Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro

Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 3 din 24 aprilie 2023 referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Cautare document

Termen: Tipul actului: Anul publicarii actului:

Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!

DECIZIA nr. 3 din 24 aprilie 2023 referitoare la interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 542 din 16 iunie 2023

Comenteaza legea

Dosar nr. 516/1/2023


┌──────────────┬───────────────────────┐
│              │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina  │Curţi de Casaţie şi    │
│Corbu         │Justiţie - preşedintele│
│              │completului            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andrei Claudiu│- preşedintele Secţiei │
│Rus           │penale                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- preşedintele Secţiei │
│Constantinescu│de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici     │I civile               │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă   │- preşedintele Secţiei │
│              │a II-a civile          │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Simona Elena  │- judecător la Secţia  │
│Cîrnaru       │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Lavinia       │- judecător la Secţia  │
│Valeria       │penală                 │
│Lefterache    │                       │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Dan Andrei    │- judecător la Secţia  │
│Enescu        │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mircea Mugurel│- judecător la Secţia  │
│Şelea         │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Maricela      │- judecător la Secţia  │
│Cobzariu      │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Oana Burnel   │- judecător la Secţia  │
│              │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ana-Hermina   │- judecător la Secţia  │
│Iancu         │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Leontina      │- judecător la Secţia  │
│Şerban        │penală                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Vasile Bîcu   │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adrian Remus  │- judecător la Secţia  │
│Ghiculescu    │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Gheza Attila  │- judecător la Secţia  │
│Farmathy      │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mădălina Elena│- judecător la Secţia  │
│Vladu-Crevon  │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│              │- judecător la Secţia  │
│Maria Hrudei  │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Emilia Claudia│- judecător la Secţia  │
│Vişoiu        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Alina-Nicoleta│- judecător la Secţia  │
│Ghica-Velescu │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elena Diana   │- judecător la Secţia  │
│Tămagă        │de contencios          │
│              │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mariana       │- judecător la Secţia I│
│Hortolomei    │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Ponea         │civilă                 │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela     │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu    │II-a civilă            │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Oana    │- judecător la Secţia a│
│Surdu         │II-a civilă            │
└──────────────┴───────────────────────┘

    1. Pe rol se află Dosarul nr. 516/1/2023 având ca obiect recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi vizând următoarea problemă de drept: „Instanţa competentă material să soluţioneze cererea privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar.“
    2. Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este constituit conform prevederilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, respectiv art. 473 alin. (2) din Codul de procedură penală şi art. 31 alin. (4) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023.
    3. Şedinţa este prezidată de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Corina-Alina Corbu.
    4. La şedinţa de judecată participă doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
    5. Totodată, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Adina Andreea Ciuhan Teodoru, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 32 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
    6. După prezentarea referatului de către magistratul-asistent, preşedintele Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat, chestiuni prealabile de invocat, a solicitat doamnei procuror Antonia Eleonora Constantin să susţină punctul de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare ce face obiectul cauzei de faţă.
    7. Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că sesizarea îndeplineşte toate condiţiile de admisibilitate şi a solicitat stabilirea unui mod unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale în sensul de a se statua că, în interpretarea şi aplicarea art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă să soluţioneze cererea privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar este curtea de apel - Secţia de contencios administrativ şi fiscal.
    8. Preşedintele completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, doamna judecător Corina Alina Corbu, preşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a reţinut dosarul în pronunţare asupra recursului în interesul legii.
    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii,
    deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
    I. Problema de drept care a generat practica neunitară
    9. Prin recursul în interesul legii formulat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi s-a susţinut că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar referitor la instanţa competentă material să soluţioneze cererea privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar, în cauzele în care persoane aflate în executarea pedepsei închisorii invocă dreptul de a executa pedeapsa într-un penitenciar cât mai aproape de domiciliu.
    10. Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi a expus divergenţele existente în jurisprudenţă fără a formula un punct de vedere cu privire la problema de drept supusă dezlegării şi interpretării unitare.

    II. Dispoziţii legale relevante
    11. Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
    Articolul 9 - Activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate
    "(1) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate supraveghează şi controlează asigurarea legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate, prin exercitarea atribuţiilor stabilite prin prezenta lege. (...)
(2) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate exercită următoarele atribuţii administrative şi administrativ-jurisdicţionale:
    a) soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege;
    b) soluţionează plângerile privind stabilirea şi schimbarea regimurilor de executare a pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate;
    c) soluţionează plângerile deţinuţilor privind aplicarea sancţiunilor disciplinare;
    d) participă la procedura refuzului de hrană;
    e) participă, în calitate de preşedinte, la şedinţele comisiei pentru liberare condiţionată;
    f) exercită orice alte atribuţii prevăzute de prezenta lege.
(3) Atribuţiile administrativ-jurisdicţionale se exercită în cadrul procedurilor speciale prevăzute în prezenta lege şi se finalizează printr-un act administrativ-jurisdicţional, denumit încheiere. (...)"

    Articolul 45 - Transferarea persoanelor condamnate
    "(1) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii provizorii a regimului de executare, se dispune de către directorul penitenciarului, conform profilării penitenciarelor stabilite prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(2) Transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar, ca urmare a stabilirii sau schimbării regimului de executare a pedepselor privative de libertate sau pentru alte motive întemeiate, se dispune, la propunerea comisiei prevăzute la art. 32 sau la cererea persoanei condamnate, cu avizul comisiei prevăzute la art. 32, de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (...)"

    Articolul 56 - Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate
    "(...)
(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoştinţă de măsura luată. (...)
(7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia.
(8) Competenţa de soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.
(9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii. (...)"

    Articolul 57 - Asigurarea respectării drepturilor persoanelor condamnate
    "(1) Respectarea drepturilor prevăzute de lege pentru persoanele condamnate este asigurată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. (...)"

