Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 664/1/2022 Completul compus din:
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele Secţiei │
│Daniel │penale a Înaltei Curţi de│
│Grădinaru │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena Barbu │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eleni │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Marcu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ana Hermina │- judecător la Secţia │
│Iancu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Alin Sorin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Laura │- judecător la Secţia │
│Mihaela │penală │
│Soane │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Andrei │- judecător la Secţia │
│Claudiu Rus │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
Pe rol se află soluţionarea sesizării formulate de către Tribunalul Cluj - Secţia penală, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: Dacă, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) raportat la art. 473 alin. (8) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru. La şedinţa de judecată participă doamna Adina Andreea Ciuhan Teodoru, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Eucarie Ecaterina Nicoleta, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit în cauză de către judecătorul-raportor, acesta fiind comunicat părţilor potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală. Totodată, s-a învederat că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, a acordat cuvântul în dezbateri. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Nicoleta Ecaterina Eucarie, a susţinut că în speţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, întrucât problema semnalată de instanţa de trimitere nu constituie o chestiune de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală, care să determine activarea mecanismului de unificare a practicii judiciare. Astfel, doamna procuror a subliniat că în contextul mecanismelor de unificare a practicii judiciare rolul instanţei supreme nu este acela de a interveni în procesul de aplicare a legii în cazurile deduse judecăţii, ci doar de a oferi o interpretare a normelor legale, acolo unde acest lucru se impune ca urmare a modului lor de redactare şi a existenţei unor interpretări diferite. Cu referire la sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia penală, doamna procuror a susţinut că din modul de formulare a întrebării, precum şi din argumentele prezentate în susţinerea punctului de vedere, în speţă, rezultă că instanţa de trimitere urmăreşte a lămuri incidenţa anulării aplicării pedepsei reglementate de art. 89 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care pentru infracţiunea descoperită în cursul termenului de supraveghere s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. Totodată, din încheierea de sesizare a rezultat că inculpatului i-au fost stabilite definitiv, în două cauze distincte, două pedepse cu închisoarea pentru comiterea a două infracţiuni intenţionate, a căror aplicare a fost amânată. Întrucât, la data judecării celei de-a doua cauze, instanţa nu a cunoscut existenţa primei hotărâri prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, remediul procesual aplicabil în cauză va fi cel reglementat de art. 582 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală, ceea ce înseamnă că soluţia ce ar fi pronunţată în cauză ar fi rezolvarea pe fond a cauzei deduse judecării. În consecinţă, în raport cu aspectele expuse, doamna procuror a solicitat respingerea ca inadmisibilă a sesizării formulate de Tribunalul Cluj - Secţia penală. Constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 9 februarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 16.499/211/2021, Tribunalul Cluj - Secţia penală a dispus, în baza art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu următoarei chestiuni de drept: Dacă, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. II. Expunerea succintă a cauzei Prin Sentinţa penală nr. 954 din 9 octombrie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş (Dosar nr. 4.850/320/2017) s-a stabilit în sarcina inculpatului Ş.F. pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, fiind dispusă amânarea aplicării pedepsei pe durata termenului de supraveghere de 2 ani. Conform înscrisurilor de la dosar (sentinţa penală şi copia de pe cazierul judiciar), hotărârea penală de mai sus a rămas definitivă la data de 25 octombrie 2017 prin neapelare, dată de la care a început să curgă termenul de supraveghere de 2 ani, urmând să se împlinească la 24 octombrie 2019. La momentul împlinirii termenului de supraveghere, conform art. 15 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 290/2004 privind cazierul judiciar, amânarea aplicării pedepsei de mai sus a fost scoasă din evidenţa cazierului judiciar. Prin Sentinţa penală nr. 916 din 24 iunie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 6.076/211/2020) s-a stabilit în sarcina inculpatului Ş.F. pedeapsa de 8 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului, prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, fiind dispusă amânarea aplicării pedepsei pe durata termenului de supraveghere de 2 ani. Sentinţa penală de mai sus a rămas definitivă la data de 14.07.2021, prin neapelare. Prin Sentinţa penală nr. 1.248 din 5 octombrie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, în temeiul art. 582 alin. (1) din Codul de procedură penală, a fost admisă sesizarea formulată de Compartimentul de executări penale din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca. În baza art. 89 alin. (1) din Codul penal s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare dispuse faţă de inculpatul Ş.F. prin Sentinţa penală nr. 916 din 24 iunie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca (Dosar nr. 6.076/211/2020), definitivă la data de 14 iulie 2021 prin neapelare, şi, în consecinţă: În baza art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul Ş.F. la pedeapsa de 8 luni închisoare, stabilită prin Sentinţa penală nr. 916 din 24 iunie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, definitivă la data de 14 iulie 2021, prin neapelare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, care a făcut obiectul Dosarului penal nr. 6.076/211/2020. În baza art. 