură care asigură respectarea prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorii excepţiei referitor la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, având în vedere garanţiile care o însoţesc privind accesul suspectului şi inculpatului la dosarul de urmărire penală (paragrafele 16 şi 17). 21. De asemenea, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 473 din 30 iunie 2015, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, reţinând că, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul cercetării judecătoreşti. Curtea a constatat că „legiuitorul a impus o singură condiţie cu privire la incidenţa normei procesul penale, respectiv absenţa unei manifestări exprese de voinţă a părţii interesate sau a persoanei vătămate de a contesta probele administrate în cursul urmăririi penale (paragraful 19). „Faptul că instanţa de judecată, fără a readministra probele în condiţiile art. 374 alin. (7) din Codul de procedură penală, va ţine seama de ele la judecarea cauzei nu poate fi apreciat ca afectând dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil al inculpatului, întrucât, potrivit art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, probele nu au o valoare dinainte stabilită de lege, fiind apreciate de organele judiciare în urma evaluării întregului probatoriu administrat în cauză. Totodată, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a cristalizat ideea potrivit căreia utilizarea probelor obţinute în faza instrucţiei penale nu contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, atât timp cât dreptul la apărare a fost respectat (Hotărârea din 20 septembrie 1993, pronunţată în Cauza Saidi împotriva Franţei, paragrafele 43 şi 44, şi Hotărârea din 13 octombrie 2005, pronunţată în Cauza Bracci împotriva Italiei, paragrafele 51 şi 54). De aceea, utilizarea unei probe aşa cum a fost administrată în faza de urmărire penală nu poate fi luată în considerare dacă acuzatul nu a avut posibilitatea, în niciun stadiu al procedurii, să o conteste. Prin urmare, nu se poate susţine că prin dispoziţiile de lege criticate este încălcat dreptul la un proces echitabil, câtă vreme acuzatul, deşi a avut posibilitatea, nu a contestat temeinicia acestor probe. A porni de la premisa administrării părtinitoare a probelor, complinită de nepăsarea acuzatului, nu atrage neconstituţionalitatea unui text, deoarece obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni în cadrul unui proces guvernat de principiul aflării adevărului. De altfel, soluţionarea unei cauze penale în baza unei probe nereadministrate de instanţa de judecată în faţa acuzatului nu este incompatibilă în sine cu dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil, deoarece, în procesul penal, cerinţa ca elementele de probă să fie administrate întotdeauna în faţa persoanei acuzate nu este absolută, putând exista situaţii particulare, de excepţie, cu respectarea dreptului persoanei acuzate de a fi avut ocazia adecvată şi suficientă de a contesta proba şi de a solicita refacerea ei (a se vedea mutatis mutandis Hotărârea din 27 martie 2014, pronunţată în Cauza Matytsina împotriva Rusiei, paragrafele 151-153)“ (paragraful 20). 22. Aşadar, prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, citată anterior, Curtea a reţinut că problema afectării dreptului la apărare ori a dreptului la un proces echitabil s-ar putea pune în discuţie, dacă probele nu sunt readministrate, numai în situaţia în care părţile sau persoana vătămată nu au avut posibilitatea contestării lor în faţa unui judecător anterior cercetării judecătoreşti. Or, dimpotrivă, din perspectiva legalităţii administrării probelor, Curtea a constatat că aceste aspecte sunt verificate de către judecătorul de cameră preliminară, potrivit art. 342 din Codul de procedură penală, iar acesta, în baza art. 346 alin. (3) lit. b) şi alin. (4) din acelaşi cod, poate exclude una, mai multe sau toate probele administrate în cursul urmăririi penale. După începerea judecăţii, dispusă de judecătorul de cameră preliminară, în faţa instanţei de judecată pot fi puse în discuţie [numai] aspecte ce ţin de temeinicia probelor, aspecte referitoare la împrejurări de fapt ce reies din proba contestată şi care, raportat la acuzaţia concretă pentru care a fost dispusă trimiterea în judecată, prezintă relevanţă (paragrafele 21 şi 22). 23. Astfel, analizând dispoziţiile art. 374 alin. (7) teza întâi din Codul de procedură penală, prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că acestea dispun cu privire la faptul că nu se readministrează probele necontestate şi nicidecum cu privire la imposibilitatea contestării lor. Aşa fiind, nimic nu opreşte partea căreia probele avute în vedere îi sunt defavorabile să le conteste din perspectiva temeiniciei - în faza de judecată imediat după citirea rechizitoriului, dar anterior audierii inculpatului -, cerând astfel readministrarea/refacerea lor de către instanţa de judecată în condiţii de publicitate, nemijlocire şi contradictorialitate. Terminologia utilizată de legiuitor are în vedere probele administrate în cursul urmăririi penale care nu au fost contestate. În acest sens, Curtea a observat că alin. (5) al art. 374 din Codul de procedură penală prevede că „Preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe“, părţile şi persoana vătămată având posibilitatea să conteste probele administrate şi să propună administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală (paragraful 23). 