Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru│- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├────────────────────┼────────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- magistrat-asistent│
└────────────────────┴────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală raportate la art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Nicuşor Florin Muşat, în Dosarul nr. 4.091/740/2016 al Judecătoriei Alexandria, respectiv soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Alexandru Cosmin Călin, în dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 1.361D/2016, respectiv nr. 2.973D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc la data de 25 aprilie 2017, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea, dată la care Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus conexarea Dosarului nr. 2.973D/2016 la Dosarul nr. 1.361D/2016, care a fost primul înregistrat. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea de şedinţă din data de 25 aprilie 2017, când, având în vedere cererea formulată de apărătorul autorilor excepţiilor, avocat Iulian Creaţă, din cadrul Baroului Teleorman, de amânare a pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (2) din Codul de procedură civilă coroborate cu ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 4 mai 2017, când a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 13 iulie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 4.091/740/2016, Judecătoria Alexandria a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală raportate la art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Nicuşor Florin Muşat în soluţionarea, în principal, a cererii de revocare a măsurii preventive a arestului la domiciliu şi, în subsidiar, a cererii de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar. 4. Prin Decizia penală nr. 340/CO din 30 iunie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Alexandru Cosmin Călin, în soluţionarea contestaţiei formulate împotriva Încheierii nr. 73 din 14 iunie 2016, pronunţată de Tribunalul Teleorman - Secţia penală, în Dosarul nr. 473/87/2016/a3, prin care s-a respins, ca nefondată, cererea de constatare a încetării de drept a măsurii arestului la domiciliu formulată de autorul excepţiei. 5. În motivarea excepţiilor de neconstituţionalitate, autorii susţin, în esenţă, că normele procesual penale sunt neconstituţionale, întrucât măsura preventivă a arestului la domiciliu nu este prevăzută în Legea fundamentală, prin aceasta fiind încălcate dispoziţiile constituţionale referitoare la libertatea individuală şi aducându-se atingere principiilor nulla poena sine lege, respectiv nullum crimen sine lege. 6. Judecătoria Alexandria apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi, în acest sens, reţine considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015, paragraful 13 şi următoarele. 7. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 712 din 4 decembrie 2014. Reţine că ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi muncă şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. Reţine, totodată, că aspectele invocate de autor în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate excedează competenţei Curţii Constituţionale, deoarece, dacă instanţa de control constituţional ar fi chemată să se pronunţe în sensul solicitat, ar însemna ca aceasta să devină legislator pozitiv, aspect prohibit prin dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.361D/2016 este neîntemeiată. În acest sens face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 650 din 11 noiembrie 2014. Exprimându-şi punctul de vedere în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.973D/2016, Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Arată că simpla înşiruire a unor texte constituţionale, fără a indica, în concret, în ce constă, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, contrarietatea între textele Constituţiei şi norma legală criticată, constituie un motiv de respingere a excepţiei, ca inadmisibilă. Cât priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, face referire la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015, apreciind că, mutatis mutandis, acestea sunt valabile şi în prezenta cauză. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile criticate sunt constituţionale. Reţine că prevederile de lege criticate constituie aplicarea, la nivelul legislaţiei infraconstituţionale, a prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea fundamentală. Analizând textul constituţional precitat, observă că acesta se referă, în mod generic, la noţiunea de „arestare“, aşa încât, reţine că, în aprecierea acestei dispoziţii constituţionale, legiuitorul a reglementat o serie de măsuri preventive ce pot fi dispuse în scopul bunei desfăşurări a procesului penal. Cu privire la măsurile preventive arată că acestea sunt instituţii de drept procesual penal, cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal, însă întrucât ingerinţa generată de luarea măsurilor preventive vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertatea individuală, legiuitorul a instituit garanţii procesuale temeinice, constând în numeroasele condiţii ce trebuie realizate cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenţie (Decizia Curţii Constituţionale nr. 744 din 13 decembrie 2016). Invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 361 din 7 mai 2015, referitoare la condiţiile de luare a măsurii arestului la domiciliu. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile scrise ale autorilor excepţiei, concluziile orale ale apărătorului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut: - Art. 202 alin. (4) lit. d): „Măsurile preventive sunt: [...] d) arestul la domiciliu;“; – Art. 218: "(1) Arestul la domiciliu se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, de către judecătorul de cameră preliminară sau de către instanţa de judecată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 223 şi luarea acestei măsuri este necesară şi suficientă pentru realizarea unuia dintre scopurile prevăzute la art. 202 alin. (1).(2) Aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1) se face ţinându-se seama de gradul de pericol al infracţiunii, de scopul măsurii, de sănătatea, vârsta, situaţia familială şi alte împrejurări privind persoana faţă de care se ia măsura.(3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare.(4) Persoanei faţă de care s-a dispus măsura arestului la domiciliu i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, dreptul prevăzut la art. 210 alin. (1) şi (2), dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă, dreptul de a contesta măsura şi dreptul de a solicita revocarea sau înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură preventivă, iar în cazul în care persoana nu poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.“;" – Art. 219: "(1) Judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate dispune, la propunerea motivată a procurorului, arestul la domiciliu al inculpatului.(2) Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi propunerea prevăzută la alin. (1) împreună cu dosarul cauzei.(3) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat conform alin. (1), fixează termen de soluţionare în camera de consiliu în termen de 24 de ore de la înregistrarea propunerii şi dispune citarea inculpatului.(4) Neprezentarea inculpatului nu împiedică judecătorul de drepturi şi libertăţi să soluţioneze propunerea înaintată de procuror.(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi îl audiază pe inculpat atunci când acesta este prezent.(6) Asistenţa juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii.(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.(9) Judecătorul de drepturi şi libertăţi care respinge propunerea de luare a măsurii arestului la domiciliu faţă de inculpat poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) şi c), dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.“" 14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate se invocă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura arestului la domiciliu a fost reglementată pentru prima dată prin dispoziţiile Codului de procedură penală - Legea nr. 135/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010. Potrivit art. 202 alin. (4) lit. d) din Codul de procedură penală, una dintre măsurile preventive care se pot dispune este cea a arestului la domiciliu, această măsură fiind reglementată de dispoziţiile art. 218-222, titlul V, capitolul I, secţiunea a 5-a din Codul de procedură penală. Totodată, prin Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 15, Curtea a reţinut că, potrivit Codului de procedură penală, măsura arestului la domiciliu face parte din categoria măsurilor preventive, pe lângă reţinerea, controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune şi arestarea preventivă. S-a observat că instanţa de control constituţional, prin Decizia nr. 531 din 13 octombrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 942 din 21 octombrie 2005, a stabilit că măsurile preventive sunt instituţii de drept procesual cu caracter de constrângere, având drept scop asigurarea unei bune desfăşurări a procesului penal. Ele vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept efect fie privarea de libertate, fie restrângerea libertăţii de mişcare. 16. De asemenea, în Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, paragraful 20, Curtea a statuat în sensul că, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, modalităţii de executare şi a intensităţii, atât măsura arestului preventiv, cât şi măsura preventivă a arestului la domiciliu privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, de vreme ce, spre deosebire de controlul judiciar sau controlul judiciar pe cauţiune, unde se poate impune interdicţia de a părăsi ţara sau o anumită localitate, ce reprezintă o restrângere a exerciţiului la liberă circulaţie, atât în cazul arestului la domiciliu, cât şi în cazul arestului preventiv inculpatul este obligat, pe durata luării măsurilor, să se afle într-un loc anume desemnat. Aceeaşi concluzie a fost reiterată de Curte şi în Decizia nr. 361 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 21 iunie 2015, paragraful 15. Astfel, în susţinerea caracterului de măsură privativă de libertate a arestului la domiciliu, Curtea a reţinut două argumente de natură normativă, respectiv faptul că, în privinţa condiţiilor de luare a măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la art. 223 din acelaşi cod, care reglementează condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive, şi faptul că această măsură poate fi dispusă de către un judecător (judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară şi instanţa de judecată), iar nu de către procuror, aşa încât Curtea a reţinut că, şi din această perspectivă, cele două măsuri preventive au un regim juridic similar. De altfel, instanţa de control constituţional a reţinut Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 6 noiembrie 1980, pronunţată în Cauza Guzzardi împotriva Italiei (paragrafele 93 şi 95), potrivit căreia privarea de libertate poate îmbrăca diverse forme, nu întotdeauna asemănătoare cu închisoarea, acestea fiind necesar a fi evaluate nu din perspectiva formei, ci a conţinutului, cum ar fi obligaţia de a sta într-un spaţiu limitat, izolarea de societate şi de familie, încetarea îndeplinirii îndatoririlor oficiale, imposibilitatea contactului liber cu diferite categorii de persoane. 