Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantei Ministerului Public, procuror Daniela Băloi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Codul penal, ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorian Ion în Dosarul nr. 11.661/4/2019 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.115D/2019. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantei Ministerului Public, care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Apreciază că prin invocarea excepţiei se tinde la eliminarea unor condiţii legale care trebuie îndeplinite în cazul liberării condiţionate, situaţie care nu intră în sfera de competenţă a instanţei de contencios constituţional. Textele de lege criticate sunt clare şi previzibile, fără a cuprinde discriminări, iar aplicarea acestora faţă de o situaţie concretă reprezintă atributul exclusiv al organului administrativ sau judiciar competent. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, apreciază că această reglementare reprezintă opţiunea legiuitorului, acesta prevăzând suficiente garanţii în cazul admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate. Invocă Decizia nr. 638 din 17 octombrie 2017, Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, Decizia nr. 620 din 22 septembrie 2020, Decizia nr. 526 din 15 iulie 2021 şi Decizia nr. 204 din 25 martie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 457/C din 26 iunie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 11.661/4/2019, Tribunalul Ilfov - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Codul penal, ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorian Ion cu ocazia soluţionării unei contestaţii formulate împotriva sentinţei penale pronunţate de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal încalcă prezumţia de nevinovăţie şi libertatea individuală. Apreciază că ar trebui dispusă punerea sa în libertate din moment ce a declarat că nu dispune de sume de bani sau alte venituri. Susţine că aceste dispoziţii sunt neclare şi imprevizibile, judecătorul având obligaţia de „a-l considera nevinovat“ în lipsa unor „probe ce dovedesc, dincolo de orice bănuială şi îndoială, vinovăţia privind încălcarea unei legi ce prevede sancţionarea unei fapte considerate infracţiune“. Arată că prezumţia de nevinovăţie este un drept fundamental, judecătorul trebuind să comunice publicului şi în mod special acuzării, procurorului, că suspectul/inculpatul/condamnatul este nevinovat. 6. Referitor la dispoziţiile art. 100 alin. (4) din Codul penal, arată că nu orice deţinut este potrivit pentru munca disponibilă în penitenciare. Astfel, nu orice deţinut are capacitatea fizică şi intelectuală sau vârsta potrivită pentru a presta muncă, iar de multe ori penitenciarul nu poate asigura locuri de muncă pentru toţi deţinuţii. Acest fapt creează discriminare în sensul că dintre toţi deţinuţii cu un comportament corespunzător numai cei care au acces la un loc de muncă beneficiază de liberare condiţionată mai devreme. Apreciind că discriminarea se realizează pe baza vârstei, educaţiei, profesiei sau sănătăţii, consideră că ar trebui acordate „zile câştig“ pentru comportament corespunzător, pentru bună purtare. 7. Susţine că dispoziţiile art. 100 alin. (4) din Codul penal instituie un drept iluzoriu, deoarece „efectul zilelor câştigate prin muncă nu este real, ele nefiind scăzute din perioada pedepsei executate“. Se încalcă astfel prevederile constituţionale ale art. 20, 22, 23 şi 41. 8. În continuare, apreciază ca fiind lipsite de claritate şi previzibilitate dispoziţiile art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, deoarece textul nu „specifică dacă constituie obiectul acordării dreptului la liberare condiţionată sau obiectul unui drept aparent devenit iluzoriu“. 9. Tribunalul Ilfov - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că respingerea cererii petentului pentru neîndeplinirea unei condiţii prevăzute de lege nu poate fi asimilată lipsei de acces la justiţie, acces de care petentul a beneficiat în mod evident. Referitor la pretinsa discriminare, instanţa judecătorească apreciază că dispoziţiile criticate se aplică tuturor persoanelor private de libertate ca urmare a condamnării la pedeapsa închisorii pentru comiterea de infracţiuni ulterior intrării în vigoare a actualului Cod penal, persoane aflate într-o situaţie juridică fundamental distinctă de cele aflate în libertate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Codul penal, ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală. Legea nr. 254/2013 a fost publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Dispoziţiile art. 55^1 au fost introduse prin art. I pct. 3 din Legea nr. 169/2017, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 571 din 18 iulie 2017. Ulterior, dispoziţiile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal au fost abrogate prin art. II pct. 2 din Legea nr. 240/2019 privind abrogarea Legii nr. 169/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi