Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.013/1/2017
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- preşedintele cu │
│Mirela │delegaţie al Secţiei │
│Sorina │penale a Înaltei Curţi de│
│Popescu │Casaţie şi Justiţie - │
│ │preşedintele completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Elena│- judecător la Secţia │
│Cîrnaru │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Luciana Mera│- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Angela │- judecător la Secţia │
│Dragne │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Florentina │- judecător la Secţia │
│Dragomir │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ioana Bogdan│- judecător la Secţia │
│ │penală │
└────────────┴─────────────────────────┘
S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare“. Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 3.013/1/2017 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^5 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele cu delegaţie al Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu. Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, doamna judecător Simona Elena Cîrnaru, judecător în cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La şedinţa de judecată a participat domnul Mădălin Marian Puşcă, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Marinela Mincă, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 3.013/1/2017 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării de către curţile de Apel Alba Iulia, Bacău, Braşov, Bucureşti, Cluj, Constanţa, Craiova, Galaţi, Oradea, Piteşti, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş şi Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii de Vest Timişoara, Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, precum şi de către Direcţia legislaţie, studii şi documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La data de 4 ianuarie 2018 a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis puncte de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii. Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus, la data de 7 decembrie 2017, Adresa nr. 2.705/C/2.866/III-5/2017 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Marinela Mincă să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a apreciat că sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa este inadmisibilă, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 475 din Codul procedură penală. În raport cu cerinţele de admisibilitate impuse de art. 475 din Codul de procedură penală, a considerat că art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, are un conţinut clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, apreciind că intervenţia Înaltei Curţi prin mecanismul întrebării prealabile nu este necesară. A menţionat că simpla lecturare a textului de lege denotă intenţia legiuitorului ca art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, să fie incident numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: persoana care solicită aplicarea acestei cauze de reducere a pedepsei să aibă calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală; declaraţiile date în cauză să fie de natură să furnizeze date şi informaţii cu caracter determinant în ceea ce priveşte săvârşirea unor infracţiuni grave sau să conducă la prevenirea producerii sau recuperarea unor prejudicii deosebite care ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor infracţiuni grave; persoana să fi comis o infracţiune, iar înainte sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii să formuleze denunţul respectiv; denunţul să aibă drept consecinţă facilitarea tragerii la răspundere penală a celor care au săvârşit infracţiuni grave. De asemenea, a apreciat că intenţia legiuitorului nu a fost de a restricţiona incidenţa acestei cauze de reducere a pedepsei la o singură infracţiune comisă de către denunţător şi nu a impus condiţia ca trimiterea în judecată să se facă prin acelaşi rechizitoriu cu privire la toate infracţiunile. În egală măsură, a considerat că singura condiţie de natură temporală este ca după săvârşirea infracţiunii de către denunţător, în timpul urmăririi penale sau înainte de terminarea judecăţii, acesta să formuleze un denunţ. În concluzie, procurorul a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, privind existenţa unei chestiuni de drept care să impună dezlegarea pe calea unei hotărâri prealabile. Prin urmare, a solicitat respingerea sesizării Curţii de Apel Constanţa, ca inadmisibilă. La interpelarea preşedintelui Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, procurorul a precizat că art. 19 din Legea nr. 686/2002, republicată, nu se limitează la o singură infracţiune săvârşită de către denunţător, nu impune obligativitatea trimiterii în judecată pentru toate faptele prin acelaşi rechizitoriu, denunţul trebuie formulat după săvârşirea infracţiunii, oricând între momentul începerii urmăririi penale şi finalul cercetării judecătoreşti, neavând relevanţă dacă trimiterea în judecată pentru infracţiunile separate s-a făcut ca urmare a disjungerii. Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare. ÎNALTA CURTE, asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele: I. Titularul şi obiectul sesizării Prin Încheierea de şedinţă din data de 31 octombrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare." II. Expunerea succintă a cauzei Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi inculpatul C.A. împotriva Sentinţei penale nr. 43 din data de 12 ianuarie 2017, pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2. Prin sentinţa penală menţionată s-a dispus, printre altele, în baza art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal cu aplicarea art. 5 din Codul penal, condamnarea inculpatului C.A., pentru infracţiunea de furt calificat, la pedeapsa de 3 ani închisoare (faptă din data de 19/20.04.2011). S-a constatat că infracţiunea dedusă judecăţii este concurentă cu infracţiunile pentru care inculpatul a fost condamnat prin Sentinţa penală nr. 1.199 din 22.10.2015 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 531/P din 4.05.2016, Sentinţa penală nr. 1.297 din 26.10.2012 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 22/P din 1.01.2013, şi Sentinţa penală nr. 1.713 din 5.07.2016 a Judecătoriei Medgidia, definitivă prin neapelare la data de 22.07.2016. S-a descontopit pedeapsa de 5 ani şi 5 luni închisoare şi 3.500 lei amendă penală, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.199 din 22.10.2015, în pedepsele componente, astfel: - pedeapsa de 1 an şi 5 luni închisoare pentru art. 193 alin. (2) din Codul penal cu aplicarea art. 77 lit. a) din Codul penal, art. 41 alin. (1) din Codul penal şi art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată; – pedeapsa de 3.500 lei amendă penală pentru art. 64 lit. i) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind pescuitul şi acvacultura, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 317/2009, cu modificările şi completările ulterioare; – pedeapsa de 4 ani închisoare pentru art. 208 alin. (1) şi art. 209 alin. 3 lit. h) din Codul penal anterior (vechiul Cod penal), pronunţată prin Sentinţa penală nr. 1.297/2012. S-a descontopit pedeapsa de 5 ani şi 9 luni închisoare şi 3.500 lei amendă penală, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.713 din 5.07.2016 a Judecătoriei Medgidia, definitivă prin neapelare la data de 22.07.2016, în pedepsele componente, astfel: - pedeapsa de 1 an închisoare pentru art. 228 