Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, domnul procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, excepţie ridicată de Gheorghe Nastasia în Dosarul nr. 7.511/315/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.199D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei, în principal, ca inadmisibilă, deoarece autorul acesteia nu invocă elemente de neconstituţionalitate a textului criticat, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, deoarece acest text îndeplineşte exigenţele clarităţii, previzibilităţii şi accesibilităţii specifice unei norme juridice, aşa cum acestea sunt stabilite inclusiv de jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia nr. 43 din 18 ianuarie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.511/315/2015, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Gheorghe Nastasia, apelant într-o cauză având ca obiect anularea unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii, întemeiat pe textul de lege criticat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagma „contra cost“ din textul criticat nu este explicată nici în cuprinsul acestuia, nici în altă parte a Legii nr. 38/2003, ceea ce „dă posibilitatea comiterii unor abuzuri de către agenţii statului“ în constatarea contravenţiilor reglementate de acest act normativ. În acest context apreciază că, în lipsa unei definiţii legale, sintagma trebuie interpretată semantic doar prin prisma Dicţionarului explicativ al limbii române, abordare care, din punct de vedere juridic, este imprevizibilă şi neaccesibilă. Ca atare, expresia implică o prestaţie oneroasă, dar, totodată, executată într-o convenţie sinalagmatică; cu alte cuvinte, cel care pretinde „costul“, la rândul său, execută o prestaţie. Însă, sintagma „contra cost“ nu implică neapărat o sumă de bani, preţul exprimat în bani fiind specific doar contractului de vânzare-cumpărare reglementat de Codul civil. Arată, cu titlu de exemplu, că este posibilă situaţia în care o persoană transportă cu propriul autoturism alte persoane decât cele din familia sa, în virtutea unor reparaţii pe care acestea din urmă i le-au efectuat la un imobil, astfel că persoana prestează aceste transporturi în mai multe rânduri, conform înţelegerii dintre părţi; de asemenea, se poate întâlni situaţia în care mai multe persoane fac împreună naveta la serviciu, iar proprietarul autoturismului le pretinde celorlalţi să îi asigure, cu rândul, alimentarea cu carburant. Ambele ipoteze descrise nu s-ar încadra în noţiunea „contra cost“, dar ar fi posibilă reţinerea unei contravenţii, potrivit legii. 6. Tribunalul Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, având în vedere faptul că orice formă de transport public de persoane trebuie să se încadreze în limitele fixate de Legea nr. 38/2003, care impune o procedură de urmat când se doreşte practicarea transportului public de persoane, contra cost, cu un autoturism; în cazul nerespectării acestor dispoziţii, ar fi vorba despre o practică de concurenţă neloială în raport cu persoanele care desfăşoară activităţi autorizate de taximetrie. Totodată, apreciază că nu există elemente care să determine caracterul neclar, imprecis sau imprevizibil al normei criticate, destinatarii acesteia având posibilitatea să îşi adapteze conduita la exigenţele impuse, în vederea bunei desfăşurări a activităţii de taximetrie, scopul reglementării fiind acela de a sancţiona contravenţional taximetria ilegală. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este, în principal, inadmisibilă, iar, în subsidiar, neîntemeiată. În argumentarea inadmisibilităţii apreciază că, în realitate, autorul excepţiei nu invocă elemente de neconstituţionalitate, ci este nemulţumit de modul de interpretare şi aplicare a prevederilor contestate de către autorităţile competente, ceea ce excedează atribuţiilor Curţii Constituţionale; în acest sens invocă jurisprudenţa constantă a instanţei de contencios constituţional, respectiv Decizia nr. 357 din 22 martie 2011, Decizia nr. 869 din 10 decembrie 2015, Decizia nr. 773 din 15 decembrie 2016 şi Decizia nr. 14 din 17 ianuarie 2017. În subsidiar, arată că prevederile contestate sunt corelate cu reglementarea-cadru în domeniul transporturilor, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile, astfel încât nu pot fi reţinute criticile privind neclaritatea/imprevizibilitatea sintagmei „contra cost“, respectiv criticile susţinute prin raportare la principiul constituţional al legalităţii. 