Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 3.345/1/2020
┌──────────────┬───────────────────────┐
│ │- preşedintele Înaltei │
│Corina-Alina │Curţi de Casaţie şi │
│Corbu │Justiţie - preşedintele│
│ │completului │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Mihaela │- preşedintele Secţiei │
│Ivanovici │I civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Marian Budă │- preşedintele Secţiei │
│ │a II-a civile │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Denisa │- preşedintele Secţiei │
│Angelica │de contencios │
│Stănişor │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I│
│Ţăndărescu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Andreia Liana │- judecător la Secţia I│
│Constanda │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Cristina │- judecător la Secţia I│
│Petronela │civilă │
│Văleanu │ │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia I│
│Puşcaşiu │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Valentin Mitea│- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Adina Georgeta│- judecător la Secţia I│
│Nicolae │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mari Ilie │- judecător la Secţia I│
│ │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Beatrice Ioana│- judecător la Secţia I│
│Nestor │civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Ileana Izabela│- judecător la Secţia a│
│Dolache-Bogdan│II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Elisabeta Roşu│- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Roxana Popa │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a│
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Eugenia │- judecător la Secţia a│
│Voicheci │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a│
│Poliţeanu │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Mărioara │- judecător la Secţia a│
│Isailă │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Diana Manole │- judecător la Secţia a│
│ │II-a civilă │
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Liliana Vişan │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal│
├──────────────┼───────────────────────┤
│Rodica Cosma │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├──────────────┼───────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
└──────────────┴───────────────────────┘
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii este legal constituit, în conformitate cu dispoziţiile art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă, raportat la art. 34 alin. (3) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna Diana Berlic, procuror şef serviciu al Serviciului judiciar civil din cadrul Secţiei judiciare. Magistratul-asistent învederează că la dosarul cauzei au fost depuse: raportul întocmit de judecătorii raportori, punctul de vedere al Ministerului Public şi opinia Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acordat cuvântul reprezentantului Ministerului Public asupra recursului în interesul legii. Reprezentantul procurorului general a solicitat respingerea sesizării ca inadmisibilă, deoarece a intervenit un reper jurisprudenţial, şi anume Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-81/19, astfel încât interesul soluţionării recursului în interesul legii nu mai subzistă. Preşedintele completului, doamna judecător Corina-Alina Corbu, constatând că nu mai sunt alte completări, chestiuni de invocat sau întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, a constatat următoarele: I. Temeiul juridic al recursului în interesul legii 1. Articolul 514 din Codul de procedură civilă prevede astfel: "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti." II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie 2. Sesizarea s-a făcut de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj, ataşându-se întreaga documentaţie constituită în legătură cu problema de drept ce face obiectul prezentului recurs în interesul legii. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii 3. Codul civil din 1864 Art. 1576 - Împrumutul este un contract prin care una din părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucruri, cu îndatorire pentru dânsa de-a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate. Art. 1578 - Obligaţia ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii. Art. 1579 - Regula cuprinsă în articolul precedent nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte. În acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeaşi calitate şi cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea preţului lor. Asemenea când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint şi s-a stipulat o restituţiune în aceeaşi specie şi calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul preţului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate. 4. Codul civil Art. 1488 - (1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate. [...] IV. Obiectul recursului în interesul legii. Orientările jurisprudenţiale divergente 5. Titularul sesizării susţine că a identificat hotărâri judecătoreşti relevante în practica instanţelor judecătoreşti, din care reiese faptul că nu există un punct de vedere unitar asupra chestiunii de drept supuse analizei, fiind identificate două orientări: 6. Într-o primă opinie, s-a apreciat că, într-o interpretare istorică a prevederilor Codului civil de la 1864, principiul nominalismului este reflectarea unui alt principiu, acela conform căruia, pe teritoriul României, plata se face în moneda LEU, cu indicativul bancar actual RON. Ca urmare, pentru plata în RON se va plăti aceeaşi sumă împrumutată, indiferent de variaţia acesteia în raport cu alte monede străine sau în raport cu inflaţia, dispoziţiile art. 1578-1579 din Codul civil de la 1864 fiind aplicabile împrumuturilor în bani. Art. 1578 din Codul civil de la 1864 se referă la bani, respectiv la moneda naţională (leu), şi nu la monedele altor state (valute). Distincţia este cu atât mai clară cu cât art. 1579 din actul normativ anterior menţionat se referă la împrumuturi de alte bunuri decât banii (monedele şi bancnotele cu putere circulatorie pe teritoriul României) cărora, în cazurile particulare prevăzute de art. 1579 din Codul civil de la 1864, li se aplică alte reguli decât aceea a nominalismului monetar. Regula de principiu pentru împrumuturile având ca obiect alte bunuri decât banii, care se aplică şi valutelor, este aceea prevăzută de art. 1576 din Codul civil de la 1864, potrivit căreia împrumutul este un contract prin care una dintre părţi dă celeilalte oarecare câtime de lucru, cu îndatorire pentru dânsa de a restitui tot atâtea lucruri, de aceeaşi specie şi calitate. În consecinţă, un împrumut în valută nu este, din punctul de vedere al art. 1578 din Codul civil de la 1864, un