    12. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:
    Articolul 5 - Actele nesupuse controlului şi limitele controlului
    (…) „(2) Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.“ (…)

    Articolul 10 - Instanţa competentă
    "(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora de până la 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale, precum şi accesorii ale acestora mai mari de 3.000.000 de lei se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel. (...)
(3) Reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său. Reclamantul autoritate publică, instituţie publică sau asimilată acestora se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul pârâtului.
(4) Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va respecta şi atunci când acţiunea se introduce în numele reclamantului de orice persoană de drept public sau privat, indiferent de calitatea acestuia din proces."

    III. Examenul jurisprudenţial. Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti
    13. Într-o primă orientare a practicii se arată că revine judecătorului de supraveghere a privării de libertate competenţa soluţionării cererilor prin care se atacă actele emise de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în soluţionarea cererilor de transfer la alt penitenciar.
    14. În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere că executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate se realizează în conformitate cu dispoziţiile Codului penal, ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi că dreptul invocat de persoana privată de libertate este reglementat de art. 11 alin. (5) teza a II-a din lege şi art. 108 alin. (4) din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de liberate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, şi constă în dreptul persoanei condamnate de a executa pedeapsa într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu.
    15. Se mai susţine că, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, controlul asigurării legalităţii în executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate se face de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, care, potrivit alin. (3), îşi exercită atribuţiile administrativ-jurisdicţionale în cadrul procedurilor speciale prevăzute în lege. În acest scop, în temeiul art. 9 alin. (2) lit. a) din actul normativ menţionat, judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
    16. Raportat la dispoziţiile legale mai sus prezentate, la faptul că actul administrativ contestat este emis în legătură cu dreptul la transfer într-un penitenciar aflat cât mai aproape de domiciliu şi la împrejurarea că, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară, competenţa de soluţionare a cererii formulate aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    17. În susţinerea acestei opinii a fost avută în vedere şi Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, prin care, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, s-a stabilit că: judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar.
    18. Într-o a doua orientare a practicii se apreciază că Legea nr. 254/2013 nu cuprinde norme de competenţă specială pentru situaţia în care actul contestat este emis de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
    19. Astfel, prevederile art. 9 din această lege care reglementează activitatea judecătorului de supraveghere a privării de libertate indică doar competenţa de soluţionare a plângerilor deţinuţilor privind exercitarea oricărui drept al acestora prevăzut de lege, nu şi pentru cazul în care se contestă o soluţie de respingere a unei cereri de transfer.
    20. În susţinerea acestei opinii se arată că dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevăd posibilitatea persoanelor private de libertate de a formula plângere la judecătorul de supraveghere împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege, luate de către administraţia penitenciarului.
    21. Totodată, se subliniază că drepturile persoanelor private de libertate sunt reglementate de capitolul V din Legea nr. 254/2013, intitulat chiar „Drepturile persoanelor condamnate“, în articolele 58-80, fără a se regăsi, în acest capitol, dreptul la transfer sau dreptul de a executa pedeapsa într-un penitenciar aproape de domiciliu.
    22. Procedura reglementată de dispoziţiile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 vizează doar măsurile luate de administraţia penitenciarului în care se află încarcerate persoanele condamnate. Prin urmare, această procedură nu poate fi aplicată şi în situaţia în care persoanele condamnate sunt nemulţumite de deciziile autorităţii centrale.
    23. Nu există nicio dispoziţie legală care să confere judecătorului de supraveghere a privării de libertate posibilitatea de a anula o măsură a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, chiar dacă măsura se referă la o persoană privată de libertate din penitenciarul la care judecătorul a fost desemnat, astfel încât nu sunt incidente dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevede că „nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară“.
    24. Ca atare, se apreciază că actul contestat este un act administrativ, astfel cum acesta este definit de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 şi, fiind emis de o autoritate publică centrală, raportat la dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, competenţa de soluţionare în primă instanţă a cauzei îi revine secţiei de contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.
    25. În a treia orientare jurisprudenţială se susţine că judecătoriei în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere îi revine competenţa de soluţionare a cererii.
    26. În argumentare s-a reţinut ca actul atacat nu are caracter administrativ şi nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, astfel că în cauză competenţa de soluţionare revine instanţei de drept comun, nu celei specializate.
    27. Au mai fost avute în vedere ca temei al soluţiei de declinare la judecătorie dispoziţiile art. 56 alin. (9) din Legea nr. 254/2013, potrivit căruia competenţa de soluţionare a cererilor formulate de deţinuţi referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege revine judecătoriei în a cărei circumscripţie se află penitenciarul.

    IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
    28. Prin Decizia nr. 826 din 12 decembrie 2019 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 300 din 9 aprilie 2020, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiate criticile formulate, reţinând:
    "15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, mai întâi, că prevederile art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 se circumscriu celei de-a patra faze a procesului penal, şi anume fazei de executare, iar acest cadru reglementează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală, astfel încât aceasta nu este supusă regulilor de procedură care guvernează faza de judecată a procesului penal, având în vedere că situaţia juridică a persoanei condamnate nu este identică celei a inculpatului. Într-un sens similar s-a pronunţat Curtea în jurisprudenţa sa referitoare la Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 627 din 20 iulie 2006, abrogată prin Legea nr. 254/2013, de exemplu, prin Decizia nr. 462 din 15 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 384 din 7 iunie 2007. De aceea, în considerarea diferenţei mai sus arătate, legiuitorul poate reglementa, în materia executării pedepselor, o procedură specială de soluţionare a căilor de atac referitoare la exercitarea drepturilor persoanelor condamnate, stabilite prin Legea nr. 254/2013, fără ca în acest mod să fie încălcate dispoziţiile constituţionale privind dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare. De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în jurisprudenţa sa că garanţiile consacrate în materie penală de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale - egalitatea de arme, dreptul la apărare, contradictorialitatea - nu sunt aplicabile procedurilor privind executarea pedepselor. În acest sens sunt, de exemplu, Decizia din 22 februarie 1995 - A.B. împotriva Elveţiei, Cererea nr. 20.872/92, Decizia din 13 mai 2003 - Montcomet de Caumont împotriva Franţei, Cererea nr. 59.290/00, Decizia din 23 septembrie 2004 - Pilfa împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, Decizia din 27 iunie 2006 - Szabo împotriva Suediei, Cererea nr. 28.578/03, şi Decizia din 23 octombrie 2012 - Ciok împotriva Poloniei, Cererea nr. 498/10, paragraful 33.
16. Curtea a mai reţinut că în procedura de soluţionare a plângerii împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 254/2013, potrivit art. 56 alin. (3) din lege, persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deţinere, de către judecătorul de supraveghere a
    privării de libertate, alin. (4) al aceluiaşi articol stabilind că, în cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, audiere care va avea loc prin videoconferinţă, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deţinere, care înaintează declaraţia luată. Totodată, în procedura de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, pronunţată în soluţionarea plângerii, persoana condamnată are posibilitatea de a-şi formula apărările prin intermediul memoriilor şi concluziilor scrise, în temeiul art. 39 alin. (15) din lege, indiferent dacă este adusă sau nu la judecată. (...)
17. Analizând textul de lege criticat, în raport cu statuările de principiu mai sus enunţate, Curtea constată că acesta conferă în mod expres persoanelor condamnate dreptul de a face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor legale. Nu există nicio interdicţie pentru aceste persoane de a fi reprezentate în protejarea drepturilor lor de către un apărător, persoana condamnată putând să formuleze plângere în acest sens personal sau prin reprezentant.
18. Curtea reţine, totodată, că prin procedura specială prevăzută de art. 56 din Legea nr. 254/2013 se realizează o reparaţie în natură a dreptului încălcat, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 56 alin. (6) din lege, potrivit cărora «Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia şi pronunţă una dintre următoarele soluţii: a) admite plângerea, în tot sau în parte, şi dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun; b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz; c) ia act de retragerea plângerii.» Aşa cum se poate observa din textul citat, această procedură nu poate avea ca finalitate o simplă constatare a unor situaţii de fapt anterioare, ci încălcări actuale ale drepturilor persoanei condamnate, aşadar cât timp condamnatul este în viaţă. În acest mod se urmăreşte realizarea unui control judecătoresc asupra modalităţii în care administraţia penitenciarului respectă drepturile deţinuţilor, iar în caz de încălcare a lor, judecătorul de supraveghere poate obliga administraţia penitenciarului să ia măsuri pentru încetarea încălcării. Ca urmare, împrejurarea că un condamnat aflat în penitenciar a decedat este de natură a stinge orice litigiu în procedura menţionată, întrucât nu mai este posibilă obligarea administraţiei penitenciarului la luarea unei măsuri în sensul textului legal citat. Pentru eventualele încălcări ale drepturilor persoanei condamnate care a decedat, moştenitorii se pot adresa cu acţiune civilă instanţelor de drept comun în vederea obţinerii unor reparaţii financiare."

    V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
    29. În Cauza Rezmiveş şi alţii contra României, Hotărârea-pilot din 25 aprilie 2017, Curtea a constatat că a avut loc o violare a art. 3 al Convenţiei, reţinând în considerentele hotărârii menţionate (paragraful 72): „(...) încarcerarea nu determină pierderea drepturilor garantate de Convenţie. Dimpotrivă, în unele cazuri, deţinutul ar putea avea nevoie de o protecţie suplimentară din cauza vulnerabilităţii locaţiei sale şi pentru că este în întregime responsabilitatea statului. Curtea a reamintit în acest context că art. 3 impune autorităţilor obligaţia pozitivă de a se asigura că o persoană este deţinută în condiţii compatibile cu respectarea demnităţii umane, fără a fi supusă unor suferinţe sau greutăţi de o intensitate care să depăşească nivelul inevitabil de suferinţă inerent stării de detenţie.“
    30. În contextul principiilor şi exigenţelor convenţionale menţionate mai sus, aşa cum s-au configurat în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului, statul român, în cauza sus arătată, a susţinut în faţa instanţei europene că Legea nr. 254/2013 oferă o cale de atac preventivă şi efectivă.
    31. În Cauza Polyakova şi alţii contra Rusiei (având ca obiect plângerile vizând încălcări ale dreptului deţinuţilor la respectarea vieţii de familie ca urmare a deciziilor autorităţilor ruse privind transferul deţinuţilor postcondamnare) Curtea a stabilit că o parte esenţială a dreptului unui deţinut la respectarea vieţii de familie este ca autorităţile să îi permită acestuia sau, dacă este necesar, să îl asiste, să menţină legătura cu familia apropiată (a se vedea, cu referinţe suplimentare, Khoroşenko) şi că, în privinţa vizitelor la familie, art. 8 din Convenţie impune statelor să ţină seama de interesele condamnatului şi ale rudelor şi ale membrilor familiei acestuia. De asemenea, Curtea a constatat că plasarea unui condamnat într-o anumită unitate penală poate ridica o problemă în temeiul art. 8 din Convenţie dacă efectele acesteia asupra vieţii sale private şi de familie depăşesc greutăţile şi restricţiile „normale“ inerente însuşi conceptului de închisoare (a se vedea Khodorkovskiy şi Lebedev împotriva Rusiei) şi că, în acea cauză, având în vedere situaţia geografică a unităţilor penale îndepărtate şi realităţile sistemului de transport rusesc, deţinuţii trimişi să execute o pedeapsă departe de locuinţă şi membrii familiilor lor au suferit din cauza îndepărtării unităţilor.
    32. Curtea a reţinut că, deşi Convenţia nu acordă prizonierilor dreptul de a-şi alege locul de detenţie, iar faptul că deţinuţii pot fi separaţi de familiile lor şi găzduiţi la o oarecare distanţă de ei este o consecinţă inevitabilă a detenţiei lor, pentru a asigura respectarea demnităţii inerente persoanei umane, statele ar trebui să urmărească menţinerea şi promovarea contactelor deţinuţilor cu lumea exterioară.
    33. Pentru a atinge acest scop, dreptul intern ar trebui să ofere unui deţinut (sau, dacă este cazul, rudelor sale) o oportunitate realistă de a prezenta autorităţilor naţionale motivele împotriva alocării sale într-o anumită unitate penală şi să le pună în balanţă faţă de orice alte considerente în lumina cerinţelor art. 8 din Convenţie.

    VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
    34. Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 908 din 20 noiembrie 2017, prin care s-a stabilit că: „În interpretarea dispoziţiilor art. 56 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsuri pretins a fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate este competent să soluţioneze pe fond plângerea formulată, chiar dacă ulterior aceasta a fost transferată definitiv sau temporar.“
    35. Prin Decizia nr. 360 din 2 februarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.815/2/2017, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi judecătorul de supraveghere a privării de libertate la Penitenciarul Turnu Severin, vizând plângerea formulată de deţinutul D.G.M. privind exercitarea unor drepturi prevăzute de Legea nr. 254/2013, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    36. Prin Decizia nr. 2.670 din 22 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 799/1/2021*, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la Penitenciarul Deva, vizând cererea de modificare a dispoziţiei de transfer a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor şi aprobarea cererii de transfer în alt penitenciar, a stabilit că judecătorul de supraveghere a privării de libertate este competent să soluţioneze cauza cu motivarea că actul contestat de reclamant este emis în legătură cu dreptul său la transfer într-un penitenciar aflat cât mai aproape de domiciliu.
    37. Prin Decizia nr. 4.065 din 20 septembrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 332/57/2022, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictul negativ de competenţă ivit între judecătorul delegat pentru supravegherea privării de libertate şi Curtea de Apel Alba Iulia - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit că judecătorul de supraveghere a privării de libertate este competent să soluţioneze cauza cu motivarea că actul contestat de petent este emis în legătură cu dreptul său la transfer într-un penitenciar aflat cât mai aproape de Spitalul Penitenciar unde se află sub tratament.
    38. Prin Decizia nr. 6.221 din 23 noiembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 190/45/2020, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Iaşi - Secţia de contencios administrativ şi judecătorul delegat pentru supravegherea privării de libertate, în soluţionarea cauzei având ca obiect anularea dispoziţiei de transfer emise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a stabilit că este competentă Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ să soluţioneze cauza, cu motivarea că petentul a solicitat anularea unui act emis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi nu de către administraţia penitenciarului unde era încarcerat petentul. Or, potrivit art. 10 alin. (1) teza II-a din Legea nr. 554/2004, litigiile care privesc actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice centrale se soluţionează pe fond de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel.
    39. Prin Decizia nr. 4.689 din 14 octombrie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 347/45/2022, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Iaşi şi judecătorul delegat pentru supravegherea privării de libertate, în soluţionarea cauzei având ca obiect anularea dispoziţiei de stabilire a locului de detenţie emise de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, a decis că este competentă Curtea de Apel Iaşi - Secţia contencios administrativ să soluţioneze cauza, cu motivarea că petentul a solicitat anularea unui act emis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, şi nu de către administraţia penitenciarului unde era încarcerat petentul.
    40. Prin Decizia nr. 123 din camera de consiliu de la 13 ianuarie 2022, pronunţată în Dosarul nr. 4.987/2/2020, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Iaşi şi judecătorul delegat pentru supravegherea privării de libertate, în soluţionarea cauzei având ca obiect anularea deciziei directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin care a fost dispus transferul deţinutului la un alt penitenciar, a reţinut că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile de drept comun în materia contenciosului administrativ, respectiv cele ale art. 10 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 212/2018, competenţa aparţinând instanţei de contencios administrativ.
    41. Prin Decizia penală nr. 3.061 din 26 mai 2022, pronunţată în Dosarul nr. 838/1/2022, Secţia de contencios administrativ şi fiscal a instanţei supreme, învestită cu soluţionarea conflictului negativ de competenţă ivit între Curtea de Apel Iaşi şi judecătorul delegat pentru supravegherea privării de libertate, în soluţionarea cauzei având ca obiect anularea dispoziţiei Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de transfer în alt penitenciar, reţinând că actul contestat de reclamant este emis în legătură cu dreptul său la transfer într-un penitenciar aflat cât mai aproape de domiciliu, a apreciat că judecătorul de supraveghere a privării de libertate este competent să soluţioneze prezenta cauză.

    VII. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    42. În punctul de vedere formulat, prin raportare la situaţia ce face obiectul sesizării de recurs în interesul legii, în interpretarea şi aplicarea art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în esenţă, a susţinut că instanţa competentă material să soluţioneze cererea privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar este curtea de apel - secţia de contencios administrativ şi fiscal.
    43. În argumentarea punctului de vedere s-a arătat că actul administrativ tipic sau asimilat contestat în cauză este emis de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, instituţie de drept public, cu personalitate juridică, centrală, distinctă de penitenciarele din subordine, care are ca scop coordonarea şi controlul activităţilor unităţilor care se organizează şi funcţionează în subordinea sa.
    44. Totodată, s-a avut în vedere că în procedura specială prevăzută de art. 56 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate este conferită doar în situaţia contestării actelor şi măsurilor dispuse de administraţia locului de detenţie, entitate distinctă de Autoritatea Naţională a Penitenciarelor.
    45. Un alt argument în susţinerea punctului de vedere formulat a fost că Legea nr. 254/2013 nu consacră un drept al executării pedepsei într-un penitenciar aflat în proximitatea domiciliului persoanei condamnate. Sintagma „de regulă“ din cuprinsul normei juridice [art. 108 alin. (4) din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013] atestă faptul că situarea penitenciarului cât mai aproape de domiciliul condamnatului este un criteriu orientativ în stabilirea penitenciarului şi nu un drept al persoanei condamnate. O atare abordare a criteriului executării pedepsei într-un penitenciar aflat în proximitatea domiciliului persoanei condamnate se regăseşte şi în literatura de specialitate, precum şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, Curtea Europeană a stabilit că prin Convenţie nu se acordă persoanelor private de libertate dreptul de a alege locul de detenţie, iar faptul că aceste persoane sunt despărţite de familiile lor este o consecinţă firească a privării de libertate.
    46. Totodată, s-a precizat că Decizia nr. 14/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii nu este determinantă pentru soluţia ce se va pronunţa în cauză, deoarece decizia menţionată nu a avut în vedere situaţia în care actul contestat de către persoana condamnată ar fi un act al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin care s-a dispus transferul condamnatului în alt penitenciar. În ansamblul deciziei anterior menţionate transferul a fost calificat ca o situaţie de fapt şi, în contextul cazuisticii analizate în acea decizie în interesul legii, a primit o semnificaţie aparte, de vreme ce transferurile repetate între penitenciare, circumstanţe create în mod voluntar de autorităţi, pot fi privite ca obstacole în exercitarea efectivă a căii de atac puse la dispoziţia persoanelor condamnate de art. 56 din Legea nr. 254/2013.

