Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────────┬────────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Simona-Maya Teodoroiu│- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────────┼────────────────────────┤
│Benke Károly │- magistrat-asistent-şef│
└─────────────────────┴────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 32D/2017. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 7 martie 2017, în prezenţa reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, doamna Ecaterina Mirea, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 21 martie 2017 şi, ulterior, pentru aceleaşi motive, pentru data de 4 şi 27 aprilie 2017. La această din urmă dată, Curtea, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, a amânat pronunţarea, în temeiul art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, aprobat prin Hotărârea nr. 6/2012, pentru data de 4 mai 2017, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Adresa nr. 105 din 5 ianuarie 2017, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 70 din 5 ianuarie 2017, în temeiul art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie şi al art. 32 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Avocatul Poporului a sesizat direct Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia realizează o privire generală asupra ansamblului reglementărilor referitoare la condiţiile de ocupare a funcţiilor şi demnităţilor publice din cadrul celor trei puteri organizate în sistemul democraţiei constituţionale. În acest sens, se arată că, în ceea ce priveşte puterea legislativă, art. 2 alin. (6) din Legea nr. 208/2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei Deputaţilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente, prevede că „nu pot fi alese [...] persoanele cărora li s-a interzis exercitarea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice, pe durata stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă“. Din examinarea Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor se observă că în corpul actului normativ nu se regăsesc prevederi care să condiţioneze exercitarea mandatului de deputat sau senator de existenţa unei condamnări penale, în absenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi dispus ca pedeapsă complementară pierderea drepturilor electorale. Subliniază că art. 7 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 96/2006 reglementează încetarea calităţii de senator sau deputat doar în caz de „pierdere a drepturilor electorale, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care se dispune pierderea acestor drepturi“. 5. Referitor la puterea executivă, Avocatul Poporului face precizarea că, în legătură cu Preşedintele, nici Constituţia şi nici Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României nu reglementează imposibilitatea alegerii în această funcţie a unei persoane condamnate penal. Singurele condiţionări sunt cele prevăzute de art. 37 din Constituţie. În ceea ce priveşte ocuparea funcţiei de membru al Guvernului, sunt incidente prevederile art. 2 din Legea nr. 90/2001, criticate în prezenta cauză. 6. În legătură cu puterea judecătorească, Avocatul Poporului observă că admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii este reglementată restrictiv. Astfel, potrivit art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, poate fi admisă la Institutul Naţional al Magistraturii persoana care îndeplineşte cumulativ o serie de condiţii, printre care şi aceea de a nu avea antecedente penale sau cazier fiscal. Totodată, potrivit art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004, „Judecătorii şi procurorii sunt eliberaţi din funcţie în următoarele cazuri: […] f) condamnarea şi amânarea aplicării pedepsei dispuse printr-o hotărâre definitivă“. 7. Se concluzionează în sensul că, din examinarea ansamblului reglementărilor în domeniul ocupării funcţiilor ce presupun exerciţiul autorităţii de stat, se desprind trei aspecte importante: lipsa de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale, aspect de natură să aducă atingere principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice „în condiţiile legii“; lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale“ din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001, fapt ce aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie; şi lipsa unui tratament juridic diferenţiat aplicabil unor persoane care nu se află în situaţii analoage, în speţă, persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pe de o parte, şi persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe de altă parte, aspect ce atrage încălcarea art. 16 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, precum şi a art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct.1, precum şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 8. Analizând, în continuare, prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, se reţine că acestea fac trimitere la „condiţiile legii“; or, aşa cum a arătat, nu există un cadru legislativ unitar care să reglementeze criterii general valabile pentru ocuparea acestora. Este de necontestat faptul că o persoană care urmează să ocupe o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de integritate, legalitate şi corectitudine, menite să consolideze încrederea cetăţenilor în autorităţile statului, însă cadrul legislativ ce guvernează condiţiile de accedere la o funcţie trebuie să fie unul coerent, predictibil şi unitar, aplicabil tuturor reprezentanţilor celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale. Prevederile art. 16 alin. (3) din Constituţie consacră dreptul legiuitorului de a stabili condiţiile concrete de ocupare şi exercitare a unei funcţii, însă, în procesul de elaborare a actelor normative, Parlamentul are obligaţia de a respecta principiile constituţionale şi de a adopta, în consecinţă, un sistem legislativ coerent, armonios, coordonat şi eficient, care să asigure respectarea principiului constituţional al echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale. 9. Se arată, totodată, că separaţia puterilor în stat nu înseamnă lipsa unui mecanism de control între puterile statului; dimpotrivă, presupune existenţa unui control reciproc, precum şi realizarea unui echilibru de forţe între acestea. Or, un asemenea echilibru nu poate fi realizat decât prin existenţa unui sistem coerent, menit să asigure condiţii de integritate general valabile în exercitarea funcţiilor aparţinând acestor trei puteri. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile actuale ale Constituţiei, în procesul de desemnare a prim-ministrului şi de numire a Guvernului, au un rol esenţial atât Preşedintele României [care, exercitându-şi atribuţiile în temeiul art. 85 şi art. 103 alin. (1) din Constituţie, desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru şi numeşte Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament], cât şi Parlamentul [care, în aplicarea art. 103 alin. (3) din Constituţie, dezbate programul şi lista Guvernului în şedinţă comună şi acordă votul de încredere]. În vederea respectării principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, este necesar un cadru normativ care să includă dispoziţii comune, menite să asigure o concordanţă în ceea ce priveşte condiţiile de integritate pentru exercitarea funcţiilor reprezentanţilor fiecăreia dintre puteri, cu respectarea drepturilor şi a obligaţiilor cuprinse în statutele speciale ale acestora. Se invocă în acest sens considerentele Deciziei nr. 799 din 17 iunie 2011, prin care Curtea Constituţională a reţinut că principiul echilibrului puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, trebuie aplicat, în egală măsură, în modul de atribuire şi de exercitare a competenţelor tuturor autorităţilor publice, inclusiv a celor care fac parte din aceeaşi putere, dintre cele trei prevăzute de textul menţionat. În context, Avocatul Poporului observă că, în legislaţia internă, chiar în cadrul aceleiaşi puteri, şi anume cea executivă (exercitată potrivit sistemului constituţional românesc de Preşedinte şi de Guvern), există diferenţe de tratament juridic în ceea ce priveşte condiţiile de ocupare a acestor demnităţi şi implicit a criteriilor de integritate necesar a fi îndeplinite. 10. În consecinţă, se apreciază că, pentru îndepărtarea viciului de neconstituţionalitate şi pentru a da expresie principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, legiuitorul, în cadrul marjei sale de apreciere, va trebui să reexamineze dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001 în sensul identificării unui raport de proporţionalitate între condiţiile ocupării unei funcţii publice şi scopul urmărit prin soluţia legislativă, şi anume exercitarea funcţiei de membru al Guvernului de către o persoană desemnată să pună în aplicare Programul de guvernare acceptat de Parlament. 11. Din examinarea cadrului legislativ, Avocatul Poporului observă că art. 2 din Legea nr. 90/2001 şi, în special, sintagma „nu au suferit condamnări penale“ încalcă principiul previzibilităţii, consacrat la nivel constituţional de art. 1 alin. (5). Cu referire la principiul previzibilităţii, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016), Curtea a reţinut că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, în cadrul soluţiilor legislative adoptate trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite (art. 25), iar, dacă o noţiune sau un termen nu este consacrat sau poate avea înţelesuri diferite, semnificaţia acestuia în context se stabileşte prin actul normativ ce le instituie, în cadrul dispoziţiilor generale sau într-o anexă destinată lexicului respectiv şi devine obligatorie pentru actele normative din aceeaşi materie [art. 37 alin. (2)]. Or, din analiza actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii publice sau de autoritate publică, Avocatul Poporului observă că termenii utilizaţi diferă de la caz la caz, în funcţie de actul normativ care reglementează condiţiile de ocupare a funcţiei. În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale invocată, apreciază că sintagma „nu au suferit condamnări penale“ din art. 2 al Legii nr. 90/2001 nu întruneşte cerinţele de previzibilitate, ca o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale în domeniul ocupării unor funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat. 12. În continuare, invocând prevederile art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal, care se referă la pedepsele principale, accesorii şi complementare, Avocatul Poporului conchide că sintagma „nu au suferit condamnări penale“ din art. 2 al Legii nr. 90/2001 poate suporta interpretări diferite, respectiv dacă prevederea legală criticată se aplică pentru orice condamnare penală sau doar pentru cele în care s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus ca pedeapsă complementară interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, prevăzută de art. 66 lit. b) din Codul penal. 