Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului (actual art. 33 şi 34 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative), precum şi ale art. 29 alin. (1) şi (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, excepţie ridicată de Elisabeta Sandu în Dosarul nr. 17.005/3/2019/a1.1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 545D/2020. 2. La apelul nominal lipseşte autoarea excepţiei. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.274D/2020, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, precum şi ale art. 7 alin. (1), ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Ioana Sfîrăială în Dosarul nr. 7.159/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 4. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor, iar reprezentantul Ministerului Public arată că este de acord cu aceasta. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.274D/2020 la Dosarul nr. 545D/2020, care a fost primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2001, întrucât aspectele invocate privesc interpretarea şi aplicarea legii. Totodată, pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002, precum şi ale art. 29 alin. (1) şi (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, având în vedere, pe de o parte, faptul că informaţiile furnizate de Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor nu constituie probe în procesul penal şi, dacă vor fi folosite ca probe de procurori, vor fi supuse controlului în procedura de cameră preliminară, iar, pe de altă parte, faptul că există jurisprudenţă cu privire la dispoziţiile criticate din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 7. Prin Decizia penală nr. 15/R din 18 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 17.005/3/2019/a1.1, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului (actual art. 33 şi 34 din Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative), precum şi ale art. 29 alin. (1) şi (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Excepţia a fost ridicată de Elisabeta Sandu în procedura de cameră preliminară. 8. Prin Încheierea din 6 iulie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 7.159/3/2018, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, precum şi ale art. 7 alin. (1), ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002. Excepţia a fost ridicată de Ioana Sfîrăială în stadiul procesual al recursului, ulterior respingerii acţiunii în primă instanţă având ca obiect refuzul pretins nejustificat al Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, denumit în continuare Oficiul, de comunicare a unor informaţii considerate de interes public de către aceasta, cererea de chemare în judecată fiind formulată în temeiul Legii nr. 544/2001. Prin sentinţa recurată au fost invocate, ca impediment la comunicarea informaţiilor vizate de autoarea excepţiei, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 544/2001 şi ale Legii nr. 656/2002, iar, prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă - autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a criticat sentinţa atacată şi prin prisma acestor dispoziţii, apreciate ca fiind neconstituţionale. La solicitarea instanţei de judecată, documentele cu caracter confidenţial, care reprezintă obiectul litigiului dedus judecăţii, au fost depuse, în fotocopie, la registrul de valori al secţiei. 9. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, precum şi ale art. 13 din Legea nr. 544/2001, autoarele acesteia susţin, în esenţă, că sunt încălcate dreptul la cunoaştere şi informaţie, precum şi dreptul la un proces echitabil al persoanei cu privire la care au loc culegerea şi depozitarea de date şi informaţii, mai ales când aceste acţiuni au loc cu încălcarea legii. Susţin, totodată, că refuzul de acces la actele dosarului reprezintă tocmai încercarea autorităţii în culpă de a bloca accesul la informaţii şi de a stopa exercitarea dreptului de a contesta sau de a solicita distrugerea acestor informaţii care nu au fost culese în mod legal, nefiind necesare cauzei. Arată că Legea nr. 656/2002 nu este „euroconformă“, fiind adoptată anterior aderării României la Uniunea Europeană, astfel că este necesar să se asigure protecţia datelor persoanelor şi respectarea normelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Invocă, totodată, considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, apreciindu-se că sunt aplicabile mutatis mutandis şi actelor Oficiului. În plus, cu privire la dispoziţiile art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002, se susţine, în esenţă, că legiuitorul nu a reglementat procedura de filtrare a datelor secrete obţinute prin măsurile operative de investigaţie ale Oficiului, procedura prin care se păstrează integritatea şi confidenţialitatea datelor obţinute şi nici procedura de distrugere a acestora. Totodată, se susţine că, în cauză, în cadrul activităţii de supraveghere, Oficiul a furnizat o serie de informaţii care au fost folosite ca probe de către procurori. Cât priveşte dispoziţiile art. 29 alin. (1), cu referire la sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei“, şi alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, autoarea excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 545D/2020 susţine, în esenţă, că textul este de maximă generalitate, nefiind respectat standardul de claritate şi predictibilitate consacrat în art. 1 din Constituţie, iar, în lipsa unor criterii privind modul în care se defineşte sau se apreciază legătura cu cauza dedusă judecăţii, se ajunge deseori la un refuz al judecătorului de a trimite Curţii Constituţionale cererile justiţiabililor pentru examinarea conformităţii sau neconformităţii cu Constituţia a unor norme din acte normative supuse controlului constituţional pe cale de excepţie. 10. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), cu referire la sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei“, şi alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 este neîntemeiată. Reţine că identificarea unor reguli clare privind atribuţiile şi sesizarea instanţelor de contencios constituţional are în cele din urmă ca scop menţinerea şi întărirea rolului Curţii Constituţionale de garant al supremaţiei Constituţiei. În considerarea acestui rol, este necesară stabilirea unor cerinţe, pe de o parte, pentru a circumstanţia controlul pe care Curtea îl poate realiza, iar, pe de altă parte, pentru a reduce numărul cauzelor care nu au o fundamentare consistentă şi pentru a preveni transformarea acestora în jurisdicţii de drept comun. Comisia de la Veneţia a reţinut că aceste cauze de inadmisibilitate au caracter imperativ şi sunt de ordine publică. De aceea, nici părţile, într-un proces privind soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, nici Curtea Constituţională nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate. Acestea se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes eminamente public, privind limitele controlului, ca expresie a competenţei de atribuire a Curţii în exercitarea acestuia. Prin urmare, cauzele de inadmisibilitate nu pot fi interpretate ca o limitare a accesului la justiţia constituţională. Dimpotrivă, ignorarea lor ar avea semnificaţia denaturării rolului pe care aceasta îl are în statul de drept. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002 este neîntemeiată. În acest sens, reţine că legislaţia indică la un nivel rezonabil modul în care Oficiul exercită măsurile de supraveghere în vederea îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege. De asemenea, reţine că sesizarea pe care Oficiul o adresează organelor de urmărire penală este o formă specială de sesizare, însă, nefiind un organ judiciar, acesta nu poate furniza probe în justiţie, ci doar informaţii de natură financiară, rezultate din analiza complexă a rapoartelor de tranzacţii suspecte transmise de unităţile raportoare. Faptul că textele menţionate din legea-cadru în materia prevenirii şi combaterii spălării banilor nu conţin reglementări cu grad înalt de precizie, care să stabilească maniera de filtrare a datelor secrete obţinute prin măsurile operative de investigaţii sau procedurile prin care s-ar păstra integritatea şi confidenţialitatea acestora ori reguli de distrugere a acestora, ceea ce face, în opinia recurentei, ca Oficiul să se situeze în afara controlului public, nu atrage neconformitatea cu Constituţia a acestor norme, deoarece instanţa de control constituţional nu are competenţa de a controla vidul legislativ, omisiunile legislative. Potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Reţine, pe de o parte, că legea prevede cazurile şi condiţiile în care Oficiul culege date referitoare la tranzacţiile financiare ale unei persoane, entităţile obligate să furnizeze date Oficiului, obligaţia de confidenţialitate, termenele de păstrare, finalitatea culegerii acestor date etc., iar, pe de altă parte, că în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Oficiului, act cu caracter secundar, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.599/2008, sunt prevăzute anumite atribuţii în sarcina Oficiului, inclusiv în ceea ce priveşte elaborarea unor proceduri interne de lucru. În acelaşi timp, reţine că informaţiile obţinute de Oficiu, în măsura în care sunt folosite de procuror drept probe în dosarul de urmărire penală, sunt supuse controlului judecătorului de cameră preliminară, împreună cu celelalte probe administrate în faza de urmărire penală. Totodată, apreciază că susţinerea referitoare la faptul că supravegherea efectuată constituie o ingerinţă în dreptul la viaţa privată, prevăzut de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este nefondată, deoarece este prevăzută de lege, urmăreşte un scop legitim şi este necesară într-o societate democratică. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Reţine, pe de o parte, că argumentele invocate în susţinerea excepţiei pun în evidenţă chestiuni de interpretare şi aplicare a textelor criticate, fără a evidenţia elemente de neconstituţionalitate iar, pe de altă parte, că restricţiile aduse exercitării dreptului la informare, ca urmare a aplicării unor dispoziţii speciale, se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 53 din Constituţie, în care este posibilă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, aşa cum s-a stabilit deja în jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 13. Guvernul, în punctul de vedere transmis în Dosarul nr. 545D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. În ceea ce priveşte soluţia de inadmisibilitate observă că susţinerile autoarei excepţiei sunt în sensul că dispoziţiile criticate nu prevăd o procedură de contestare în justiţie a operaţiunilor de culegere a datelor şi informaţiilor de către Oficiu şi nici reglementări care să stabilească maniera de filtrare a datelor secrete obţinute prin măsurile operative de investigaţii, păstrarea confidenţialităţii acestor date ori reguli privind distrugerea acestora. În aceste condiţii, apreciază că, în realitate, autoarea excepţiei critică nu ceea ce legea prevede, ci ceea ce legea nu prevede, respectiv o omisiune legislativă. Consideră că inadmisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate formulate trebuie analizată plecând de la dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În acest sens, invocă jurisprudenţa constantă a instanţei de control constituţional cu privire la inadmisibilitatea unor astfel de excepţii, respectiv deciziile nr. 159 din 10 noiembrie 1998, nr. 924 din 23 iunie 2009, nr. 162 din 24 martie 2016 şi nr. 504 din 4 iulie 2017. În ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale prin raportare la dispoziţiile din Legea fundamentală invocate, întrucât acestea întrunesc cerinţele de claritate şi previzibilitate, normele juridice contestate fiind enunţate cu suficientă precizie, astfel încât destinatarii acestora să poată prevedea atitudinea pe care trebuie să o adopte sau să o aştepte din partea autorităţilor statului, dacă este cazul, apelând la consiliere de specialitate în materie. Observă că Legea nr. 656/2002 prevede atât cazurile, cât şi condiţiile în care Oficiul culege datele referitoare la tranzacţiile financiare ale unei persoane, entităţile care au obligaţia furnizării acestor date, obligaţia de confidenţialitate, termenele de păstrare a informaţiilor, precum şi cazurile în care informaţiile sunt furnizate organelor competente. De asemenea, precizează că informaţiile transmise de Oficiu nu constituie probe în cadrul procesului penal. În ipoteza în care informaţiile respective sunt folosite ca probe în proces, acestea sunt supuse controlului în faza de cameră preliminară, împreună cu celelalte probe administrate, potrivit competenţei funcţionale a judecătorului de cameră preliminară. 