    VIII. Opiniile exprimate de specialişti
    47. În considerarea art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, specialiştii din cadrul Universităţii Bucureşti, Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu, Universităţii de Vest din Timişoara şi Universităţii din Craiova au fost solicitaţi să exprime un punct de vedere asupra chestiunii de drept soluţionate diferit.
    48. VIII.1. În punctul de vedere formulat, Universitatea de Vest din Timişoara, în esenţă, a susţinut că în stadiul actual al legislaţiei române nu există configurat juridic un drept al condamnatului cu privire la executarea pedepsei într-un penitenciar situat în aproprierea domiciliului acestuia.
    49. În speţă, decizia de stabilire a locului de detenţie nu este o măsură a administraţiei unui anumit penitenciar, pentru cenzurarea căreia să fie necesară intervenţia judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ci o măsură a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu privire la care legea specială (Legea nr. 254/2013) nu conţine dispoziţii referitoare la competenţa de soluţionare.
    50. Prin decizia directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor se realizează o clasificare a penitenciarelor (Decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nr. 360/2020 privind profilarea locurilor de deţinere din subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cu modificările şi completările ulterioare) în funcţie de numărul locurilor de cazare disponibile, astfel încât să se poată asigura separarea pe regimuri de executare şi categorii de persoane custodiate, gestionarea judicioasă a spaţiilor şi pentru menţinerea unui echilibru just între interesele tuturor persoanelor custodiate. De aceea, există penitenciare de maximă siguranţă, de regim închis, de regim semideschis şi de regim deschis, corespondente ale regimurilor de executare recunoscute de lege. Condamnarea unei persoane la o pedeapsă ce atrage regimul închis poate să nu mai fie compatibilă cu criteriul penitenciarului aflat în proximitatea domiciliului, dacă în judeţul respectiv nu există un penitenciar de regim închis. Acelaşi raţionament este valabil pentru condamnaţii-femei, în raport cu existenţa unui singur penitenciar specializat la nivel naţional.
    51. Decizia directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor referitoare la stabilirea locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau decizia de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar sunt acte administrative emise de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dau naştere, modifică sau sting raporturi juridice, în accepţiunea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.
    52. În consecinţă, nefiind vorba de un drept protejat de legea specială a executării pedepselor, competenţa de rezolvare a cererilor în legătură cu acest pretins drept nu aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ci instanţelor de contencios administrativ de drept comun, determinate conform art. 10 din Legea nr. 554/2004, respectiv curţilor de apel.
    53. VIII.2. Universitatea „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi, în punctul de vedere transmis la dosarul cauzei, a susţinut că soluţionarea acestei solicitări de anulare a deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    54. Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reglementează cadrul general de contestare a unui act administrativ, ale cărei dispoziţii vor fi aplicabile numai în măsura în care, potrivit art. 5 alin. (2) din lege, nu există prevăzută printr-o lege organică o altă procedură judiciară (specială) de atacare a respectivului act administrativ. Prin urmare, instanţa de contencios administrativ şi fiscal analizează un act administrativ numai în condiţiile dispoziţiilor Legii nr. 554/2004, adică doar dacă nu există prevederi legale exprese (speciale) care să reglementeze o altă modalitate de contestare.
    55. Soluţia la problema de drept analizată rezidă din interpretarea dispoziţiilor cuprinse de art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 („Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă.“), în special teza a II-a a normei, care reglementează un drept al persoanei private de libertate în executarea unei sancţiuni penale.
    56. Astfel, considerând că alegerea unui penitenciar situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, pentru executarea în acesta a pedepsei la care este supusă respectiva persoană, reprezintă (în mod evident) un drept recunoscut condamnatului, reiese fără dubiu că judecătorului de supraveghere a privării de libertate îi va reveni competenţa să judece plângerea formulată de către această persoană împotriva dispoziţiei prin care i-a fost stabilit locul de deţinere, potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013.
    57. Prin urmare, împotriva deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin care s-a stabilit locul de detenţie sau împotriva deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prin care se respinge cererea de transfer la alt penitenciar, formulată de către un deţinut, se va putea formula plângere în condiţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 (care să fie, ulterior, soluţionată potrivit textului respectiv - de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în procedura specifică îndeplinirii atribuţiilor particulare ale acestuia faţă de aducerea la îndeplinire a drepturilor şi libertăţilor acordate deţinuţilor).
    58. VIII.3. Facultatea de Drept din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, în punctul de vedere transmis la dosar, a susţinut că instanţa competentă material să soluţioneze cererea privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei şi/sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar este curtea de apel (secţia de contencios administrativ şi fiscal) de la domiciliul reclamantului/condamnatului.
    59. În susţinerea opiniei formulate s-a arătat că, în capitolul V al titlului III din Legea nr. 254/2013 (intitulat „Drepturile persoanelor condamnate“) nu este prevăzut un drept al condamnatului de a-şi alege locul unde execută pedeapsa privativă de libertate. De asemenea, nu este reglementat un drept de a executa pedeapsa cât mai aproape de domiciliu, cum nu este prevăzut niciun eventual „drept la transfer“ într-un loc de detenţie care este mai apropiat domiciliului decât cel în care este în curs de executare pedeapsa privativă de libertate.
    60. Art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013 prevede că „Penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor. La stabilirea penitenciarului se are în vedere ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, ţinându-se seama şi de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă“.
    61. Menţionarea expresă a proximităţii penitenciarului de localitatea de domiciliu într-o normă care reglementează organizarea penitenciarelor furnizează un criteriu (important, de altfel) pe care îl va avea în vedere instituţia centrală care gestionează penitenciarele la nivelul întregii ţări. Acest criteriu va fi coroborat cu alte elemente, cum ar fi regimul de executare, ştiut fiind faptul că penitenciarele sunt profilate, de regulă, pe câte două regimuri de executare.
    62. Dintr-o altă perspectivă s-a susţinut că procedura reglementată de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 conferă judecătorului de supraveghere a privării de libertate competenţa de a soluţiona plângerile împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor luate de către administraţia penitenciarului în care este desemnat.
    63. Această procedură nu este aplicabilă în situaţia în care drepturile persoanelor condamnate sunt încălcate prin deciziile autorităţii centrale. Un argument în acest sens este regăsit în art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, text potrivit căruia, în cazul în care admite plângerea, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate „dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligă administraţia penitenciarului să ia măsurile legale care se impun“.
    64. Din dispoziţiile legale evocate rezultă că judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate dispune anularea unui act administrativ, cu condiţia ca emitentul acestui act să fie administraţia penitenciarului în care activează. Nu există nicio dispoziţie legală care să confere acestui judecător „pârghiile“ juridice necesare pentru a putea anula o măsură a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, chiar dacă măsura se referă la o persoană privată de libertate în penitenciarul la care judecătorul de supraveghere a privării de libertate este desemnat.