împrumut în bani, ci un împrumut de bunuri fungibile. Împrumuturile în valută au fost şi sunt permise de lege, având însă un regim juridic diferit de acela al împrumuturilor în lei, cel puţin din perspectiva regulii nominalismului monetar. Obţinerea (ipotetică) de către împrumutat a unei sume în valută nu i-ar fi permis să plătească bunuri sau servicii pe teritoriul României în valută, ci doar în moneda naţională leu, după efectuarea unei tranzacţii de schimb valutar. Art. 3 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, prevede expres că plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută“, care se pot efectua şi în valută. În conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (2) din Constituţia României, moneda naţională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul. În condiţiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organică, se poate recunoaşte circulaţia şi înlocuirea monedei naţionale cu aceea a Uniunii Europene. Astfel cum rezultă din definiţia de dicţionar a noţiunii de „monedă“ şi din teoria economică, „moneda“ reprezintă instrumentul care facilitează schimburile de bunuri şi servicii care, în lipsa monedei, s-ar tranzacţiona prin troc. În raport cu prevederile art. 2 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, operaţiunile valutare curente şi de capital se efectuează în mod liber între rezidenţi şi nerezidenţi, în valută şi în moneda naţională (leu). Potrivit art. 3 din Regulamentul Băncii Naţionale a României nr. 4/2005, plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 „Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută“, care se pot efectua şi în valută. Toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber, fie în moneda naţională (leu), fie în valută. Acordarea şi restituirea împrumuturilor se poate efectua şi în valută, iar împrumuturile bancare pot avea ca obiect şi alte lucruri decât bani. Spre exemplu, ele pot avea ca obiect şi valutele care, pentru a fi utilizate în scop de plată, trebuie să fie acceptate la plată, pe bază contractuală, de creditor, sau să fie schimbate în bani (moneda naţională), caz în care creditorul trebuie să le accepte plata în bani, cu excepţia situaţiei în care părţile au convenit altfel. Dispoziţiile legale mai sus citate operează o distincţie clară între moneda naţională, leul, şi monedele altor state, valutele, cum este euro, dolarul american sau francul elveţian. Moneda naţională poate fi folosită ca instrument de plată, având aptitudinea de a libera orice debitor, pe întreg teritoriul României, necondiţionat, în timp ce valutele au această aptitudine doar în măsura în care o atare utilizare le este recunoscută convenţional. Astfel cum s-a reţinut şi în literatura juridică mai veche, moneda naţională emisă de Banca Naţională a României are un curs legal, în sensul că orice bunuri şi servicii transmise, respectiv prestate pe teritoriul României pot fi schimbate, necondiţionat, în lei, în timp ce valutele au curs convenţional, respectiv aptitudinea lor de a plăti bunuri sau servicii se evaluează prin raportarea lor la un curs de schimb în lei, stabilit convenţional, iar utilizarea valutelor, ca instrumente de schimb, este permisă, pe baze contractuale, dar nu este obligatorie. Cursul valutar publicat de Banca Naţională a României este, din această perspectivă, orientativ, şi nu are valoare obligatorie. Oricare două părţi ale unui contract pot conveni asupra unui alt curs de schimb, ceea ce lipseşte de sens noţiunea de curs legal pentru orice valută şi susţine concluzia potrivit căreia doar moneda naţională are un curs legal. Faptul că, la momentul adoptării Codului civil din 1864, Principatele Unite nu aveau o monedă naţională, respectiv faptul că, la momentul primei sale emisiuni, leul românesc era o monedă cu titlu de metal preţios nu prezintă relevanţă în zilele noastre. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 au rămas în vigoare, fără a cădea în desuetudine, din 1864 până la 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, timp în care moneda naţională a apărut, a fost supusă bimetalismului, inflaţiilor specifice celor două războaie mondiale, perioadei în care leul nu a fost liber convertibil şi, în fine, perioadei leului de liberă convertibilitate, fără a suferi vreo modificare. Concluzionând, în condiţiile în care moneda euro, dolarul american sau francul elveţian reprezintă, pe teritoriul României, o valută, şi nu o monedă, acestea nu pot fi calificate, din punct de vedere juridic, drept monedă, sau bani, în sensul art. 1578-1579 din Codul civil din 1864. În consecinţă, principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din acelaşi act normativ, nu este aplicabil raporturilor juridice de împrumut încheiate în aceste monede. Principiile anterior enunţate sunt valabile şi sub imperiul noului Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, deoarece principiul nominalismului monetar este preluat într-o manieră principial identică şi în noul Cod civil, chiar dacă formularea este adaptată, prin dispoziţiile art. 1.488 alin. (1), care prevăd textual: „Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate.“ Această opinie este ilustrată în cuprinsul următoarelor hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, identificate astfel: - Decizia nr. 534/A/2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.729/235/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin nerecurare; – Sentinţa civilă nr. 215/2016, pronunţată în Dosarul nr. 330/1285/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă; apelul declarat a fost respins de către Curtea de Apel Cluj prin Decizia nr. 713 din 12 decembrie 2017, iar recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel a fost soluţionat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020, în sensul că instanţa a luat act de achiesarea tacită a recurentei la decizia recurată; – Decizia civilă nr. 972 din 7 mai 2018, pronunţată în Dosarul nr. 19.999/211/2015 al Tribunalului Specializat Cluj, definitivă prin respingerea ca tardiv a recursului de către Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 373 din 5 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr. 7. Potrivit celei de-a doua opinii, principiul nominalismului monetar este incident şi în cazul contractelor de credit încheiate între profesionişti şi consumatori în monedă străină, guvernate de legea română. Astfel, conform dispoziţiilor art. 1578 din Codul civil de la 1864, „Obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii“. Textul este preluat într-o manieră principial identică şi în noul Cod civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2010, chiar dacă formularea este adaptată, prin dispoziţiile art. 1.488 alin. (1), care prevăd textual: „debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale datorate“. Pornind de la dispoziţiile legale anterior evocate, nominalismul monetar presupune o egalitate cantitativă, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire rezultate dintr-un contract de împrumut de consumaţie, având ca obiect o sumă de bani, va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, indiferent de fluctuaţiile monedei convenite. Astfel, în virtutea principiului menţionat, moneda ajunge să aibă, din punct de vedere juridic, o valoare stabilă, chiar dacă, în plan economic, valoarea de piaţă a monedei poate fi variabilă, în funcţie de diferiţi indici, cum ar fi, spre exemplu, cursul de schimb într-o altă monedă. În baza normei menţionate anterior, un împrumut acordat într-o anumită monedă trebuie să fie restituit, în lipsă de stipulaţie contrară, deoarece norma are un caracter supletiv, în aceeaşi monedă, indiferent de fluctuaţiile pe care le-ar putea suferi moneda respectivă pe piaţa valutară. Întrucât contractul de credit este o specie a împrumutului de consumaţie, chiar dacă este încheiat între un consumator şi un profesionist, aceste prevederi legale sunt aplicabile, deoarece, conform unui principiu unanim admis în dreptul privat, acolo unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Norma legală enunţată face parte din dreptul intern, însă nu se corelează, în mod necesar, cu moneda naţională, fiind aplicabil oricărui contract de împrumut în bani, indiferent de moneda în care s-ar încheia acesta, cu singura condiţie ca respectivul contract să fie guvernat de legea română. Acest principiu a fost preluat identic în noul Cod civil, fără a se face vreo distincţie, în raport cu natura monedei. Potrivit dreptului pozitiv român, nu există vreun motiv de nulitate a contractului care să derive exclusiv din alegerea de către părţi a unei monede străine, iar în condiţiile în care contractul de împrumut în monedă străină este valabil, potrivit dreptului naţional care guvernează contractul, devine pe deplin incident principiul legal al nominalismului, în lipsa unui acord diferit al părţilor, care să îl înlăture. Altfel spus, în lipsa unei distincţii, în funcţie de moneda în care s-a acordat împrumutul, norma menţionată se aplică analog şi în cadrul contractelor de credit încheiate în moneda naţională, asemenea contractelor de credit încheiate în monedă străină. Cu privire la consacrarea, prin textele normative evocate, a principiului nominalismului monetar, sunt relevante şi considerentele Deciziei nr. 62 din 7 februarie 2017 a Curţii Constituţionale. Soluţionând obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, s-a reţinut că regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumaţie este înscrisă în art. 1584 din Codul civil din 1865, respectiv art. 2.158 alin. (1) teza a doua din Codul civil. Conform acestor prevederi legale, principala obligaţie a împrumutatului este de a restitui „lucrurile împrumutate în aceeaşi calitate şi cantitate“, respectiv „aceeaşi sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeaşi natură şi calitate“. Dispoziţiile art. 1578 din Codul civil din 1865 consacră obligaţia împrumutatului de a restitui aceeaşi sumă numerică înscrisă în contract, ceea ce, în doctrină, a fost numit principiul nominalismului. De asemenea s-a constatat că această dispoziţie legală are caracter supletiv, astfel că părţile au posibilitatea să deroge de la principiul nominalismului, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. În paragraful nr. 38 al aceleiaşi decizii a Curţii Constituţionale se menţionează că, în virtutea principiului nominalismului monetar, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia. Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede, comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, niciun act normativ neinterzicând acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină. Această opinie este ilustrată prin următoarele hotărâri judecătoreşti cu caracter definitiv, care au fost identificate astfel: - Decizia civilă nr. 276 din 11 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 19.317/211/2016 şi Decizia nr. 267 din 8 septembrie 2020, pronunţată în Dosarul nr. 4.120/182/2016, definitive, ambele dosare ale Curţii de Apel Cluj; – Decizia nr. 607/2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 1.508/328/2016, definitivă prin nerecurare; – Decizia nr. 981/A/2018 a Tribunalului Specializat Cluj, pronunţată în Dosarul nr. 14.719/211/2016, definitivă prin respingerea recursului prin Decizia civilă nr. 361 din 27 iunie 2019 a Curţii de Apel Cluj, pronunţată în dosarul cu acelaşi număr; – Decizia civilă nr. 42R/18 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VI-a civilă, pronunţată în Dosarul nr. 23.392/299/2016*, definitivă; – Decizia civilă nr. 534/R din 18 iunie 2018 a Curţii de Apel Timişoara, pronunţată în Dosarul de recurs nr. 1.734/325/2018, definitivă; – Decizia nr. 218 din 13 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Galaţi, pronunţată în Dosarul nr. 11.360/231/2016, definitivă. 8. Deşi, în integralitate, jurisprudenţa identificată pentru a pune în evidenţă cele două opinii divergente are în vedere dispoziţiile ce reglementează nominalismul monetar în Codul civil de la 1864, deoarece prin aceste hotărâri se analizează caracterul abuziv al unor clauze stipulate în contracte încheiate în perioada 2006-2009, titularul sesizării apreciază că dezlegarea în drept obligatorie, solicitată instanţei supreme, va fi, în egală măsură, utilă şi în cazul contractelor încheiate sub imperiul Codului civil, ulterior datei de 1 octombrie 2011. V. Punctul de vedere al Colegiului de conducere al Curţii de Apel Cluj 9. Cu privire la admisibilitatea prezentului demers, instanţa de sesizare a invocat dispoziţiile Deciziei nr. 16 din 20 mai 2019, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, denumită, în continuare, Decizia nr. 16/2019, care a sintetizat reperele procedurale ale unificării practicii, în general şi în ceea ce priveşte recursul în interesul legii, în particular. 10. În concret, prin această decizie (paragrafele 38 şi următoarele), instanţa supremă, cu rol esenţial în unificarea practicii judiciare, a reţinut, prin considerente decizorii, relevante din perspectiva admisibilităţii recursului în interesul legii că, deşi dispoziţiile art. 515 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă şi cele ale art. 330^5 din Codul de procedură civilă de la 1865 nu conţin vreo diferenţă de substanţă, sub imperiul noului Cod de procedură civilă, se impune reconsiderarea aprecierii făcute asupra cerinţei de a se constata existenţa unei practici neunitare la nivelul mai multor curţi de apel, considerându-se suficientă demonstrarea acestei condiţii, şi în cazul în care practica neunitară este ilustrată prin hotărâri judecătoreşti definitive provenind de la o singură curte de apel sau de la un număr restrâns de curţi de apel. Această concluzie s-a impus, deşi sub imperiul vechiului Cod de procedură civilă au fost respinse sesizări pentru soluţionarea unor recursuri în interesul legii pentru acest motiv - existenţa unei practici neunitare la nivelul unei singure curţi de apel (spre exemplu, Decizia nr. 5 din 19 ianuarie 2009 şi Decizia nr. 6 din 26 septembrie 2010, pronunţate în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie). 