Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Emilian-Ştefan Dinescu în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 171 D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se susţine că în prezenta cauză nu sunt incidente considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 586 din 13 septembrie 2016 în privinţa prescripţiei răspunderii penale, întrucât prin decesul inculpatului se stinge acţiunea penală şi nicio dispoziţie din Codul de procedură penală nu prevede introducerea în cauză a moştenitorului inculpatului, aşa cum se prevede în privinţa părţii civile şi părţii responsabile civilmente, raţiunea fiind aceea că răspunderea penală este personală, iar acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale. Referitor la durata procesului penal, se arată că, în cazul prescripţiei răspunderii penale, ne aflăm în prezenţa culpei autorităţilor statului în instrumentarea cauzei, ceea ce determină obligaţia de a reglementa în favoarea părţii civile un remediu pentru valorificarea drepturilor sale, culpă care nu poate fi reţinută în cazul decesului inculpatului. Se susţine, de asemenea, că decesul poate interveni atât într-o cauză penală, cât şi într-o cauză civilă, iar timpul necesar pentru determinarea moştenitorilor şi introducerea lor în cauză este acelaşi. Este invocată, totodată, Decizia Curţii Constituţionale nr. 690 din 20 octombrie 2015, paragraful 16. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 1999 din 16 noiembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2, Judecătoria Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Emilian-Ştefan Dinescu, în calitate de persoană vătămată, într-o cauză penală în care inculpata, trimisă în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, a decedat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 586 din 13 septembrie 2016, prin care Curtea a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Se susţine că cele două cazuri de încetare a procesului penal, prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, respectiv prescripţia răspunderii penale şi decesul suspectului sau al inculpatului, sunt similare din punctul de vedere al caracterului şi al finalităţii, constituind împrejurări obiective care determină efectul juridic anterior menţionat, motiv pentru care soluţia şi considerentele Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016 sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. Se arată că, la fel ca în ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, şi în ipoteza decesului inculpatului, lăsarea nesoluţionată a laturii civile a cauzei de către instanţa penală, cu posibilitatea părţii vătămate de a obţine repararea prejudiciilor provocate prin comiterea infracţiunii apelând la instanţa civilă, conform art. 20 din Codul de procedură penală, încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece durata de soluţionare a cauzei civile este foarte mare, depăşind standardul termenului rezonabil de soluţionare a cauzelor. Sunt invocate, totodată, Hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 19 noiembrie 2009, 2 octombrie 2008 şi 22 ianuarie 2009, pronunţate în Cauzele Tonchev împotriva Bulgariei, paragraful 47, Atanasova împotriva Bulgariei, paragraful 46, şi Dinchev împotriva Bulgariei, paragraful 50, prin care instanţa de la Strasbourg a reţinut că nesoluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, în situaţia intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă dreptul de acces liber la justiţie. Se arată, de asemenea, că, în cazul decesului inculpatului, durata soluţionării acţiunii civile este egală cu durata cauzei penale, până la momentul constatării decesului, la care se adaugă durata soluţionării cauzei civile de către instanţa civilă. Se face trimitere la art. 346 din Codul de procedură penală din 1968, care, în ipoteza analizată, obliga instanţa penală la soluţionarea acţiunii civile, şi, totodată, la jurisprudenţa Curţii Constituţionale referitoare la obligativitatea soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, respectiv la Decizia nr. 316 din 17 mai 2016, paragraful 21, şi Decizia nr. 513 din 5 iulie 2016, paragraful 19. Se mai susţine că soluţionarea cauzelor penale într-un termen rezonabil constituie un imperativ al principiului legalităţii procesului penal, astfel cum acesta este prevăzut la art. 2 din Codul de procedură penală. Este invocată, în acest sens, Decizia nr. 423 din 9 iunie 2015, paragraful 36. 6. Judecătoria Constanţa - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că nu există similitudine între cele două cazuri de încetare a procesului penal invocate de autorul excepţiei, respectiv prescripţia răspunderii penale şi decesul suspectului sau al inculpatului, întrucât, în situaţia intervenirii prescripţiei răspunderii penale, calităţile de subiect pasiv al acţiunii penale şi de subiect pasiv al acţiunii civile se regăsesc, în continuare, în aceeaşi persoană, în timp ce, în situaţia decesului inculpatului, acţiunea penală se stinge. Se arată că, în această din urmă situaţie, nu există o persoană care să fie trasă la răspundere penală şi la răspundere civilă în cadrul unui proces penal aflat pe rolul unei instanţe penale, cadrul procesual fiind modificat odată cu decesul inculpatului. Se arată, de asemenea, că, în ipoteza analizată, nu există posibilitatea introducerii în cauză penală a moştenitorilor inculpatului, ci doar posibilitatea de a indica succesorii în drepturi ai persoanei responsabile civilmente, prevăzută la art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală. Se mai susţine că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate invocate ar echivala cu nesocotirea caracterului accesoriu al acţiunii civile exercitate în faţa instanţei penale. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 16 alin. (1) lit. f): „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...] f) a intervenit amnistia sau prescripţia, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului persoană juridică;“; – Art. 25 alin. (5): „În caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j), în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2), instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă.“; 11. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 20 alin. (2) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, invocată de autorul excepţiei, a constatat că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală, în cazul încetării procesului penal, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din acelaşi cod, în situaţia încetării procesului penal ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, încalcă per se dreptul fundamental la un proces echitabil, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi art. 6 din Convenţie. S-a arătat, în acest sens, că opţiunea persoanei prejudiciate prin săvârşirea unei infracţiuni pentru valorificarea pretenţiilor sale pe calea acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal este justificată de celeritatea soluţionării cauzelor penale, iar diferitele incidente procedurale ce se ivesc pe parcursul acestei proceduri, independent de voinţa persoanei vătămate şi pe care ea nu le poate anticipa în momentul alegerii între instanţa penală şi cea civilă, nu trebuie să afecteze caracterul echitabil al soluţionării acţiunii sale, prin prelungirea acesteia dincolo de limitele unui termen rezonabil. 13. Analizând dispoziţiile procesual penale ce reglementează soluţionarea acţiunii civile în cadrul procesului penal, Curtea constată că între ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, avută în vedere de instanţa de contencios constituţional cu ocazia pronunţării Deciziei nr. 586 din 13 septembrie 2016, şi cea a decesului inculpatului, care este invocată în prezenta cauză, există diferenţe esenţiale, care justifică pronunţarea de către Curtea Constituţională a unei soluţii diferite, respectiv lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală şi soluţionarea acesteia de către instanţa civilă, conform art. 25 alin. (5) din Codul de procedură penală. 14. Curtea reţine că dispoziţiile art. 14-18 din Codul de procedură penală reglementează acţiunea penală, iar cele ale art. 19-28 din acelaşi cod reglementează acţiunea civilă. Potrivit art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală, acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar, conform art. 19 din Codul de procedură penală, acţiunea civilă poate fi exercitată în cadrul procesului penal şi are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale. Astfel, acţiunea penală derivă din dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi presupune soluţionarea de către organele judiciare a unui raport juridic penal de conflict. Pe lângă acestea, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd posibilitatea existenţei în cadrul procesului penal a unui conflict de drept extrapenal şi, prin urmare, a unui raport juridic extrapenal, de natură civilă, care constituie obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal. Aceasta reprezintă un mijloc juridic prin care raportul de conflict civil este adus în faţa organelor judiciare penale, în scopul soluţionării lui de către acestea din urmă. 15. La rândul său, art. 29 din Codul de procedură penală prevede că participanţii în procesul penal sunt organele judiciare, avocatul, părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi alţi subiecţi procesuali, iar conform art. 32 din Codul de procedură penală, părţile sunt subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune judiciară, acestea fiind inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Dintre acestea, potrivit art. 82 din Codul de procedură penală, inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform art. 84 din Codul de procedură penală, partea civilă este persoana vătămată sau succesorii săi, care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, conform art. 86 din Codul de procedură penală, persoana responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces. 16. Aşa fiind, subiecţii pasivi ai acţiunii civile sunt inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente, atunci când este cazul. Inculpatul este subiectul pasiv principal, deoarece, fiind cel care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, în mod normal, lui îi revine obligaţia de a suporta reparaţia civilă. Partea responsabilă civilmente este subiect pasiv secundar în raport cu inculpatul, deoarece, ca acţiunea civilă să poată fi exercitată în procesul penal împotriva părţii responsabile civilmente, este necesar ca acţiunea penală să fie exercitată împotriva unui inculpat. 