14. Guvernul, în punctul de vedere transmis în Dosarul nr. 1.274D/2020, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2001 este neîntemeiată. În acest sens, invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.175 din 11 decembrie 2007. Totodată, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 alin. (1), ale art. 8, ale art. 25 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 este inadmisibilă, întrucât argumentele invocate de autoare nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, în contextul în care aceasta susţine, în esenţă, că, în cauză, măsura aplicată de Oficiu este disproporţionată, raportat la considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016. Consideră că autoarea excepţiei nu critică dispoziţiile din Legea nr. 656/2002 pentru ceea ce acestea conţin, ci se referă la o chestiune de aplicare şi de interpretare a legii. Reţine că, în mod constant, Curtea Constituţională a statuat că sunt inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate prin care se critică modul de aplicare a dispoziţiilor legale, astfel că a răspunde criticilor autoarei excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege (Decizia Curţii Constituţionale nr. 188 din 31 martie 2015). De asemenea, Curtea Constituţională a subliniat că nu are competenţa de a examina situaţia de fapt şi de a verifica în ce măsură afirmaţiile părţilor sunt reale sub aspectul întinderii dreptului în discuţie. Subliniază că, în cauză, pretinsa neconstituţionalitate a textului de lege criticat este motivată exclusiv din perspectiva unor împrejurări concrete, individualizate la speţa aflată pe rolul instanţei de contencios administrativ. 15. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 16. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 17. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7, ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12 octombrie 2012, ale art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 23 octombrie 2001, precum şi ale art. 29 alin. (1), cu referire la sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei“, şi alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 3 decembrie 2010, care au următorul conţinut: - Art. 7 din Legea nr. 656/2002: "(1) Oficiul poate cere persoanelor menţionate la art. 10, precum şi instituţiilor competente datele şi informaţiile necesare îndeplinirii atribuţiilor stabilite de lege. Informaţiile în legătură cu sesizările primite potrivit art. 5 şi 6 sunt prelucrate şi utilizate în cadrul Oficiului în regim de confidenţialitate.(2) Persoanele prevăzute la art. 10 şi instituţiile competente prevăzute la alin. (1) vor transmite Oficiului datele şi informaţiile solicitate, în termen de 15 zile de la data primirii cererii, iar pentru cererile care prezintă un caracter de urgenţă, formulate în temeiul art. 5 alin. (3), în termen de 48 de ore de la data primirii cererii. (3) Secretul profesional şi bancar la care sunt ţinute persoanele prevăzute la art. 10 nu sunt opozabile Oficiului. (4) Oficiul poate face schimb de informaţii, în baza reciprocităţii, cu instituţii străine care au funcţii asemănătoare şi care au obligaţia păstrării secretului în condiţii similare, dacă asemenea comunicări sunt făcute în scopul prevenirii şi combaterii spălării banilor sau a finanţării actelor de terorism.;" – Art. 8 din Legea nr. 656/2002: "(1) Oficiul va proceda la analizarea şi prelucrarea informaţiilor, iar atunci când se constată existenţa unor indicii de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, va informa de îndată Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în situaţia în care se constată finanţarea terorismului, va informa de îndată Serviciul Român de Informaţii cu privire la operaţiunile suspecte de finanţare a terorismului.(2) Identitatea persoanei fizice care a informat persoana fizică desemnată în conformitate cu art. 20 alin. (1) şi a persoanei fizice care, în conformitate cu art. 20 alin. (1), a informat Oficiul nu poate fi dezvăluită în cuprinsul informării. (3) Dacă în urma analizării şi prelucrării informaţiilor primite de Oficiu nu se constată existenţa unor indicii temeinice de spălare a banilor sau de finanţare a actelor de terorism, Oficiul păstrează informaţiile în evidenţă. (4) Dacă informaţiile prevăzute la alin. (3) nu sunt completate timp de 10 ani, ele se clasează în cadrul Oficiului. (5) După primirea informaţiilor, în conformitate cu alin. (1), procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciul Român de Informaţii pot solicita Oficiului completarea acestora. (6) Oficiul are obligaţia de a pune la dispoziţie procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală şi Serviciului Român de Informaţii, la solicitarea acestora, datele şi informaţiile pe care le-a obţinut potrivit dispoziţiilor prezentei legi. (7) Organele de urmărire penală vor comunica periodic Oficiului stadiul de rezolvare a informărilor transmise, precum şi cuantumul sumelor aflate în conturile persoanelor fizice sau juridice pentru care s-a dispus blocarea, ca urmare a suspendărilor efectuate ori a măsurilor asigurătorii dispuse.(8) Oficiul va furniza persoanelor fizice şi juridice prevăzute la art. 10, precum şi autorităţilor cu atribuţii de control financiar şi celor de supraveghere prudenţială, printr-o procedură considerată adecvată, informaţii generale privind tranzacţiile suspecte şi tipologiile de spălare a banilor şi de finanţare a actelor de terorism. (9) Oficiul furnizează persoanelor prevăzute la art. 10 lit. a) şi b), ori de câte ori este posibil, în regim de confidenţialitate, printr-o modalitate de comunicare securizată, informaţii cu privire la clienţi, persoane fizice şi/sau juridice expuse la risc de spălare a banilor şi de finanţare a actelor de terorism. (10) După primirea rapoartelor privind tranzacţiile suspecte, în cazul în care se constată existenţa unor indicii temeinice de săvârşire a altor infracţiuni decât cele de spălare a banilor sau de finanţare a terorismului, Oficiul va informa de îndată organul competent.;" – Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002: „(1) Personalul Oficiului, inclusiv personalul detaşat, are obligaţia de a nu transmite informaţiile primite în timpul activităţii decât în condiţiile legii. Obligaţia se menţine şi după încetarea funcţiei, pe termen nelimitat.