alin. (1) şi art. 229 alin. (1) lit. b), d) şi e) din Codul penal, art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, art. 41 alin. (1) şi art. 5 din Codul penal; – pedeapsa de 1 an şi 5 luni închisoare; – pedeapsa de 3.500 lei amendă penală; – pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.297/2012. În baza art. 86^5 şi art. 85 alin. 1 din Codul penal din 1969 în referire la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 42/2008 s-a dispus anularea suspendării executării sub supraveghere a pedepsei de 4 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 1.297 din 26.10.2012 a Judecătoriei Constanţa, definitivă prin Decizia penală nr. 22/P din 1.03.2013. În baza art. 38 alin. (1) şi art. 39 alin. (1) lit. b) şi e) din Codul penal în referire la art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, cu modificările ulterioare, s-au contopit pedepsele de mai sus, respectiv 4 ani închisoare, 1 an şi 5 luni închisoare, 1 an închisoare cu pedeapsa de 3 ani închisoare şi s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul de 21 de luni închisoare, condamnând, în final, inculpatul C.A. la pedeapsa de 4 ani şi 21 de luni închisoare, la care s-au adăugat 3.500 lei amenda penală. S-a dispus ca pedeapsa de 4 ani şi 21 de luni închisoare să se execute în regim de detenţie, potrivit art. 60 din Codul penal. În baza art. 40 alin. (3) din Codul penal s-a scăzut din durata pedepsei aplicate ceea ce s-a executat, respectiv durata reţinerii din 2.03.2014, a reţinerii şi arestării preventive din 14.12.2011 până la 27.12.2011, de la 27.09.2012 la 26.10.2012 şi de la 5.05.2016 la zi. S-au anulat Mandatul de executare a pedepsei nr. 3.545 din 4.05.2016, emis în Dosarul penal nr. 9.343/212/2014 al Judecătoriei Constanţa, şi Mandatul de executare a pedepsei nr. 1.982 din 22.07.2016, emis in Dosarul penal nr. 6.090/256/2015 al Judecătoriei Medgidia, şi s-a dispus emiterea unor noi forme de executare a pedepsei, la rămânerea definitivă a hotărârii. În baza art. 45 alin. (3) lit. a) din Codul penal s-a aplicat pedeapsa complementară cea mai grea, respectiv aceea a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei închisorii. În baza art. 65 din Codul penal s-a interzis inculpatului exerciţiul drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal din momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până când pedeapsa principală va fi executată sau considerată ca executată. În fapt, s-a reţinut că, în noaptea de 19/20.04.2011, inculpatul C.A. împreună cu alţi patru coinculpaţi au pătruns, prin tăierea lacătului de la poarta complexului şi prin ruperea unei bariere, în curtea imobilului, de unde au sustras un catamaran, pe care l-au demontat, l-au pus într-un autoturism şi l-au transportat în satul Sinoe, unde l-au vândut numitului G.D. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi inculpatul C.A. La termenul din data de 19 octombrie 2017, din oficiu, Curtea de Apel Constanţa a pus în discuţie oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra aplicabilităţii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, în toate cauzele penale aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti, în contextul anterior descris; prin Încheierea din data de 31 octombrie 2017, aceeaşi instanţă a constatat îndeplinite toate cerinţele de admisibilitate prevăzute de 475 din Codul de procedură penală şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme. În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală, a dispus suspendarea judecăţii cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile. III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Instanţa de trimitere a constatat că, din economia dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, - din raţiuni ce ţin de asigurarea descoperirii infracţiunilor grave - rezultă că legiuitorul a înţeles să confere persoanei care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din lege, şi care a comis o infracţiune gravă, în ipoteza în care denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, beneficiul unei cauze de reducere la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. În acest sens, sintagma „denunţă şi facilitează tragerea la răspundere penală“ presupune formularea, de către persoana care a săvârşit o infracţiune gravă, a unui denunţ prin care dezvăluie săvârşirea unei infracţiuni grave de către o altă persoană, uşurând şi făcând posibilă tragerea la răspundere penală a acesteia din urmă de către organul judiciar competent, pentru acea infracţiune care, în lipsa denunţului, ar fi rămas nedescoperită. S-a apreciat că, în situaţia în care inculpatul a formulat un denunţ şi a beneficiat, într-o altă cauză penală, de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, în cazul de faţă în Dosarul penal nr. 9.343/212/2014, el nu mai poate beneficia de această cauză de reducere a pedepsei în alte dosare penale, fără limitare în timp. S-a concluzionat că problema de drept în discuţie este dacă dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, pot fi aplicate de mai multe ori, pentru fapte penale judecate în dosare separate, fără a fi limitată aplicarea acestora. IV. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia inculpatul care a formulat un denunţ şi a beneficiat, într-o cauză penală, de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă ca efect al aplicării dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu mai poate beneficia de aceeaşi cauză de atenuare a pedepsei în alte dosare penale, fără limitare în timp. În acest sens au opinat curţile de apel: Bucureşti - Secţia I penală, Craiova, Galaţi, Piteşti, tribunalele: Neamţ, Covasna, Caraş-Severin, Teleorman, Ialomiţa, Timiş, Arad, judecătoriile: Roman, Oneşti, Moineşti, Sectorul 2 Bucureşti, Sectorul 4 Bucureşti, Sectorul 5 Bucureşti, Urziceni, Alexandria, Turnu Măgurele, Zimnicea, Babadag, Luduş, Odorheiu Secuiesc, Reghin, Topliţa, Baia Mare. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reglementează o cauză specială de reducere a pedepsei, cu aplicare limitată la perioada anterioară sau concomitentă comiterii infracţiunii în legătură cu care se invocă incidenţa acestor dispoziţii. Textul are în vedere ipoteza în care autorul denunţului este cercetat ori inculpat într-o altă cauză (nu în alte cauze) pentru o infracţiune sau o pluralitate de infracţiuni şi solicită aplicarea, în acea cauză, a dispoziţiilor anterior menţionate. Prin urmare, nu este posibilă o dublă valorificare a denunţului formulat, întrucât s-ar da eficienţă, în dosare diferite, unei cauze unice de reducere a pedepsei. În fine, s-a subliniat că, raportat la caracterul special al prevederilor analizate, ele trebuie să determine o singură diminuare a regimului sancţionator, în caz contrar, acestea devenind cauze sui-generis de reducere a limitelor de pedeapsă, ipoteză contrară voinţei legiuitorului. În opinia contrară s-a apreciat că beneficiul cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, trebuie recunoscut în toate cauzele penale în care autorul este cercetat sau trimis în judecată la data formulării denunţului. În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Bacău, Braşov, Bucureşti - Secţia a II-a penală, Cluj, Oradea, Timişoara, tribunalele: Braşov, Bucureşti - Secţia I penală, Giurgiu, Mehedinţi, judecătoriile: Oneşti, Sectorul 1 Bucureşti, Sectorul 6 Bucureşti, Bolintin-Vale, Mangalia, Tulcea, Reşiţa. În susţinerea acestei opinii s-a arătat, în esenţă, că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu limitează efectele cauzei de reducere a pedepsei la un singur dosar penal, ci are în vedere toate cauzele în raport cu care sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege, referitoare la „denunţul“ şi „facilitarea“ realizate „în cursul urmăririi penale şi al judecăţii“, cerinţe care se verifică în raport cu fiecare cauză în care se invocă aplicabilitatea art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. A pretinde că prin norma analizată legiuitorul a urmărit să recunoască acest beneficiu legal într-o singură cauză înseamnă a ignora raţiunea avută în vedere prin introducerea textului de lege şi a condiţiona totodată recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare de realizarea unor acte procesual penale care revin organului de urmărire penală, fără a depinde de posibilităţile denunţătorului. Această circumstanţă de reducere a pedepsei are caracter personal şi trebuie reţinută în toate cauzele penale formate împotriva denunţătorului, indiferent de stadiul lor procesual, singura limitare fiind cea a datei formulării denunţului. S-a subliniat că, dacă s-ar accepta opinia contrară, persoana care a săvârşit o infracţiune gravă şi care are mai multe dosare pe rolul organelor judiciare, chiar pentru infracţiuni concurente, ar trebui să aleagă în care din aceste dosare va beneficia de cauza personală de reducere a pedepsei, spre deosebire de un alt participant, care este judecat într-un singur dosar pentru fapte concurente, acesta beneficiind pentru toate infracţiunile de reducerea pedepselor ca urmare a unui denunţ, ceea ce ar crea o discriminare. Răspunsurile curţilor de apel: Constanţa, Ploieşti, Suceava, Târgu Mureş, tribunalelor: Bacău, Bistriţa-Năsăud, Cluj, Maramureş, Constanţa, Sălaj, judecătoriilor: Braşov, Făgăraş, Rupea, Zărneşti, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Întorsura Buzăului, Constanţa, Medgidia, Mangalia, Hârşova, Măcin, Miercurea-Ciuc, Gheorgheni, Bacău, Buhuşi, Podu Turcului cuprind doar menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a instanţelor din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării. V. Opinia specialiştilor consultaţi În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării. Departamentul de drept public din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii de Vest din Timişoara, prin lector univ. dr. Flaviu Ciopec, a opinat în sensul că martorul denunţător poate beneficia de aplicarea cauzei de reducere a pedepsei pentru toate infracţiunile deja comise, indiferent dacă pentru acestea s-a început urmărirea penală, a început această fază ori ele sunt deja în faza de judecată. În acest sens, s-a apreciat că raţiunea pentru care a fost introdusă cauza de reducere a pedepsei subzistă atât în ipoteza comiterii unei singure infracţiuni, cât şi în cazul pluralităţii de fapte. Ideea aplicării nelimitate nu este însă absolută, întrucât, în mod evident, există o limită, şi anume aceea a momentului la care a fost comisă infracţiunea pentru care se solicită pentru prima dată aplicarea cauzei de reducere. Astfel, toate infracţiunile deja comise sunt teoretic susceptibile de a atrage aplicarea reducerii limitelor de pedeapsă, fără distincţie după cum sunt judecate împreună sau separat. În mod evident, infracţiunile comise în viitor nu vor mai putea beneficia de acelaşi tratament, întrucât se depăşeşte limita temporală a fazei de judecată pentru prima infracţiune pentru care se solicită aplicarea cauzei de reducere. S-a apreciat că o atare interpretare este susţinută de specificitatea normativă a art. 19 din Legea nr. 686/2002 privind protecţia martorilor, republicată, unde subzistă nuanţe de reglementare ce nu apar în alte situaţii similare. Astfel, în art. 15 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, se precizează că „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. Un text similar există şi în cuprinsul art. 19 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, aprobată cu modificări prin Legea nr. 503/2002, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit căruia „Persoana care a comis una dintre infracţiunile atribuite prin prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“, precum şi în art. 15 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2016 pentru organizarea şi funcţionarea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările ulterioare: „Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute de prezenta ordonanţă de urgenţă în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea infracţiunii beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. În fine, prevederi similare se regăsesc în cuprinsul art. 367 alin. (5) din Codul penal, potrivit căruia: „Dacă persoana care a săvârşit una dintre faptele prevăzute în alin. (1)-(3) înlesneşte, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului şi tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracţional organizat, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.“ Spre deosebire de textele anterior menţionate, aplicarea cauzei de reducere a pedepsei prevăzute de legea protecţiei martorilor nu se limitează la durata fazei de urmărire penală, ci se raportează şi la alte două situaţii: formularea denunţului înainte de începerea urmării penale şi, respectiv, în cursul judecăţii (în fond sau în apel). Prima situaţie poate fi valorificată ca argument legislativ în favoarea aplicării de mai multe ori a aceleiaşi cauze de reducere, în cazul pluralităţii de infracţiuni. Astfel, martorul denunţător va putea solicita aplicarea cauzei de reducere pentru infracţiunea de care este acuzat, fie că dosarul se află în faza de urmărire penală, fie că se află în faza de judecată. În acelaşi timp însă, pentru o infracţiune deja comisă, dar încă nedescoperită la data aflării pe rol a dosarului având ca obiect prima infracţiune, se impune a se reţine în egală măsură aceeaşi cauză de reducere, întrucât, faţă de această nouă infracţiune, subzistă ipoteza legală circumscrisă expresiei „înaintea urmăririi penale“. Această interpretare se bazează pe faptul că, dacă s-ar fi dorit contrariul, legislatorul ar fi putut limita aplicarea cauzei de reducere la infracţiunile aflate în cursul urmăririi penale, limitare a cărei absenţă înseamnă că, teleologic, intenţia a fost alta. Catedra de drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Nicolae Titulescu din Bucureşti, prin conf. univ. dr. Bogdan Micu, a opinat că efectele art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se aplică tuturor faptelor pentru care este cercetat autorul denunţului, indiferent dacă fac obiectul aceleiaşi cauze sau al unor cauze diferite, însă numai în situaţia în care infracţiunile sunt concurente şi au fost săvârşite anterior momentului la care denunţul a fost formulat. În acest sens, s-a arătat că legiuitorul nu a limitat sfera de aplicare a efectelor derivate din acest privilegiu, situaţie în care, în lipsa unei distincţii legale, dispoziţia trebuie interpretată în lumina principiului ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Norma legală în discuţie permite reducerea limitelor de pedeapsă în raport cu conduita inculpatului, pe care o califică, în plan substanţial, ca având natura unei cauze speciale de reducere a pedepsei ce produce efecte in personam. Atitudinea pozitivă a persoanei care contribuie activ la restabilirea ordinii de drept şi care facilitează reinstaurarea acesteia prin conduita sa activă evidenţiază o formă de conştientizare a necesităţii reprimării faptelor prevăzute de