13. Avocatul Poporului arată şi că prevederile art. 2 din Legea nr. 90/2001 pot fi apreciate ca fiind adoptate în aplicarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (3), însă acest text trebuie interpretat şi aplicat în concordanţă cu art. 20 din Constituţie, sens în care invocă art. 2 pct. 1 şi art. 21 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, precum şi art. 2 pct. 1 şi art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, care stabilesc dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa, fără discriminări şi fără restricţii nerezonabile. 14. Astfel, în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, imposibilitatea exercitării funcţiei de membru al Guvernului apare ca o măsură disproporţionată faţă de scopul legii, cunoscut fiind faptul că infracţiunile din culpă prezintă un grad de pericol social redus şi nu pot fi apreciate ca fiind de natură să pună sub semnul îndoielii onestitatea, moralitatea şi profesionalismul persoanei condamnate. În aceste condiţii, trebuie analizat în ce măsură textul art. 2 din Legea nr. 90/2001 corespunde exigenţelor impuse de art. 20 din Constituţie, raportat la art. 25 lit. c) din Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, care stabileşte dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa, fără discriminări prevăzute la art. 2 din Pact (inclusiv deosebirile întemeiate pe orice altă împrejurare) şi fără restricţii nerezonabile. Se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a creat premisele interpretării sintagmei „discriminare întemeiată pe orice altă situaţie/împrejurare“, care se regăseşte şi în cuprinsul art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi al art. 1 din Protocolul nr. 12, ca atrăgând obligaţia statului de a introduce în legislaţie excepţii corespunzătoare de la regula restricţionării accesului persoanelor condamnate, la o anumită funcţie, astfel încât să fie respectat principiul nondiscriminării, în condiţiile impunerii unor restricţii rezonabile. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Hotărârea din 6 aprilie 2000, pronunţată în Cauza Thlimmenos împotriva Greciei) a consacrat dreptul la diferenţă de tratament juridic în ocuparea unor funcţii sau profesii, între persoanele condamnate pentru diferite infracţiuni. În esenţă, în cauza amintită, Curtea a stabilit că aplicarea principiului discriminării „în oricare altă situaţie“ include şi nondiscriminarea pe motive de cazier judiciar. Curtea a reţinut că reclamantul a fost tratat diferit de celelalte persoane care au aplicat pentru acest post din cauza statutului său de persoană condamnată. O astfel de diferenţă de tratament juridic nu intră, în general, în domeniul de aplicare al art. 14 din Convenţie, în măsura în care se referă la accesul la o anumită profesie, având în vedere că dreptul la libertatea profesiei nu este garantat de Convenţie. Cu toate acestea, reclamantul nu sa plâns de distincţia pe care normele ce reglementează accesul la profesie o fac între persoanele condamnate şi alte persoane (necondamnate). Plângerea acestuia se referă mai degrabă la faptul că, în aplicarea legii în cauză, nu se face distincţie între persoanele condamnate pentru infracţiunile comise exclusiv din cauza convingerilor religioase şi persoanele condamnate pentru alte infracţiuni. În esenţă, argumentul reclamantului se poate rezuma la faptul că el a fost tratat ca orice altă persoană condamnată pentru o infracţiune gravă, deşi condamnarea sa a rezultat din însăşi exercitarea libertăţii religioase. Dreptul de a nu fi discriminat este încălcat şi atunci când statele, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă, nu tratează în mod diferit persoanele ale căror situaţii sunt semnificativ diferite. În aceeaşi cauză, s-a examinat dacă a existat o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit a se realiza. Cu această ocazie, Curtea a apreciat că, spre deosebire de alte condamnări pentru infracţiuni grave, o condamnare din motive religioase nu poate implica lipsa de onestitate sau de moralitate de natură să submineze capacitatea persoanei condamnate de a exercita această profesie. În aceste condiţii, impunerea unei sancţiuni suplimentare reclamantului este disproporţionată, rezultând că excluderea reclamantului din profesie nu a urmărit un scop legitim. Ca urmare, Curtea a constatat că nu a existat nicio justificare obiectivă şi rezonabilă pentru a trata reclamantul în mod diferit faţă de alte persoane condamnate pentru o infracţiune gravă. În esenţă, în această cauză, Curtea a reţinut încălcarea principiului nediscriminării motivat de faptul că Statul nu a introdus în legislaţie excepţii corespunzătoare de la regula de restricţionare a persoanelor condamnate pentru o infracţiune gravă de la accesul într-o funcţie. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 16. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 17. Se învederează că, prin art. 16 alin. (3) din Constituţie, legiuitorul constituant a instituit numai două condiţii fundamentale pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, privitoare la cetăţenie şi domiciliu, care trebuie întrunite cumulativ, lăsând la latitudinea legiuitorului posibilitatea de a reglementa condiţii suplimentare pentru ocuparea acestor funcţii/demnităţi. În îndeplinirea acestor competenţe constituţionale, legiuitorul nu poate avea însă competenţe discreţionare. Astfel, activitatea de legiferare este circumscrisă normelor constituţionale incidente, dispoziţiilor tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, precum şi prevederilor Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Întrucât legiuitorul constituant nu a dispus în mod expres şi condiţii suplimentare pentru numirea membrilor Guvernului în capitolul dedicat acestei autorităţi publice (capitolul III al titlului III), legiuitorul ar fi trebuit să se raporteze la situaţiile reglementate de Legea fundamentală cu privire la încetarea funcţiei de membru al Guvernului (art. 106), singurul reper constituţional referitor la această funcţie. Se apreciază că, în aceste împrejurări, pentru a dobândi funcţia de membru al Guvernului, o persoană ar trebui să îndeplinească aceleaşi condiţii, ca expresie a principiului simetriei juridice. 