Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simina │- │
│Popescu-Marin │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 442 alin. (1) teza ultimă, art. 442 alin. (2), art. 503 alin. (1) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, excepţie ridicată de Cristian Dică Hristu în Dosarul nr. 1.277/109/2018 al Tribunalului Argeş - Secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 608D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Florenţa-Violeta Jugănaru, din cadrul Baroului Argeş, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte cealaltă parte, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul avocatului autorului excepţiei, care solicită admiterea criticilor de neconstituţionalitate. Referitor la dispoziţiile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, arată că aceste prevederi legale sunt lipsite de claritate şi precizie, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea de a contesta în faţa instanţei judecătoreşti ordinul prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar în cazul unui conflict de interese şi de a exercita calea de atac în cauză. Apreciază că ordinul prefectului emis în ipoteza enunţată este un act administrativ cu caracter individual, în sensul Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, care poate fi supus cenzurii instanţei judecătoreşti, a cărei hotărâre poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare. Prin urmare, consideră că sunt încălcate dispoziţiile art. 1 alin. (5), art. 21 şi art. 129 din Constituţie. Depune note scrise. 4. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. De asemenea, precizează că unele dintre criticile de neconstituţionalitate conţin elemente de inadmisibilitate, deoarece vizează probleme de interpretare şi aplicare a legii. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 5. Prin Încheierea din 20 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.277/109/2018, Tribunalul Argeş - Secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 442 alin. (1) teza ultimă, art. 442 alin. (2), art. 503 alin. (1) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001. Excepţia a fost ridicată de Cristian Dică Hristu cu prilejul soluţionării contestaţiei în anulare formulate împotriva unei încheieri pronunţate în dosarul având ca obiect îndreptarea unei erori materiale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prevederile art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă la sintagma „hotărâri definitive“ ce pot fi atacate cu contestaţie în anulare, fără a exista o definiţie explicită a acestora. De asemenea, prevederile art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă prevăd posibilitatea citării părţilor, şi nu obligativitatea citării părţilor, fiind astfel contrare dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil, care presupune posibilitatea de apărare efectivă şi respectarea principiilor oralităţii şi nemijlocirii. 7. Se încalcă şi egalitatea părţilor în faţa legii, în condiţiile în care cei care au o hotărâre dată în recurs beneficiază de mai multe căi extraordinare de atac decât cei care formulează o contestaţie în anulare, cum este, spre exemplu, contestatorul din prezenta cauză, căruia, pe calea unei cereri de îndreptare a unei erori materiale, i se blochează accesul la căile de atac. 8. Autorul excepţiei susţine, de asemenea, că prevederile art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă nu definesc noţiunea de „eroare materială“. Or, normele de procedură trebuie întocmite clar, precis, pe criterii obiective care să fie cunoscute anticipat, astfel încât să nu determine o exercitare abuzivă a puterii de apreciere a autorităţilor şi nicio utilizare arbitrară. 9. Tribunalul Argeş - Secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ arată că excepţia nu este întemeiată în raport cu criticile formulate. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 442 alin. (1) teza ultimă, art. 442 alin. (2), art. 503 alin. (1) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, precum şi ale art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 20 februarie 2007, cu modificările şi completările ulterioare. 14. Prevederile art. 442 alin. (1) teza ultimă, art. 442 alin. (2), art. 503 alin. (1) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă au următorul cuprins: - Art. 442 alin. (1) teza ultimă: „Erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau cele de calcul, precum şi orice alte erori materiale cuprinse în hotărâri sau încheieri pot fi îndreptate din oficiu ori la cerere.“; – Art. 442 alin. (2): „Instanţa se pronunţă prin încheiere dată în camera de consiliu. Părţile vor fi citate numai dacă instanţa socoteşte că este necesar ca ele să dea anumite lămuriri.“; – Art. 503 alin. (1): „Hotărârile definitive pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata“; – Art. 503 alin. (2) pct. 2: "Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când: (...) 2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;." 15. Prevederile art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea nr. 215/2001 au următorul cuprins: „Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi irevocabilă.