11. Prin urmare, chiar dacă practica neunitară se constată la nivelul unei singure instanţe, promovarea unui recurs în interesul legii este admisibilă, deoarece dispoziţiile art. 515 din Codul de procedură civilă nu disting cu privire la numărul instanţelor aflate în divergenţă cu privire la o problemă de drept, şi nici cu privire la nivelul instanţelor, impunând doar ca problema de drept să fie identică şi practica neunitară să fie dovedită prin hotărâri judecătoreşti definitive: „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii.“ De asemenea, teza finală a art. 514 din Codul de procedură civilă face referire la probleme de drept „care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti“, fără vreo distincţie după cum instanţele judecă cauza în primă instanţă, în apel sau în recurs. Condiţia esenţială este însă ca hotărârile judecătoreşti să fie definitive. 12. Rezultă astfel şi se impune a fi relevat în acest context că dispoziţiile procedurale enunţate şi analizate nu fac referire la hotărâri judecătoreşti rămase definitive la instanţa competentă să judece în ultimul grad de jurisdicţie, în respectiva materie, sau instanţă de ultim nivel jurisdicţional (apel sau recurs, după caz). 13. În consecinţă, practica divergentă poate fi probată şi prin hotărâri judecătoreşti rămase definitive la prima instanţă sau la instanţa de apel, prin neexercitarea căii de atac sau prin respingerea sau anularea căilor de atac ca tardive, netimbrate, lipsite de interes sau exercitate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă etc., deci pentru orice motiv procedural care face cu neputinţă analiza în fond a problemei de drept care a fost soluţionată divergent. 14. Astfel cum s-a reţinut şi în paragraful 40 al Deciziei nr. 16/2019, în cazul în care practica neunitară se regăseşte în cadrul unei singure curţi de apel sau al instanţelor din circumscripţia acesteia, nu există vreun alt remediu pentru unificarea practicii, în condiţiile în care Codul de procedură civilă pune la dispoziţie exclusiv două mecanisme procedurale de unificare a practicii judiciare, şi anume: procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (menită să preîntâmpine apariţia practicii neunitare prin control a priori) şi procedura recursului în interesul legii (control a posteriori, ceea ce conduce la înlăturarea pentru viitor a practicii neunitare), dat fiind caracterul obligatoriu pentru instanţe a dezlegării date problemelor de drept judecate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, potrivit art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă, precum şi în cadrul procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, conform art. 521 alin. (3) din acelaşi act normativ. 15. Nu constituie un mecanism eficient de unificare a practicii nici dezbaterea problemelor de drept (soluţionate neunitar, prin ipoteză) în cadrul adunărilor generale ale judecătorilor, după procedura reglementată de art. 51 lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Un atare mecanism nu ar avea efectul obligativităţii pentru toate instanţele a unei eventuale soluţii unitare la care s-ar ajunge şi, în consecinţă, nu ar constitui un remediu pentru înlăturarea practicii neunitare. 16. Aceeaşi ineficacitate pentru unificarea practicii se remarcă şi în privinţa procedurii administrative reglementate de art. 25 şi 26 din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1.375/2015 pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, întrucât finalitatea acestor norme de rang inferior dispoziţiilor Codului de procedură civilă nu vizează şi nici nu ar putea viza adoptarea unor hotărâri cu caracter obligatoriu pentru participanţi sau pentru toate instanţele. Un astfel de efect îl pot avea doar hotărârile prealabile şi deciziile pronunţate în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, „Vicepreşedintele curţii de apel răspunde de organizarea întâlnirilor trimestriale ale judecătorilor din cadrul curţii şi al instanţelor din circumscripţia acesteia, în care vor fi dezbătute problemele de drept care au generat o practică neunitară.“ Întâlnirile pot fi organizate şi pe domenii de specializare, însă şi aceste întâlniri au o eficienţă limitată în unificarea practicii, deoarece punctul de vedere majoritar exprimat de participanţi nu are caracter obligatoriu. 17. În consecinţă, chiar dacă practica neunitară există la un singur tribunal, la o secţie a unei curţi de apel sau la mai multe instanţe din aria de competenţă a unei curţi de apel, promovarea unui recurs în interesul legii constituie unicul demers procedural posibil şi eficient pentru unificarea practicii, pentru ca o anumită interpretare a legii să dobândească caracter obligatoriu pentru instanţe, având drept efect unificarea, pentru viitor, a practicii judiciare, la nivelul tuturor instanţelor din ţară. 18. În concluzie, s-a observat că textele normative care reglementează instituţia recursului în interesul legii nu introduc condiţia ca practica neunitară să provină de la instanţe de ultim grad în materia respectivă sau de la mai multe instanţe, ci pretind doar ca practica neunitară să fie probată prin hotărâri judecătoreşti definitive. Or, o hotărâre judecătorească care tranşează fondul litigiului şi abordează o problemă de drept generatoare de practică neunitară poate rămâne definitivă, chiar la nivel de prima instanţă, prin neapelare, sau la nivelul instanţei de apel, prin nerecurare, prin respingerea recursului ca tardiv sau pentru orice alt motiv procedural, care face cu neputinţă analiza în fond a problemei de drept soluţionată divergent. 