“; – Art. 26 din Legea nr. 656/2002: "(1) Oficiul funcţionează ca organ de specialitate cu personalitate juridică în subordinea Guvernului şi coordonarea prim-ministrului, prin Cancelaria Prim-Ministrului, cu sediul în municipiul Bucureşti.(2) Oficiul are ca obiect de activitate prevenirea şi combaterea spălării banilor şi a finanţării terorismului, scop în care primeşte, analizează, prelucrează informaţii şi informează, în condiţiile art. 8 alin. (1), Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. (3) Oficiul efectuează analiza tranzacţiilor suspecte: a) la sesizarea oricăreia dintre persoanele prevăzute la art. 10; b) din oficiu, când ia cunoştinţă pe orice cale despre o tranzacţie suspectă. (4) Oficiul poate dispune, la solicitarea organelor judiciare române sau la solicitarea instituţiilor străine care au atribuţii asemănătoare şi care au obligaţia păstrării secretului în condiţii similare, suspendarea efectuării unei tranzacţii care are ca scop spălarea banilor sau finanţarea actelor de terorism, art. 5 alin. (3)-(6) aplicându-se în mod corespunzător, luând în considerare justificările prezentate de instituţia solicitantă, precum şi faptul că tranzacţia ar fi putut fi suspendată dacă ar fi făcut obiectul unui raport privind o tranzacţie suspectă transmis de una dintre persoanele fizice şi juridice prevăzute la art. 10. (5) În vederea exercitării atribuţiilor sale, Oficiul are constituit un aparat propriu, la nivel central, a cărui organigramă se aprobă prin hotărâre a Guvernului. (6) Oficiul este condus de un preşedinte, numit de Guvern din rândul membrilor plenului Oficiului, care are calitatea de ordonator principal de credite, ajutat de 3 consilieri. (7) Plenul Oficiului este structura deliberativă şi de decizie, fiind format din câte un reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului Justiţiei, Ministerului Afacerilor Interne, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Băncii Naţionale a României, Curţii de Conturi şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, numit în funcţie pe o perioadă de 5 ani, prin hotărâre a Guvernului. (8) Activitatea deliberativă şi de decizie prevăzută la alin. (7) se referă la elemente de strategie în domeniul prevenirii şi combaterii spălării banilor şi finanţării terorismului şi îndrumări de specialitate. Asupra chestiunilor de natură economico-administrativă, plenul Oficiului se pronunţă doar la solicitarea preşedintelui. (9) În exercitarea atribuţiilor sale plenul Oficiului adoptă decizii cu votul majorităţii membrilor acestuia. (10) Membrii plenului Oficiului trebuie să îndeplinească, la data numirii, următoarele condiţii: a) să fie licenţiaţi şi să aibă cel puţin 10 ani vechime într-o funcţie economică sau juridică; b) să aibă domiciliul în România; c) să aibă numai cetăţenia română; d) să aibă exerciţiul drepturilor civile şi politice; e) să se bucure de o înaltă competenţă profesională şi morală neştirbită. (11) Se interzice membrilor plenului Oficiului să facă parte din partide politice sau să desfăşoare activităţi publice cu caracter politic. (12) Funcţia de membru al plenului Oficiului este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. (13) Membrii plenului Oficiului au obligaţia să comunice de îndată, în scris, preşedintelui Oficiului apariţia oricărei situaţii de incompatibilitate. (14) În perioada ocupării funcţiei membrii plenului Oficiului vor fi detaşaţi, respectiv raportul de muncă al acestora va fi suspendat, urmând ca la încetarea mandatului să revină la funcţia deţinută anterior. (15) În caz de vacanţă a unui post în cadrul plenului Oficiului, conducătorul autorităţii competente va propune Guvernului o nouă persoană, în termen de 30 de zile de la data vacantării postului. (16) Mandatul de membru al plenului Oficiului încetează în următoarele situaţii: a) la expirarea termenului pentru care a fost numit; b) prin demisie; c) prin deces; d) prin imposibilitatea de exercitare a mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni; e) la survenirea unei incompatibilităţi; f) prin revocare de către autoritatea care l-a numit. (17) Personalul angajat al Oficiului nu poate ocupa niciun post sau nu poate îndeplini vreo funcţie în cadrul niciuneia dintre persoanele juridice prevăzute la art. 10 în acelaşi timp cu activitatea de salariat al Oficiului. (18) Pentru funcţionarea Oficiului Guvernul va transmite în administrarea acestuia imobilele necesare-terenuri şi clădiri - din domeniul public şi privat, în termen de 60 de zile de la data înregistrării cererii. (19) Oficiul poate participa la activităţile organismelor internaţionale de specialitate şi poate fi membru al acestora.;" – Art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002: „(1) Nerespectarea obligaţiilor prevăzute la art. 25 constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă. […]“; – Art. 13 din Legea nr. 544/2001: „Informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public.“; – Art. 29 alin. (1) şi (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992: "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. […](5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. […]" 18. Anterior invocării prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Legea nr. 656/2002 a fost abrogată prin Legea nr. 129/2019 pentru prevenirea şi combaterea spălării banilor şi finanţării terorismului, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 18 iulie 2019. Cu privire la o astfel de ipoteză, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care a constatat că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. Pentru aceste motive, Curtea se va pronunţa asupra constituţionalităţii prevederilor art. 7, ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, în forma în vigoare la data sesizării Curţii Constituţionale. 