“ 16. Potrivit dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, „De la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească «definitivă şi irevocabilă» sau, după caz, «irevocabilă» se vor înţelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească «definitiv㻓. 17. În opinia autorului excepţiei, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul obligativităţii respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil, art. 126 alin. (2) potrivit căruia „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, art. 129 potrivit căruia „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“ şi art. 148 alin. (2) privind prioritatea prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi a celorlalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. Sunt invocate, totodată, dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă, sub aspectul pretinsei neclarităţi a normei care utilizează noţiunea de „erori materiale“, Curtea constată că aceasta nu poate fi reţinută. Astfel, referitor la principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea observă hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 22 noiembrie 1995, 24 mai 2007, 12 februarie 2008 şi 21 octombrie 2013, pronunţate în cauzele S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, şi Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93, în care s-a reţinut că formularea legilor nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor (a se vedea spre exemplu Decizia nr. 772 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 3 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 611 din 2 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 5 martie 2019). 19. Aplicând aceste considerente de principiu în cauza de faţă, Curtea reţine că prevederile art. 442 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt suficient de clare pentru ca destinatarii acestora să poată înţelege cuprinsul lor. Textul legal criticat este redactat cu supleţe, enumerând exemplificativ acele tipuri de erori care se încadrează în ipoteza normei. Astfel, erorile materiale vizează greşeli sau omisiuni cu privire la numele, calitatea şi susţinerile părţilor sau de calcul, precum şi orice alte erori materiale, a căror corectare nu are influenţă asupra soluţiei pronunţate cu privire la litigiul dedus judecăţii. 20. Prin urmare, exigenţele de calitate a legii fiind respectate, Curtea constată că dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie nu sunt încălcate. 21. Referitor la prevederile art. 442 alin. (2) din Codul de procedură civilă, Curtea precizează că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 142 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 6 iulie 2018, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate. Cu acel prilej, cu privire la procedura îndreptării erorilor materiale, Curtea a precizat că, prin mai multe decizii, a analizat constituţionalitatea prevederilor similare din Codul de procedură civilă din 1865, cuprinse la art. 281, şi a constatat conformitatea acestora cu dispoziţiile din Legea fundamentală invocate. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia nr. 644 din 5 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 7 noiembrie 2006, Decizia nr. 34 din 11 ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 22 februarie 2007, sau Decizia nr. 735 din 13 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007, ale căror considerente îşi păstrează în mod corespunzător valabilitatea şi în prezenta cauză. Curtea a observat că, prin procedura reglementată de dispoziţiile art. 281 din Codul de procedură civilă din 1865, partea care formulează o cerere de îndreptare a dispozitivului unei hotărâri judecătoreşti nu poate urmări schimbarea soluţiei pronunţate de instanţa de judecată, ci doar îndreptarea unor erori materiale sau înlăturarea unor neclarităţi ivite cu privire la dispozitiv. Prin urmare, instanţa care soluţionează o astfel de cerere nu judecă fondul cauzei. 22. De asemenea, Curtea a reţinut că, prin instituţia îndreptării (precum şi prin cea a lămuririi şi completării) unei hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a urmărit să asigure celeritatea în soluţionarea cauzelor aflate pe rolul instanţelor de judecată, evitând exercitarea unei căi de atac pentru repararea omisiunii instanţei, atunci când aceasta priveşte erori materiale şi nu are incidenţă asupra fondului dreptului substanţial dedus judecăţii. Totodată, Curtea a constatat că textele de lege criticate reprezintă norme de procedură, adoptate de legiuitor în temeiul competenţei sale constituţionale, atribuită potrivit art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală. 23. Curtea a mai constatat că soluţionarea cererii de îndreptare a erorilor materiale în camera de consiliu, fără citarea părţilor, nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil consacrat prin art. 21 din Constituţie. Întrucât nu repune în discuţie soluţia pronunţată cu privire la dreptul litigios, această procedură nu impune aplicarea şi reglementarea în mod corespunzător a principiului oralităţii şi contradictorialităţii, şi, prin urmare, prezenţa părţilor la soluţionarea acestei cereri nu este necesară. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Curtea constată că soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 25. Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată cu privire la pretinsa neclaritate a sintagmei „hotărâri definitive“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 503 alin. (1) din Codul de procedură civilă, Curtea observă că, prin aceste norme legale, este reglementată contestaţia în anulare obişnuită, calificată astfel în funcţie de tipul hotărârilor judecătoreşti ce fac obiectul său. Astfel, în cazul în care contestatorul nu a fost legal citat şi nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata, hotărârile susceptibile a fi atacate cu contestaţie în anulare sunt toate hotărârile definitive. Din analiza prevederilor legale criticate, în ansamblul reglementărilor Codului de procedură civilă, Curtea constată că art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă defineşte hotărârile definitive, stabilind că sunt astfel de hotărâri: 1. hotărârile care nu sunt supuse apelului şi nici recursului; 2. hotărârile date în primă instanţă, fără drept de apel, neatacate cu recurs; 3. hotărârile date în primă instanţă, care nu au fost atacate cu apel; 4. hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum şi cele neatacate cu recurs; 5. hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluţionat fondul pricinii; 6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs. De asemenea, potrivit art. 634 alin. (2) din Codul de procedură civilă, „hotărârile prevăzute la alin. (1) devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunţării“. 26. Pe cale de consecinţă, Curtea constată că prevederile legale criticate, interpretate în ansamblul reglementărilor procesual civile, sunt clare şi precise şi, prin urmare, nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componenta sa privind exigenţele de calitate a legii. 27. Referitor la prevederile art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea precizează că acestea au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, iar prin Decizia nr. 672 din 31 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 16 februarie 2018, şi Decizia nr. 673 din 31 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 31 ianuarie 2018, instanţa de contencios constituţional a respins ca neîntemeiate excepţiile de neconstituţionalitate. 28. Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă reglementează motivul de contestaţie în anulare specială pentru situaţia în care dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale. Acest motiv de contestaţie în anulare se regăsea şi în dispoziţiile art. 318 din Codul de procedură civilă din 1865, care, spre deosebire de actuala reglementare, folosea noţiunea de „greşeli materiale“. În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conturată cu privire la aceste dispoziţii legale s-a reţinut că acestea se referă la aspecte formale ale judecării recursului şi care au drept consecinţă pronunţarea unei soluţii greşite. Greşeala pe care o comite instanţa trebuie să se realizeze prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care sunt determinante în pronunţarea soluţiei (a se vedea spre exemplu Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă nr. 96* din 16 ianuarie 2014 sau Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia contencios administrativ şi fiscal nr. 4.743* din 28 martie 2013). * Deciziile nr. 96 şi 4.743 nu au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I. 29. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, numai erorile de fapt ce nu devin vizibile decât la finalul unei proceduri judiciare pot justifica o derogare de la principiul securităţii raporturilor juridice pe motivul că ele nu au putut fi corectate prin intermediul căilor ordinare de atac (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 februarie 2008, pronunţată în Cauza Pshenichnyy împotriva Rusiei, paragraful 26). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut că unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată de către instanţe în mod definitiv oricărui litigiu să nu mai fie rejudecată, deoarece securitatea raporturilor juridice presupune respectarea autorităţii de lucru judecat, adică a caracterului definitiv al hotărârilor judecătoreşti (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 179 din 14 martie 2011, paragraful 99). 30. De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea a reţinut că principiul potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate reprezintă o componentă esenţială a ideii de justiţie, a asigurării autorităţii de lucru judecat şi a ocrotirii drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al statului de drept. Principiul autorităţii lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ţine de ordinea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desistare a instanţei, iar judecătorul care s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu menţiunea că părţilor le rămâne posibilitatea de a cere doar îndreptarea greşelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre. După pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea în acest sens Decizia nr. 478 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 630 din 21 iulie 2006). 