18. Astfel cum rezultă din art. 106 din Constituţie, legiuitorul constituant nu reglementează, printre cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului, existenţa unei hotărâri de condamnare. Totodată, interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat este reglementată ca pedeapsă complementară, potrivit art. 66 alin. (1) lit. b) din Codul penal, şi restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi este permisă, astfel cum prevede art. 53 din Constituţie, pentru apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav, în condiţiile prevăzute de Legea fundamentală. 19. Se mai arată că textul legal criticat încalcă art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, art. 2 pct.1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 2 pct. 1 şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. 20. Se mai arată că, în susţinerea tezei potrivit căreia art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi constituţional, nu se pot aduce prevederile art. 105 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia „alte incompatibilităţi se stabilesc prin lege organică“, deoarece în cauză nu este vorba despre o incompatibilitate. Faţă de definiţia dată acestei din urmă noţiuni în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, rezultă că incompatibilitatea „implică posibilitatea celui în cauză de a opta pentru una din cele două funcţii, poziţii sau sarcini“. Din această perspectivă, se observă că, aşa cum este formulat, art. 2 din Legea nr. 90/2001 nu oferă persoanei aflate în acea situaţie dreptul la opţiune. 21. Nu poate fi vorba nici de restrângerea unor drepturi sau libertăţi, pentru că ar implica o perioadă de timp determinată în care această restrângere acţionează. Pe de altă parte, art. 53 alin. (2) din Constituţie tocmai aceasta prevede, şi anume faptul că prin restrângere nu se poate aduce atingere existenţei dreptului însuşi, în caz contrar însemnând „abolirea dreptului respectiv, or art. 2 din Legea nr. 90/2001 aboleşte acest drept, nu îl restrânge“. 22. Preşedintele Senatului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor, raportul întocmit de judecătorul-raportor, înscrisurile depuse, concluziile reprezentantului autorului excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 23. Curtea Constituţională a fost legal sesizată, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) teza a doua din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10, 29, 32 şi 33 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 24. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 164 din 2 aprilie 2001. În realitate, excepţia de neconstituţionalitate, având în vedere motivarea acesteia, vizează art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale“ din Legea nr. 90/2001, text având următorul cuprins: „Pot fi membri ai Guvernului persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, se bucură de exerciţiul drepturilor electorale, nu au suferit condamnări penale şi nu se găsesc în unul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute în cartea I titlul IV din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare“. 25. Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (4) şi (5), referitoare la separaţia şi echilibrul puterilor în stat şi principiul legalităţii, în componenta sa privind calitatea legii, art. 16 alin. (1) şi (3) referitoare la egalitatea în drepturi şi accesul la funcţiile şi demnităţile publice, art. 20 - Tratatele internaţionale privind drepturile omului şi art. 53 - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se invocă, de asemenea, încălcarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, referitoare la interzicerea generală a discriminării, ale art. 2 pct.1 şi art. 21 pct. 2 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit cărora fiecare persoană se poate prevala, fără nicio deosebire, de toate drepturile şi de toate libertăţile proclamate de Declaraţie şi, respectiv, referitoare la accesul oricărei persoane, în condiţii de egalitate, la funcţiile publice, precum şi prevederile art. 2 pct. 1 şi art. 25 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, referitoare la garantarea, fără nicio deosebire, a drepturilor recunoscute de Pact şi, respectiv, dreptul şi posibilitatea oricărui cetăţean, fără nicio discriminare ori restricţie nerezonabilă, de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa. 26. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Avocatul Poporului critică, în esenţă, lipsa de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri organizate în cadrul democraţiei constituţionale, aspect de natură să aducă atingere principiului echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederilor art. 16 alin. (3) din Constituţie referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice „în condiţiile legii“; lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale“ din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001, fapt ce aduce atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie; şi lipsa unui tratament juridic diferenţiat aplicabil unor persoane care nu se află în situaţii analoage, în speţă, persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie, pe de o parte, şi persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite din culpă, pe de altă parte, aspect ce atrage, în esenţă, încălcarea principiului egalităţii în drepturi. 27. Cu privire la prima critică de neconstituţionalitate invocată, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate realizează o privire comparativă între condiţiile necesar a fi întrunite pentru accederea la funcţiile sau demnităţile publice din cadrul celor trei puteri ale statului. În acest sens, se menţionează situaţia deputaţilor şi senatorilor, a Preşedintelui României şi a judecătorilor şi procurorilor, subliniindu-se caracterul eterogen al condiţiilor care trebuie întrunite pentru dobândirea calităţilor antereferite. Cu privire la aceste aspecte, Curtea constată că remedierea eventualei lipse de coerenţă legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective şi general valabile pentru ocuparea funcţiilor aparţinând celor trei puteri nu intră în competenţa sa. Ceea ce se solicită Curţii Constituţionale este realizarea unei situaţii centralizatoare a condiţiilor de acces în funcţiile sau demnităţile publice şi desprinderea unei concluzii care ar rezulta din compararea acestora. Practic, Avocatul Poporului, subsumat acestei susţineri, consideră că fiecare condiţie în parte este constituţională, însă din dinamica lor ar rezulta că, datorită caracterului lor eterogen, Curtea ar urma să constate o lipsă de coerenţă legislativă care s-ar converti, în mod implicit, într-un motiv de neconstituţionalitate raportat numai la condiţia expres criticată din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001. Or, potrivit art. 79 alin. (1) din Constituţie, Consiliul Legislativ, organ consultativ de specialitate al Parlamentului, avizează proiectele de acte normative în vederea sistematizării, unificării şi coordonării întregii legislaţii şi ţine evidenţa oficială a legislaţiei României, iar, potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 73/1993 pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.122 din 29 noiembrie 2004, elaborează, din dispoziţia Camerei Deputaţilor sau a Senatului ori din proprie iniţiativă, studii pentru sistematizarea, unificarea şi coordonarea legislaţiei şi face, pe această bază, propuneri Parlamentului şi, după caz, Guvernului. De asemenea, problemele privind coordonarea legislativă revin şi autorităţii legiuitoare [Decizia nr. 249 din 10 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 23 iunie 2005]. Prin urmare, nu ţine nici de rolul şi nici de competenţa Curţii Constituţionale asigurarea coerenţei legislative invocate de Avocatul Poporului, revenind astfel Parlamentului şi Consiliului Legislativ obligaţia de a elimina o eventuală lipsă de coerenţă şi de a unifica legislaţia în materia antereferită. 28. Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei [art. 142 alin. (1) din Constituţie], iar, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt neconstituţionale prevederile actelor normative de reglementare primară care încalcă dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Prin urmare, Curtea constată că examinarea constituţionalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile constituţionale pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei. Procedându-se altfel s-ar ajunge, inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne aflăm în prezenţa unei chestiuni de constituţionalitate, ci a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi domeniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa autorităţii legiuitoare [Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999]. Revine, aşadar, Parlamentului sarcina de a realiza o corelare necesară între condiţiile de acces în funcţia de membru al Guvernului şi cea de membru al Parlamentului, având în vedere, pe de o parte, compatibilitatea între cele două funcţii publice [art. 71 alin. (2) şi art. 105 alin. (1) din Constituţie] şi, pe de altă parte, exigenţa ca exponenţii celor două puteri ale statului să beneficieze de condiţii similare de acces în funcţie, evitându-se situaţia ca, deşi compatibile la nivel constituţional, cele două funcţii devin incompatibile prin efectul unei legislaţii infraconstituţionale, în sensul că legea impune condiţii suplimentare care le face de jure incompatibile a fi exercitate simultan. 29. Cu privire la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta vizează o lipsă de previzibilitate a sintagmei criticate deduse judecăţii, care rezultă, pe de o parte, din analiza actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice, iar, pe de altă parte, din dispoziţiile art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal şi ale art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă în privinţa lipsei de previzibilitate a sintagmei criticate prin prisma analizei actelor normative incidente în stabilirea condiţiilor pentru ocuparea unei funcţii sau demnităţi publice sunt valabile cele menţionate la paragrafele anterioare, în sensul că ceea ce se solicită Curţii Constituţionale ţine de competenţa Parlamentului şi a Consiliului Legislativ, excedând, aşadar, competenţei instanţei constituţionale, în schimb, Curtea constată că evaluarea previzibilităţii