19. Faţă de aceste considerente, titularul sesizării a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă şi este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu solicitarea de a pronunţa o decizie prin care să asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii substanţiale mai sus evocate. VI. Punctul de vedere al Ministerului Public 20. Prin punctul de vedere depus, în principal, s-a apreciat că recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj este inadmisibil, nefiind făcută dovada perpetuării jurisprudenţei neunitare ulterior pronunţării Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 9 iulie 2020 în Cauza C-81/19. Făcând trimitere la jurisprudenţa sa anterioară, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit că art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care exclude din sfera de aplicare a acestei directive o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii, interpretat în lumina celui de-al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13/CEE, se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu fi instituit alte acorduri, întrucât se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte. În acest context s-a arătat şi că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE sunt îndeplinite, instanţei naţionale îi revine sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. Răspunzând primei întrebări din trimiterea preliminară formulată de Curtea de Apel Cluj, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a arătat că expresia „acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii“ în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE acoperă şi norme supletive, care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, întrucât normele din directivă nu fac nicio distincţie între, pe de o parte, prevederile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive. Aceasta este şi situaţia clauzelor din litigiul principal care prevedeau că „orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului“. Instanţa de trimitere a subliniat că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum este consacrat la art. 1578 din Codul civil de la 1864, dispoziţie de drept naţional şi a calificat-o ca o normă supletivă, aplicabilă contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel. În virtutea rolului Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, rezultat din art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene privind interpretarea actelor adoptate de instituţiile Uniunii, coroborat cu principiul aplicării directe şi prioritare a dreptului Uniunii, instanţele naţionale au obligaţia de a da o interpretare normelor legale aplicabile în cauză în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. În hotărârile anexate, Curtea de Apel Cluj, invocând în considerente şi hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-81/19, atunci când a analizat prevederile contractuale care stabileau că rambursarea creditului se face în moneda în care a fost contractat, a stabilit că aceasta reprezintă expresia principiului legal al nominalismului monetar, astfel încât se încadrează în excluderea prevăzută de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată, cu completările ulterioare. Prin urmare, jurisprudenţa anexată sesizării de recurs în interesul legii nu demonstrează caracterul neunitar al acesteia după pronunţarea hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza nr. C-81/19, ci, dimpotrivă, unificarea acesteia la nivelul instanţei care a formulat atât sesizarea de recurs în interesul legii, cât şi trimiterea preliminară. În subsidiar, pe fondul problemei de drept, s-a apreciat că principiul nominalismului monetar se aplică şi în ceea ce priveşte contractele de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii financiare în cadrul cărora creditul a fost acordat într-o monedă străină, iar plăţile se realizează tot în monedă străină. Astfel, obligaţia de restituire ar urma să aibă loc în acelaşi număr de unităţi monetare exprimate în convenţie, fără legătură cu eventuala schimbare a valorii între punctul de plecare şi scadenţă. VII. Punctul de vedere al specialiştilor 21. Facultatea de Drept a Universităţii Bucureşti a transmis următoarea opinie legală: Contractul de credit bancar este un contract nenumit, motiv pentru care principiul nominalismului monetar este aplicabil în condiţii foarte limitative. Împrumutul în monedă străină nu este un împrumut de consumaţie în bani. Cu atât mai puţin, creditul în monedă străină nu este un împrumut în bani, ci o formă de împrumut de consumaţie în bunuri fungibile, motiv pentru care principiul nominalismului monetar nu este aplicabil. Regula nominalismului monetar, prevăzută de art. 2.164 alin. (2) din Codul civil, nu se aplică nici împrumutului în valută, nici creditului în valută. În schimb, este aplicabilă regula prevăzută de art. 2.164 alin. (1) din Codul civil, conform căreia „în lipsa unei stipulaţii contrare, împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora“. Principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului şi defavorabil creditorului. Clauza de indexare, consolidare sau adaptare la impreviziune este o derogare convenţională de la principiul nominalismului monetar (care este o normă legală supletivă) şi reflectă valorismul contractual. O astfel de clauză, favorabilă creditorului, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv. Dimpotrivă, dacă amplifică dezechilibrul contractual, o asemenea clauză trebuie luată în discuţie, din oficiu, de către instanţă. O greşeală de apreciere a excluderii de la analiza caracterului abuziv poate determina răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate consumatorilor afectaţi de decizia judiciară. VIII. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale 22. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1 din 30 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 3.177/1/2016 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2017, a respins, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Dolj - Secţia a II-a civilă în Dosarul nr. 12.331/215/2015, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarelor chestiuni de drept: a) dacă prevederile art. 45 şi art. 48 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, art. 18 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor şi art. 6 lit. b) din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, se circumscriu obligaţiei legale a băncii în faza precontractuală de informare privind riscul ratei de schimb valutar; b) dacă dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, ce consacră principiul nominalismului monetar, sunt aplicabile într-o cauză în care se susţine că, deşi creditul a fost contractat în CHF, reclamanta nu a avut posibilitatea de a retrage creditul contractat în moneda acordată, deoarece moneda nu exista la momentul tragerii creditului decât scriptic; c) dacă dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 impun obligativitatea pentru o instituţie bancară de a insera întrun contract de credit în valută a unei clauze clare şi inteligibile privind riscul valutar. La nivelul Secţiei a II-a civile a instanţei supreme, au fost identificate ca fiind relevante, cu titlu exemplificativ, următoarele decizii: 1.367 din 15 iulie 2020, 1.404 din 21 iulie 2020, 1.803 din 1 octombrie 2020, 1.945 din 14 octombrie 2020, 1.984 din 15 octombrie 2020, 2.010 din 20 octombrie 2020 şi 2.297 din 12 noiembrie 2020. 23. Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 644 din 17 octombrie 2019, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1.578 alin. 2 din Codul civil din 1864, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 30 ianuarie 2020, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 1.578 alin. 2 din Codul civil din 1864 sunt constituţionale, în raport cu criticile formulate, în motivarea acesteia (paragraful 21) arătându-se că: „în acelaşi sens, în jurisprudenţa sa, [...] prin Decizia nr. 62 din 7 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, paragrafele 35-37, s-a reţinut că, alături de legislaţia specială, dreptul comun aplicabil contractelor de credit este reprezentat de art. 1584 din Codul civil din 1864, respectiv de art. 2.158 alin. (1) teza a doua din actualul Cod civil, ambele exprimând principiul nominalismului monetar. Curtea a reţinut, prin decizia menţionată, că, datorită caracterului supletiv al principiului nominalismului monetar, părţile au posibilitatea să deroge de la acesta, dacă se întruneşte acordul de voinţă în acest sens. Cu alte cuvinte, principiul nominalismului nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei din Codul civil şi nici acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză contractuală de indexare, al cărei scop este menţinerea valorii reale a obligaţiilor pe tot timpul executării lor. În cazul în care contractul nu cuprinde clauzele derogatorii menţionate, devine însă incidentă norma de drept comun în această materie, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1864 sau art. 2.164 alin. (2) din noul Cod civil, aplicarea sa fiind însă temperată în cazul intervenirii impreviziunii (…)“. IX. Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene 24. Prin Hotărârea pronunţată la 9 iulie 2020 în Cauza C-81/19, având ca obiect trimiterea preliminară a Curţii de Apel Cluj, s-a reţinut că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive. X. Raportul asupra recursului în interesul legii 25. Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege. XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie XI. I. Analiza condiţiilor de admisibilitate 26. Prioritar unei analize de fond a problemei de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a recursului în interesul legii, în raport cu prevederile art. 514 coroborate cu cele ale art. 515 din Codul de procedură civilă. 27. Art. 514 din Codul de procedură civilă prevede că pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti, colegiile de conducere ale curţilor de apel au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit. 28. Potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, „recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 29. Textele legale menţionate anterior determină aria restrictivă a examinării pe care o efectuează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept, această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti, dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 30. Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţia României, unicul şi fundamentalul scop al recursului în interesul legii este acela de a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. 31. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost sesizată în vederea soluţionării prezentului recurs în interesul legii de către Curtea de Apel Cluj, în baza Hotărârii Colegiului de conducere nr. 101 din 7 decembrie 2020, rezultând din cuprinsul sesizării că problema de drept vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar contractelor de împrumut încheiate pe teritoriul României, între un consumator şi un furnizor de servicii financiare, în cazul în care suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea împrumutului prin plăţi periodice (lunare) se realizează în aceeaşi monedă ar fi primit o dezlegare diferită în practica instanţelor judecătoreşti de la curtea de apel respectivă, precum şi a celor din ţară. 32. Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale anterior menţionate, se constată că este îndeplinită cerinţa legală privind titularul sesizării. 33. Cu privire la limitele sesizării, deşi aceasta priveşte contractele de împrumut în valută, încheiate de consumatori cu furnizori de servicii financiare şi se referă atât la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864, cât şi la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1.488 alin. (1) din Codul civil care reglementează principiul nominalismului monetar, se observă că materialele ataşate sesizării, potrivit art. 515 din Codul de procedură civilă, conţin hotărâri judecătoreşti definitive privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prin care s-a stabilit rambursarea sumei împrumutate în franci elveţieni (CHF) în aceeaşi monedă, stipulate în contracte de credit încheiate în perioada 2006-2009, înainte de intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, astfel încât nu se ridică decât problema incidenţei dispoziţiilor art. 1578 din Codul civil de la 1864. 34. Prima orientare jurisprudenţială minoritară este ilustrată prin anexarea a trei hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Cluj, prin care s-a constatat caracterul abuziv al clauzelor de „risc valutar“ din convenţiile de credit bancar. Argumentarea privind inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar, reglementat prin art. 1578 din Codul civil de la 1864 se întemeiază pe constatarea că francul elveţian, moneda creditului în care acesta se restituie de către consumatorul-debitor prin plăţile periodice, ar reprezenta, din punct de vedere juridic, valută, şi nu „monedă“ sau „bani“, avându-se în vedere principiile regulamentului valutar instituite de Banca Naţională a României (Regulamentul nr. 4/2005), privind obligativitatea efectuării plăţilor în monedă naţională (RON). Formulându-se observaţia că legea permite acordarea şi rambursarea creditelor în monedă străină, împrumutului de bunuri fungibile i s-ar aplica regula de principiu prevăzută de art. 1576 din Codul civil din 1864. 