legea penală şi lasă să se întrevadă posibilitatea ca inculpatul să se resocializeze mai uşor, împrejurări în raport cu care, în mod evident, periculozitatea infractorului este mult diminuată, iar aplicarea unor pedepse în limite reduse este suficientă pentru ca scopul acesteia să fie atins. Or, câtă vreme o asemenea împrejurare este indisolubil legată de persoana inculpatului, efectele privind reducerea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile pentru care acesta este cercetat trebuie să se producă cu privire la toate faptele concurente săvârşite anterior formulării denunţului, fără a avea vreo relevanţă cercetarea acestora împreună sau în cauze diferite. Nu pot fi identificate raţiuni obiective în raport cu care s-ar opera cu o interpretare distinctă în situaţia faptelor concurente judecate separat, iar o asemenea interpretare ar determina aplicarea particulară şi neunitară a prevederilor legale în discuţie, fără o justificare rezonabilă. Totodată, subliniindu-se că valorificarea, într-o cauză, a beneficiului derivat din art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, are ca efect reducerea limitelor de pedeapsă pentru toate faptele ce fac obiectul judecăţii, în măsura în care s-ar interpreta că efectele formulării denunţului s-ar produce numai pentru faptele cercetate în respectiva cauză, atunci s-ar ajunge la o aplicare incoerentă şi selectivă a dispoziţiilor legale în discuţie. Mai exact, în ipoteza în care, în timpul cercetării judecătoreşti, s-ar disjunge una sau mai multe din aceste fapte, reducerea nu s-ar aplica faptelor judecate în cauza constituită ca urmare a disjungerii, după cum, în ipoteza reunirii unei alte cauze vizând fapte concurente, reducerea ar viza şi limitele de pedeapsă ale respectivelor infracţiuni, deşi ele nu au făcut, iniţial, obiectul judecăţii. Or, faţă de toate aceste incongruenţe, s-a apreciat că legiuitorul nu a avut în vedere o aplicare diferenţiată a dispoziţiilor legale în materie, în funcţie de modalitatea în care sunt judecate faptele autorului denunţului. Efectele unei norme juridice nu pot fi limitate prin interpretare, dacă, în cuprinsul său ori al altei prevederi legale care să o completeze pe cea iniţială, legiuitorul nu a prevăzut expres una sau mai multe excepţii. Or, câtă vreme dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu cuprind vreo distincţie privind modalitatea de urmărire sau judecare a faptelor faţă de care se vor produce efectele de reducere a pedepsei, intenţia legiuitorului a fost aceea de aplicare nediferenţiată. VI. Examenul jurisprudenţei în materie 1. Jurisprudenţa naţională relevantă În materialul transmis de curţile de apel nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti definitive, relevante pentru problema de drept ridicată în speţă. 2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2.1. Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 2.2. În ceea ce priveşte deciziile de speţă, au fost identificate două hotărâri judecătoreşti în care instanţa supremă a examinat explicit chestiunea de drept ce face obiectul prezentei sesizări. Astfel, prin Decizia penală nr. 1.453 din 8 mai 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a reţinut că „denunţurile inculpatului s-au materializat prin identificarea şi trimiterea în judecată a inculpaţilor (…) prin rechizitoriul nr. X, însă, în legătură cu acest denunţ, inculpatul a beneficiat deja de cauza de reducere a pedepsei prevăzute în art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în dosarul nr. Y - Decizia penală nr. 2.617 din 29 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, prin care i s-a redus pedeapsa de la 12 la 7 ani închisoare. Ca atare, cum inculpatul nu poate invoca aceeaşi cauză de reducere a pedepsei în două dosare diferite, recursul său este nefondat sub acest aspect“. De asemenea, prin Decizia penală nr. 3.967 din 11 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală s-a reţinut, referitor la cererea recurentului inculpat de a se constata incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, că „aceste dispoziţii legale sunt aplicabile persoanei care are calitatea de martor şi care a comis o infracţiune gravă, iar înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă sau facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni şi au drept consecinţă reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege“. Notând cauza distinctă în care autorul denunţului era cercetat la data formulării acestuia, instanţa supremă a constatat că „(…) denunţul nu s-a formulat de către recurent în cauza dedusă judecăţii şi, în consecinţă, nu sunt incidente prevederile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Dacă s-ar accepta opinia apărării, ar însemna ca un inculpat, care a formulat un denunţ finalizat cu tragerea la răspundere penală a unei persoane pentru o infracţiune gravă, să invoce prevederile legale sus-menţionate şi să beneficieze de reducerea cu jumătate a limitelor de pedeapsă, pentru toate infracţiunile pe care le-ar comite ulterior, ceea ce nu a fost avut în vedere de către legiuitor“. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Decizia relevantă pentru problema de drept analizată este Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 18 martie 2015), prin care, ca urmare a admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, s-a constatat că „soluţia legislativă reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 care exclude de la beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care nu a comis o infracţiune gravă este neconstituţională“. În argumentarea acestei decizii s-a arătat că „(…) raţiunea cauzei de reducere a limitelor pedepsei reglementată de norma supusă controlului de constituţionalitate este aceea de a institui un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive în acest sens de a le furniza organelor judiciare. Prin urmare, determinantă şi suficientă pentru acordarea beneficiului reducerii limitelor pedepsei este acţiunea martorului de a denunţa şi facilita tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave, indiferent de natura şi gravitatea faptei comise de el însuşi. (…) Aşa fiind, comiterea de către martor a unei infracţiuni care nu se încadrează în categoria infracţiunilor grave, aşa cum sunt ele definite în art. 2 lit. h) din lege, nu poate fi un element care să îl excludă pe acesta de la beneficiul cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă. Drept urmare, diferenţa operată de norma supusă controlului de constituţionalitate între cele două categorii de martori, după cum aceştia au săvârşit sau nu o infracţiune gravă, nu se bazează pe un criteriu raţional şi nu justifică un tratament juridic diferenţiat (…)“. Această decizie a marcat revenirea Curţii Constituţionale asupra propriei jurisprudenţe în materie, reflectată anterior în deciziile nr. 666 din 18 mai 2010 şi nr. 378 din 24 septembrie 2013, prin care au fost respinse excepţii de neconstituţionalitate vizând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, reţinându-se, inter alia, că „principiul egalităţii în drepturi nu implică tratarea juridică uniformă a tuturor infracţiunilor, iar reglementarea unui regim sancţionator diferenţiat în funcţie de conduita persoanelor cercetate care pot contribui la aflarea adevărului în anumite cauze este expresia firească a principiului constituţional menţionat, care impune ca, la aceleaşi situaţii juridice, să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite, tratamentul juridic să fie