17. Spre deosebire de inculpat, care este întotdeauna parte a raportului juridic penal de conflict, putând avea şi calitatea de parte a raportului juridic civil ce face obiectul acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, partea civilă şi partea responsabilă civilmente au doar calitatea de părţi ale raportului juridic civil. 18. Astfel, prescripţia răspunderii penale, reglementată la art. 153 şi următoarele din Codul penal, este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar intervenirea acesteia în cursul procesului penal are ca efect imposibilitatea tragerii la răspundere penală a inculpatului, în condiţiile în care acesta a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală ce constituie infracţiune. Intervenirea prescripţiei răspunderii penale nu înlătură însă posibilitatea tragerii la răspundere civilă a respectivului făptuitor pentru prejudiciile de natură civilă provocate prin comiterea faptei. Prin urmare, intervenirea prescripţiei răspunderii penale a inculpatului lasă neschimbat cadrul procesual al acţiunii civile promovate în cadrul procesului penal, prin lăsarea neschimbată atât a obiectului acţiunii civile, cât şi a părţilor acesteia. În aceste condiţii, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, conform prevederilor art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, astfel cum acestea au fost amendate prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016, poate fi făcută în condiţii de celeritate, titularul obligaţiilor civile ce rezultă din raportul civil ce stă la baza acţiunii civile fiind cunoscut. În acest fel, este asigurat dreptul la un proces echitabil al părţii civile, în componenta sa referitoare la durata rezonabilă de soluţionarea a cauzelor. 19. Decesul inculpatului este, conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, o cauză de încetare a procesului penal, care, prin natura sa, determină inexistenţa cadrului procesual anterior al exercitării acţiunii penale, prin dispariţia atât a uneia dintre părţi, cât şi a obiectului raportului juridic penal de conflict. În acelaşi timp, decesul inculpatului, în lipsa persoanei responsabile civilmente, implică şi dispariţia uneia dintre părţile acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal, respectiv a subiectului pasiv principal, atât al acţiunii penale, cât şi al acţiunii civile. Astfel, spre deosebire de ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale, în cazul decesului inculpatului, instanţa chemată să soluţioneze acţiunea civilă exercitată în procesul penal, teoretic, ar trebui să fie obligată să determine şi să introducă în cauză moştenitorii acestuia, în vederea determinării tuturor elementelor raportului juridic civil ce se impune a fi soluţionat, pentru recuperarea de către partea civilă a prejudiciilor provocate prin comiterea faptelor de natură penală. 20. Ipoteza juridică analizată nu este enumerată, însă, printre cazurile de exercitare din oficiu a acţiunii civile în procesul penal prevăzute la art. 19 alin. (3) din Codul de procedură penală. Totodată, prevederile art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală nu reglementează, în mod expres, ipoteza decesului inculpatului, ci doar pe cea a decesului părţii responsabile civilmente, arătând că, în acest din urmă caz, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă. 21. Aşa fiind, determinarea moştenitorilor inculpatului care pot răspunde civil pentru prejudiciile provocate prin comiterea infracţiunii, în condiţiile inexistenţei în cauză a părţii responsabile civilmente, nu poate fi făcută de către instanţa penală, în lipsa unei prevederi legale exprese, nici chiar în situaţia în care partea civilă i-ar indica pe acei moştenitori. 22. Drept urmare, Curtea constată că, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, pentru asigurarea celerităţii soluţionării cauzelor penale, au fost reglementate noi reguli referitoare la soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal, fiind prevăzute, faţă de vechea reglementare, noi situaţii în care acţiunea civilă este lăsată nesoluţionată de către instanţa penală, precum şi ipoteze în care acţiunea civilă fie este disjunsă de acţiunea penală, fie este de competenţa instanţei civile. În această privinţă, în expunerea de motive a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, se arată că, „referitor la acţiunea civilă, a fost limitată obligativitatea exercitării acesteia din oficiu şi au fost regândite dispoziţiile procedurale referitoare la aceasta, în scopul de a evita întârzierile în soluţionarea conflictului de drept penal“. 23. Codul de procedură penală din 1968 prevedea, la art. 346, obligativitatea soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală şi pronunţarea instanţei penale, prin sentinţa referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi asupra acţiunii civile, excepţie făcând cazurile prevăzute la art. 10 alin. 1 lit. b), f) şi j) din acelaşi cod, respectiv când fapta nu este prevăzută de legea penală, când lipseşte plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi atunci când există autoritate de lucru judecat. În acest context, dispoziţiile art. 21 din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau, în mod expres, o soluţie juridică în situaţia decesului oricăreia dintre părţile procesului penal (prin urmare şi al inculpatului), arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale, introducându-se în cauză moştenitorii părţii decedate. 