35. A doua orientare jurisprudenţială majoritară, dovedită de titularul sesizării prin ataşarea a şapte hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţe de pe raza Curţii de Apel Cluj, precum şi de alte curţi de apel din ţară, este fundamentată pe faptul că acele clauze care reproduc regula de drept instituită prin art. 1578 din Codul civil de la 1864, privind nominalismul monetar, în sensul că debitorul obligaţiei de restituire va fi eliberat prin plata sumei numerice prevăzute în convenţie, în moneda creditului, nu intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000 ce a transpus Directiva 93/13/CEE, instanţa neputându-le cenzura, cu consecinţa soluţiei contrare, a respingerii cererilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind moneda creditului. Potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG): „excluderea aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor din anumite contracte“. Aceste hotărâri judecătoreşti au integrat, în motivarea soluţiei, considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 3 martie 2017, prin care s-a admis obiecţia de neconstituţionalitate a legii pentru completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 50/2010, în legătură cu posibilitatea transpunerii legii, respectiv a principiului nominalismului monetar în domeniul contractual, în condiţiile în care acordarea creditului în monedă străină este permisă conform reglementărilor legale, precum şi privind caracterul supletiv al textului legal ce reglementează principiul nominalismului şi care, deci, nu se aplică acelui contract în care părţile au convenit în mod expres să înlăture incidenţa normei de drept comun din Codul civil sau acelui contract în care părţile au convenit în mod indirect derogarea de la acest principiu, introducând o clauză de indexare (paragrafele 37 şi 38 din decizie). 36. În vederea înţelegerii raţiunii pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii, se impune o prezentare a contextului factual şi normativ al pronunţării soluţiilor menţionate anterior. 37. Astfel, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 - act normativ pe care se întemeiază acţiunile soluţionate prin hotărârile judecătoreşti anexate sesizării - clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora „dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi“. În preambulul directivei se arată că: „se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive“. 38. Interpretarea unei norme de drept, realizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în exercitarea competenţei pe care pe care i-o conferă art. 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, este obligatorie nu doar pentru instanţa naţională care a iniţiat procedura de pronunţare a unei hotărâri preliminare, ci şi pentru celelalte instanţe naţionale sesizate cu o problemă identică. 39. Prin considerentele deciziei pronunţate în Cauza C186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti - S.A., care a constituit un reper jurisprudenţial important în soluţionarea acestor cauze de către instanţele judecătoreşti naţionale, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a impus o analiză succesivă a condiţiilor care trebuie verificate din perspectiva dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE. În concret, analiza care trebuie realizată de către instanţa naţională cu privire la caracterul abuziv al clauzelor contestate trebuie să vizeze, în mod succesiv, următoarele aspecte: în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional; subsecvent trebuie verificat dacă intră sub incidenţa noţiunii de „obiect principal al contractului“ caracterul clar şi inteligibil al clauzei, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut, iar dacă nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe. Astfel, neîndeplinirea uneia dintre condiţiile analizate succesiv face de prisos analiza celorlalte condiţii. 40. În aceeaşi decizie pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, cu privire la prima condiţie care se impune a fi analizată cu prioritate, se arată că: „articolul 1 alineatul (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii“ (paragraful 27), iar „pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante, independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în absenţa unui acord diferit între părţi în această privinţă“ (paragraful 29). 41. Este de menţionat şi cea mai recentă hotărâre pronunţată în Cauza C-81/19, la sesizarea Curţii de Apel Cluj, în legătură cu o clauză dintr-un contract de credit în franci elveţieni (CHF) care reflectă principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din Codul civil de la 1864, prin care Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii clauza contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ce reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă. 42. Pornind de la scopul recursului care, la rândul său, este parte a mecanismului pus la îndemâna instanţei supreme de a realiza interpretarea şi aplicarea unitară a legii, se constată că jurisprudenţa Secţiei a II-a civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în acelaşi sens. Astfel, în măsura în care clauza contractuală transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din Codul civil din 1864 şi prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu intră în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 şi nu poate forma obiectul cenzurii (e.g. Decizia nr. 1.945 din 14 octombrie 2020, Decizia nr. 2.010 din 20 octombrie 2020, Decizia nr. 2.297 din 12 noiembrie 2020, Decizia nr. 1.247 din 2 iulie 2020, Decizia nr. 1.984 din 15 octombrie 2020, Decizia nr. 1.803 din 1 octombrie 2020, Decizia nr. 1.367 din 15 iulie 2020, Decizia nr. 1.404 din 21 iulie 2020). 43. În cadrul celor trei hotărâri judecătoreşti ataşate primei orientări jurisprudenţiale minoritare, ce au determinat sesizarea pentru unificarea jurisprudenţei, se observă că analiza incidenţei principiului nominalismului monetar a fost efectuată, într-un mod similar, în cadrul primei condiţii privind exceptarea de la analiza caracterului abuziv, pentru ipoteza în care clauza reflectă dispoziţii din dreptul intern referitoare la nominalismul monetar. 44. Prima hotărâre, Decizia civilă nr. 534 din 9 martie 2019 a Tribunalului Specializat Cluj, care conţine concluziile instanţei că nu era aplicabil contractului de credit dedus judecăţii principiul nominalismului monetar, consacrat de art. 1578 din Codul civil de la 1864, cuprinde totodată şi constatarea că, în concret, clauza de risc valutar nu cuprindea nicio referire la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar. Prin urmare, nu este cazul unei jurisprudenţe neunitare, întrucât instanţa nu a constatat transpunerea de către părţi a acestei reguli de drept în convenţia de credit, situaţia de fapt avută în vedere la soluţionarea cauzei fiind diferită. 