9. Avocatul Poporului apreciază că textul criticat este constituţional şi respectă cerinţele constituţionale şi convenţionale privind claritatea legii şi invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, precum şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği împotriva Turciei, paragraful 70. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 45 din 28 ianuarie 2003, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 129/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 5 iunie 2015. Prevederile criticate au următorul conţinut: „(2) Este interzis transportul public, contra cost, de persoane cu un autoturism, fără a deţine pentru acesta, după caz, autorizaţie taxi valabilă sau copie conformă valabilă, potrivit prevederilor alin. (1)“. Articolul 7 alin (1) din Legea nr. 38/2003 , la care face trimitere textul criticat, are următorul conţinut: „(1) Transportul în regim de taxi sau transportul în regim de închiriere se execută numai de către transportatori autorizaţi, care deţin autorizaţii taxi valabile, în cazul transportului în regim de taxi, sau copii conforme valabile, în cazul transportului în regim de închiriere, eliberate în condiţiile prezentei legii, pentru fiecare autovehicul utilizat“. 13. În opinia autorului excepţiei, textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta sa privind cerinţele de accesibilitate, previzibilitate şi claritate a legii, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Analizând criticile de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 interzic efectuarea transportului public, contra cost, de persoane, fără autorizaţie taxi valabilă. 15. Curtea reţine că legea criticată - Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere - reglementează un subdomeniu din domeniul general al transportului public, acesta din urmă fiind reglementat, la rândul său, de Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 11 noiembrie 1999. Pentru înţelegerea terminologiei utilizate în cuprinsul textului de lege criticat, relevante sunt dispoziţiile art. 20 alin. (1) din ordonanţa menţionată, potrivit cărora „transportul de persoane sau de bunuri poate fi transport în interes public sau transport în interes propriu.“ Transporturile de interes public (sau transporturile publice) sunt definite la alin. (2) al art. 20 drept „transporturile executate de persoane juridice sau fizice, în condiţii nediscriminatorii de acces pentru terţi, pe baza unui contract de transport, contra plată.“ Art. 21 alin. (1) defineşte transportul în interes propriu ca fiind atât transportul în interes personal, cât şi transportul în folos propriu, astfel: „(1) Transportul în interes personal, executat de persoane fizice în vederea asigurării deplasării unor persoane sau bunuri, precum şi transportul în folos propriu, organizat de persoane fizice sau juridice pentru activităţile proprii autorizate, cu mijloacele de transport pe care le deţin în proprietate sau le folosesc în baza unui contract de închiriere sau leasing, este transport în interes propriu.“ 16. Diferenţa dintre cele două subcategorii constă, conform alin. (2) al art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997, în aceea că „transportul în folos propriu de bunuri şi de persoane trebuie să constituie accesoriul unei alte activităţi economice executate de persoana care îl organizează, iar bunurile transportate trebuie să fie proprietatea acesteia ori să fie rezultatul activităţii sale.“ De asemenea, definitoriu pentru transportul în interes propriu este aspectul reglementat de alin. (3) al art. 21, şi anume că „transporturile în interes propriu de persoane sau de bunuri se execută fără perceperea unui tarif sau a echivalentului acestuia în bunuri sau servicii.“ 17. Coroborând textele mai sus menţionate, rezultă, pe de o parte, faptul că specifică transportului de interes public este efectuarea plăţii contra serviciului de transport public şi, pe de altă parte, că nu poate exista transport în interes propriu de persoane dacă se percepe un tarif sau orice alt echivalent al acestuia în bunuri sau servicii. Cadrul legal incident transportului în interes propriu exclude, prin urmare, orice fel de plată, tarif sau echivalent al acestuia în bunuri sau servicii, ceea ce înseamnă că, în caz contrar, ne aflăm în ipoteza transportului public. 