88 alin. (3) din Codul penal s-a dispus revocarea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare dispuse faţă de inculpatul Ş.F. prin Sentinţa penală nr. 954 din 9 octombrie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş (Dosar nr. 4.850/320/2017), definitivă la data de 25 octombrie 2017 prin neapelare, şi, în consecinţă: În baza art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală a fost condamnat inculpatul Ş.F. la pedeapsa de 8 luni închisoare, stabilită prin Sentinţa penală nr. 954 din 9 octombrie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş, definitivă la data de 25 octombrie 2017 prin neapelare, pentru săvârşirea infracţiunii de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 alin. (1) din Codul penal, care a făcut obiectul Dosarului penal nr. 4.850/320/2017. În temeiul art. 40 alin. (2) raportat la art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au fost contopite, potrivit tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, pedepsele de mai sus (8 luni închisoare şi 8 luni închisoare), aplicându-se pedeapsa de bază de 8 luni închisoare, la care sa adăugat un spor de o treime din durata celeilalte pedepse (2 luni şi 20 de zile), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa rezultantă de 10 luni şi 20 de zile în regim privativ de libertate. Împotriva acestei sentinţe a formulat contestaţie Ş.F., solicitând desfiinţarea hotărârii atacate şi respingerea sesizării Compartimentului de executări penale al Judecătoriei Cluj-Napoca. La termenul din data de 19 ianuarie 2022, la solicitarea contestatorului, Tribunalul Cluj a pus în discuţie sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze, de principiu, dacă „în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei“. Prin Încheierea din data de 9 februarie 2022, instanţa de trimitere a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a precizat că, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. Astfel, chestiunea de drept din prezenta speţă vizează formularea art. 89 alin. (1) din Codul penal, conform căruia, în ipoteza în care, pe parcursul termenului de supraveghere, se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, fiind discutabil dacă legiuitorul a avut în vedere aplicarea unei pedepse cu închisoarea sau doar stabilirea unei asemenea pedepse, raportat şi la inadvertenţele în aplicarea art. 89 alin. (2) din Codul penal, respectiv art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală. În opinia instanţei de trimitere, interpretarea gramaticală a textului de lege în discuţie este insuficientă pentru identificarea voinţei reale a legiuitorului, fiind evident faptul că dispoziţiile art. 89 alin. (1) şi (2) din Codul penal sunt divergente, în condiţiile în care alin. (1) stabileşte că pentru anularea amânării aplicării pedepsei este necesar ca pedeapsa pentru infracţiunea nou-descoperită să fi fost aplicată, iar conform alin. (2), ar fi posibilă ulterior anulării amânarea aplicării unei pedepse care a fost deja aplicată, ceea ce ar însemna că, de fapt, în condiţiile alin. (1) era suficient ca pedeapsa pentru infracţiunea nou-descoperită să fi fost doar stabilită, cum este cazul în speţa de faţă. În aceeaşi ordine de idei s-a arătat că, în ipoteza în care sar accepta varianta că anularea s-ar putea dispune doar dacă pedeapsa pentru infracţiunea nou-descoperită a fost aplicată, alin. (2) al art. 89 din Codul penal ar fi lipsit de eficienţă, deoarece, odată aplicată pedeapsa, nu ar mai fi posibilă amânarea aplicării acesteia. Pe de altă parte, s-a reţinut că interpretarea logico-sistematică a dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Codul penal permite identificarea voinţei legiuitorului pornind de la integrarea textului legal în logica generală a sistemului de individualizare judiciară a pedepsei şi de la conexiunea lui cu art. 89 alin. (2) din Codul penal, fără îndoială intenţia legiuitorului nefiind în sensul de a lipsi de eficienţă acest din urmă text de lege, context în care sa susţinut că, pentru anularea amânării aplicării pedepsei, este suficient ca pedeapsa închisorii dispusă pentru infracţiunea noudescoperită să fi fost stabilită. Această abordare a fost apreciată ca fiind în consens şi cu cele susţinute de reprezentantul parchetului, în sensul că anularea amânării aplicării pedepsei are drept scop remedierea situaţiei juridice a inculpatului care trebuie repus în situaţia în care s-ar fi aflat dacă, la momentul judecării sale în Dosarul penal nr. 6.076/211/2020 al Judecătoriei Cluj-Napoca, s-ar fi cunoscut existenţa infracţiunii ce a făcut obiectul Dosarului nr. 4.850/320/2017 al Judecătoriei Târgu Mureş, respectiv că cea de-a doua infracţiune a fost comisă în termenul de supraveghere al amânării aplicării pedepsei dispuse prin Sentinţa penală nr. 954 din 9 octombrie 2017 a Judecătoriei Târgu Mureş. Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 475 şi art. 476 alin. (1) din Codul de procedură penală, tribunalul a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală cu această chestiune de drept. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Au comunicat puncte de vedere asupra problemei de drept în discuţie Curtea de Apel Bucureşti, Curtea de Apel Galaţi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Braşov, Curtea de Apel Suceava, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Timişoara, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Ploieşti, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Iaşi şi Curtea de Apel Craiova, care, după caz, au făcut referire şi la opiniile unora dintre instanţele arondate. IV.1. Într-o primă opinie, aparent majoritară, regăsită în informaţiile transmise de Tribunalul Bistriţa, Tribunalul Maramureş, Judecătoria Baia Mare, Judecătoria Sighetu Marmaţiei, Tribunalul Sălaj, Judecătoria Jibou, Judecătoria Şimleu Silvaniei, Judecătoria Darabani, Judecătoria Botoşani, Judecătoria Suceava, Judecătoria Dorohoi, Judecătoria Rădăuţi, Judecătoria Suceava, Judecătoria Câmpulung Moldovenesc, Judecătoria Moineşti, Judecătoria Roman, Tribunalul Neamţ, Judecătoria Piatra-Neamţ, Curtea de Apel Timişoara, Tribunalul Arad, Judecătoria Reşiţa, Judecătoria Caransebeş, Judecătoria Oraviţa, Judecătoria Moldova Nouă, Tribunalul Timiş (opinia majoritară), Judecătoria Sânnicolau Mare, Judecătoria