17. Totodată, în Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, paragrafele 17 şi 19, Curtea a reţinut că inviolabilitatea libertăţii individuale este reglementată de art. 23 din Constituţie. Alin. (2) al aceluiaşi articol dispune în sensul că percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, iar alin. (4) prevede că arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în cursul procesului penal. De asemenea, din ansamblul prevederilor constituţionale rezultă că restrângerea libertăţii individuale are un cadru mult mai strict reglementat decât cel al restrângerii dreptului la liberă circulaţie. Curtea a observat că nici prevederile constituţionale ale art. 23, nici cele convenţionale ale art. 5 nu se referă la măsura arestului la domiciliu. Însă, Curtea a constatat că instanţa de la Strasbourg a statuat că privarea de libertate poate lua diferite forme, precum şi că locul executării măsurii nu trebuie să fie neapărat o instituţie de detenţie, în înţeles clasic, ci trebuie să se aibă în vedere anumiţi factori, în special natura, durata, efectele şi maniera de executare a măsurii în cauză, art. 5 din Convenţie neavând ca obiect simplele restricţii ale circulaţiei - distincţia dintre privarea de libertate şi limitarea acesteia fiind una de grad sau de intensitate şi nu una de natură sau de substanţă. Aşadar, Curtea a reţinut, în acord cu instanţa de la Strasbourg, că măsura arestului la domiciliu reprezintă o măsură preventivă privativă de libertate, în accepţiunea art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind citate, în acest sens, Hotărârea din 2 august 2001, pronunţată în Cauza Mancini împotriva Italiei; Hotărârea din 28 noiembrie 2002, pronunţată în Cauza Lavents împotriva Letoniei; Hotărârea din 8 iulie 2004, pronunţată în Cauza Vachev împotriva Bulgariei; Hotărârea din 30 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Nikolova împotriva Bulgariei (nr. 2); Hotărârea din 30 martie 2006, pronunţată în Cauza Pekov împotriva Bulgariei; Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunţată în Cauza Ermakov împotriva Rusiei (paragraful 24 al Deciziei nr. 650 din 11 noiembrie 2014). 18. Cu privire la măsurile preventive, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 744 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 102 din 6 februarie 2017 (paragrafele 25, 26), că acestea sunt instituţii de drept procesual penal cu caracter de constrângere, prin care suspectul sau inculpatul este împiedicat să întreprindă anumite activităţi care s-ar răsfrânge negativ asupra desfăşurării procesului penal sau asupra atingerii scopului acestuia, sunt măsuri de constrângere puse la dispoziţia organelor judiciare penale pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, pentru a împiedica sustragerea suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală ori de la judecată sau pentru prevenirea comiterii de către acesta a unei alte infracţiuni. Noul Cod de procedură penală prevede cinci măsuri preventive - reglementate expres şi limitativ în art. 202 alin. (4), trei fiind privative de libertate (reţinerea, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă), iar alte două fiind restrictive de drepturi (controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune). Curtea a reţinut, totodată, că, întrucât prin luarea măsurilor preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilităţii persoanei, aşadar libertăţii individuale, atât legislaţia naţională (Codul de procedură penală, art. 23 din Constituţia României), cât şi cea europeană (art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) au instituit o serie de garanţii procesuale care să prevină abuzul şi arbitrariul în luarea, menţinerea, prelungirea şi confirmarea acestora, transpuse în numeroase condiţii ce trebuie realizate cumulativ. De altfel, Curtea a observat că actualul Cod de procedură penală prevede posibilitatea luării unor măsuri privative sau restrictive de libertate „doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege“ [art. 9 alin. (2)]. Scopul şi condiţiile generale pentru luarea măsurilor preventive sunt reglementate în art. 202 din Codul de procedură penală, reglementări aplicabile indiferent de măsura preventivă ce se instituie, condiţiile specifice de luare a fiecărei măsuri şi procedura de urmat, conţinutul şi efectele dispunerii lor fiind reglementate prin norme procesual penale cu caracter special cuprinse în secţiunile a 2-a („Reţinerea“), a 3-a („Controlul judiciar“), a 4-a („Controlul judiciar pe cauţiune“), a 5-a („Arestul la domiciliu“) şi a 6-a („Arestarea preventivă“) ale capitolului privind măsurile preventive. Aşadar, în decizia precitată, Curtea a reţinut că noua lege procesual penală stabileşte obligaţia organului judiciar ca, la alegerea măsurii preventive, să analizeze cumulativ următoarele condiţii generale: să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o infracţiune [art. 202 alin. (1)], măsura aleasă