pentru modificarea Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1028 din 20 decembrie 2019. Curtea reţine că art. III din Legea nr. 240/2019 stabileşte că: „Prevederile art. 55^1 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, se aplică persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, a măsurilor preventive privative de libertate, minorilor care execută măsuri educative în centre de detenţie, în centre educative sau în penitenciare, respectiv minorilor care au executat pedepse în penitenciare, potrivit Legii nr. 15/1968 privind Codul penal al României, cu modificările şi completările ulterioare, şi care execută, la data intrării în vigoare a prezentei legi, măsuri educative în centre de detenţie, în aplicarea art. 21 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 289/2009 privind Codul penal, cu modificările şi completările ulterioare, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi data intrării în vigoare a prezentei legi“. În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, referitoare la condiţia ca textul criticat să fie „în vigoare“, Curtea a reţinut că dispoziţiile abrogate se aplică în continuare persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate, urmând ca acestora să li se aplice măsura compensatorie prevăzută de art. 55^1 din Legea nr. 254/2013, pentru perioada cuprinsă între 24 iulie 2012 şi 23 decembrie 2019 (data intrării în vigoare a Legii nr. 240/2019). Aşa fiind, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea constată că dispoziţiile criticate îndeplinesc condiţia de a fi „în vigoare“, putând analiza constituţionalitatea acestora. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 100 alin. (1) lit. d) şi alin. (4) din Codul penal: "(1) Liberarea condiţionată în cazul închisorii poate fi dispusă, dacă: [...] d) instanţa are convingerea că persoana condamnată s-a îndreptat şi se poate reintegra în societate, [...](4) În calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în alin. (2) se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. În acest caz, liberarea condiţionată nu poate fi dispusă înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata pedepsei închisorii, când aceasta nu depăşeşte 10 ani, şi a cel puţin jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani." – Art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013: „La calcularea pedepsei executate efectiv se are în vedere, indiferent de regimul de executare a pedepsei, ca măsură compensatorie, şi executarea pedepsei în condiţii necorespunzătoare, caz în care, pentru fiecare perioadă de 30 de zile executate în condiţii necorespunzătoare, chiar dacă acestea nu sunt consecutive, se consideră executate, suplimentar, 6 zile din pedeapsa aplicată.“; – Art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală: „Ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate nu suspendă judecarea cauzei.“ 14. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul român, art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 41 referitor la munca şi protecţia socială a muncii, art. 52 privind dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 54 privind fidelitatea faţă de ţară, art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, art. 131 alin. (2) privind rolul Ministerului Public, art. 132 alin. (1) referitor la statutul procurorilor şi art. 148 alin. (2) privind integrarea în Uniunea Europeană. De asemenea, invocă prevederile art. 1, 3, 5, 6, 13, 14, 17 şi 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi ale Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal şi ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, Curtea observă că autorul acesteia nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, ci face diverse aprecieri referitoare la punerea sa în libertate, obligaţiile judecătorului cauzei în contextul respectării prezumţiei de nevinovăţie, apreciind, totodată, că textul art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu „specifică dacă constituie obiectul acordării dreptului la liberare condiţionată sau obiectul unui drept aparent devenit iluzoriu“. 16. Având în vedere cele susţinute în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea constată că autorul acesteia este nemulţumit, în realitate, de modul de aplicare a dispoziţiilor criticate şi de modalitatea de soluţionare a cererilor sale. Curtea reţine că modul de aplicare a dispoziţiilor criticate şi soluţia pronunţată în cauză, elemente care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii acestuia, nu pot constitui motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. 17. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, Curtea observă că autorul excepţiei nu formulează critici de neconstituţionalitate, indicând doar prevederile constituţionale pretins încălcate. Aşa fiind, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa, respectiv în Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, a conturat structura inerentă şi intrinsecă oricărei excepţii de neconstituţionalitate. Aceasta cuprinde trei elemente: textul contestat din punctul de vedere al constituţionalităţii, textul de referinţă pretins încălcat şi motivarea de către autorul excepţiei a relaţiei de contrarietate existente între cele două texte. Curtea a statuat că, în condiţiile în care primele două elemente pot fi determinate absolut, al treilea element comportă un anumit grad de relativitate, determinat tocmai de caracterul său subiectiv. Astfel, motivarea în sine a excepţiei, ca element al acesteia, nu este neapărat un criteriu material sau cantitativ, ci, dimpotrivă, ea rezultă din dinamica primelor elemente. Ca atare, Curtea a constatat că, în situaţia în care textul de referinţă invocat este suficient de precis şi clar, astfel încât instanţa constituţională să poată reţine, în mod rezonabil, existenţa unei minime critici de neconstituţionalitate, ea este obligată să analizeze pe fond excepţia de neconstituţionalitate şi să considere, deci, că autorul acesteia a respectat şi a cuprins în excepţia ridicată cele trei elemente menţionate. 18. Or, Curtea constată că, în prezenta cauză, indicarea unor temeiuri constituţionale nu este suficientă pentru determinarea criticilor vizate de autori. În acelaşi sens a statuat Curtea şi prin Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011, prilej cu care a stabilit că „simpla enumerare a unor dispoziţii constituţionale sau convenţionale nu poate fi considerată o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Dacă ar proceda la examinarea excepţiei de neconstituţionalitate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanţa de control constituţional sar substitui autorului acesteia în formularea unor critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil însă, în condiţiile în care art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 precizează că «sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi»“. Prin urmare, Curtea apreciază că, dat fiind caracterul general al textelor constituţionale invocate, precum şi lipsa explicitării pretinsei relaţii de contrarietate a dispoziţiilor legale criticate faţă de acestea, nu poate identifica în mod rezonabil nicio critică de neconstituţionalitate. Ca atare, având în vedere dispoziţiile art. 10 alin. (2) raportate la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă. 19. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 100 alin. (4) din Codul penal, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 595 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 24 noiembrie 2015, şi Decizia nr. 207 din 30 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 5 iulie 2017, a constatat că prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal reglementează fracţiunile din pedeapsa închisorii ce trebuie executate pentru ca persoana condamnată să poată fi liberată condiţionat. În aceste condiţii, dispoziţiile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal prevăd că în calculul fracţiunilor de pedeapsă prevăzute la alin. (1) şi (2) ale acestui articol se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi considerată, potrivit legii, ca executată pe baza muncii prestate. 21. În acest sens, art. 78 din Legea nr. 254/2013 reglementează dreptul la muncă al persoanelor condamnate, arătând că acestora li se poate cere să muncească, în raport cu tipul regimului de executare, ţinându-se seama de calificarea, deprinderile şi aptitudinile acestora, de vârstă, starea de sănătate, măsurile de siguranţă, precum şi de programele destinate sprijinirii formării profesionale a acestora. 22. Curtea a reţinut că prevederile art. 78 anterior citat sunt aplicate în coroborare cu dispoziţiile capitolului VI - „Munca prestată de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate“ al titlului III - „Executarea pedepselor privative de libertate“, art. 83-88, din aceeaşi lege, care prevăd regimul de prestare a muncii, munca prestată în cazuri speciale, durata muncii prestate, plata muncii prestate, repartizarea veniturilor şi recuperarea pagubelor. Astfel, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 prevede că munca persoanelor condamnate în penitenciare se realizează: în regim de prestări de servicii pentru persoane fizice sau persoane juridice, în interiorul ori exteriorul penitenciarului; în regie proprie; pentru activităţi cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului; în caz de calamitate; în caz de voluntariat; şi în alte cazuri, în condiţiile legii. De asemenea, dispoziţiile art. 85 şi 86 din Legea nr. 254/2013 stabilesc că durata muncii prestate este cea reglementată prin legislaţia muncii şi că veniturile realizate de persoanele condamnate pentru munca prestată nu constituie venituri salariale şi se impozitează potrivit prevederilor legale care reglementează impunerea veniturilor realizate de persoanele fizice. Totodată, capitolul VII, art. 89-94, din Legea nr. 254/2013 reglementează