Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (14), ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 3.758/258/2019 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 619D/2020. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 766 din 28 noiembrie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 24 martie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 3.758/258/2019, Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (14), ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal. Excepţia a fost ridicată de Alen Daniel Moisin într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de autor împotriva încheierii judecătorului delegat cu supravegherea privării de libertate din cadrul penitenciarului, prin care s-a respins plângerea petentului împotriva raportului comisiei constituite în baza art. 32 din Legea nr. 254/2013, prin care s-a dispus schimbarea regimului de executare a pedepsei închisorii din regim închis în cel de maximă siguranţă. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că, în tot cursul procedurii prevăzute de art. 40 din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată nu are dreptul de a se apăra în faţa comisiei prevăzute de art. 32 din acelaşi act normativ, nu poate formula concluzii scrise şi nu poate să îşi exprime punctul de vedere, legea stipulând doar posibilitatea audierii condamnatului de către judecătorul de supraveghere, lăsând la latitudinea acestuia audierea sau neaudierea condamnatului. Totodată, susţine că, la judecarea contestaţiei împotriva încheierii judecătorului de supraveghere, nu este obligatorie audierea condamnatului contestator, context în care apreciază că dispoziţiile legale criticate îi încalcă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil. 6. Judecătoria Miercurea-Ciuc - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, reţine că autorul este o persoană privată de libertate, fiind subiect al raporturilor juridice ce se circumscriu dispoziţiilor Legii nr. 254/2013, motiv pentru care constituţionalitatea prevederilor criticate din acest din urmă act normativ urmează a fi apreciată în cadrul unui considerent comun. Astfel, reţine că textele de lege criticate sunt constituţionale, întrucât dreptul la apărare nu este un drept absolut, limitarea exerciţiului acestui drept fiind susceptibilă de limitări impuse din considerente ce ţin de interesul public general apreciat în raport cu procedura la care se referă. Reţine că autorul excepţiei nu este judecat pentru vreo infracţiune, iar procedura în care s-a emis decizia de schimbare a regimului de executare are natură administrativă. Reţine că procedurile prevăzute de art. 39 şi 40 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel că acestea nu sunt supuse regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Apreciază că niciuna dintre prevederile legale criticate de autor nu îi interzice sau limitează dreptul de a-şi angaja apărător ales pentru soluţionarea contestaţiei împotriva încheierii judecătorului delegat cu supravegherea, în măsura în care acesta apreciază că se impune pentru a-şi susţine punctul său de vedere, evident fără să fie obligatorie asistarea sa de către apărător desemnat din oficiu. Observă că, potrivit art. 3 din Legea nr. 254/2013, scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, iar prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate, aceste scopuri subsumându-se unui interes public general. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (14) şi ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) din Legea nr. 254/2013 este neîntemeiată, iar excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din acelaşi act normativ este inadmisibilă. Cât priveşte soluţia de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (14) şi ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) din Legea nr. 254/2013, invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 733 din 16 decembrie 2014 şi nr. 535 din 14 iulie 2015. În ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate, apreciază că dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu au legătură cu soluţionarea cauzei şi, totodată, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu motivează presupusa neconstituţionalitate, aspect ce contravine dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (14), ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) şi ale art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul conţinut: - Art. 39 alin. (14): „(14) Contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului.“; – Art. 40 alin. (12), (16) şi (21): „(12) Persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. [...] (16) Încheierea este executorie de la data comunicării către administraţia penitenciarului. [...] (21) Contestaţia nu suspendă executarea încheierii.“; – Art. 48 alin. (1): „(1) Administraţia Naţională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creşterea progresivă a numărului spaţiilor de cazare individuală.“ 12. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (1) şi (2) privind statul român, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, cât şi prevederile art. 6 alin. (2) şi alin. (3) lit. b), c) şi d) privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că aceste dispoziţii reglementează cu privire la condiţiile de cazare a persoanelor condamnate, iar cauza în care a fost invocată excepţia priveşte schimbarea regimului de executare a pedepsei închisorii. Aşa încât, ţinând seama de exigenţele dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora instanţa de contencios constituţional decide asupra dispoziţiilor legale „care au legătură cu soluţionarea cauzei“, Curtea constată că dispoziţiile art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 nu au incidenţă în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Mai mult, Curtea constată că autorul excepţiei nu arată în ce mod normele criticate contravin dispoziţiilor constituţionale şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate (în legătură cu acest aspect, a se vedea Decizia nr. 1.313 din 4 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012). 