diferenţiat. Aceasta constituie o măsură de politică penală determinată de recrudescenţa unor fenomene antisociale grave, precum criminalitatea organizată, terorismul, traficul de droguri şi traficul de persoane, respectiv de necesitatea instituirii de către stat a unui sistem de măsuri în vederea asigurării protecţiei martorilor şi nu este de natură să aducă atingere principului egalităţii în drepturi“. VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost în sensul că făptuitorul care a beneficiat, într-o cauză, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege în baza art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu poate beneficia, pe baza aceleiaşi conduite - de a denunţa şi de a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave -, de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege în alte cauze. În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că, din formularea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată („înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii“) rezultă că legiuitorul a conceput acordarea beneficiului cauzei de reducere a pedepsei prin raportare la un proces penal determinat şi a condiţionat acordarea acestui beneficiu de conduita adoptată de către făptuitor înainte sau în timpul unui anumit proces penal. Stabilind în mod explicit că denunţul trebuie să fie formulat şi facilitarea trebuie să fie realizată „înainte sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii“, legiuitorul s-a referit la o cauză determinată, iar nu în general, la toate cauzele ulterioare în care făptuitorul are calitatea de inculpat. A admite că făptuitorul poate beneficia de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, în toate cauzele ulterioare în care are calitatea de inculpat, pe baza denunţului formulat şi a facilitării realizate, pentru care a beneficiat deja de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, înseamnă a admite că un unic denunţ şi o unică facilitare îi asigură acestuia reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege indiferent de conduita adoptată în cauzele ulterioare şi indiferent de numărul cauzelor ulterioare în care are calitatea de inculpat. Or, cauza de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, are ca fundament conduita adoptată de făptuitor - de a denunţa şi de a facilita identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave - înainte sau în timpul unui anumit proces penal. Conduita în cursul procesului penal constituie un criteriu general de individualizare a pedepsei [art. 74 alin. (1) lit. f) teza a II-a din Codul penal], iar dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, particularizează acest criteriu, acordând făptuitorului care adoptă conduita descrisă, într-o cauză determinată, beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Din această perspectivă, efectele dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, nu pot fi extinse la cauzele ulterioare în care făptuitorul are calitatea de inculpat, indiferent dacă infracţiunile ce formează obiectul cauzelor ulterioare sunt sau nu concurente cu infracţiunea pentru care, prin hotărârea definitivă de condamnare, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Soluţia contrară, în sensul aplicabilităţii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în ipoteza infracţiunilor concurente judecate ulterior rămânerii definitive a unei hotărâri prin care s-a reţinut incidenţa acestor dispoziţii, ar conduce la concluzia că beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege ar putea fi acordat pentru infracţiuni concurente comise după data formulării denunţului şi ar asigura făptuitorului reducerea limitelor pedepselor pentru un număr nelimitat de astfel de infracţiuni, judecate separat. De asemenea, ar conduce la concluzia că beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege poate fi acordat şi pentru infracţiuni concurente descoperite după pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare prin care s-au reţinut dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi ar asigura făptuitorului reducerea limitelor pedepselor pentru un număr nelimitat de astfel de infracţiuni, judecate separat. Or, este greu de admis că intenţia legiuitorului care a adoptat dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, a fost aceea de a acorda beneficiul reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiuni concurente comise după data formulării denunţului sau pentru infracţiuni concurente descoperite după valorificarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, indiferent de conduita făptuitorului în toate aceste cauze privind infracţiunile concurente judecate separat. IX. Punctul de vedere exprimat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia judiciară a fost în sensul inadmisibilităţii sesizării, apreciindu-se că textul legal a cărui interpretare se solicită este clar, univoc, nicio altă interpretare nefiind posibilă, astfel că intervenţia instanţei supreme prin mecanismul întrebării prealabile nu se justifică. În acest sens, s-a făcut trimitere la exigenţele cerinţei de admisibilitate vizând existenţa unei chestiuni de drept care trebuie desluşită de Înalta Curte, astfel cum au fost dezvoltate aceste exigenţe în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, reflectată în considerentele deciziilor nr. 5 din 10 februarie 2016, nr. 19 din 27 septembrie 2016, nr. 19 din 14 iunie 2017. În aceste coordonate, s-a apreciat că, din examinarea textului legal în discuţie, rezultă cu claritate că legiuitorul nu a limitat aplicarea cauzei de reducere a pedepsei analizate la o singură infracţiune comisă de denunţător şi nici nu a impus ca trimiterea acestuia în judecată să se dispună prin acelaşi rechizitoriu cu privire la toate faptele, pentru a opera cauza de reducere a pedepsei la mai multe infracţiuni. Singura condiţie cu semnificaţie temporală pentru aplicabilitatea cauzei de reducere este aceea ca denunţul să fi fost formulat în intervalul de timp situat între momentul premergător începerii urmăririi penale şi finalul cercetării judecătoreşti pentru infracţiunea comisă de denunţător, ale cărei limite de pedeapsă se solicită a fi reduse. În măsura în care sunt respectate condiţiile privitoare la caracterul determinant al informaţiilor furnizate organelor judiciare, caracterul grav al infracţiunilor denunţate, consecinţele denunţului asupra identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor care au comis respectivele infracţiuni, cauza de reducere a pedepsei va opera pentru toate infracţiunile comise de denunţător, indiferent dacă sesizarea instanţei s-a făcut sau nu prin acelaşi rechizitoriu. X. Dispoziţii legale incidente: Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată Art. 1 - „Prezenta lege reglementează asigurarea protecţiei şi asistenţei martorilor a căror viaţă, integritate corporală sau libertate este ameninţată ca urmare a deţinerii de către aceştia a unor informaţii ori date cu privire la săvârşirea unor infracţiuni grave, pe care le-au furnizat sau au fost de acord să le furnizeze organelor judiciare şi care au un rol determinant în descoperirea infractorilor şi în soluţionarea unor cauze.“ Art. 2 „În prezenta lege termenii şi expresiile de mai jos au următorul înţeles: a) martorul este persoana care se află în una dintre următoarele situaţii: 1. are calitatea de martor, potrivit Codului de procedură penală, şi prin declaraţiile sale furnizează informaţii şi date cu caracter determinant în aflarea adevărului cu privire la infracţiuni grave sau care contribuie la prevenirea producerii ori la recuperarea unor prejudicii deosebite ce ar putea fi cauzate prin săvârşirea unor astfel de infracţiuni;“. Art. 19 - „Persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“ XI. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării Judecătorul-raportor a opinat în sensul admiterii sesizării formulate de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2 şi a considerat că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor trebuie interpretate în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni concurente. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, raportul întocmit de judecătorul-raportor asupra chestiunilor de drept ce se solicită a fi dezlegate, reţine următoarele: Admisibilitatea sesizării: În conformitate cu dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată“. Ca urmare, admisibilitatea sesizării formulate în procedura pronunţării unei hotărâri prealabile este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a următoarelor cerinţe: - instanţa care a formulat întrebarea, din categoria instanţelor anterior enumerate, să fie învestită cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; – soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept ce face obiectul sesizării; – problema de drept supusă analizei să nu fi primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi să nu facă obiectul unui asemenea recurs în curs de soluţionare. În speţă, sunt îndeplinite toate cerinţele cumulative anterior enunţate. Curtea de Apel Constanţa este învestită, în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, cu solutionarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanţa şi inculpatul C.A. împotriva Sentinţei penale nr. 43 din data de 12 ianuarie 2017 a Judecătoriei Constanţa. Rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra stabilirii tratamentului sancţionator faţă de inculpat şi, implicit, asupra modului de soluţionare a fondului cauzei. În fine, din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluţionare. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare s-a solicitat: Dispozitivul încheierii de trimitere individualizează, printr-o formulare relativ generică, obiectul sesizării instanţei supreme în procedura de faţă ca vizând problema aplicabilităţii dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, într-o cauză penală distinctă şi ulterioară celei în care martorul, autor al denunţului, a beneficiat de efectele cauzei legale de reducere a pedepsei. Premisa de la care a pornit instanţa de trimitere este aceea a unei hotărâri definitive prin care, în cauza iniţială, s-a reţinut, în favoarea martorului denunţător, beneficiul reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă. Considerentele avute în vedere de instanţa de sesizare reflectă însă o abordare de principiu a problematicii în discuţie, solicitându-se evaluarea în ansamblu a efectelor cauzei de atenuare asupra oricărei infracţiuni concurente judecate separat, fără a se distinge în funcţie de caracterul definitiv al hotărârii pronunţate în dosarul în care autorul denunţului a beneficiat, anterior, de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că, din perspectiva admisibilităţii aplicării normei supuse analizei în cauze penale diferite, având ca obiect infracţiuni concurente, caracterul definitiv al soluţiei prin care autorul denunţului a beneficiat deja de reducerea pedepsei nu are o influenţă decisivă. Esenţial este a se determina dacă efectele de diminuare obligatorie a limitelor pedepsei, ca urmare a denunţării şi facilitării identificării participanţilor la infracţiuni grave, pot fi extinse şi la cauze distincte de cea în considerarea căreia martorul participant la o infracţiune a formulat denunţul, indiferent de stadiul procesual al acestor cauze. În coordonatele de analiză astfel determinate, se constată că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, reprezintă, conform expunerii de motive la acest act normativ, un instrument eficient pentru combaterea infracţiunilor grave, prin determinarea persoanelor care deţin informaţii decisive cu privire la săvârşirea unor astfel de infracţiuni să furnizeze aceste informaţii organelor judiciare. Instituţia reglementată de norma supusă interpretării are natura juridică a unei cauze legale speciale de reducere a pedepsei, cu caracter personal, a cărei aplicabilitate este condiţionată de îndeplinirea cumulativă a unor cerinţe referitoare la: calitatea persoanei care o invocă, conduita procesuală pe care trebuie să o adopte aceasta şi stadiul cauzei în care se urmăreşte producerea efectelor atenuante de pedeapsă. Astfel, din perspectiva exigenţelor relative la persoana beneficiarului, cauza de atenuare analizată poate fi invocată de către persoana care are, cumulativ, atât calitatea de martor, furnizor al unor informaţii şi date cu caracter determinant în soluţionarea cauzelor privind infracţiuni grave, în înţelesul dat acestei din urmă noţiuni de art. 2 lit. h) din lege, cât şi calitatea de persoană care, la rândul său, a săvârşit o infracţiune. Categoria cerinţelor ce ţin de conduita beneficiarului efectelor cauzei legale de reducere a pedepsei subsumează, pe de o parte, formularea, de către martorul participant la o infracţiune, a unui denunţ împotriva altor persoane care au săvârşit infracţiuni grave şi, pe de altă parte, facilitarea, de către acelaşi martor denunţător, a identificării şi tragerii la răspundere penală a persoanelor denunţate. Ambele cerinţe au caracter cumulativ, simplul denunţ formulat de persoana prevăzută la art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, neurmat de o atitudine activă de facilitare a identificării persoanelor denunţate şi tragerii lor la răspundere penală, fiind insuficient pentru valorificarea beneficiului consacrat de art. 19 din Legea privind protecţia martorilor, republicată. În fine, recunoaşterea efectelor cauzei de atenuare analizate reclamă intervenirea unei atitudini active a martorului, concretizată atât în denunţarea, cât şi în facilitarea tragerii la răspundere penală a altor persoane, cel mai târziu până la data judecării definitive a cauzei având ca obiect infracţiunea comisă de martorul însuşi. Legea stabileşte, astfel, un reper temporal maximal, denunţul şi colaborarea celui interesat putând interveni în orice alt moment anterior, fără a avea relevanţă dacă el este plasat „înaintea urmăririi penale“, „în timpul urmăririi penale“ sau „în timpul judecăţii“. Anterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67 din 26 februarie 2015 a Curţii Constituţionale, sfera de aplicare a cauzei de reducere a pedepsei reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor era limitată suplimentar, prin recunoaşterea efectelor sale specifice numai asupra pedepselor aplicate martorului denunţător pentru infracţiunile grave comise, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 2 lit. h) din lege. Drept urmare, martorul aflat în situaţia prevăzută de art. 2 lit. a) pct. 1 din lege putea beneficia de reducerea la jumătate a limitelor legale ale pedepsei exclusiv în ipoteza în care infracţiunile comise de el aveau, la rândul lor, caracter grav, în înţelesul legii speciale. Efectele cauzei legale analizate nu puteau fi extinse asupra faptelor nesubsumate categoriei de infracţiuni prevăzute de art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, indiferent dacă ele reprezentau fapte unice comise de martorul denunţător sau