Lugoj (opinia majoritară), Judecătoria Timişoara, Judecătoria Năsăud, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti, Judecătoria Călăraşi, Judecătoria Lehliu-Gară, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Bolintin-Vale, Tribunalul Teleorman, Judecătoria Roşiori de Vede, Judecătoria Zimnicea, Judecătoria Turnu Măgurele, Tribunalul Braşov, Judecătoria Făgăraş, Judecătoria Rupea, Tribunalul Covasna, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Galaţi, Tribunalul Galaţi, Judecătoria Lieşti, Judecătoria Oradea (opinia minoritară), Curtea de Apel Craiova, Judecătoria Slatina Judecătoria Caracal, Tribunalul Olt, Judecătoria Slatina, Tribunalul Gorj, Judecătoria Motru, Judecătoria Novaci, Tribunalul Dolj, Judecătoria Constanţa, Tribunalul Constanţa, Judecătoria Tulcea, Tribunalul Buzău, Judecătoria Pogoanele, Judecătoria Buzău, Judecătoria Alba Iulia şi Judecătoria Aiud, sa susţinut că este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, fiind suficient ca pedeapsa închisorii dispuse pentru infracţiunea nou-descoperită să fi fost stabilită, nu şi aplicată. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că, potrivit dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Codul penal, dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidiva sau pluralitatea intermediară. Deşi dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Codul penal au în vedere aplicarea unei pedepse prin cea de-a doua sentinţă, acest text de lege trebuie interpretat sistematic, în raport şi cu prevederile alin. (2) al art. 89 din Codul penal, voinţa legiuitorului reieşind cu certitudine din acest ultim text de lege. Astfel, în ipoteza unui concurs de infracţiuni, dacă prin cea de-a doua sentinţă s-ar fi aplicat o pedeapsă pentru una dintre infracţiuni, nu ar mai fi fost posibilă amânarea aplicării pedepsei rezultante; or, voinţa legiuitorului este în sens contrar. Textul alin. (1) al art. 89 din Codul penal nu poate primi interpretări diferite, după cum este vorba de o pluralitate de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, a recidivei sau a pluralităţii de infracţiuni. Ca atare, dacă se poate dispune anularea amânării aplicării pedepsei în urma descoperirii unei noi infracţiuni pentru care sa stabilit o pedeapsă cu amânarea aplicării pedepsei (putând să se dispună din nou amânarea aplicării pedepsei cu privire la pedeapsa rezultantă), în ipoteza constatării unei pluralităţi de infracţiuni sub forma concursului de infracţiuni, atunci se poate dispune această soluţie şi în ipoteza constatării pluralităţii de infracţiuni sub forma recidivei sau pluralităţii intermediare descoperite de către organele judiciare abia în faza de executare (dar cunoscute de către persoana în cauză încă de la început). IV.2. Opinia contrară a fost exprimată de Judecătoria Bistriţa, Judecătoria Buhuşi, Judecătoria Oneşti, Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Giurgiu, Judecătoria Videle, Tribunalul Brăila, Tribunalul Botoşani, Curtea de Apel Oradea, Judecătoria Oradea (opinia majoritară), Judecătoria Aleşd, Judecătoria Carei, Judecătoria Negreşti-Oaş, Tribunalul Mehedinţi, Judecătoria Târgu Cărbuneşti, Judecătoria Târgu Jiu, Curtea de Apel Ploieşti şi Judecătoria Pătârlagele. În această opinie s-a susţinut că nu este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. În argumentarea punctului de vedere formulat s-a susţinut că nu se poate proceda la anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, având în vedere dispoziţiile art. 89 alin. (1) din Codul penal, respectiv descoperirea pe parcursul termenului de supraveghere a unei infracţiuni cu privire la care s-a dispus pedeapsa închisorii (aplicarea unei pedepse), coroborat cu dispoziţiile art. 83 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia instanţa dispune amânarea aplicării pedepsei, şi, pe cale de consecinţă, nu se mai aplică pedeapsa principală. Totodată, s-a susţinut că, prin modul de reglementare a dispoziţiilor art. 89 alin. (2) din Codul penal, intenţia legiuitorului a fost de a remedia situaţia juridică a inculpatului, dar şi de a oferi acestuia posibilitatea de a beneficia în continuare de amânarea aplicării pedepsei, ceea ce nu ar mai fi posibil dacă pentru infracţiunea nou-descoperită a fost aplicată o pedeapsă. V. Examenul jurisprudenţei în materie V.1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel au fost indicate hotărâri judecătoreşti relevante pentru problema de drept ridicată în speţă. Consacrarea opiniei majoritare se regăseşte în următoarele hotărâri: - Sentinţa penală nr. 1.063 din 12 decembrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 864/307/2019 al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei; – Sentinţa penală nr. 198 din 4 martie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 2.974/307/2019 al Judecătoriei Sighetu Marmaţiei; – Sentinţa penală nr. 45 din 26 februarie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 2.886/1.752/2019 al Judecătoriei Jibou, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 55 din 2 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 38/309/2022 al Judecătoriei Şimleu Silvaniei, definitivă prin neapelare; – Sentinţa penală nr. 34 din 9 martie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 500/206/2019 al Judecătoriei Câmpulung Moldovenesc; – Sentinţa penală nr. 217 din 25 martie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 10.469/279/2020 al Judecătoriei Piatra-Neamţ; – Sentinţa penală nr. 1.111 din 19 decembrie 2019 a Judecătoriei Piatra-Neamţ; – Sentinţa penală nr. 623 din 29 octombrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.697/295/2021 al Judecătoriei Sânnicolau Mare; – Sentinţa penală nr. 740 din 16 decembrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 2.551/295/2021 al Judecătoriei Sânnicolau Mare; – Sentinţa penală nr. 2.597 din 28 septembrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 196.016/325/2021 al Judecătoriei Timişoara; – Sentinţa penală nr. 1.680 din 3 iunie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 11.703/325/2021 al Judecătoriei Timişoara; – Sentinţa penală nr. 179 din 24 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 5.645/290/2021 al Judecătoriei Reşiţa; – Sentinţa penală nr. 717 din 25 octombrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 