19. Cât priveşte prevederile din Legea nr. 656/2002 şi din Legea nr. 544/2001, criticate, autoarele excepţiei invocă atât dispoziţiile constituţionale ale art. 1 privind statul român, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 26 privind viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 31 referitor la dreptul la informaţie, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 131 privind rolul Ministerului Public şi ale art. 132 referitor la statutul procurorilor, cât şi prevederile art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la dreptul la respectarea vieţii private şi de familie. În ceea ce priveşte dispoziţiile criticate din Legea nr. 47/1992, autoarea excepţiei din Dosarul Curţii nr. 545D/2020 susţine că sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportat la art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea constată că, astfel cum a fost formulată, aceasta ridică o problemă de admisibilitate dintr-o dublă perspectivă, şi anume din punctul de vedere al legăturii dispoziţiilor art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate, precum şi al limitelor de competenţă a Curţii Constituţionale atunci când procedează la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate, în ceea ce priveşte prevederile art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002, criticate. 21. În această situaţie, Curtea va analiza cu prioritate problema de admisibilitate expres consacrată de dispoziţiile art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992, respectiv lipsa legăturii dispoziţiilor art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, criticate, cu cauzele în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, întrucât reţinerea acesteia constituie un motiv dirimant, cu efect peremptoriu în ceea ce priveşte analiza celorlalte condiţii de admisibilitate ale excepţiei de neconstituţionalitate, indiferent de natura acestora, precum şi în ceea ce priveşte analiza pe fond a excepţiei. 22. Astfel, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, Curtea constată, pe de o parte, că, în motivarea acesteia, autoarea susţine că sunt încălcate dreptul la cunoaştere şi informaţie, precum şi dreptul la un proces echitabil al persoanei cu privire la care are loc culegerea şi depozitarea de date şi informaţii, mai ales când aceste acţiuni au loc cu încălcarea legii, că refuzul de acces la actele dosarului reprezintă tocmai încercarea autorităţii în culpă de a bloca accesul la informaţii şi de a stopa exercitarea dreptului de a contesta sau de a solicita distrugerea acestor informaţii care nu au fost culese în mod legal, nefiind necesare cauzei, că Legea nr. 656/2002 nu este „euroconformă“, fiind adoptată anterior aderării României la Uniunea Europeană, astfel că este necesar să se asigure protecţia datelor persoanelor şi respectarea normelor Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, totodată, invocă considerente ale Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 (s.n. cu privire la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică), publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, apreciind că sunt aplicabile mutatis mutandis şi actelor Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor. Cu alte cuvinte, Curtea reţine că motivele de neconstituţionalitate formulate au la bază prezumţia că Oficiul a acţionat ab initio în mod nelegal, iar refuzul de acces la actele dosarului constituie un act de apărare al autorităţii în culpă. 23. Pe de altă parte, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 a fost ridicată în soluţionarea recursului formulat de autoare împotriva unei sentinţe judecătoreşti prin care s-au invocat, ca impediment la comunicarea informaţiilor vizate de autoarea excepţiei, dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 544/2001 şi ale Legii nr. 656/2002, în ansamblu, iar, cererea de chemare în judecată, formulată în temeiul Legii nr. 544/2001, are ca obiect refuzul pretins nejustificat al Oficiului de comunicare a unor informaţii considerate de interes public de către autoare. Din dosar rezultă că, la solicitarea instanţei de judecată, documentele cu caracter confidenţial, care reprezintă chiar obiectul litigiului dedus judecăţii, au fost depuse, în fotocopie, la registrul de valori al secţiei instanţei. 24. În aceste condiţii, Curtea constată că dispoziţiile art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, care reglementează obligaţia de confidenţialitate a personalului Oficiului, inclusiv a personalului detaşat, obligaţie ce se menţine şi după încetarea funcţiei, pe termen nelimitat [art. 25 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], respectiv sancţiunea penală corelativă adoptării unui comportament contrar dispoziţiilor menţionate anterior [art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002], precum şi aspecte privind funcţionarea şi exercitarea atribuţiilor Oficiului, privind plenul Oficiului şi condiţiile de numire a membrilor plenului, interdicţiile şi incompatibilităţile membrilor plenului şi ale personalului angajat în Oficiu, privind vacanţa unui post în cadrul plenului Oficiului, cauzele de încetare a mandatului de membru al plenului Oficiului, respectiv transferul, prin hotărâre a Guvernului, în administrarea Oficiului a unor imobile necesare funcţionării lui şi aspecte privind participarea Oficiului la activitatea unor organisme internaţionale de specialitate ori calitatea de membru a acestuia în cadrul acestor organisme (art. 26 din Legea nr. 656/2002) nu au legătură cu cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. 25. Curtea reţine că unul dintre elementele care configurează regimul specific al excepţiilor de neconstituţionalitate, condiţionând admisibilitatea acestora, este caracterul concret al controlului pe care instanţa de control constituţional îl realizează în această situaţie, raportat la cauza în care a fost ridicată excepţia. Legătura cu soluţionarea cauzei presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Potrivit jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014, paragraful 20). Dacă autorul excepţiei nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, posibila admitere a excepţiei nu schimbă cu nimic situaţia acestuia, ci priveşte numai drepturile altor persoane (Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 548 din 24 iulie 2014, paragraful 20). 