fapte concurente cu alte infracţiuni grave. Subsecvent publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 67/2015 a Curţii Constituţionale, sfera de incidenţă a prevederilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor a fost mult extinsă, efectul atenuant al denunţului formulat de martorul participant la o faptă penală producându-se, în măsura întrunirii tuturor cerinţelor legale, asupra oricărei infracţiuni comise de acesta, indiferent de natura sau gravitatea sa. În contextul normativ astfel configurat, se identifică două ipoteze principale de aplicare a cauzei legale de reducere a pedepsei pentru infracţiuni concurente. I. O primă ipoteză este cea a existenţei unei cauze penale unice, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni concurente comise de martorul autor al unui denunţ conform exigenţelor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. În această ipoteză, nu se ridică probleme de interpretare şi aplicare a normei legale. Constatarea întrunirii tuturor cerinţelor legale cumulative, referitoare la persoana şi conduita martorului, precum şi la stadiul procesual al cauzei în care acesta este urmărit sau judecat, va determina atribuirea deplină a beneficiului reducerii la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă, pentru toate infracţiunile comise de martor şi care fac obiectul urmăririi penale sau judecăţii în cauza respectivă. II. O ipoteză distinctă este aceea a unor cauze penale separate, aflate în diferite stadii procesuale şi având ca obiect infracţiuni concurente comise de aceeaşi persoană. Aceasta este ipoteza care a generat şi problema de drept ridicată, în speţă, de către instanţa de trimitere şi a cărei dezlegare face obiectul propriu-zis al mecanismului de unificare a practicii judiciare astfel declanşat. În această ipoteză, se pot identifica două subcategorii de cauze penale, în care efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc diferenţiat, în funcţie de particularităţile procedurilor parcurse. a) Astfel, o primă ipoteză este aceea a unei cauze penale având ca obiect mai multe infracţiuni concurente săvârşite de martorul denunţător şi în care acesta din urmă a adoptat atitudinea de denunţare şi facilitare prevăzută de legea protecţiei martorilor, dar în care organul judiciar a dispus disjungerea pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, în condiţiile legii. În această situaţie, cauza legală de reducere îşi va produce pe deplin efectele atenuante asupra tuturor infracţiunilor comise de martorul denunţător, indiferent de momentul soluţionării definitive a cauzelor formate prin disjungere. Opţiunea organului judiciar de a cerceta sau, după caz, a judeca separat unele dintre faptele care au făcut obiectul unitar al cauzei iniţiale are la bază, în principal, raţiuni de ordin administrativ, ce ţin de asigurarea condiţiilor propice desfăşurării optime şi cu celeritate a procesului penal. Între măsura procesuală a disjungerii, pe de o parte, şi conduita martorului participant la o infracţiune, de a denunţa şi facilita angajarea răspunderii penale a altor persoane, pe de altă parte, nu există o relaţie de condiţionalitate sau de dependenţă; măsura disjungerii are, ca fundament şi finalitate, raţiuni de optimizare administrativă a soluţionării unei cauze penale, spre deosebire de demersul martorului denunţător, care este bazat pe un proces individual, subiectiv, de conştientizare a necesităţii combaterii infracţiunilor grave prin devoalarea existenţei şi autorilor lor, având ca finalitate obţinerea, de către martor, şi a unui beneficiu penal determinat, respectiv reducerea limitelor de pedeapsă pentru propriile infracţiuni comise. Date fiind aceste particularităţi, măsura procesuală a disjungerii nu poate influenţa, eo ipso, nici existenţa şi nici semnificaţia juridică atenuantă a denunţului şi facilitării realizate de martorul autor al infracţiunilor concurente, judecate ulterior separat ca urmare exclusivă a disjungerii. Căinţa activă a autorului denunţului trebuie valorificată în mod real şi efectiv, în legătură cu toate infracţiunile comise de acesta şi cercetate în cauza în care s-a formulat denunţul, indiferent de parcursul procesual ulterior al acesteia, numai astfel asigurându-se finalitatea instituţiei reglementate de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. A exclude infracţiunile ce fac obiectul disjungerii din sfera faptelor susceptibile a atrage o răspundere penală atenuată, bazată pe denunţ, echivalează cu a admite că aplicarea beneficiului de drept penal substanţial derivat din norma supusă analizei ar putea fi condiţionată sau influenţată de factori străini de voinţa şi atitudinea procesuală a martorului, cum ar fi, de exemplu, diverse incidente procedurale, gradul de încărcare al activităţii organelor judiciare sau circumstanţe ce ţin de organizarea justiţiei. Or, o atare condiţionare contravine voinţei legiuitorului, exprimată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi corectivelor ulterioare aduse de către Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 67 din 26 februarie 2015. b) O a doua ipoteză este aceea a cauzelor penale „ab initio“ distincte, având ca obiect fapte săvârşite sau descoperite ulterior formulării denunţului prevăzut de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, dar aflate în concurs cu infracţiunile pentru care martorul denunţător a adoptat, anterior, conduita proprie cauzei de reducere a pedepsei analizate. În această situaţie, efectele cauzei legale de reducere a limitelor de pedeapsă se vor produce numai asupra infracţiunilor ce fac (sau, după caz, vor face) obiectul unui dosar penal determinat, în considerarea căruia martorul a formulat denunţul. Aceste efecte nu se vor produce şi în alte cauze penale având ca obiect infracţiuni descoperite sau săvârşite ulterior denunţului, chiar dacă între toate acestea există un raport specific pluralităţii de infracţiuni sub forma concursului. Raţiunea reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţării persoanelor care au săvârşit infracţiuni grave şi al facilitării tragerii lor la răspundere penală este esenţial legată de periculozitatea mai redusă ce caracterizează martorul care, subsecvent comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, conştientizează importanţa devoalării faptelor grave comise de alte persoane şi acţionează în concordanţă cu această convingere, informând organele judiciare şi contribuind activ şi decisiv la identificarea şi tragerea la răspundere penală a participanţilor la acele infracţiuni. Conduita autorului denunţului - participant, la rândul său, la săvârşirea unei fapte penale - are semnificaţia unei circumstanţe atenuante subsecvente comiterii uneia sau mai multor infracţiuni, respectiv a unei atitudini de căinţă parţial determinată de procesele psihice declanşate ca urmare a săvârşirii unor fapte penale şi de convingerea autorului că, prin formularea denunţului şi facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, va asigura nu doar tragerea acestora la răspundere penală, ci şi atenuarea propriei sale răspunderi, corespunzător unei înjumătăţiri a limitelor de pedeapsă. Fiind esenţialmente orientată spre individualizarea uneia sau mai multor pedepse, aplicabile pentru fapte determinate comise de martor (fie descoperite deja de organele judiciare la data formulării denunţului, fie aduse la cunoştinţa acestora de către martorul însuşi), cauza legală de atenuare nu are, prin urmare, o existenţă juridică autonomă, ci este