24. Curtea reţine că soluţia legislativă mai sus arătată nu a fost preluată însă în cuprinsul Codului de procedură penală în vigoare, care prevede la art. 19 soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar dacă prin aceasta nu se depăşeşte durata rezonabilă a procesului penal, în timp ce prevederile art. 25 alin. (5) şi (6) şi art. 27 din acelaşi cod prevăd cazurile în care instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă şi, respectiv, cazurile de soluţionare a acţiunii civile la instanţa civilă. Potrivit art. 25 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, instanţa penală lasă nesoluţionată acţiunea civilă în caz de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza întâi, lit. e), f) - cu excepţia prescripţiei, i) şi j) din Codul de procedură penală; în caz de încetare a procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile, precum şi în cazul prevăzut de art. 486 alin. (2) din acelaşi cod; în cazul în care moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii civile nu îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moştenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente în termenul prevăzut la art. 24 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală. De asemenea, conform art. 27 din Codul de procedură penală, soluţionarea acţiunii civile se face la instanţa civilă în următoarele cazuri: dacă persoana vătămată sau succesorii acesteia nu s-au constituit parte civilă în procesul penal; dacă prin hotărâre definitivă, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă; dacă procesul penal a fost suspendat; dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul penal a fost reluat după suspendare; în cazul în care acţiunea civilă a fost exercitată de procuror, dacă se constată din probe noi că prejudiciul nu a fost integral acoperit prin hotărârea definitivă a instanţei penale; pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. 25. În aceste condiţii, art. 24 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală „Exercitarea acţiunii civile de către sau faţă de succesori“, face referire la soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în situaţia decesului părţii civile şi al părţii responsabile civilmente, nu şi în situaţia decesului inculpatului, arătând că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării [art. 24 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Totodată, în caz de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă [art. 24 alin. (2) din Codul de procedură penală]. 26. Prin urmare, dacă în Codul de procedură penală din 1968 era reglementată, în mod distinct, la art. 21, soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal de către instanţa penală, în ipoteza decesului părţilor, prin urmare şi a inculpatului, Codul de procedură penală în vigoare prevede, la art. 24, soluţionarea acţiunii civile de către instanţa penală, doar în ipoteza decesului părţii civile [art. 24 alin. (1)] şi a părţii responsabile civilmente [art. 24 alin. (2)]. 27. Or, nepreluarea în Codul de procedură în vigoare a soluţiei juridice prevăzute la art. 21 din Codul de procedură penală din 1968, în integralitatea sa, denotă intenţia legiuitorului de a lăsa soluţionarea acţiunii civile exercitate în procesul penal în sarcina instanţei penale, doar într-un cadru procesual caracterizat prin existenţa subiectului pasiv principal al acţiunii penale şi civile (cazul prescripţiei). Dimpotrivă, dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii penale, respectiv decesul suspectului sau al inculpatului, determină şi dispariţia subiectului pasiv principal al acţiunii civile. Potrivit acestei noi viziuni legislative, aceasta determină dezînvestirea instanţei penale de soluţionarea cauzei, lăsând soluţionarea acţiunii civile exercitate în cadrul procesului penal în sarcina instanţei civile. 28. Pentru aceste motive, Curtea constată că ipoteza intervenirii prescripţiei răspunderii penale a inculpatului este diferită de cea a decesului acestuia, sub aspectul lăsării nesoluţionate a acţiunii civile de către instanţa penală, diferenţă dată de dispariţia în cel de-al doilea caz a uneia dintre părţile acţiunii penale, respectiv a subiectului pasiv principal - inculpatul. 29. Curtea reţine, totodată, că lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile de către instanţa penală în cazul decesului inculpatului nu este de natură a încălca dreptul la un proces echitabil al părţii civile, prin neasigurarea duratei rezonabile de soluţionare a cauzei. Dimpotrivă, sub acest din urmă aspect, prevederile legale criticate asigură aplicarea noii politici penale a legiuitorului, conform căreia lăsarea nesoluţionată a acţiunii civile exercitate în procesul penal, în cazurile prevăzute de legea procesual penală, are ca efect degrevarea instanţelor penale, în scopul asigurării duratei rezonabile de soluţionare a cauzelor penale. În acest sens, prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, paragrafele 46 şi 47, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Curtea a reţinut că soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal poate determina şi justifica anumite opţiuni legislative. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Emilian-Ştefan Dinescu în Dosarul nr. 14.212/212/2017/a2 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 25 alin. (5) cu referire la art. 16 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
