Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriel-Sorin Strutinsky în Dosarul nr. 1.231/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.434D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 3.008D/2019, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihai Rotariu în Dosarul nr. 6.712/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 4. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor. Reprezentanta Ministerului Public este de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, având în vedere obiectul cauzelor, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 3.008D/2019 la Dosarul nr. 2.434D/2019, care a fost primul înregistrat. 5. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care, invocând Decizia nr. 173 din 16 martie 2021, Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020 şi Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 6. Prin Încheierea din 21 august 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.231/118/2015, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Gabriel-Sorin Strutinsky cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor fapte prevăzute de legea penală, cu aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni. 7. Prin Încheierea din 24 octombrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 6.712/325/2019, Judecătoria Timişoara - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal, excepţie ridicată de Alexandru Mihai Rotariu cu ocazia soluţionării unei cauze penale în care autorul excepţiei a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor fapte prevăzute de legea penală, cu aplicarea dispoziţiilor privind concursul de infracţiuni. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că în materia pedepselor penale trebuie să îşi găsească aplicarea principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, principiul caracterului personal al răspunderii penale, principiul minimei intervenţii (subsidiarităţii), principiul individualizării şi principiul umanismului. Apreciază că modalitatea în care este normată pedeapsa pentru concursul de infracţiuni, în situaţia particulară în care în urma individualizării judiciare pentru fiecare infracţiune în parte se stabilesc pedepse cu închisoarea, aduce atingere principiului minimei intervenţii, principiului individualizării şi al caracterului personal al pedepsei. Arată că modalitatea de individualizare a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, nu ţine cont de pericolul social concret al complexului faptic reunit în concursul supus judecăţii şi nici de periculozitatea făptuitorului. Susţine că pericolul arbitrarului este eliminat prin stabilirea în condiţii constituţionale a naturii şi limitelor maxime ale pedepsei, precum şi prin posibilitatea acordării unui spor variabil, şi nu fix, ca în textul criticat. Stabilirea unor limite între care se poate aplica sporul satisface mai bine dezideratele constituţionale ale stabilirii legale a pedepsei şi nu aduce atingere funcţiei de judecată, aşa cum se întâmplă în actuala reglementare. Susţine că raportarea la un criteriu generic (acela al unui pericol social abstract) a unei pedepse concrete, aplicabile unui complex infracţional clar determinat, caracterizat sub aspectul conţinutului său esenţialmente prin circumstanţe specifice, şi nu generice, încalcă flagrant principiul individualizării, precum şi pe cel al minimei intervenţii consacrat în art. 53 din Constituţie şi în art. 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 9. Intervenţia legiuitorului prin impunerea unei pedepse predeterminate fără să permită judecătorului să ţină seama de circumstanţele concrete ale cazului restrânge funcţia de judecată. Totodată, nepermiţând analiza circumstanţelor rezultate din întregul complex infracţional în stabilirea pedepsei, se aduce atingere şi dreptului la un proces echitabil, dar mai ales la siguranţa juridică a inculpatului care întotdeauna va primi un spor de pedeapsă predeterminat chiar dacă circumstanţele concrete care ar caracteriza întregul concurs ar impune un spor mai mic (sau, în unele situaţii, nu ar impune acest spor). Textul criticat face imposibilă aplicarea principiului proporţionalităţii consacrat în art. 53 alin. (2) din Constituţie, ceea ce determină aplicarea unui tratament degradant impus de autoritatea statală, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 3 din Convenţie. Susţine că prin reglementarea criticată nu se atinge scopul pedepsei penale, un spor obligatoriu creând un sentiment de injustiţie, fiind în fapt o intervenţie disproporţionată, un abuz din partea autorităţii statale. 10. Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că modul în care legiuitorul a înţeles să sancţioneze pluralitatea de infracţiuni constituie un element de politică penală, în expunerea de motive a noului Cod penal menţionându-se că acest tratament sancţionator este necesar a fi instituit, în condiţiile în care limitele maxime ale pedepselor prevăzute pentru diferite infracţiuni au fost mult diminuate. Dispoziţiile legale criticate instituie reguli precise şi clare şi în acelaşi timp previzibile, în acelaşi sens fiind şi opinia exprimată de instanţa de contencios constituţional, care a reţinut că prin textul criticat nu se încalcă dispoziţiile art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici dispoziţiile art. 21 alin. (3), ale art. 22 alin. (2), ale art. 23 alin. (1) şi ale art. 53 alin. (2) din Constituţie. Cu privire la pretinsa încălcare a dreptului la un proces echitabil, trebuie reamintit că prin norme specifice dreptului procesual penal se asigură garanţiile acestui drept, pe când dispoziţiile criticate reprezintă norme de drept penal substanţial, care excedează obiectului de analiză al art. 21 alin. (3) din Constituţie. 