31. Aşadar, Curtea a statuat că dispoziţia legală criticată are în vedere erorile materiale de natură procedurală, în legătură cu aspecte formale ale judecăţii, şi nu acele greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural. 32. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unei definiţii a noţiunii de „eroare materială“ din cuprinsul art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă, Curtea a reţinut că această noţiune nu ar fi putut fi conturată de legiuitor, având în vedere situaţiile ce pot fi caracterizate ca fiind erori materiale. Astfel, diversitatea situaţiilor nu justifică o listă exhaustivă a acestora. Prin urmare, instanţa de judecată este cea care, prin raportare la situaţia existentă în dosar la data pronunţării hotărârii ce se atacă, poate aprecia dacă soluţia reprezintă sau nu rezultatul unei erori materiale. 33. În sensul celor de mai sus, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 672 din 31 octombrie 2017, precitată. 34. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, Curtea constată că soluţia pronunţată de instanţa de contencios constituţional, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 35. Distinct de acestea, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale referitoare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a stabilit că una dintre cerinţele principiului respectării legilor vizează calitatea actelor normative (Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 225). În acest sens, Curtea a constatat că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de clar şi precis pentru a putea fi aplicat; astfel, formularea cu o precizie suficientă a actului normativ permite persoanelor interesate - care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Desigur, poate să fie dificil să se redacteze legi de o precizie totală şi o anumită supleţe poate chiar să se dovedească de dorit, supleţe care nu afectează însă previzibilitatea legii. 36. În lumina acestor considerente de principiu, Curtea constată că prevederile de lege criticate sunt formulate cu o precizie suficientă care permite destinatarilor să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Prin urmare, dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie nu sunt încălcate. 37. De asemenea, Curtea constată că textul de lege criticat nu încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, deoarece, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei constituţionale, dacă legiuitorul este suveran în a reglementa diferit în situaţii diferite accesul la o cale ordinară de atac, fără ca prin aceasta să fie afectat liberul acces la justiţie, a fortiori o atare concluzie se impune atunci când în discuţie este accesul la o cale extraordinară de atac, care, prin definiţie, are caracter de excepţie şi poate fi valorificată numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în caz contrar existând riscul producerii unor perturbări majore ale stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice. 38. De altfel, art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege, precum şi art. 129, care prevede că împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii, atribuie exclusiv legiuitorului prerogativa stabilirii competenţei şi procedurii de judecată, inclusiv a condiţiilor de exercitare a căilor de atac. 39. În ceea ce priveşte prevederile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001, referitoare la caracterul definitiv al hotărârii instanţei de contencios administrativ care a soluţionat contestaţia formulată împotriva ordinului prefectului de constatare a încetării de drept a mandatului de primar, în cazurile prevăzute de lege, Curtea observă că obiectul cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale este o contestaţie în anulare formulată împotriva Încheierii din 31 ianuarie 2018, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 5.982/109/2017/a1 vizând îndreptarea unei erori materiale. În aceste condiţii, Curtea reţine că prevederile art. 69 alin. (5) din Legea nr. 215/2001 nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate şi, prin urmare, potrivit art. 29 alin. (1) şi (5) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii legale este inadmisibilă. 40. În final, Curtea constată că dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie nu au incidenţă în cauză. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristian Dică Hristu în Dosarul nr. 1.277/109/2018 al Tribunalului Argeş - Secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ şi constată că prevederile art. 442 alin. (1) teza ultimă, art. 442 alin. (2), art. 503 alin. (1) şi art. 503 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 69 alin. (5) teza ultimă din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Argeş - Secţia civilă - Completul specializat de contencios administrativ şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Simina Popescu-Marin ------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