acesteia prin prisma dispoziţiilor art. 53, art. 65 şi art. 66 din Codul penal şi ale art. 396 alin. (2) din Codul de procedură penală reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii. 30. În acest sens, analizând dispoziţiile constituţionale referitoare la ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice, Curtea reţine că art. 16 alin. (3) din Constituţie face trimitere la „condiţiile legii“, atunci când reglementează dreptul de a ocupa funcţii şi demnităţi publice, civile sau militare. Acestei trimiteri generice îi este subsumată inclusiv Legea nr. 90/2001, respectiv dispoziţiile art. 2, care reglementează condiţiile de numire în funcţia de ministru. Cu alte cuvinte, textele legale criticate reprezintă o aplicare în domeniul statutului juridic al membrului Guvernului a prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (3), care permit legiuitorului să determine conţinutul şi limitele dreptului cetăţeanului de a ocupa o funcţie publică, având în vedere scopul acestui drept, precum şi interesul general care trebuie protejat. Astfel, dispoziţiile legale în vigoare instituie interdicţia persoanelor condamnate printr-o hotărâre definitivă de a dobândi calitatea de membru al Guvernului. 31. Raportat la aspectele de neconstituţionalitate formulate de Avocatul Poporului referitoare la consecinţele extrapenale derivate dintr-o hotărâre judecătorească de condamnare, Curtea reţine că, în realitate, acestea nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate, întrucât îşi găsesc rezolvarea prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) sau art. 165-171 din Codul penal. 32. Astfel, ori de câte ori apreciază oportun, în funcţie de materia normată, legiuitorul poate conferi condamnării penale efecte juridice care excedează sancţiunea penală, reglementând decăderi, interdicţii sau incapacităţi care rezultă din condamnare. Aceste consecinţe extrapenale care derivă din condamnare operează în condiţiile şi termenele stabilite de lege. O astfel de consecinţă extrapenală o constituie interdicţia cu privire la dobândirea calităţii de membru al Guvernului aplicabilă persoanelor condamnate penal printr-o hotărâre definitivă, consacrată de sintagma „nu au suferit condamnări penale“ din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001. 33. În ceea ce priveşte termenele pe durata cărora sunt incidente decăderile, interdicţiile sau incapacităţile, legiuitorul conferă instituţiei reabilitării - cauză legală şi personală de înlăturare a consecinţelor condamnării - efecte constând în încetarea decăderilor şi interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. Cu alte cuvinte, consecinţele extrapenale ale condamnării se produc atâta vreme cât nu a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească a persoanei fizice. Reabilitarea judecătorească (facultativă) constituie forma tipică a reabilitării, care se poate obţine, la cerere, prin hotărârea instanţei de judecată (ope iudiciis), în urma verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, având ca efect înlăturarea consecinţelor condamnării. Prin art. 166 alin. (1) din Codul penal se stabilesc condiţii cu privire la gravitatea condamnării şi termenele după care fostul condamnat poate formula cererea de reabilitare. Dispoziţiile art. 167 din Codul penal stabilesc calculul termenului de reabilitare, iar cele ale art. 168, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească cererea de reabilitare judecătorească. Potrivit art. 537 din Codul de procedură penală, după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare, instanţa dispune să se facă menţiune despre aceasta pe hotărârea de condamnare, menţiunea având efect tocmai sub aspectul încetării decăderilor, interdicţiilor şi incapacităţilor. 34. Efectele reabilitării se produc pentru viitor. Înlăturarea consecinţelor condamnării vizează nu numai materia dreptului penal (spre exemplu, în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni, nu va fi atrasă starea de recidivă sau persoana va putea să beneficieze, în condiţiile legii, de instituţia renunţării la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. a) din Codul penal] ori a amânării aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit.b) din Codul penal] sau a suspendării sub supraveghere a executării pedepsei [art. 91 alin. (1) lit. b)] din Codul penal), ci şi consecinţele extrapenale care au derivat din condamnare, decăderile, interdicţiile sau incapacităţile încetând odată cu rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare [art. 169 alin. (1) din Codul penal]. 35. Consecinţele extrapenale care derivă din condamnare şi care vizează decăderi, interdicţii sau incapacităţi încetează şi prin aplicarea legii penale de dezincriminare. Art. 4 din Codul penal prevede expres că „legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi“. Deşi norma penală face vorbire despre consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti, este evident că efectele dezincriminării faptei penale nu pot fi limitate doar la aceste aspecte, ci se aplică şi cu privire la consecinţele extrapenale ale hotărârilor judecătoreşti, care sunt în mod direct şi inseparabil legate de incidenţa legii penale. Or, potrivit art. 4 teza întâi din Codul penal, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, deci, în mod implicit, consecinţele extrapenale încetează prin intrarea în vigoare a legii noi. 36. Aceleaşi consecinţe extrapenale sunt înlăturate şi în cazul amnistiei postcondamnatorii. Amnistia se realizează prin lege şi este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar dacă intervine după condamnare, potrivit art. 152 alin. (1) teza a doua din Codul penal, „ea înlătură şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării“. Cu alte cuvinte, efectele amnistiei postcondamnatorii vizează atât sfera penală, înlăturând executarea pedepsei aplicate sau a restului de pedeapsă, în cazul în care executarea a început, cât şi sfera extrapenală, înlăturând toate celelalte consecinţe pe care condamnarea le-a produs. 37. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Curtea constată că toate consecinţele extrapenale care derivă dintr-o condamnare nu reprezintă altceva decât efecte juridice inerente unei hotărâri judecătoreşti de condamnare penală pe care legea extrapenală le consacră în domeniul ei specific de incidenţă. Înlăturarea acestor consecinţe extrapenale operează în baza dispoziţiilor Codului penal, partea generală. Faptul că legea specială, extrapenală, foloseşte diferite sintagme precum „nu au suferit condamnări penale“, „persoana nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni“ sau „nu are antecedente penale“ nu înseamnă că aceasta poate completa/ modifica/deroga de la dispoziţiile Codului penal, sub aspectul condiţiilor şi termenelor în care sunt înlăturate consecinţele unei condamnări penale. Consecinţele juridice ale legii de dezincriminare sau de amnistie sau cele ale unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, pronunţate în condiţiile legii, rămân guvernate de Codul penal, lege care reglementează condiţiile în care pot fi înlăturate consecinţele juridice penale şi extrapenale ale unei hotărâri judecătoreşti de condamnare. Prin urmare, apare cu evidenţă că, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări penale“ încetează să mai constituie o interdicţie la dobândirea calităţii de membru al Guvernului în ceea ce priveşte persoanele care cad sub incidenţa/sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre judecătoreasă definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată sintagmei „nu au suferit condamnări penale“ din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi contrară literei şi spiritului Constituţiei. 38. Neaplicând dispoziţiile Codului penal anterior referite, condiţia analizată nu ar cunoaşte, în mod obiectiv, niciun remediu de înlăturare prin intermediul unei ficţiuni juridice obiectivizate într-o instituţie de drept penal material, drept pentru care, din această perspectivă, devine o stare de fapt intangibilă/iremediabilă. Ea ar reprezenta, astfel, o veritabilă civiliter mortuus în privinţa persoanei faţă de care a fost pronunţată o hotărâre judecătorească de condamnare pentru că va avea efecte absolute şi perpetue în privinţa acesteia, aspect care, la rândul său, ar încălca marja de apreciere de care dispune legiuitorul în temeiul art. 16 alin. (3) din Constituţie. Această marjă de apreciere rezultă din trimiterea operată, prin textul art. 16 alin. (3) din Constituţie, la posibilitatea legiuitorului de a reglementa accesul la funcţiile şi demnităţile publice „în condiţiile legii“. Astfel de condiţionări trebuie să urmărească un scop legitim şi ele însele trebuie să fie adecvate, necesare şi să menţină un just echilibru între interesele concurente [cele generale ale societăţii şi cele individuale], aşadar, să nu aducă atingere substanţei dreptului. În schimb, prin aplicarea art. 4, art. 152 alin. (1) şi art. 165-171 din Codul penal, Curtea constată că măsura criticată are un scop legitim, respectiv cerinţa de moralitate, integritate, probitate şi cinste de care trebuie să dea dovadă orice persoană care aspiră la accesul la funcţii sau demnităţi publice; de asemenea, ea este adecvată în sensul că scopul legitim anterior menţionat poate fi atins în mod abstract prin condiţia impusă de legiuitor, necesară într-o societate democratică, în sensul că acceptanţa socială a persoanei care doreşte să acceadă la funcţia de membru al Guvernului este cu atât mai mare cu cât aceasta a dat dovezi de îndreptare într-un interval temporal extins apreciat ca fiind suficient de către legiuitor, iar prin aplicarea normelor penale de drept substanţial referitoare la consecinţele extrapenale ale condamnării, o asemenea condiţie este proporţională cu scopul legitim urmărit, fiind o garanţie, pe de o parte, a îndreptării persoanei, iar, pe de altă parte, a reintegrării sociale a acesteia. Ruperea acestui echilibru între cele două interese deopotrivă protejate ar constitui o decădere a persoanei vizate din dreptul antereferit ce va opera ad aeternum, iar aceasta, ca o consecinţă a condamnării penale, ar suporta o sancţiune civilă care este în vădită contradicţie cu universalitatea drepturilor garantată de art. 15 alin. (1) din Constituţie, fiind lipsită de unul dintre drepturile şi libertăţile fundamentale care sunt garantate în cadrul unui stat de drept, şi anume accesul la o funcţie/demnitate publică, ceea ce contravine, astfel, art. 1 alin. (3) din Constituţie. 39. Având în vedere cele de mai sus, revine Parlamentului, Preşedintelui României sau Guvernului, după caz, competenţa de a interpreta textul legal criticat în cadrul raporturilor de drept constituţional aplicabile, în funcţie de reglementările de drept penal substanţial antereferite. 