24. Tot prin Decizia nr. 245 din 7 aprilie 2015, mai sus menţionată, Curtea a reţinut că legiuitorul nu a exclus posibilitatea readministrării probelor administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi, întrucât, potrivit art. 374 alin. (8) din Codul de procedură penală, acestea pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei. Faptul că această posibilitate este atributul exclusiv al instanţei de judecată nu este de natură a afecta în niciun fel dreptul la apărare ori dreptul la un proces echitabil, pentru că, potrivit art. 349 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Instanţa de judecată soluţionează cauza dedusă judecăţii cu garantarea respectării drepturilor subiecţilor procesuali şi asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii“ (paragraful 24). 25. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 342 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 386 din 3 iunie 2015, Decizia nr. 486 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 712 din 22 septembrie 2015, Decizia nr. 565 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 7 septembrie 2016, Decizia nr. 775 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 14 aprilie 2017, şi Decizia nr. 777 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 292 din 25 aprilie 2017. 26. În fine, prin Decizia nr. 838 din 8 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 1 martie 2016, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 342, art. 345 alin. (1) şi (2), art. 346 alin. (1) şi (4) şi ale art. 374 din Codul de procedură penală, Curtea a reţinut că obiectivul procedurii camerei preliminare este de a stabili dacă urmărirea penală şi rechizitoriul sunt apte să declanşeze faza de judecată ori trebuie refăcute, iar, în ipoteza începerii judecăţii, de a stabili care sunt actele asupra cărora aceasta va purta şi pe care părţile şi ceilalţi participanţi îşi vor putea întemeia susţinerile ori pe care trebuie să le combată (paragraful 14). Aşa fiind, legiuitorul a limitat la o fază distinctă a procesului penal posibilitatea invocării excepţiilor referitoare la competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor sau legalitatea actelor efectuate de organul de urmărire penală, fază în care nu se stabileşte vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului. Consecinţa acestei limitări temporale este faptul că, după începerea judecăţii, nu mai este posibilă restituirea cauzei la procuror, scopul reglementării fiind acela al asigurării soluţionării cu celeritate a cauzelor penale (paragraful 15). Împrejurarea că instanţa competentă să judece cauza pe fond nu poate ea însăşi să se pronunţe cu privire la cererile şi excepţiile care au fost ridicate în procedura de cameră preliminară şi care au fost soluţionate în această procedură (atât pe fond, cât şi/sau în contestaţie) nu afectează dreptul părţilor la un proces echitabil, deoarece au făcut deja obiect al controlului unui judecător. Or, potrivit dispoziţiilor art. 346 alin. (7) din Codul de procedură penală, „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză“. Prin urmare, apare ca ilogică posibilitatea ca acelaşi judecător să se pronunţe încă o dată asupra aspectelor pe care tot el le-a dezlegat deja. O astfel de posibilitate neagă esenţa dreptului la un proces echitabil care presupune ca orice cauză să fie soluţionată într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât partea nemulţumită de soluţia dată în procedura de cameră preliminară a avut la îndemână calea de atac a contestaţiei, consacrată de art. 347 din Codul de procedură penală (paragraful 16). Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit art. 374 alin. (7)-(9) din Codul de procedură penală, probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de părţi, deşi nu se readministrează, sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor sau pot fi administrate din oficiu de către instanţă dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei. Aşadar, o probă contestată va fi readministrată, iar, în cazul în care readministrarea nu mai este posibilă, devin aplicabile dispoziţiile art. 383 alin. (4) din acelaşi cod care obligă instanţa să o pună în discuţia părţilor, a persoanei vătămate şi a procurorului, dacă imposibilitatea de administrare se referă la o probă administrată în faza de urmărire penală şi încuviinţată de instanţă (paragraful 18). 27. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele care au fundamentat soluţiile pronunţate de Curtea Constituţională prin deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 28. Astfel, având în vedere întreg cadrul normativ al procesului penal stabilit prin noul Cod de procedură penală, dispoziţiile art. 327 lit. a) din acest cod - care reprezintă norme de procedură a căror reglementare este, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, de competenţa exclusivă a legiuitorului - nu aduc atingere prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 referitor la dreptul la apărare. Într-adevăr, dispoziţiile de lege criticate nu împiedică inculpatul să ia cunoştinţă de întregul probatoriu pe care se sprijină acuzaţia şi să solicite administrarea de noi probe în apărarea sa, având în vedere atât garanţiile privind accesul inculpatului la dosarul de urmărire penală, cât şi posibilitatea inculpatului de a contesta - în procedura de cameră preliminară - legalitatea probelor administrate în cursul urmăririi penale, iar - în faza de judecată - temeinicia acestora, precum şi posibilitatea inculpatului de a solicita - în cursul judecăţii - administrarea de probe, indiferent dacă au fost sau nu administrate în faza de urmărire penală. 29. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Ioan Chiliman în Dosarul nr. 102.317/299/2015 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi constată că dispoziţiile art. 327 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