integrată unui proces penal determinat, având ca obiect fapte clar individualizate, comise de martorul denunţător la data formulării denunţului. O atare concluzie este susţinută, sub un prim aspect, de interpretarea gramaticală a sintagmei „(…) şi care a comis o infracţiune, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori al judecăţii denunţă şi facilitează (…)“ inserată în cuprinsul art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Prin folosirea conjuncţiei „iar“ se relevă legătura de tip consecvenţional între infracţiunea comisă de martor (ce are, în contextul normativ analizat, semnificaţia unei cauze), pe de o parte, şi procesul penal declanşat pentru acea infracţiune (expresie a efectului produs), pe de altă parte. Cauza penală aflată înaintea sau în timpul urmăririi penale sau al judecăţii poate fi numai acea cauză în care sunt sau vor fi cercetate ori judecate infracţiuni determinate, comise de către martor anterior, şi în considerarea cărora el a formulat un denunţ urmat, cumulativ, de facilitarea identificării participanţilor la infracţiuni grave, urmărind să beneficieze de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă pentru propriile fapte. Stadiul procesual în care se află cauza penală respectivă nu prezintă relevanţă pentru rezolvarea problemei de drept supuse analizei, ea putându-se afla în faza premergătoare începerii urmăririi penale sau în orice altă fază ulterioară acestui moment, limita temporală maximă fiind aceea a pronunţării unei hotărâri definitive faţă de martor. Concluzia este aceeaşi şi în ipoteza unei pluralităţi de cauze distincte având ca obiect infracţiuni concurente; martorul va beneficia de cauza de reducere pentru toate infracţiunile comise numai în măsura în care demersul său de denunţare şi facilitare a vizat, în mod efectiv, fiecare dintre cauzele în care sunt cercetate aceste infracţiuni, indiferent de stadiul lor procesual. În al doilea rând, interpretarea logică a textului conduce la aceeaşi concluzie, a incidenţei cauzei de reducere a pedepsei exclusiv în dosarul (ori, după caz, dosarele) în care martorul a înţeles să se prevaleze de instituţia reglementată de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată. Numai grefat pe o atare relaţie consecvenţională între infracţiunea comisă de martor, pe de o parte, şi procesul penal aferent, declanşat ca urmare a săvârşirii ei, pe de altă parte, legiuitorul a conceput instituţia reducerii limitelor de pedeapsă ca efect al denunţului şi colaborării martorului cu organele judiciare. În absenţa unui atare proces penal, actual sau iminent, nu subzistă situaţia premisă pentru incidenţa art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată (respectiv matorul care are, în acelaşi timp, calitatea de participant la săvârşirea unei infracţiuni) şi nici finalitatea intrinsecă a demersului său, concretizată în obţinerea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă. A recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi în cazul infracţiunilor comise anterior datei formulării denunţului, dar nedescoperite la acea dată şi neavute în vedere la formularea denunţului, echivalează, în primul rând, cu ignorarea concluziilor desprinse din interpretarea logico-gramaticală a normei legale, astfel cum au fost anterior detaliate. În al doilea rând, a admite incidenţa acestui beneficiu în cazul infracţiunilor concurente nedescoperite la data denunţului înseamnă a accepta, implicit, că legiuitorul a intenţionat să atribuie martorului care adoptă conduita prevăzută de art. 19 din lege beneficiul reducerii pedepsei într-un număr nedeterminat de cauze şi complet independent de conduita martorului denunţător în acele cauze. O atare concluzie contravine voinţei legiuitorului care, urmărind să combată fenomenul infracţionalităţii grave, a înţeles să confere beneficiul diminuării obligatorii a limitelor de pedeapsă, pentru propriile fapte, infractorului care, în mod activ, dezvăluie organelor judiciare informaţii decisive pentru aflarea adevărului. Opţiunea legiuitorului reflectă, inter alia, recunoaşterea periculozităţii mai scăzute a persoanei denunţătorului şi a necesităţii de a valorifica semnificaţia juridică a acestui element circumstanţial în procesul de individualizare a pedepsei. Tocmai de aceea, este dificil de admis subzistenţa efectivă a acestor raţiuni şi în ipoteza în care, de exemplu, denunţătorul devoalează organelor judiciare o unică infracţiune proprie, prevalându-se de incidenţa dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, republicată, pentru această faptă, dar trece sub tăcere un număr semnificativ de infracţiuni mult mai grave deja comise. A recunoaşte efectele de diminuare a limitelor de pedeapsă şi în cazul acestor din urmă infracţiuni, cercetate ulterior, înseamnă a ignora însăşi raţiunea introducerii în legislaţie a cauzei de reducere a pedepsei analizată, legată esenţial de periculozitatea mai redusă a celui care conştientizează efectele pozitive ale combaterii fenomenului infracţional şi acţionează, cu bună-credinţă, concordant acestei convingeri. A fortiori, a recunoaşte efectele beneficiului consacrat normativ de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, şi asupra pedepselor aplicate pentru infracţiuni concurente comise de către martor ulterior datei denunţului, echivalează cu a încuraja participantul la o infracţiune care a formulat, anterior, un denunţ pentru alte infracţiuni grave, să persiste în conduita de nesocotire a ordinii de drept şi să comită, la rândul său, alte fapte penale, cu un grad de pericol social chiar mult sporit. Or, o atare concluzie este inacceptabilă şi reclamă, o dată în plus, interpretarea dispoziţiilor art. 19 în sensul în care norma consacră o cauză legală de reducere a pedepsei cu aplicare limitată la cauza în legătură cu care a intervenit atitudinea de denunţare şi facilitare a martorului care a săvârşit o infracţiune, nu şi în cauze distincte, chiar dacă au ele ca obiect infracţiuni concurente. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare“. Va stabili că efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie în Dosarul nr. 17.774/212/2013/a2, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept: „Dacă în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, în condiţiile în care inculpatul a facilitat identificarea şi tragerea la răspundere penală a persoanei denunţate într-o altă cauză penală şi a beneficiat de reducerea la jumătate a limitelor de pedeapsă, efectele dispoziţiei penale menţionate se aplică tuturor cauzelor penale aflate pe rolul instanţelor de judecată, fără nicio limitare“ şi stabileşte următoarele: Efectele cauzei legale de reducere a pedepsei prevăzute de art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor se produc exclusiv în cauza penală determinată, având ca obiect una sau mai multe infracţiuni comise de persoana care, înaintea sau pe parcursul urmăririi penale ori al judecăţii acelei cauze, a denunţat şi facilitat tragerea la răspundere penală a participanţilor la săvârşirea unor infracţiuni grave; autorul denunţului nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor speciale de pedeapsă în cauze penale distincte, chiar dacă au ca obiect infracţiuni concurente comise de acesta. Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2018. PREŞEDINTELE CU DELEGAŢIE AL SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE judecător Mirela Sorina Popescu Magistrat-asistent, Mădălin Marian Puşcă ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