40. Cu privire la cea de-a treia critică de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Avocatul Poporului realizează o comparaţie între persoanele condamnate pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie sau din culpă, apreciind că acestora trebuie să li se aplice un tratament juridic diferenţiat, sub aspectul accesului la funcţiile şi demnităţile publice, în caz contrar încălcându-se art. 16 din Constituţie. Analizând critica de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, se solicită realizarea unei diferenţieri între cele două categorii de persoane condamnate, aspect care, ţinând cont de exigenţele de tehnică legislativă şi de modul în care este configurată din punct de vedere normativ sintagma criticată, califică o atare critică drept o propunere de lege ferenda asupra căreia, însă, Curtea nu are competenţa de a se pronunţa. În acest sens sunt prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului“ [a se vedea şi Decizia nr. 548 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 28 octombrie 2016, paragraful 17]. 41. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, eventualele probleme care ţin de realizarea unei coerenţe şi unităţi de reglementare în privinţa condiţiilor de acces la funcţiile sau demnităţile publice pot fi corectate numai prin acţiunea Parlamentului, iar, pe de altă parte, aplicarea şi interpretarea normei legale criticate, având în vedere sfera sa de aplicare, urmează a fi realizată de către subiectele de drept implicate în procedura de învestire a Guvernului sau de numire a membrilor Guvernului, respectiv Preşedintele României, Parlamentul şi Guvernul. 42. În acest sens, Curtea reţine că este dreptul exclusiv al legiuitorului de a interveni şi a circumstanţia sfera de incidenţă a decăderilor, interdicţiilor, precum şi a incapacităţilor care rezultă din condamnare. Astfel, în ceea ce priveşte interdicţia dobândirii calităţii de membru al Guvernului, aplicată persoanelor condamnate penal printr-o hotărâre definitivă, legiuitorul este liber să opteze între instituirea unei interdicţii cu caracter general - lipsa oricărei condamnări penale, aşa cum este reglementat în prezent, şi instituirea unei interdicţii speciale, circumscrisă unei sfere limitate de condamnări penale, care să se întemeieze pe criterii precum natura infracţiunilor săvârşite, latura subiectivă, pedeapsa aplicată. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că libertatea legiuitorului de a reglementa acest domeniu trebuie să respecte scopul legiferării, acela de a asigura integritatea mandatului miniştrilor, precum şi cadrul legislativ în această materie. În consecinţă, legiuitorul urmează să ţină seama şi de faptul că interdicţiile trebuie reglementate într-un mod rezonabil şi proporţional în raport cu situaţia care le-a determinat, evitându-se stabilirea în dreptul pozitiv a unor interdicţii absolute şi perpetue. 43. Nu în ultimul rând, Curtea subliniază importanţa principiului constituţional general al comportamentului loial, principiu care derivă din prevederile art. 1 alin. (4) din Constituţie şi este garantat de alineatul 5 al aceluiaşi articol constituţional; în consecinţă, revine, în principal, autorităţilor publice sarcina de a-l aplica şi respecta în raport cu valorile şi principiile Constituţiei, inclusiv faţă de principiul consacrat de art. 147 alin. (4) din Constituţie referitor la caracterul general obligatoriu al deciziilor instanţei constituţionale [a se vedea, cu privire la înţelesul principiului comportamentului loial al autorităţilor publice, Decizia nr. 1.257 din 7 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 6 noiembrie 2009, Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012, Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 30, Decizia nr. 681 din 23 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 13 decembrie 2016, paragraful 21, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 februarie 2017, paragraful 58]. De asemenea, în acelaşi sens, Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept a subliniat că scopul dispoziţiilor constituţionale este şi acela de a permite buna funcţionare a instituţiilor, în baza cooperării loiale dintre acestea [a se vedea Avizul privind compatibilitatea cu principiile constituţionale şi statul de drept a acţiunilor Guvernului României cu privire la alte instituţii ale statului şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare a Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului de modificare şi completare a Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului în România, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 93-a Sesiune Plenară (Veneţia, 14-15 decembrie 2012), paragraful 87]; aceste recomandări sunt reguli cu valoare de principiu şi constituie premisele necesare exerciţiului oricărei democraţii constituţionale [a se vedea Decizia nr. 334 din 26 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 5 iulie 2013, sau Decizia nr. 767 din 14 decembrie 2016, paragraful 58]. 44. Având în vedere cele anterior expuse, Curtea reiterează caracterul general obligatoriu atât al dispozitivului, cât şi al considerentelor deciziilor sale, care se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, şi Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 251, sau Decizia nr. 463 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 25 septembrie 2014, paragraful 32 şi urm.). 45. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d), ale art. 29 şi art. 32-33 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 cu referire la sintagma „nu au suferit condamnări penale“ din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor, excepţie ridicată direct de Avocatul Poporului. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