11. Judecătoria Timişoara - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că dispoziţiile criticate sunt în deplin acord cu prevederile constituţionale invocate, acestea reglementând modul de stabilire a pedepsei în cazul în care se săvârşeşte un concurs de infracţiuni, iar aceste aspecte ţin strict de politica penală a unui stat, nefiind încălcat dreptul la un proces echitabil. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare din Dosarul nr. 3.008D/2019, îl reprezintă dispoziţiile art. 39 din Codul penal, însă din motivarea excepţiei şi din încheierile aflate la dosarul Curţii rezultă că autorul acesteia critică în realitate doar alin. (1) lit. b) din art. 39 din Codul penal. Aşa fiind, Curtea constată că şi în acest dosar obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, cu următorul conţinut: "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite." 16. Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (3) privind accesul liber la justiţie, art. 22 alin. (2) referitor la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (1) privind libertatea individuală, art. 53 alin. (2) referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, sunt invocate prevederi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, după cum urmează: art. 3 referitor la interzicerea torturii, art. 5 privind dreptul la libertate şi la siguranţă, art. 17 referitor la interzicerea abuzului de drept şi art. 18 privind limitarea folosirilor restrângerilor drepturilor. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 173 din 16 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 1 iulie 2021, Decizia nr. 248 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 707 din 6 august 2020, şi Decizia nr. 508 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.163 din 2 decembrie 2020. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că noul Cod penal reglementează un regim juridic sancţionator cu privire la cele două forme ale concursului de infracţiuni, real şi formal, referitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se pot observa mai multe sisteme de sancţionare. Curtea a mai constatat existenţa unor modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969, care reglementa sancţionarea concursului de infracţiuni, pentru persoana fizică, inclusiv pentru infractorul minor, în cuprinsul art. 34, prevăzând - în dispoziţiile alin. 1 lit. b) şi c) ale acestui text de lege - că, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani, respectiv că, atunci când s-au stabilit numai amenzi, se aplica pedeapsa cea mai mare, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim. Aceste dispoziţii de lege consacrau - ca tratament juridic al concursului de infracţiuni în situaţiile precizate - sistemul cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil. Curtea a observat că, în practică, agravarea pedepsei avea un caracter excepţional, de vreme ce, potrivit prevederilor Codului penal din 1969, instanţa putea să facă abstracţie de adăugarea vreunui spor şi să se limiteze la aplicarea sistemului absorbţiei în cazurile menţionate. Dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din noul Cod penal - care reglementează tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare - prevăd însă aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Potrivit prevederilor de lege criticate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. 18. În continuare, Curtea a constatat că individualizarea sancţiunilor de drept penal este, pe de o parte, legală - revine legiuitorului, care stabileşte normativ pedepsele şi celelalte sancţiuni de drept penal, prin fixarea unor limite minime şi maxime ale fiecărei pedepse, care să corespundă în abstract importanţei valorii sociale ocrotite -, iar, pe de altă parte, judiciară - pe care o realizează judecătorul în cadrul limitelor stabilite de lege. Curtea a subliniat, totodată, importanţa individualizării legale a sancţiunilor de drept penal prin aceea că legiuitorul nu poate să confere judecătorului o libertate absolută în stabilirea pedepsei concrete, întrucât ar exista riscul unei interpretări şi aplicări arbitrare a pedepsei. Pe de altă parte, Curtea a apreciat că, în reglementarea sancţiunilor de drept penal de către legiuitor, trebuie stabilit un echilibru între dreptul fundamental - care face obiectul limitării impuse de sancţiune - şi valoarea socială a cărei protecţie a determinat limitarea. Legiuitorul nu trebuie să îi ia judecătorului dreptul de a proceda la individualizarea judiciară prin stabilirea unor pedepse absolut determinate sau prin prevederea unor pedepse care, datorită aplicării lor automate, scapă oricărui control judiciar. Prin individualizarea legală, legiuitorul oferă judecătorului puterea de stabilire a pedepsei în cadrul anumitor limite predeterminate - minimul şi maximul special al pedepsei, dar, totodată, îi oferă aceluiaşi judecător instrumentele care îi permit alegerea şi