    IX. Raportul asupra recursului în interesul legii
    65. Judecătorii-raportori, prin raportul întocmit în cauza privind recursul în interesul legii promovat de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi, au constatat că recursul în interesul legii este admisibil, apreciind ca fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, respectiv art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, referitoare la titularul sesizării şi la existenţa unei chestiuni de drept care a fost soluţionată diferit de instanţele judecătoreşti, fiind depuse hotărâri definitive ce atestă existenţa unei jurisprudenţe neunitare referitoare la problema de drept care constituie obiectul recursului în interesul legii.
    66. Cu referire la problema de drept ce face obiectul sesizării, judecătorii-raportori, în esenţă, au reţinut că, în interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, competenţa de soluţionare a cererilor privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar revine curţii de apel, prin secţia de contencios administrativ sau completurile specializate în litigii de contencios administrativ.

    X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
    X.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii
    67. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi, în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă.
    68. Potrivit art. 514 din Codul de procedură civilă: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.“
    69. Potrivit art. 515 din acelaşi cod: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“
    70. Verificând regularitatea învestirii, în raport cu prevederile legale menţionate mai sus, care enumeră, în categoria subiecţilor de drept care pot promova recurs în interesul legii, colegiile de conducere ale curţilor de apel, se constată că prima condiţie referitoare la calitatea procesuală activă a titularului sesizării este îndeplinită.
    71. Verificând practica judiciară ataşată actului de sesizare, se constată că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie de admisibilitate prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, fiind făcută dovada că problema de drept care face obiectul sesizării a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care sunt anexate sesizării.
    72. Astfel, cu privire la competenţa de soluţionare a cererilor formulate de persoane condamnate, având ca obiect anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei sau a deciziei aceleiaşi autorităţi de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar, instanţele judecătoreşti, atât pe calea hotărârilor pronunţate asupra propriei competenţe, cât şi pe calea regulatoarelor de competenţă, au stabilit fie că această competenţă revine curţilor de apel, ca instanţe specializate în soluţionarea litigiilor de contencios administrativ privitoare la acte emise de autorităţi centrale, fie că revine judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    73. De asemenea, există hotărâri judecătoreşti prin care, în contestaţii la încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate, s-a statuat că stabilirea locului de detenţie şi transferul persoanei private de libertate nu pot fi supuse cenzurii judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    74. Este de menţionat că aceleaşi condiţii de admisibilitate a sesizării se regăsesc şi în cuprinsul prevederilor art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală.