6.194/300/2021 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; – Sentinţa penală nr. 208 din 25 martie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 24.129/300/2020 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; – Sentinţa penală nr. 349 din 1 iulie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 2.384/300/2021 al Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti; – Sentinţa penală nr. 1.323 din 4 iunie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 8.854/302/2021 al Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti; – Sentinţa penală nr. 292 din 6 noiembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 6.561/1.748/2020 al Judecătoriei Cornetu; – Sentinţa penală nr. 303 din 10 noiembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 4.063/1.748/2020 al Judecătoriei Cornetu; – Sentinţa penală nr. 374 din 8 iulie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 15.624/1.748/2020 al Judecătoriei Cornetu; – Sentinţa penală nr. 150 din 29 octombrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.410/249/2018 al Judecătoriei Lehliu-Gară; – Sentinţa penală nr. 173 din 14 noiembrie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 1.008/249/2018 al Judecătoriei Lehliu-Gară; – Sentinţa penală nr. 113 din 4 iunie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 4.044/292/2018 al Judecătoriei Roşiori de Vede; – Sentinţa penală nr. 600 din 2 aprilie 2018 pronunţată în Dosarul nr. 29.134/197/2017 al Judecătoriei Braşov; – Sentinţa penală nr. 589 din 6 aprilie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 25.196/197/2017 al Judecătoriei Braşov; – Sentinţa penală nr. 221 din 17 august 2021 pronunţată în Dosarul nr. 2.643/226/2021 al Judecătoriei Făgăraş; – Sentinţa penală nr. 736 din 24 iunie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 2.660/271/2020 al Judecătoriei Oradea; – Sentinţa penală din 13 octombrie 2021 a Judecătoriei Constanţa; – Sentinţa penală nr. 1.447/2019 pronunţată în Dosarul nr. 8.493/211/2018 al Judecătoriei Cluj-Napoca; – Sentinţa penală nr. 553 din 2 octombrie 2017 pronunţată în Dosarul nr. 704/176/2017 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 207 din 12 noiembrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 6.783/176/2019 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 232 din 28 aprilie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 339/176/2020 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 597 din 12 noiembrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 2.907/176/2021 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 112 din 24 februarie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 4.797/176/2021 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 165 din 23 martie 2022 pronunţată în Dosarul nr. 2.870/176/2021 al Judecătoriei Alba Iulia; – Sentinţa penală nr. 81 din 9 octombrie 2019 pronunţată în Dosarul nr. 832/294/2018 al Judecătoriei Săliştea; – Sentinţa penală nr. 45 din 4 octombrie 2020 pronunţată în Dosarul nr. 1.117/294/2019 al Judecătoriei Săliştea; – Sentinţa penală nr. 76 din 14 octombrie 2021 pronunţată în Dosarul nr. 1.261/294/2020 al Judecătoriei Săliştea; – Sentinţa penală nr. 1.119 din 5 noiembrie 2021 pronunţată în dosarul nr. 4.095/221/2021 al Judecătoriei Deva. V.2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Prin Decizia nr. 24 din 19 septembrie 2017 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală în Dosarul nr. 1.785/1/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 88 alin. (3) din Codul penal, s-a stabilit că: „În ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii.“ V.3. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. V.4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale a României Prin Decizia nr. 691 din 24 noiembrie 2016 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 14 februarie 2017, la paragraful 15, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele: "(...) Analizând gramatical dispoziţiile legale anterior enumerate, Curtea a constatat că, în cuprinsul acestora, legiuitorul a folosit, în cazul reglementării instituţiei amânării aplicării pedepsei, sintagma «persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei», având în vedere că această formă de individualizare nu presupune condamnarea inculpatului, aplicarea unei pedepse sau decăderi, interdicţii ori incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită. În cazul reglementării suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi a liberării condiţionate, au fost folosite sintagme precum «cel condamnat» şi «persoana condamnată», întrucât formele de individualizare a pedepsei analizate presupun pedepsirea persoanei care a săvârşit o infracţiune, pedeapsă care, însă, nu se execută în stare de detenţie (...)" VI. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. Opinia juridică exprimată de Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept este în sensul că, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, instanţa va dispune anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei, urmând să condamne inculpatul pentru infracţiunea iniţială şi, aplicând dispoziţiile legale privind pluralitatea de infracţiuni incidente în speţă, să dispună executarea pedepsei. În susţinerea punctului de vedere s-a arătat că, deşi operaţiunea de individualizare judiciară a pedepsei presupune logic şi etapizat parcurgerea a trei paşi - stabilirea, aplicarea si executarea pedepsei - aceşti paşi sunt distincţi, stabilirea nepresupunând în mod necesar şi aplicarea pedepsei, iar aplicarea nepresupunând în mod necesar şi executarea pedepsei. Acest lucru face posibilă existenţa unor forme de individualizare judiciară a pedepsei, precum: renunţarea la aplicarea pedepsei (în cazul căreia instanţa nici măcar nu stabileşte pedeapsa), amânarea aplicării pedepsei (în cazul căreia instanţa, deşi stabileşte pedeapsa, nu o aplică) sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere (în cazul căreia instanţa stabileşte pedeapsa, o aplică şi dispune suspendarea executării acesteia sub supraveghere pe parcursul unui termen). Articolul 89, alin. (1) din Codul penal prevede că, în cazul comiterii unei noi infracţiuni descoperite pe parcursul termenului de supraveghere al amânării aplicării pedepsei, dacă pentru