să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei [art. 202 alin. (3)], măsura preventivă să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia [art. 202 alin. (3)] - condiţia necesităţii măsurilor privative sau restrictive de libertate fiind exprimată sub condiţia caracterului excepţional al acestora [art. 9 alin. (2)] şi să nu existe, la momentul dispunerii, confirmării, prelungirii sau menţinerii măsurii preventive, vreo cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale. 19. Curtea constată că, pentru luarea măsurii arestului la domiciliu, art. 218 din Codul de procedură penală face trimitere la scopul şi condiţiile reglementate în art. 202 alin. (1) al aceluiaşi act normativ, iar condiţiile generale prevăzute de lege pentru oricare dintre măsurile preventive se completează cu condiţiile speciale şi cazurile de aplicare prevăzute în art. 223 din Codul de procedură penală, pentru arestarea preventivă. Aceasta în condiţiile în care, astfel cum s-a arătat, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă au un regim juridic similar. 20. Având în vedere cele arătate în precedent şi reţinând că libertatea individuală, invocată în prezenta cauză, nu este un drept absolut, ci unul relativ, astfel cum s-a arătat în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, limitele libertăţii individuale fiind menţionate expres în dispoziţiile art. 23 alin. (2)-(12) din Constituţie, Curtea constată că lipsa consacrării arestului la domiciliu în cuprinsul Legii fundamentale nu are drept consecinţă neconstituţionalitatea reglementării infraconstituţionale a acestei măsuri preventive privative de libertate. Într-adevăr, sub aspectul măsurilor preventive privative de libertate, textul art. 23 alin. (2) din Constituţie menţionează reţinerea şi arestarea unei persoane, însă, în ceea ce priveşte arestarea, astfel cum a reţinut Curtea în deciziile precitate, textul constituţional nu o limitează numai la arestul efectuat într-un loc de deţinere - arest preventiv -, ci se referă la aceasta într-un sens larg, astfel încât revine legiuitorului competenţa de a reglementa, la nivel infraconstituţional, o altă măsură preventivă privativă de libertate având ca standard maximal reglementările constituţionale referitoare la arestul preventiv. 21. În final, Curtea constată că, în concluziile scrise - depuse la dosar ca urmare a amânării pronunţării pentru prezentul termen - apărătorul autorului excepţiei a invocat şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie, precum şi ale art. 5 şi art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, aşadar alt temei de neconstituţionalitate în afara celui arătat prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată. Cu privire la această susţinere, Curtea reţine că, aşa cum reiese din dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, părţile trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia de neconstituţionalitate ridicată, adică să indice prevederile şi/sau principiile din Constituţie pretins a fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Astfel invocată în faţa instanţei de judecată, excepţia de neconstituţionalitate trebuie pusă în discuţia părţilor, iar instanţa de judecată trebuie să îşi formuleze opinia cu privire la temeinicia excepţiei, toate acestea fiind menţionate în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de exemplu Decizia nr. 234 din 17 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 4 august 1997, „Actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate. Litigiul constituţional se desfăşoară în limitele determinate de actul de sesizare“. De asemenea, prin Decizia nr. 24 din 27 ianuarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 173 din 27 februarie 2004, Curtea a reţinut că „litigiul constituţional se desfăşoară numai în limitele determinate prin încheierea de sesizare, fără ca acestea să poată fi modificate de vreuna dintre părţi.“ Astfel, Curtea reţine că este necesar a se distinge între situaţia în care, ulterior sesizării Curţii Constituţionale, autorul excepţiei invocă şi alte temeiuri de neconstituţionalitate decât cele arătate prin ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate în faţa instanţei de judecată (în scris sau oral), adică se invocă şi alte dispoziţii sau principii din Constituţie pretins a fi încălcate de textele de lege criticate, ceea ce este inadmisibil, şi, pe de altă parte, situaţia în care autorul excepţiei îşi expune argumentele pentru care susţine că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, fără a indica temeiuri de drept noi, păstrând limitele sesizării - limite referitoare, pe deo parte, la dispoziţiile de lege criticate, şi, pe de altă parte, la temeiurile constituţionale invocate, însă putând aduce argumente noi celor deja arătate în faţa instanţei de judecată care a sesizat Curtea Constituţională, ceea ce este în concordanţă cu prevederile Legii nr. 47/1992 (în acelaşi sens, Decizia nr. 722 din 6 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 20 ianuarie 2017, paragraful 29). 22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Nicuşor Florin Muşat în Dosarul nr. 4.091/740/2016 al Judecătoriei Alexandria şi de Alexandru Cosmin Călin în Dosarul nr. 473/87/2016/a3 (2.174/2016) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 202 alin. (4) lit. d), art. 218 şi art. 219 din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Alexandria şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 mai 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