    X.2. Analiza pe fond a problemei de drept
    75. Divergenţa jurisprudenţială este generată de abordarea diferită a dispoziţiilor legale supuse interpretării, pornind de la existenţa sau inexistenţa unui drept al persoanei condamnate de a executa pedeapsa într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu.
    76. Potrivit art. 9 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerile deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de această lege.
    77. În acelaşi sens, art. 56 alin. (2) şi alin. (6) lit. a) din Legea nr. 254/2013 stabileşte că împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de această lege, luate de către administraţia penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, iar acesta soluţionează plângerea prin încheiere motivată. În cazul admiterii plângerii, se dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administraţia penitenciarului ori obligarea administraţiei penitenciarului să ia măsurile legale care se impun.
    78. Împotriva încheierii persoana condamnată poate formula contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.
    79. Conform art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013, penitenciarul în care persoana condamnată execută pedeapsa privativă de libertate se stabileşte de Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi după criteriul ca acesta să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a persoanei condamnate, însă ţinându-se seama de regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, nevoile de reintegrare socială identificate, sex şi vârstă.
    80. De asemenea, conform art. 45 alin. (2) din aceeaşi lege, transferarea persoanelor condamnate în alt penitenciar se dispune de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
    81. Capitolul V din Legea nr. 254/2013 enumeră expres drepturile persoanelor condamnate: libertatea conştiinţei, a opiniilor şi a credinţelor religioase, dreptul la informaţie, dreptul la consultarea documentelor de interes personal, dreptul la asistenţă juridică, dreptul de petiţionare şi dreptul la corespondenţă, dreptul la convorbiri telefonice, dreptul la comunicări online, dreptul la plimbare zilnică, dreptul de a primi vizite şi dreptul de a fi informat cu privire la situaţiile familiale deosebite, dreptul la vizită intimă, dreptul de a primi, cumpăra şi deţine bunuri, dreptul la asistenţă medicală, tratament şi îngrijiri, dreptul la asistenţă diplomatică, dreptul la încheierea căsătoriei, dreptul de a vota, dreptul la odihnă şi repausul săptămânal, dreptul la muncă, dreptul la învăţământ, dreptul la hrană, ţinută, cazarmament şi condiţii minime de cazare.
    82. Se constată că în capitolul V al titlului III din Legea nr. 254/2013, ce reglementează drepturile persoanei condamnate, nu este prevăzut un drept al condamnatului de a-şi alege locul unde execută pedeapsa privativă de libertate.
    83. De asemenea, nu este reglementat nici dreptul de a executa pedeapsa cât mai aproape de domiciliu, cum nu este prevăzut nici un eventual „drept la transfer“ într-un loc de detenţie care este mai apropiat domiciliului decât cel în care este în curs de executare pedeapsa privativă de libertate.
    84. Formularea unei cereri de către o persoană condamnată cu privire la orice aspect intervenit pe parcursul executării pedepsei nu determină ipso facto includerea unui astfel de demers în categoria drepturilor persoanelor deţinute. Aceste drepturi sunt expres reglementate de lege, astfel încât nu orice solicitare formulată de un deţinut atrage aplicarea procedurii speciale.
    85. Argumente suplimentare rezultă din dispoziţiile art. 139 din Legea nr. 245/2013, potrivit cărora:
    "(1) Centrele educative şi centrele de detenţie sunt instituţii specializate în recuperarea socială a persoanelor internate, care se înfiinţează prin hotărâre a Guvernului, au personalitate juridică şi sunt în subordinea Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.
(2) Centrele educative şi centrele de detenţie se organizează şi funcţionează prin regulament, aprobat prin ordin al ministrului justiţiei, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
(3) În cadrul centrelor se pot înfiinţa, prin decizie a directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, secţii interioare sau exterioare, în raport cu regimurile de executare a măsurilor educative privative de libertate, sexul, vârsta persoanelor internate şi nevoile de protecţie, educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială ale acestora.
(4) În cadrul centrelor de detenţie, prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, se înfiinţează secţii de arestare preventivă pentru minorii arestaţi în curs de judecată.
(5) Persoana internată execută măsura, de regulă, în cel mai apropiat centru de localitatea de domiciliu, potrivit arondării stabilite de către directorul general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor."

    86. Totodată, art. 108 din regulamentul de aplicare a Legii nr. 254/2013, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 157/2016, cu privire la transferarea deţinuţilor, stabileşte:
    "(1) Comisia prevăzută la art. 32 din Lege face propuneri de transfer Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, în următoarele situaţii:
    a) stabilirea sau schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în situaţia în care acesta nu se încadrează în profilul unităţii;
    b) depăşirea capacităţii de cazare a penitenciarului;
    c) înscrierea deţinuţilor la cursuri de formare profesională ori de instruire şcolară;
    d) folosirea deţinuţilor la muncă, la activităţi de educaţie şi de asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
    e) în cazul deţinuţilor pentru care măsurile de siguranţă, de asigurare a ordinii şi disciplinei la nivelul penitenciarului sunt neîndestulătoare;
    f) pentru încheierea căsătoriei;
    g) alte motive temeinic justificate.
(2) Deţinuţii pot formula cereri de transfer în alt penitenciar. În cazul în care cererile de transfer sunt transmise Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, acestea se remit administraţiei penitenciarului, în vederea avizării de către comisia prevăzută de art. 32 din Lege.
(3) Cererilor formulate de alte persoane sau organizaţii nonguvernamentale li se vor da curs doar în măsura în care acestea sunt însuşite de către deţinuţi.
(4) Transferarea deţinuţilor la un alt penitenciar se face conform profilării penitenciarelor, stabilite prin decizia directorului general al Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor prevăzută laart. 45 alin. (1) din Lege şi va ţine cont, de regulă, ca penitenciarul să fie situat cât mai aproape de localitatea de domiciliu a acestora."