această nouă infracţiune s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea aplicării pedepsei se anulează, fiind incidente, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Cu alte cuvinte, legiuitorul pare a fi condiţionat anularea amânării aplicării pedepsei de aplicarea pedepsei închisorii pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere. Aşadar, la prima vedere, anularea amânării aplicării pedepsei nu ar fi posibilă dacă pentru infracţiunea descoperită s-ar fi dispus amânarea aplicării pedepsei, deoarece, în cazul acestei instituţii (n.n. amânarea aplicării pedepsei), pedeapsa nu se aplică, ci doar se stabileşte, iar pe de altă parte hotărârea prin care se dispune amânarea aplicării pedepsei nu este hotărâre de condamnare. Deci, nu ar exista niciun impediment în menţinerea amânării iniţiale. Pe de altă parte, s-a susţinut că nu există niciun text legal care să interzică expres posibilitatea dispunerii, pentru două infracţiuni distincte, a amânării aplicării pedepsei, cu consecinţa curgerii în paralel a două termene de supraveghere. Mai mult, conform dispoziţiilor art. 89 alin. (2) din Codul penal, dacă, după ce s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei, forma de pluralitate de infracţiuni identificată de instanţă este concursul, aceasta poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 din Codul penal, iar dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care sa pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei. S-a mai arătat că dispoziţiile procedurale cu caracter special în materia anulării amânării aplicării pedepsei - art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală - vin în contradicţie cu prevederile art. 89 din Codul penal, deoarece stabilesc imperativ că, în cazul în care instanţa dispune anularea amânării aplicării pedepsei, aceasta va dispune condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară. Aceste dispoziţii stabilesc, pe de o parte, că este obligatorie o hotărâre de condamnare pentru infracţiunea anterioară (pentru care se dispusese iniţial amânarea pedepsei), iar pe de altă parte, că trebuie dispusă executarea acelei pedepse. Deşi textul stabileşte că se va face ulterior aplicarea concursului sau a altei forme de pluralitate de infracţiuni, rezultanta ar presupune cu necesitate condamnarea şi apoi executarea. În tăcerea textului, executarea ar putea fi doar în detenţie sau cu suspendare sub supraveghere (ca mijloc de individualizare a executării pedepsei, hotărârea de suspendare fiind o hotărâre de condamnare). Art. 582 din Codul de procedură penală se referă la pedeapsa pentru infracţiunea iniţială, nestabilind nimic în legătură cu rezultanta în legătură cu a cărei cuantificare se trimite la dispoziţiile concursului de infracţiuni/recidivă sau pluralitate intermediară. Dar, în analiza formulării obligatorii a textului în legătură cu o pedeapsă ce ar trebui să intre în componenta rezultantei ce urmează a se calcula după anularea amânării aplicării pedepsei, concluzia este că şi rezultanta trebuie să fie rezultatul unei condamnări şi al aplicării unei pedepse ce urmează a fi executată. Altfel, textul nu ar avea nicio logică. S-a concluzionat în sensul că problema principală o reprezintă eroarea de redactare a art. 89 din Codul penal sau a art. 582 din Codul de procedură penală, eroare care, deşi a fost semnalată în doctrină, nu a fost remediată de legiuitor printr-o intervenţie legislativă. S-a subliniat faptul că, „până la remedierea legislativă a neconcordanţelor (n.n. art. 89 din Codul penal şi art. 582 din Codul de procedură penală), întrucât intenţia legiuitorului nu poate fi decât ca instituţiile reglementate să îşi producă efectele specifice, urmează ca, în practica judiciară, să se aplice aceste dispoziţii în spiritul lor. În ceea ce priveşte reglementarea obligativităţii soluţiei de condamnare în situaţia prevăzută de art. 89 din Codul penal, în doctrină s-a susţinut că o aplicare formală a dispoziţiilor art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală poate genera o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin discriminare (art. 14 coroborat cu art. 6 din CEDO), întrucât, în cazul anulării, fac imposibilă amânarea aplicării pedepsei rezultante, chiar dacă ar fi îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 83 din Codul penal, pentru persoanele pentru care se descoperă pluralitatea de infracţiuni după rămânerea definitivă a soluţiei de amânare a aplicării pedepsei, cu toate că această soluţie poate fi aplicată dacă aceleaşi infracţiuni au fost judecate în acelaşi dosar“.^1 ^1 Postelnicu, C. Meceanu, Comentariu la art. 582 din Codul de procedură penală în M. Udroiu (coord.), Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2020, p. 2940. VII. Opinia Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Asupra chestiunii de drept supuse dezlegării, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a opinat în sensul că sesizarea este inadmisibilă, deoarece întrebarea supusă dezlegării nu reprezintă o veritabilă problemă de drept şi nu este îndeplinită nici condiţia ca soluţionarea cauzei pe fond să depindă de dezlegarea dată acesteia. Astfel, în urma analizei de admisibilitate a sesizării, efectuată în temeiul art. 475 din Codul de procedură penală, a rezultat că instanţa de trimitere este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, iar problema de drept a cărei dezlegare se solicită nu a mai fost supusă examenului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii in curs de soluţionare. Totodată, din modul de formulare a întrebării, precum şi din argumentele prezentate în susţinerea punctului de vedere, s-a susţinut că instanţa de trimitere are o dezlegare neîndoielnică a problemei de drept, ceea ce se urmăreşte fiind o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauză. În concret, s-a susţinut că întrebarea formulată urmăreşte a lămuri incidenţa anulării aplicării pedepsei, reglementată de art. 89 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită în cursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat tot o soluţie de amânare a aplicării pedepsei. Potrivit dispoziţiilor art. 89 din Codul penal, anularea amânării pedepsei se dispune, dacă sunt întrunite, cumulativ, următoarele condiţii: - persoana faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să fi săvârşit, anterior rămânerii definitive a hotărârii, o altă infracţiune; – infracţiunea să fie descoperită în termenul de supraveghere; – pentru această infracţiune se aplică o pedeapsă cu închisoarea, chiar după împlinirea termenului de supraveghere. Din încheierea de sesizare a rezultat că intimatului S.F. i-au fost stabilite definitiv, în două cauze distincte, două pedepse de câte 8 luni închisoare pentru comiterea a două infracţiuni, prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, a căror aplicare a fost amânată. Cea de-a doua infracţiune a fost săvârşită la data de 21 iulie 2019, respectiv după rămânerea definitivă a primei hotărâri (25 octombrie 2017) şi înlăuntrul termenului de supraveghere stabilit în cuprinsul acesteia (acest termen urma să expire la data de 24 octombrie 2019). În consecinţă, s-a apreciat că amânarea aplicării pedepsei dispuse prin Sentinţa penală nr. 916 din 24 iunie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca este nelegală, întrucât încalcă Decizia nr. 24/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 1 noiembrie 2017), prin care s-a statuat, cu caracter obligatoriu, că, în ipoteza săvârşirii unei noi infracţiuni intenţionate în termenul de supraveghere al amânării aplicării unei pedepse, atât pronunţarea soluţiei de condamnare pentru noua infracţiune, cât şi revocarea amânării aplicării pedepsei anterioare sunt obligatorii. Întrucât, la data judecării celei de-a doua cauze, instanţa nu a cunoscut existenţa primei hotărâri prin care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei, s-a susţinut că remediul procesual aplicabil în cauză va fi cel reglementat de art. 582 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură penală. În această ipoteză, s-a apreciat că va produce efecte Decizia nr. 24/2017 pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, soluţia ce ar putea fi pronunţată fiind cea prevăzută de art. 582 alin. (3) din Codul de procedură penală coroborat cu art. 88 alin. (3) din Codul penal, texte de lege care impun obligatoriu revocarea amânării aplicării pedepsei şi condamnarea. Aplicarea art. 89 alin. (1) din Codul penal este una pur formală şi nu reprezintă o veritabilă problemă de drept, fiind singurul remediu posibil pentru înlăturarea amânării aplicării pedepsei dispuse prin Sentinţa penală nr. 916 din 24 iunie 2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca şi pentru a se putea stabili tratamentul sancţionator specific pluralităţii de infracţiuni identificate. Prin urmare, întrucât dispoziţia legală menţionată nu produce efecte concrete privind modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante aplicabile intimatului S.F., s-a apreciat că problema de drept relevată nu influenţează soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză şi s-a solicitat respingerea sesizării Tribunalului Cluj ca inadmisibilă. VIII. Opinia judecătorului-raportor Soluţia propusă de judecătorul-raportor a fost aceea de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Cluj - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept invocate. În esenţă, s-a reţinut că problema a cărei dezlegare se solicită nu constituie o veritabilă şi dificilă chestiune de drept, care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a contestaţiei cu care a fost învestit Tribunalul Cluj - Secţia penală nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. IX. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Cluj, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele: IX.1. Dispoziţii relevante Codul penal "Articolul 39 - Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: (...) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite (...); Articolul 40 - Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente(1) Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 39. (2) Dispoziţiile art. 39 se aplică şi în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru o infracţiune concurentă (...). Articolul 89 - Anularea amânării aplicării pedepsei(1) Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana supravegheată mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care sa dispus amânarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui termen, amânarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.(2) În caz de concurs de infracţiuni, instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei rezultante dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 83. Dacă se dispune amânarea aplicării pedepsei, termenul de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior amânarea aplicării pedepsei." Codul de procedură penală "Articolul 582 - Revocarea sau anularea amânării aplicării pedepsei(1) Asupra revocării sau anulării amânării aplicării pedepsei se pronunţă, din oficiu sau la sesizarea procurorului sau a consilierului de probaţiune, instanţa care judecă ori a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau anularea. (...)(3) Dacă constată că sunt îndeplinite condiţiile art. 88 sau 89 din Codul penal, instanţa, anulând sau, după caz, revocând amânarea aplicării pedepsei, dispune condamnarea inculpatului şi executarea pedepsei stabilite prin hotărârea de amânare, aplicând apoi, după caz, dispoziţiile cu privire la concursul de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară." IX.2. Cu privire la admisibilitatea sesizării: Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit, în art. 475 din Codul de procedură penală, posibilitatea anumitor instanţe, inclusiv a tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept. În consecinţă, pentru a fi admisibilă o asemenea sesizare, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, mai multe cerinţe, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, soluţionarea pe fond a acelei cauze să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării, iar problema de drept să nu fi fost încă dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti sau să nu facă, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii. De asemenea, din economia dispoziţiilor legale invocate reiese că admisibilitatea sesizării este condiţionată, în mod esenţial, de existenţa unei veritabile probleme de drept, care să facă necesară o rezolvare de principiu prin pronunţarea unei hotărâri prealabile