26. Or, Curtea constată că, în cazul excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002, nu rezultă o asemenea legătură a textelor de lege criticate cu cauza concretă în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată, cu consecinţa respingerii acesteia ca inadmisibilă, în raport cu dispoziţiile art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992, astfel cum au fost interpretate de Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa. 27. În subsidiar, cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002, Curtea reţine o problemă de admisibilitate prin raportare la limitele de competenţă a Curţii Constituţionale atunci când procedează la soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate. În acest sens, Curtea observă că motivele de neconstituţionalitate privesc, pe de o parte, omisiunea reglementării unei proceduri de filtrare a datelor secrete obţinute prin măsurile operative de investigaţie ale Oficiului, a unei proceduri prin care se păstrează integritatea şi confidenţialitatea datelor obţinute, precum şi a unei proceduri de distrugere a acestora, iar, pe de altă parte, faptul că, în cauză, în cadrul activităţii de supraveghere, Oficiul a furnizat o serie de informaţii care au fost folosite ca probe de către procurori. 28. În aceste condiţii, Curtea constată că soluţionarea primului aspect relevat de autoare nu ţine de competenţa Curţii Constituţionale, întrucât implică un act de legiferare, care intră în competenţa Parlamentului. Aşadar, având în vedere art. 61 din Constituţie şi art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea nu poate modifica sau completa un text de lege, astfel că, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă. Totodată, cât priveşte cel de-al doilea motiv relevat de autoare, respectiv faptul că informaţiile comunicate de Oficiu au fost folosite ca probe de către procurori, Curtea reţine că acesta nu tinde spre evidenţierea unei reale contradicţii între textele de lege supuse controlului de constituţionalitate şi dispoziţiile din Legea fundamentală invocate, ci vizează exclusiv aspecte referitoare la interpretarea şi aplicarea normei juridice de către organele judiciare. Curtea reaminteşte însă că modul de aplicare a dispoziţiilor criticate de către organele judiciare, la care face referire autoarea excepţiei şi care constituie, în realitate, cauza nemulţumirii acesteia, nu poate constitui motiv de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate, care, de altfel, nu conţin vreo prevedere în sensul că informaţiile transmise de Oficiu constituie mijloace de probă în procesul penal, şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. A răspunde criticilor autoarei excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. În consecinţă, Curtea constată că, din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 şi 8 din Legea nr. 656/2002 este inadmisibilă. 29. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (1), cu referire la sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei“, şi alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că, în jurisprudenţa sa, a făcut numeroase referiri asupra modului de interpretare a condiţiei impuse de acest text de lege pentru admisibilitatea excepţiei de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, condiţie ce priveşte existenţa unei legături a normei de lege criticate cu soluţionarea cauzei. Astfel, prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, precitată, Curtea a reţinut că se poate solicita controlul de constituţionalitate numai al acelor dispoziţii legale care, în cazuri concrete, sunt incidente pentru soluţionarea litigiilor aflate pe rolul instanţelor, legi sau ordonanţe în ansamblu ori doar anumite reglementări din cuprinsul acestora. Instituirea acestei proceduri de control al constituţionalităţii legii aplicabile în cauza dedusă judecăţii instanţei de fond, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care au un drept, un interes legitim, capacitate şi calitate procesuală. Condiţia ca dispoziţia legală criticată pentru neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei este, evident, necesară, dar şi suficientă. Totodată, prin Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, precitată, paragraful 15, Curtea a statuat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „legătura cu soluţionarea cauzei“ presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecăţii, cât şi necesitatea invocării excepţiei de neconstituţionalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiţii ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigenţele pe care le impun dispoziţiile art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992 în privinţa pertinenţei excepţiei de neconstituţionalitate în desfăşurarea procesului. 30. Mai mult, prin Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, precitată, Curtea a precizat că incidenţa textului de lege criticat în soluţionarea cauzei aflate pe rolul instanţei judecătoreşti nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepţiei de neconstituţionalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituţionalităţii textului de lege criticat. În ceea ce priveşte interesul în invocarea excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, prin Decizia nr. 315 din 5 iunie 2014, precitată, că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu are un interes real, personal în promovarea acesteia, astfel că posibila admitere a excepţiei nu ar schimba cu nimic situaţia acestuia, ci ar privi numai drepturile altor persoane. 31. Totodată, Curtea a precizat că excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziţii legale incidente într-o anumită fază procesuală trebuie să aibă legătură cu soluţionarea cererii în cadrul căreia a fost invocată această excepţie (în acest sens sunt Decizia nr. 748 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015, şi Decizia nr. 704 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015). 32. Prin urmare, sintetizând cele reţinute în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, Curtea reţine că cerinţa stabilită de art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992, ca dispoziţiile de lege criticate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, priveşte incidenţa în cauză a acestor dispoziţii de lege, respectiv acestea să fie aplicabile în litigiile în care se invocă excepţia de neconstituţionalitate, având aptitudinea de a genera efecte juridice diferite în cauză, după cum Curtea Constituţională constată sau nu neconstituţionalitatea acestora. 