    87. Se constată, aşadar, că apropierea locului de deţinere de domiciliu reprezintă unul dintre criteriile ce trebuie avute în vedere la stabilirea penitenciarului, însă el nu are o valoare absolută, fiind în corelare cu alte aspecte, care ţin de specificul naţional, şi anume: regimul de executare, măsurile de siguranţă ce trebuie luate, dar şi de necesitatea ca administraţia să poată gestiona deplasările/transferările persoanelor condamnate între penitenciare şi să asigure condiţii cât mai bune de cazare acestora.
    88. Raţiunea ce exclude calificarea criteriului de alocare menţionat ca drept al persoanei condamnate se sprijină pe necesitatea de a exista un echilibru la nivelul sistemului penitenciar, apt a fi realizat doar de manieră centralizată, Administraţia Naţională a Penitenciarelor fiind instituţia chemată să coordoneze activitatea de executare a pedepselor la nivelul întregului sistem.
    89. Nu în ultimul rând se constată că stabilirea pe cale de interpretare a unui drept la executarea pedepsei în proximitatea domiciliului poate genera consecinţe insurmontabile, având în vedere că nu există un penitenciar în fiecare judeţ şi este necesar a fi asigurată şi departajarea pe regimuri de executare şi categorii de persoane custodiate pentru gestionarea judicioasă a spaţiilor şi menţinerea unui echilibru just între interesele tuturor persoanelor custodiate. În mod evident condamnarea unei persoane la o pedeapsă ce atrage regimul închis poate să nu mai fie compatibilă cu criteriul penitenciarului aflat în proximitatea domiciliului, dacă în judeţul respectiv nu există un penitenciar de regim închis. Acelaşi raţionament este valabil pentru condamnaţii-femei, în raport cu existenţa unui singur penitenciar specializat la nivel naţional.
    90. Prin urmare, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate verifica doar măsurile luate de administraţia penitenciarului, ce pot constitui încălcări ale drepturilor persoanelor private de libertate enumerate în capitolul V al legii, în vreme ce măsuri cum sunt cele luate de către Administraţia Naţională a Penitenciarelor, de respingere a cererilor de transfer, nu pot fi analizate pe calea plângerii reglementate de art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013.
    91. De asemenea, Convenţia europeană a drepturilor omului nu recunoaşte persoanelor private de libertate dreptul de a alege locul în care să execute pedeapsa.
    92. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că detenţia, ca orice altă măsură care privează o persoană de libertatea sa, implică limitări proprii unei asemenea situaţii, mai ales asupra vieţii sale private şi de familie pe timpul executării pedepselor sau a măsurilor privative de libertate, persoanele private de libertate continuând să se bucure de toate drepturile şi libertăţile fundamentale, mai puţin de dreptul la libertate.
    93. Curtea a reţinut că atât textul Convenţiei, cât şi reglementările internaţionale privind tratamentul deţinuţilor (Regulile penitenciare europene din 1987 şi din 2006, standardele anterioare ale Uniunii Europene şi ale Naţiunilor Unite, şi anume cele din 1973 privind Regulile minime ale Consiliului Europei pentru tratamentul prizonierilor, normele minime ale Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1955 pentru tratarea prizonierilor) permit familiilor persoanelor private de libertate să comunice cu acestea atât în scris, cât şi telefonic, astfel că dificultăţile cu care se pot confrunta solicitanţii nu sunt, prin urmare, excesive şi nu vor face viaţa de familie imposibilă (în acest sens cauzele Bădulescu contra Portugaliei, Ciupercescu contra României, Polyakova şi alţii contra Rusiei).
    94. Raportat la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7 martie 2017 în Cauza Polyakova şi alţii contra Rusiei, este de menţionat că regulile europene ale penitenciarelor recomandă alocarea deţinuţilor, pe cât posibil, în penitenciare din apropierea domiciliilor lor, scopul fiind facilitarea vieţii de familie şi a reabilitării persoanei condamnate.
    95. Această recomandare îşi găseşte reflectare şi în legea naţională, respectiv în art. 11 alin. (5) din Legea nr. 254/2013.
    96. În acest context, garanţiile specifice art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului se raportează la existenţa unor mecanisme de echilibrare a intereselor individuale şi publice concurente în evaluarea proporţionalităţii măsurii de alocare într-un anume penitenciar, neatrăgând însă calificarea ca drept al persoanei condamnate a recomandării de executare a pedepsei într-un penitenciar situat cât mai aproape de domiciliu.
    97. Ca atare, relevante în decelarea regulilor de competenţă sunt exclusiv normele naţionale. Or, Legea nr. 254/2013 cuprinde norme de competenţă numai cu privire la soluţionarea plângerilor deţinuţilor privind exercitarea drepturilor prevăzute de această lege.
    98. Stabilirea locului de executare a pedepsei privative de libertate într-un penitenciar cât mai aproape de domiciliu sau transferarea într-un astfel de penitenciar nefiind un drept al persoanei condamnate, cererea de anulare a deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor referitoare la stabilirea locului de executare sau transfer nu este de competenţa judecătorului de supraveghere a privării de libertate.
    99. Pe un alt palier de analiză, se constată că dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 254/2013 care stabilesc atribuţiile administrativ-jurisdicţionale ale judecătorului de supraveghere nu se referă la controlul măsurilor dispuse de autoritatea ierarhic superioară unităţii unde a fost desemnat. Soluţiile pe care le poate dispune judecătorul de supraveghere cu ocazia soluţionării plângerilor privind încălcarea drepturilor sunt detaliate în art. 56 alin. (6) din Legea nr. 254/2013, iar modificarea sau anularea poate privi exclusiv măsuri luate de administraţia penitenciarului în care judecătorul a fost delegat.
    100. În concluzie, cererea persoanei condamnate îndreptată împotriva deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor nu se referă la un drept protejat de legea specială a executării pedepselor, motiv pentru care nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care extrag din sfera competenţei instanţei de contencios administrativ controlul actelor administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
    101. Astfel, competenţa de soluţionare a cererilor de acest fel nu aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate, ci curţilor de apel, ca instanţe de contencios administrativ, determinate după rangul autorităţii al cărei act se atacă, în temeiul art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.
    102. Dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 254/2013 au fost supuse interpretării şi aplicării unitare instanţei supreme, care, prin Decizia nr. 14/2017, a stabilit competenţa în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate din cadrul penitenciarului a cărui administraţie a dispus măsurile prin care s-ar fi îngrădit exercitarea drepturilor persoanei condamnate, chiar dacă ulterior persoana condamnată a fost transferată definitiv sau temporar.
    103. Însă decizia menţionată rezolvă chestiunea de drept a competenţei între judecătorii de supraveghere a privării de libertate sub aspectul soluţionării unei plângeri formulate de un deţinut care apoi a fost transferat. Decizia nu este aplicabilă şi în cazul competenţei soluţionării cererilor care au ca obiect solicitările de transfer, cele două chestiuni fiind total diferite.
    104. Pe cale de consecinţă, raţionamentul instanţelor care au atribuit competenţa de soluţionare a cererilor prin care se atacă actele emise de directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor în favoarea judecătorului de supraveghere a privării de libertate nu îşi găseşte sprijin în normele supuse interpretării şi nici în considerentele deciziei interpretative ultim evocate.
    105. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 473 şi 474 din Codul de procedură penală,

    ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
    În numele legii
    DECIDE:
    Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Iaşi şi, în consecinţă, stabileşte că:
    În interpretarea şi aplicarea art. 9 alin. (2) lit. a) şi art. 56 alin. (2) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, precum şi a art. 5 alin. (2) şi art. 10 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, stabileşte că revine curţii de apel, prin secţia de contencios administrativ sau completurile specializate în litigii de contencios administrativ, competenţa de soluţionare a cererilor privind anularea deciziei directorului Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor de stabilire a locului de detenţie pentru executarea pedepsei sau a deciziei de respingere a cererii de transfer la alt penitenciar.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 aprilie 2023.

                    PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
                    CORINA-ALINA CORBU
                    Magistrat-asistent,
                    Adina Andreea Ciuhan Teodoru

    ------

Newsletter GRATUIT

Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii, DECIZIA nr. 3 din 24 aprilie 2023

Comentarii

Fii primul care comenteaza.

MonitorulJuridic.ro este un proiect:

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"