de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, aceasta constituind, de fapt, premisa fundamentală ce justifică intervenţia instanţei supreme prin mecanismul de unificare a practicii judiciare instituit de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală. În speţă, se constată că este îndeplinită condiţia privind existenţa unei cauze pendinte aflate în curs de judecată în ultimă instanţă, Tribunalul Cluj - Secţia penală fiind învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, şi anume a contestaţiei formulate de intimatul Ş.F. împotriva Sentinţei penale nr. 1.248/5.10.2021 a Judecătoriei Cluj-Napoca, prin care s-a admis sesizarea Compartimentului executări penale din cadrul Judecătoriei Cluj-Napoca şi s-a dispus anularea amânării aplicării pedepsei de 8 luni închisoare. Totodată, chestiunea ce formează obiectul întrebării cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs. Celelalte cerinţe impuse de art. 475 din Codul de procedură penală nu sunt însă îndeplinite în cauză, întrucât nu există o veritabilă problemă de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea instanţei supreme, iar soluţionarea pe fond a contestaţiei cu care a fost învestit Tribunalul Cluj - Secţia penală nu depinde de lămurirea chestiunii ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, sub acest din urmă aspect, este de menţionat că, în jurisprudenţa sa, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat asupra înţelesului ce trebuie atribuit sintagmei „problemă de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei“, arătând că „admisibilitatea sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată atât în cazul în care vizează o normă de drept material, cât şi atunci când priveşte o dispoziţie de drept procesual, de împrejurarea ca interpretarea dată de instanţa supremă să aibă consecinţe juridice asupra modului de rezolvare a fondului cauzei. Cu alte cuvinte, între problema de drept a cărei lămurire se solicită şi soluţia dată asupra acţiunii penale şi/sau civile de către instanţa pe rolul căreia se află cauza în ultimul grad de jurisdicţie, trebuie să existe o relaţie de dependenţă, în sensul că decizia Înaltei Curţi pronunţată în procedura prevăzută de art. 476 şi 477 din Codul de procedură penală să fie de natură a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, cerinţa pertinenţei fiind expresia utilităţii pe care rezolvarea de principiu a chestiunii de drept invocate o are în cadrul soluţionării pe fond a litigiului“ (Decizia nr. 11 din 2 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 7 iulie 2014). Ulterior, considerentele Deciziei nr. 11 din 2 iunie 2014 au fost preluate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în cuprinsul altor hotărâri date în procedura reglementată de dispoziţiile art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările cu care instanţa supremă a fost învestită, relevante fiind deciziile: nr. 17 din 1 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; nr. 19 din 15 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 769 din 23 octombrie 2014; nr. 24 din 6 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 11 noiembrie 2014; nr. 7 din 17 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 25 mai 2015; nr. 26 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 2 februarie 2016; nr. 28 din 29 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 9 decembrie 2015; nr. 1 din 25 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 152 din 28 februarie 2017; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 9 din 19 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 9 august 2018; nr. 11 din 12 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018; nr. 14 din 26 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 988 din 22 noiembrie 2018; nr. 7 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 10 mai 2019; nr. 21 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 981 din 5 decembrie 2019; nr. 21 din 7 iulie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 4 februarie 2021; nr. 12 din 18 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 355 din 7 aprilie 2021; nr. 17 din 17 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 18 mai 2021; nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022; nr. 83 din 8 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 21 februarie 2022 şi nr. 1 din 27 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 3 martie 2022. Din modalitatea de definire a acestei cerinţe de admisibilitate a sesizării consacrate în jurisprudenţa constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală reiese că relaţia de dependenţă dintre interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul mecanismului de unificare a practicii judiciare reglementat de art. 475 şi următoarele din Codul de procedură penală, şi rezolvarea pe fond a cauzei se verifică prin aptitudinea respectivei interpretări de a produce un efect concret asupra conţinutului hotărârii din procesul în care a fost formulată întrebarea prealabilă, un asemenea raport de conexitate neexistând în acele situaţii în care, oricare ar fi dezlegarea dată problemei de drept de către instanţa supremă, aceasta nu va avea nicio influenţă asupra soluţiei pe fond a litigiului. Or, în cauză, se constată că lămurirea aspectului ce formează obiectul sesizării cu care a fost învestit Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală nu poate avea nicio înrâurire asupra deciziei ce va fi luată pe fondul contestaţiei înregistrate pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia penală, neexistând legătura de dependenţă necesară dintre chestiunea de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare a contestaţiei, cerută în mod obligatoriu de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală. În această ordine de idei, raportat la situaţia de fapt reţinută în speţă, se constată că, prin două hotărâri judecătoreşti distincte, s-au stabilit în sarcina intimatului Ş.F. două pedepse cu închisoarea pentru săvârşirea a două infracţiuni de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzute de art. 336 alin. (1) din Codul penal, dispunându-se amânarea aplicării acestor pedepse, deşi cea de-a doua infracţiune a fost comisă în cursul termenului de supraveghere al primei amânări a aplicării