18. În ceea ce priveşte semnificaţia acesteia, Curtea reţine că sintagma utilizată în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997, respectiv „unui tarif sau a echivalentului acestuia în bunuri sau servicii“ este pe deplin lămuritoare şi aplicabilă, totodată, şi în contextul dispoziţiilor de lege criticate în prezenta cauză, şi anume art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, prin raportare la critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate. 19. Ambele sintagme - „contra plată“ [utilizată în cuprinsul art. 20 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997] şi „contra cost“ [din cuprinsul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003, criticate] au, în realitate, aceeaşi semnificaţie, şi anume aceea de obţinere a unui serviciu sau bun în schimbul unei plăţi sau altei valori, aceste sintagme fiind antonime ale noţiunii de „gratuit“. Pe de altă parte, noţiunea de „tarif“, utilizată în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997, reprezintă, conform Dicţionarului explicativ al limbii române, „preţ (stabilit oficial) pentru prestările de servicii, transportul de mărfuri şi de persoane, servicii poştale, telefonice, telegrafice, pentru radio, consum de energie electrică etc.“ 20. Legea nr. 38/2003 operează cu noţiunea de „tarif“, în acest sens relevant fiind art. 1^1 din lege, care cuprinde definiţii ale unor termeni. Exemplificativă, în sensul criticilor formulate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, este definiţia prevăzută la art. 1^1 lit. x) din Legea nr. 38/2003, potrivit căreia „tarif de pornire“ reprezintă „tariful exprimat în lei, înregistrat automat de aparatul de taxat la începutul cursei, care apare pe afişajul client odată cu activarea dispozitivului de control din poziţia de operare «Liber» în poziţia de operare «Ocupat» şi care este egal cu tariful de distanţă (lei/km).“ Curtea reţine, prin urmare, că, deşi nu beneficiază de o definiţie distinctă în cuprinsul Legii nr. 38/2003, este evident că sintagma „contra cost“ din cuprinsul art. 7 alin. (2) se subsumează semnificaţiei „tarifului“ ce rezultă din definiţia mai sus redată, aceasta din urmă fiind cuprinsă în cap. I - Dispoziţii generale din Legea nr. 38/2003, astfel că sintagma „contra cost“ nu poate avea altă semnificaţie decât cea a plăţii sumei de bani ce reprezintă aplicarea tarifului la respectiva cursă. 21. Pe de altă parte, chiar dacă semnificaţia noţiunii „contra cost“ nu ar fi strict legată de plata unei sume de bani, ci de o anumită contraprestaţie, aşa cum susţine autorul excepţiei, rezultă, în considerarea art. 20 alin. (2) şi a art. 21 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997, mai sus referite, că utilizarea oricărui echivalent al tarifului, sub formă de bunuri sau servicii, nu poate schimba regimul de transport public şi deci, nu poate justifica lipsa de incidenţă a normelor aplicabile acestui domeniu şi nici eludarea lor. 22. În considerarea celor de mai sus, Curtea constată că textul de lege criticat este suficient de clar şi previzibil pentru ca destinatarul său să îşi poată adapta conduita în funcţie de prevederile sale, că este utilizat un limbaj accesibil, care nu necesită o explicitare specifică, sensul terminologiei utilizate fiind unul comun sau care se poate înţelege cu uşurinţă în contextul cadrului normativ incident, respectiv Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere şi Ordonanţa Guvernului nr. 19/1997 privind transporturile. În concluzie, criticile de neconstituţionalitate formulate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie sunt neîntemeiate. Cât priveşte invocarea art. 11 alin. (1) şi (2), art. 20, art. 21 alin. (3) din Constituţie, precum şi a art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se constată că autorul excepţiei nu prezintă un raport de contrarietate dintre textul legal atacat şi aceste norme, astfel că, din această perspectivă, excepţia este nemotivată, deci inadmisibilă. 23. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Gheorghe Nastasia în Dosarul nr. 7.511/315/2015 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 38/2003 privind transportul în regim de taxi şi în regim de închiriere sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dâmboviţa - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 14 ianuarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef Claudia-Margareta Krupenschi ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