14. În aceste condiţii, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013, astfel formulată, ridică o problemă de admisibilitate dintr-o dublă perspectivă, şi anume din punctul de vedere al legăturii textului de lege criticat cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi al structurii excepţiei de neconstituţionalitate, cu referire la motivarea acesteia. Astfel că, având în vedere prevederile art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 este inadmisibilă. 15. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (14) şi ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) din Legea nr. 254/2013, Curtea reţine că au mai fost supuse controlului Curţii Constituţionale din perspectiva unor critici similare. 16. Astfel, cu prilejul pronunţării deciziilor nr. 766 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 9 martie 2020, şi nr. 209 din 7 aprilie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 842 din 29 august 2022, Curtea a reţinut că prevederile legale criticate se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare. Art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează atât cu privire la stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, la plângerea depusă de persoana condamnată la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva deciziei comisiei pentru stabilirea, individualizarea şi schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi cu privire la contestaţia formulată de persoana condamnată sau de administraţia penitenciarului, pe rolul judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, împotriva încheierii prin care judecătorul de supraveghere a privării de libertate a soluţionat plângerea. 17. Prin urmare, cadrul general prevăzut de art. 39 din Legea nr. 254/2013 reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât Curtea a reţinut că aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică cu cea a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea şi în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013 (de exemplu, prin deciziile nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007; nr. 1.114 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 26 noiembrie 2008; nr. 173 din 28 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 6 iunie 2013; nr. 223 din 15 aprilie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 6 iunie 2014; nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014). 18. Aşa fiind, Curtea a constatat că, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, procedură care să nu mai implice în mod necesar prezenţa persoanei condamnate, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale. În context, a fost invocată jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg prin care s-a statuat că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt Decizia din 7 mai 1990 - Aldrian împotriva Austriei, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Decizia din 13 mai 2003 - Montcornet de Caumont împotriva Franţei, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, paragraful 33 (Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, precitată, paragrafele 14, 15 şi 16) 19. Distinct de aceste argumente, Curtea a mai reţinut că, atât în procedura de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, cât şi în cea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate ori este adusă la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată [art. 39 alin. (5) şi (16) şi art. 40 alin. (12) şi (22)]. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) şi al art. 40 alin. (22) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. De asemenea, potrivit prevederilor art. 39 alin. (14) coroborat cu art. 40 alin. (22) din Legea nr. 254/2013, contestaţia formulată împotriva încheierii de soluţionare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei privative de libertate/hotărârii de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei condamnate şi a administraţiei penitenciarului. 20. Aşa fiind, câtă vreme persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, putând depune memorii şi concluzii scrise, Curtea nu a reţinut pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 din Constituţie, referitor la accesul liber la justiţie. De altfel, Curtea a reamintit că, potrivit celor statuate de instanţa europeană prin Decizia din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la un proces echitabil, este inaplicabil unei proceduri ce priveşte executarea unei pedepse (Decizia nr. 766 din 28 noiembrie 2019, precitată, paragrafele 18 şi 19). 21. Totodată, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. (16) şi (21) din Legea nr. 254/2013, după ce a observat că acestea se circumscriu ultimei faze a procesului penal, şi anume fazei de executare a hotărârii penale, cadru general de reglementare care vizează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, Curtea a reţinut că, în considerarea acestei diferenţe, legiuitorul poate reglementa o procedură specială cu privire la executarea pedepselor, care nu mai implică garanţiile specifice fazei de judecată. Astfel, Curtea a constatat că, spre deosebire de căile procesuale de atac în materie penală - caracterizate prin efectul suspensiv -, contestaţia împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate are un alt regim. Pentru acest motiv, Curtea a reţinut că nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, a dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1) şi (3) şi ale art. 24 din Constituţie, în condiţiile în care persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanţe de judecată - după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate -, putând să îşi angajeze un avocat pe tot cursul litigiului ce vizează aspecte referitoare la executarea pedepsei. Împrejurarea că persoana condamnată este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură să atragă aplicabilitatea normelor procesuale referitoare la asistenţa juridică obligatorie (Decizia nr. 209 din 7 aprilie 2022, paragraful 13). 22. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepţie ridicată de Alen Daniel Moisin în Dosarul nr. 3.758/258/2019 al Judecătoriei Miercurea-Ciuc - Secţia penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (14) şi ale art. 40 alin. (12), (16) şi (21) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Miercurea-Ciuc - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -------
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