determinarea unei sancţiuni concrete, în raport cu particularităţile faptei şi cu persoana infractorului. Astfel, în prima etapă a operaţiunii de determinare concretă a pedepsei, în cazul concursului de infracţiuni, judecătorul stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, ca şi cum ar fi singură, folosind în acest scop criteriile generale de individualizare a pedepsei şi, eventual, criteriile speciale, respectiv cauzele generale de agravare sau de atenuare a pedepsei. În această etapă, judecătorul realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, făcându-se abstracţie de existenţa celorlalte infracţiuni, fiecare infracţiune păstrându-şi gradul său de pericol social. Curtea a reţinut, aşadar, deplina independenţă a judecătorului în a proceda la individualizarea judiciară a sancţiunilor pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. În cea de-a doua etapă, judecătorul identifică pedeapsa cea mai grea la care, potrivit prevederilor criticate, adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În acest mod, aplică pedeapsa pe care inculpatul urmează să o execute pentru toate infracţiunile, aşadar pedeapsa rezultantă sau pedeapsa de ansamblu, pedeapsă ce trebuie să reflecte pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. 19. De asemenea, Curtea a reţinut că, în noul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că soluţia de dorit nu este o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică, motiv pentru care limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială a noului Cod penal trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, ce permit o agravare proporţională a regimului sancţionator în cazul pluralităţii de infracţiuni. Legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere instrumente mai eficiente de sancţionare, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în aplicarea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată în mod obişnuit de către instanţe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Curtea a reţinut, astfel, că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni, în ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, intră în atribuţiile Parlamentului, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 20. De asemenea, Curtea a reţinut că din jurisprudenţa mai sus citată reiese că argumentele care au stat la baza respingerii, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate nu au avut în vedere exclusiv repetarea comportamentului infracţional, adică perseverenţa pe calea infracţională a persoanei care comite două sau mai multe infracţiuni aflate în concurs real. Curtea a constatat că simpla existenţă a unei pluralităţi de infracţiuni constituie un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, indiferent că este vorba de un concurs de infracţiuni real sau formal/ideal. Curtea a observat, totodată, că în cazul concursului formal/ideal - când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană realizează conţinutul mai multor infracţiuni în raport cu împrejurările în care a avut loc acţiunea/inacţiunea sau cu urmările produse [art. 38 alin. (2) din Codul penal] - acţiunea sau inacţiunea unică comprimă, obiectiv şi subiectiv, elementele mai multor infracţiuni. În concepţia Codului penal din 1969 şi a noului Cod penal, concursul formal/ideal reprezintă o pluralitate reală - iar nu o pluralitate aparentă de infracţiuni - întocmai precum concursul real, ambele fiind susceptibile de acelaşi tratament sancţionator, spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 din Codul penal din 1937), potrivit căreia concursul formal constituia o pluralitate fictivă de infracţiuni, fiind reţinută numai infracţiunea care prevedea pedeapsa cea mai severă. 21. Având în vedere că săvârşirea mai multor infracţiuni de către o persoană sub forma concursului formal/ideal demonstrează un grad mai ridicat de periculozitate decât în cazul unităţii de infracţiune, Curtea a reţinut că legiuitorul este cel care, în concordanţă cu politica penală a statului, are competenţa de a stabili sistemul de sancţionare adecvat pentru asigurarea constrângerii şi a reeducării, sistem reglementat cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale. 22. Curtea a reţinut că nu poate fi constatată nici încălcarea, prin prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, a dispoziţiilor convenţionale şi a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituţie, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depăşeşte maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal. 23. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, Curtea a reţinut că textul criticat este prevăzut în Codul penal şi reglementează regimul sancţionator al concursului de infracţiuni, motiv pentru care acesta constituie o normă de drept penal substanţial, or, garanţiile dreptului la un proces echitabil se asigură prin norme de drept procesual penal. Pentru acest motiv, dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3) nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gabriel-Sorin Strutinsky în Dosarul nr. 1.231/118/2015 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi de Alexandru Mihai Rotariu în Dosarul nr. 6.712/325/2019 al Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie şi Judecătoriei Timişoara - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