pedepsei. În consecinţă, se constată că aplicarea dispoziţiilor art. 89 alin. (1) din Codul penal este una pur formală şi nu produce efecte concrete în ceea ce priveşte modalitatea de stabilire a pedepsei rezultante, aşa încât problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu influenţează soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză de titularul sesizării. Faţă de considerentele expuse mai sus, se constată că lămurirea chestiunii ce formează obiectul întrebării prealabile nu se repercutează în niciun fel şi nu poate avea vreo înrâurire asupra deciziei ce va fi luată pe fondul contestaţiei înregistrate pe rolul Tribunalului Cluj - Secţia penală, neexistând legătura de dependenţă necesară dintre problema de drept supusă interpretării şi modul de rezolvare a cauzei aflate pe rolul instanţei în ultimul grad de jurisdicţie, aspect ce determină inadmisibilitatea sesizării pentru neîndeplinirea uneia dintre condiţiile cumulative prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală. Deopotrivă, nu este întrunită nici cerinţa referitoare la existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Din acest punct de vedere se constată că, prin Decizia nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016 (ale cărei considerente au fost reluate, apoi, în deciziile nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 19 din 27 septembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 1 noiembrie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017; nr. 27 din 12 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 22 ianuarie 2018; nr. 5 din 21 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 381 din 15 mai 2019; nr. 19 din 29 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 12 februarie 2020 şi nr. 68 din 29 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 56 din 19 ianuarie 2022), Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că „scopul unei asemenea proceduri este de a da dezlegări asupra unor probleme veritabile şi dificile de drept. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie conform art. 475 din Codul de procedură penală trebuie efectuată doar în situaţia în care, în cursul soluţionării unei cauze penale, se pune problema interpretării şi aplicării unor dispoziţii legale neclare, echivoce, care ar putea da naştere mai multor soluţii. Interpretarea urmăreşte cunoaşterea înţelesului exact al normei, clarificarea sensului şi scopului acesteia (...). Hotărârile prealabile trebuie pronunţate numai în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale, constituind o dezlegare de principiu a unei probleme de drept. În egală măsură, sesizarea trebuie să vizeze exclusiv probleme de interpretare a legii, şi nu elemente particulare ale cauzei deduse judecăţii“. Per a contrario, procedura nu poate fi folosită în cazul în care aplicarea corectă a dreptului se impune într-un mod atât de evident încât nu lasă loc de îndoială (deciziile nr. 19 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 29 iunie 2017; nr. 5 din 10 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 11 martie 2016; nr. 6 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 287 din 15 aprilie 2016; nr. 20 din 14 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 10 iulie 2017 şi nr. 2 din 8 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2018). În concret, din modalitatea de formulare a întrebării adresate Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, dar şi din menţiunile inserate de instanţa de trimitere în cuprinsul Încheierii de sesizare din 9 februarie 2022 rezultă că problema ce se solicită a fi lămurită nu este susceptibilă de a primi o rezolvare de principiu printr-o hotărâre pronunţată în condiţiile art. 477 din Codul de procedură penală. Astfel, instanţa de trimitere, fără a semnala dificultăţi de interpretare a dispoziţiilor supuse dezlegării, urmăreşte de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie o confirmare a soluţiei ce se prefigurează în cauza cu care a fost învestită, şi nu o dezlegare a unei probleme de drept ce impune apelarea la mecanismul de asigurare a unei practici judiciare unitare, prin pronunţarea unei hotărâri prealabile. Or, procedura pronunţării unei asemenea hotărâri este condiţionată de existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea cauzei în care s-a dispus sesizarea, nefiind permis a se apela la acest mijloc legal în scopul de a primi de la instanţa supremă rezolvarea în concret a speţei prin confirmarea sau infirmarea soluţiei ce se prefigurează în cauză. Se constată aşadar că problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu reprezintă o veritabilă chestiune de drept, deoarece nu există o reală neclaritate, lecturarea normelor juridice incidente fiind suficientă pentru a înţelege voinţa legiuitorului, fără a fi necesară o dezlegare din partea instanţei supreme. În consecinţă, raportat la toate argumentele expuse anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate reglementate de art. 475 din Codul de procedură penală, constând în existenţa unei veritabile probleme de drept care să necesite o dezlegare cu valoare de principiu din partea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a unei relaţii de dependenţă între lămurirea chestiunii supuse interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei cu care a fost învestită instanţa de trimitere, motiv pentru care, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, sesizarea este inadmisibilă. Constatând neîndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte nu va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze, urmând a respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia penală. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Cluj - Secţia penală, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă, în înţelesul art. 89 alin. (1) din Codul penal, este posibilă anularea amânării aplicării pedepsei în ipoteza în care, pentru infracţiunea descoperită pe parcursul termenului de supraveghere, s-a pronunţat o soluţie de amânare a aplicării pedepsei." Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2022. PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Daniel Grădinaru Magistrat-asistent, Adina Andreea Ciuhan Teodoru ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