33. Constatarea îndeplinirii acestor criterii, în mod concret, revine instanţelor de judecată care, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 713 din 9 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 19 aprilie 2018, paragraful 27, au rolul de partener al Curţii, în sensul că verifică, în vederea sesizării instanţei constituţionale, respectarea prevederilor legale referitoare la admisibilitatea excepţiilor de neconstituţionalitate, dar şi Curţii Constituţionale. În acest sens, prin aceeaşi decizie, paragraful 28, Curtea a reţinut că excepţia de neconstituţionalitate este expresia, în sistemul nostru normativ, a controlului concret de constituţionalitate, astfel încât atât instanţei a quo, cât şi celei a quem le revine competenţa de a verifica, în proceduri distincte, dacă aceasta se plasează în paradigma controlului concret de constituţionalitate. Dacă, în privinţa instanţei a quo, verificarea condiţiilor de admisibilitate ţine de îndeplinirea condiţiilor legale necesare pentru sesizarea Curţii Constituţionale, pentru instanţa a quem această verificare are semnificaţia întrunirii condiţiilor necesare declanşării controlului de constituţionalitate, respectiv a cercetării prezumţiei de constituţionalitate a textului legal criticat. Prin urmare, realizând această verificare, Curtea se asigură că exercitarea controlului de constituţionalitate cu privire la textul criticat prin formularea unei excepţii de neconstituţionalitate prezintă relevanţă pentru soluţionarea cauzei, ceea ce este de natură a valida faptul că examenul de verificare a conformităţii normei legale cu Constituţia se plasează în cadrul controlului concret de constituţionalitate. 34. În sensul celor reţinute anterior sunt şi considerentele Deciziei nr. 358 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 817 din 9 octombrie 2019, paragrafele 29-34. 35. Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţia care au fundamentat deciziile mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 36. Referitor la cerinţa de precizie, claritate şi previzibilitate a normei juridice, Curtea, prin Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 743 din 2 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 16 august 2011, ori Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, a reţinut că art. 1 alin. (5) din Constituţie consacră principiul respectării obligatorii a legilor. Pentru a fi respectată de destinatarii săi, legea trebuie să îndeplinească anumite cerinţe de precizie, claritate şi previzibilitate, astfel încât aceşti destinatari să îşi poată adapta în mod corespunzător conduita. Prin Decizia nr. 1 din 11 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 23 ianuarie 2012, Curtea a precizat că previzibilitatea legii presupune ca aceasta să fie suficient de precisă şi clară pentru a putea fi aplicată, altfel spus să permită persoanelor interesate - care pot apela la nevoie la sfatul unui specialist - să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezulta dintr-un act determinat. Prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, sau Hotărârea din 24 ianuarie 2012, pronunţată în Cauza Mihai Toma împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că este îndeplinită cerinţa de previzibilitate a legii atunci când justiţiabilul are posibilitatea să cunoască, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării date acesteia de către instanţe şi, dacă este cazul, în urma obţinerii unei asistenţe juridice adecvate, care sunt efectele juridice ale actelor sau omisiunilor sale. 37. Examinând dispoziţiile art. 29 alin. (1)din Legea nr. 47/1992 în raport cu aceste repere ale jurisprudenţei instanţei de contencios constituţional, cât şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea constată că dispoziţiile de lege criticate au un conţinut clar, acesta putând fi dedus din înseşi considerentele deciziilor Curţii Constituţionale mai sus amintite. 38. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13 din Legea nr. 544/2001, Curtea reţine că informaţiile de interes public pe care fiecare autoritate sau instituţie publică are obligaţia să le comunice din oficiu sunt enumerate la art. 5 din această lege. De asemenea, Curtea reţine că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din aceeaşi lege stabilesc, cu titlu de excepţie de la regula instituită la art. 5, categoriile de informaţii ce nu sunt destinate publicităţii. În jurisprudenţa sa, Curtea a arătat că dreptul la informaţie consacrat de art. 31 din Constituţie se referă numai la informaţiile de interes public şi că acesta nu este un drept absolut, exceptarea unor informaţii de la accesul liber la informaţii fiind legitimată chiar de aceste norme constituţionale la alin. (3), care stabilesc că „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau securitatea naţională“. Dreptul fundamental la informaţie implică dreptul persoanei de a avea acces neîngrădit „la orice informaţie de interes public“ şi obligaţia corelativă a autorităţilor publice, potrivit competenţelor ce le revin, de a asigura informarea corectă „a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 158 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 420 din 11 mai 2004). Aşadar, dreptul la informaţie consacrat de art. 31 din Legea fundamentală se referă numai la informaţiile de interes public, sens în care legiuitorul a precizat la art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 că „prin informaţie de interes public se înţelege orice informaţie care priveşte activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituţii publice, indiferent de suportul ori forma sau de modul de exprimare a informaţiei“. Potrivit art. 2 lit. a) din această lege, prin „autoritate sau instituţie publică“ se înţelege „orice autoritate ori instituţie publică ce utilizează sau administrează resurse financiare publice, orice regie autonomă, societate reglementată de Legea societăţilor nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aflată sub autoritatea sau, după caz, în coordonarea ori în subordinea unei autorităţi publice centrale sau locale şi la care statul român sau, după caz, o unitate administrativ-teritorială este acţionar unic ori majoritar, precum şi orice operator sau operator regional, astfel cum aceştia sunt definiţi în Legea serviciilor comunitare de utilităţi publice nr. 51/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. De asemenea, se supun prevederilor prezentei legi partidele politice, federaţiile sportive şi organizaţiile neguvernamentale de utilitate publică, care beneficiază de finanţare din bani publici“. 