45. Nici a doua hotărâre, respectiv Decizia civilă nr. 972 din 7 mai 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, nu evidenţiază existenţa unei jurisprudenţe neunitare. Pe de o parte, cauza are un alt obiect, clauzele deduse judecăţii în vederea constatării caracterului abuziv nu se referă la moneda creditului, ci privesc accesul băncii creditoare la disponibilităţile băneşti din conturile împrumutatului, precum şi dreptul acesteia de a reţine contravaloarea debitelor aferente creditului. Pe de altă parte, de asemenea, instanţa a constatat că nu era cazul unei transpuneri de către părţi a unei reguli de drept în convenţia de credit, întrucât clauza de risc valutar nu cuprindea nicio trimitere la dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar. 46. În fine, a treia hotărâre, respectiv Sentinţa civilă nr. 215 din 25 ianuarie 2016 a Tribunalului Specializat Cluj, este rămasă definitivă prin Decizia nr. 222 din 30 ianuarie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă. Instanţa supremă nu a efectuat controlul de legalitate în recurs asupra deciziei pronunţate în apel de Curtea de Apel Cluj, ci a luat act de achiesarea tacită a recurentei-pârâte la decizia prin care s-a menţinut sentinţa primei instanţe. Prin hotărârea tribunalului s-a reţinut că regula de principiu pentru împrumuturile în valută nu ar fi cea prevăzută de art. 1578 din Codul civil din 1864, în legătură cu care se reţine caracterul imperativ al normei, ci norma supletivă prevăzută de art. 1576 din Codul civil de la 1864. Interesul unei calificări a normelor ce alcătuiesc regimul juridic de drept comun al contractului de credit, determinat de obiectul obligaţiei de restituire, era legat direct de consecinţa inaplicabilităţii excepţiei prevăzute de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 în ipoteza unei norme supletive. 47. Este de observat că această hotărâre judecătorească, ce susţine prima opinie jurisprudenţială minoritară, este anterioară pronunţării la 20 septembrie 2017 a hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti - S.A., care a clarificat această problemă, în sensul că în posibila arie de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări contractuale de la acestea, în acelaşi sens fiind şi hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în Cauza C-81/19, astfel încât nu subzistă nici interesul unei eventuale reformulări a problemei de drept supuse analizei, pentru pronunţarea recursului în interesul legii. 48. Ceea ce se observă din analiza hotărârilor judecătoreşti prin care acţiunile reclamanţilor consumatori au fost respinse, încadrate de titularul sesizării în a doua orientare jurisprudenţială majoritară, este faptul că nu relevă aceeaşi chestiune de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, adică aplicarea şi interpretarea diferită a normei de drept ce reglementează principiul nominalismului monetar, respectiv a art. 1578 din Codul civil de la 1864, în legătură cu care a fost formulată sesizarea, ci posibilitatea instanţei de a analiza, din perspectiva caracterului abuziv, clauza care a preluat în contract principiul nominalismului monetar. Nu este deci îndeplinită condiţia jurisprudenţei diferite în problema de drept semnalată, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă. 49. Având în vedere obiectul cauzelor soluţionate prin hotărârile judecătoreşti ataşate sesizării, şi anume nulitatea clauzelor din contracte de credit bancar, în virtutea dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 193/2000, se ridică problema măsurii în care clauza nenegociată referitoare la rambursarea creditului în moneda acestuia reprezintă o transpunere contractuală a principiului nominalismului reglementat prin dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864. Or, obiectul sesizării, în cadrul acestui mecanism de unificare a practicii judiciare, nu poate privi decât una sau mai multe dispoziţii legale care au fost interpretate şi aplicate în mod diferit, nu şi o clauză contractuală. 50. Premisele recursului în interesul legii sunt acelea că o prevedere legală conţine reglementări îndoielnice, lacunare ori neclare, necesar a fi lămurite, sub aspectul interpretării, pentru înlăturarea unei aplicări neunitare a acesteia. Per a contrario, nu sunt asigurate aceste premise când sesizarea vizează aplicarea unei dispoziţii legale neechivoce la elemente de fapt ale cauzei, respectiv modalitatea în care judecătorii extrag esenţa unei dispoziţii cu caracter general şi impersonal şi o aplică diverselor cazuri concrete. Revine instanţelor de judecată rolul de a realiza o aplicare cazuală, care presupune studiul circumstanţelor particulare ale cererii, iar apoi, calificarea ei juridică şi, ulterior, pentru emiterea actului jurisdicţional final, aplicarea normei incidente. 51. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, cu aplicarea legii, în scopul soluţionării cauzelor respective, un asemenea atribut intrând şi fiind necesar să rămână în sfera de competenţă a instanţelor de judecată. 52. Sesizarea privind aplicarea principiului nominalismului monetar, în cazul în care suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea se realizează în aceeaşi monedă, ridică o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale considerate a fi incidente în speţă, întrucât stabilirea dacă o clauză nenegociată, dintr-un contract de credit încheiat cu un consumator, integrează dispoziţia legală ce reglementează principiul nominalismului monetar în domeniul contractual, ori părţile au convenit, în mod expres, să înlăture incidenţa normei din Codul civil, ori au convenit, în mod indirect, derogarea de la regula de drept reprezintă chestiuni de fapt care se stabilesc cazual, în concret, pe baza evaluării directe a instanţelor. Rezultă, implicit, că şi aprecierea exceptării clauzelor respective de la mecanismul de control, pe fond, al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune care trebuie stabilită de către instanţe, în raport cu circumstanţele fiecărei speţe. 53. Prin urmare, pentru toate aceste considerente, condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, reglementate de art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă, nu sunt îndeplinite, astfel încât, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă cu referire la art. 514 din acelaşi act normativ, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj pentru pronunţarea unui recurs în interesul legii asupra următoarei probleme de drept: "Principiul nominalismului monetar, reglementat prin dispoziţiile art. 1578 din Codul civil de la 1864 şi art. 1.488 alin. (1) din noul Cod civil, este aplicabil şi contractelor de împrumut încheiate pe teritoriul României între un consumator şi un furnizor de servicii financiare, în cazul cărora suma împrumutată este stabilită în monedă străină, iar restituirea împrumutului prin plăţi periodice (lunare) se realizează în aceeaşi monedă?" Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 martie 2021. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE CORINA-ALINA CORBU Magistrat-asistent, Ileana Peligrad -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