participarea persoanelor condamnate la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională a persoanelor condamnate. În aceste condiţii, art. 94 conţine dispoziţii speciale privind persoanele condamnate care prezintă dizabilităţi, stabilind la alin. (1) că Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi administraţia penitenciarului dispun măsuri specifice pentru protecţia sănătăţii fizice şi psihice a unor astfel de persoane. Conform alin. (2) al art. 94, persoanelor condamnate care prezintă dizabilităţi li se asigură condiţii pentru participarea la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase adecvate nevoilor şi personalităţii lor, în funcţie de opţiunile şi aptitudinile lor. Capitolul VIII din Legea nr. 254/2013 reglementează liberarea condiţionată, art. 95 din lege condiţionând liberarea condiţionată a persoanei condamnate înainte de executarea în întregime a pedepsei privative de libertate de îndeplinirea condiţiilor prevăzute la art. 99 şi 100 din Codul penal. 23. În aplicarea dispoziţiilor penale anterior referite, care constituie din acest punct de vedere legea generală în materie, prevederile art. 96 din Legea nr. 254/2013 reglementează modul de calcul al părţii din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale. Potrivit alin. (1) al acestui articol, pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează după cum urmează: a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate pentru 4 zile de muncă; b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate pentru 3 zile de muncă; c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate pentru două nopţi de muncă; d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar; e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră 20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională; f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate, se consideră 30 de zile executate pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie brevetate. Potrivit alin. (2) al aceluiaşi text, reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată. 24. Prin urmare, Curtea a constatat că atât prestarea unei munci de către persoanele condamnate la pedeapsa închisorii, în condiţiile dispoziţiilor art. 83-88 din Legea nr. 254/2013, cât şi participarea acestora la activităţi educative, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, instruirea şcolară, învăţământul universitar şi formarea profesională, precum şi luarea în calcul a duratei acestor activităţi cu prilejul acordării liberării condiţionate, potrivit art. 100 din Codul penal, după algoritmul prevăzut la art. 96 din Legea nr. 254/2013, reprezintă beneficii acordate de legiuitor, în condiţiile legii, persoanelor condamnate apte să desfăşoare asemenea activităţi. Astfel, persoanele condamnate inapte de muncă pot beneficia de dispoziţiile art. 95 coroborate cu cele ale art. 96 alin. (1) lit. d)-f) din Legea nr. 254/2013, care echivalează absolvirea unui an universitar cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii, absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională cu 20 de zile executate din pedeapsa închisorii, iar elaborarea fiecărei lucrări ştiinţifice şi a fiecărei invenţii şi inovaţii brevetate cu 30 de zile executate din pedeapsa închisorii. 25. Din economia reglementării, Curtea a constatat că legiuitorul a stabilit cazuri de reducere a pedepsei de care pot beneficia şi persoane inapte de muncă, adaptând practic reglementarea şi la situaţia persoanelor cu handicap. Curtea a reţinut că, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi, a statuat în repetate rânduri în jurisprudenţa sa că acesta presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. 26. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). Totodată, Curtea a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea 1, nr. 99 din 8 februarie 2012, şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015). În aceste condiţii, acordarea de către legiuitor a unor beneficii legale persoanelor condamnate nu este de natură a crea discriminare (a se vedea Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015). Aceste considerente sunt valabile şi în privinţa persoanelor care sunt apte să beneficieze de prevederile art. 100 alin. (3) şi (4) din Codul penal şi a celor care nu au aptitudinile fizice necesare pentru a se prevala de dispoziţiile legale anterior referite. 27. Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (4) din Codul penal este neîntemeiată. 28. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 100 alin. (1) lit. d) din Codul penal, ale art. 55^1 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi ale art. 367 alin. (9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dorian Ion în Dosarul nr. 11.661/4/2019 al Tribunalului Ilfov - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 100 alin. (4) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Ilfov - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