39. Totodată, Curtea observă că, examinând dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 544/2001, a constatat, prin deciziile nr. 568 din 19 septembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 890 din 1 noiembrie 2006, şi nr. 1175 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 24 ianuarie 2008, că prevederile art. 12 şi 13 din Legea nr. 544/2001 sunt chiar în sensul dispoziţiilor art. 31 şi 53 din Constituţie. Astfel că exceptarea prevăzută de art. 12 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 544/2001 este legitimată chiar de prevederile constituţionale ale art. 31 alin. (3), care stabilesc că „Dreptul la informaţie nu trebuie să prejudicieze [...] securitatea naţională“, precum şi ale art. 53, potrivit cărora exerciţiul unor drepturi poate fi restrâns, printre altele, pentru apărarea securităţii naţionale, concept care include apărarea naţională, siguranţa şi ordinea publică. Sub acest aspect, prin deciziile menţionate, se face trimitere la jurisprudenţa anterioară a Curţii în materie, de exemplu, deciziile nr. 462 din 4 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 26 ianuarie 2004, şi nr. 158 din 30 martie 2004, precitată. De asemenea, prin Decizia nr. 568 din 19 septembrie 2006, precitată, cu privire la susţineri privind încălcarea art. 21 şi 126 din Constituţie, Curtea, trimiţând la Decizia nr. 407 din 7 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 27 noiembrie 2004, şi la Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a reţinut că este de competenţa exclusivă a legiuitorului de a institui regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, precum şi că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, ca şi modalităţile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justiţie presupunând posibilitatea neîngrădită a celor interesaţi de a utiliza aceste proceduri, în formele şi modalităţile instituite de lege. 40. Cele statuate prin deciziile precitate îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi, care să justifice schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale. 41. Distinct de cele reţinute în jurisprudenţa instanţei de control constituţional, Curtea constată că informaţiile la care fac referire dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 544/2001 - „informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către autoritate sau o instituţie publică“ - au caracterul unor informaţii de interes public, nu sunt informaţii exceptate de la accesul liber al cetăţenilor. 42. În raport cu aceste dispoziţii, autoarea invocă, printre altele, prevederile constituţionale privind accesul liber la justiţie. Norma invocată din Constituţie stabileşte dreptul oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Or, având în vedere dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 544/2001 - care consacră posibilitatea persoanei care se consideră vătămată în drepturile sale, prevăzute în prezenta lege, de a face plângere la secţia de contencios administrativ a tribunalului în a cărei rază teritorială domiciliază sau în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii ori al instituţiei publice, hotărârea tribunalului fiind supusă recursului -, Curtea constată că susţinerile autoarei nu pot fi reţinute. 43. Totodată, Curtea reţine că, deşi textul de lege criticat prevede că informaţiile care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică nu pot fi incluse în categoria informaţiilor clasificate şi constituie informaţii de interes public, potrivit Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, acest fapt nu exclude ca unele date cu caracter personal să fie supuse unei alte reglementări, de exemplu, Regulamentului (UE) 2016/679 al Parlamentului European şi al Consiliului privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 119 din 4 mai 2016. Din această perspectivă, Curtea reaminteşte că, la solicitarea instanţei de judecată, dosarul care reprezintă chiar obiectul litigiului dedus judecăţii a fost depus, în fotocopie, la registrul de valori al instanţei de contencios administrativ şi fiscal, apreciindu-se că acesta cuprinde documente cu caracter confidenţial. 44. În aceste condiţii, având în vedere, pe de o parte, că norma criticată nu instituie vreo exceptare de la liberul acces la informaţiile de interes public, ci este în sensul dispoziţiilor constituţionale ale art. 31, iar, pe de altă parte, că individualizarea informaţiilor „care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate sau o instituţie publică“ nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci de interpretare şi aplicare a legii de către autorităţile publice cărora le sunt solicitate informaţiile şi, eventual, de către instanţa de judecată, Curtea constată că motivele formulate de autoare în ceea ce priveşte celelalte dispoziţii constituţionale şi convenţionale invocate nu pot fi primite, întrucât nu constituie veritabile critici de neconstituţionalitate. 45. În final, Curtea constată că cele reţinute de instanţa de control constituţional în Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, precitată, în examinarea normelor procesual penale referitoare la punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, nu sunt aplicabile în prezenta cauză. 46. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, ale art. 8, ale art. 25 alin. (1), ale art. 26 şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului, excepţie ridicată de Elisabeta Sandu în Dosarul nr. 17.005/3/2019/a1.1 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi de Ioana Sfîrăială în Dosarul nr. 7.159/3/2018 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceleaşi autoare în aceleaşi dosare ale aceloraşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public, precum şi ale art. 29 alin. (1), cu referire la sintagma „care are legătură cu soluţionarea cauzei“, şi alin. (5) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 iunie 2024. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
