Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Email RSS Trimite prin Yahoo Messenger pagina:  DECIZIA nr. 3.741 din 13 iulie 2023 referitoare la soluţionarea recursului declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a Încheierii de şedinţă din 14 iulie 2022 privind îndreptarea erorii materiale, precum şi a recursului formulat de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal Twitter Facebook
Cautare document
Copierea de continut din prezentul site este supusa regulilor precizate in Termeni si conditii! Click aici.
Prin utilizarea siteului sunteti de acord, in mod implicit cu Termenii si conditiile! Orice abatere de la acestea constituie incalcarea dreptului nostru de autor si va angajeaza raspunderea!
X

 DECIZIA nr. 3.741 din 13 iulie 2023 referitoare la soluţionarea recursului declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a Încheierii de şedinţă din 14 iulie 2022 privind îndreptarea erorii materiale, precum şi a recursului formulat de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal

EMITENT: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
PUBLICAT: Monitorul Oficial nr. 651 din 9 iulie 2024
Comenteaza legea
    Şedinţa de la 13 iulie 2023
    Dosar nr. 8.178/2/2021

┌───────────┬──────────────────────────┐
│Preşedinte │- X - judecător           │
├───────────┼──────────────────────────┤
│           │- X - judecător           │
├───────────┼──────────────────────────┤
│           │- X - judecător           │
├───────────┼──────────────────────────┤
│           │- X - magistrat-asistent  │
└───────────┴──────────────────────────┘


    Pe rol se află soluţionarea recursului declarat de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a Încheierii de şedinţă din 14 iulie 2022 privind îndreptarea erorii materiale, precum şi a recursului formulat de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.
    Dezbaterile şi susţinerile părţilor au avut loc în şedinţa publică din data de 22 iunie 2023, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la datele de 29 iunie 2023 şi 13 iulie 2023.
    ÎNALTA CURTE,
    asupra recursurilor de faţă,
    din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
    I. Circumstanţele cauzei
    1.1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii
    Prin cererea înregistrată la data de 22.12.2021, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul X a chemat în judecată pe pârâţii Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă şi Ministerul Afacerilor Interne, solicitând instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună, pe cale de ordonanţă preşedinţială:
    1. anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1.242 din 8 decembrie 2021, în ceea ce priveşte articolele din anexele la aceasta, care permit participarea la diverse activităţi numai persoanelor vaccinate/imunizate/testate;
    2. anularea parţială a anexei la Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 112/2021, în ceea ce priveşte articolele care permit participarea la diverse activităţi numai persoanelor vaccinate/imunizate/testate;
    3. suspendarea Hotărârii Guvernului nr. 1.242 din 8 decembrie 2021 în ceea ce priveşte articolele din anexele la aceasta, care permit participarea la diverse activităţi numai persoanelor vaccinate/imunizate/testate;
    4. obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru.

    Prin cererea înregistrată la data de 24.12.2021, reclamantul a transformat cererea de emitere a unei ordonanţe preşedinţiale într-o acţiune de drept comun şi a completat acţiunea, solicitând:
    1. în principal, anularea în întregime a Hotărârii Guvernului nr. 1.242 din 8 decembrie 2021 şi a Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 112/2021;
    2. în subsidiar, anularea parţială a Hotărârii Guvernului nr. 1.242 din 8 decembrie 2021 şi anularea parţială a anexei la Hotărârea Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 112/2021, în ceea ce priveşte articolele care permit participarea la diverse activităţi numai persoanelor vaccinate/imunizate/testate;
    3. în principal şi în subsidiar, suspendarea Hotărârii Guvernului nr. 1.242 din 8 decembrie 2021 în ceea ce priveşte articolele din anexele la aceasta, care permit participarea la diverse activităţi numai persoanelor vaccinate/imunizate/testate;
    4. în principal şi în subsidiar, obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă de timbru şi alte cheltuieli ocazionate de acest litigiu.

    La data de 27.12.2021, petentul X a depus o cerere de intervenţie accesorie în interesul reclamantului.

    1.2. Hotărârea instanţei de fond
    Prin Sentinţa civilă nr. 1 din 4 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a Contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
    - a respins excepţia lipsei calităţii Direcţiei generale juridice a Ministerului Afacerilor Interne de reprezentant al Ministerului Afacerilor Interne, ca neîntemeiată;
    – a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Afacerilor Interne;
    – a respins acţiunea introdusă de reclamantul X, împotriva pârâtului Ministerul Afacerilor Interne, ca fiind promovată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă;
    – a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Guvernul României, în privinţa capătului de cerere având ca obiect anularea H.C.N.S.U. nr. 112/2021, ca lipsită de obiect;
    – a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în privinţa capetelor de cerere având ca obiect suspendarea şi anularea H.G. nr. 1.242/2021, ca lipsită de obiect;
    – a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, ca neîntemeiată;
    – a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de suspendare, ca neîntemeiată;
    – a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile, ca neîntemeiată;
    – a respins excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiată;
    – a admis acţiunea introdusă de reclamantul X împotriva pârâţilor Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă;
    – a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul X, în interesul reclamantului;
    – în baza art. 6 din CEDO, a art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, a Deciziei CCR nr. 392/2021, a suspendat executarea faţă de reclamant a dispoziţiilor din anexele H.G. nr. 1.242/2021 care condiţionează accesul şi participarea reclamantului la servicii şi activităţi, indiferent de persoana fizică sau juridică, de drept privat sau de drept public, care le asigură sau care le organizează, de prezentarea dovezii trecerii prin boală/a dovezii realizării schemei complete de vaccinare/a dovezii testării, până la data încetării aplicabilităţii acestui act normativ;
    – a anulat H.G. nr. 1.242/2021 şi H.C.N.S.U. nr. 112/2021;
    – a obligat pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 70 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru;
    – a respins cererea reclamantului privind obligarea la plata cheltuielilor derivate din factura seria AV nr. 0152/31.12.2021, ca neîntemeiată;
    – a obligat pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă la plata către reclamant a câte unei sume de 10 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru.

    Prin Încheierea din camera de consiliu de la 4 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:
    - a admis în parte cererea formulată de petentul X privind îndreptarea erorilor materiale strecurată în minuta Sentinţei civile nr. 1 din data de 4.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 8.178/2/2021, privind cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul X şi intervenientul X împotriva pârâţilor Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă;
    – a îndreptat eroarea materială strecurată în minuta Sentinţei civile nr. 1/4.01.2022, pronunţată în Dosarul nr. 8.178/2/2021, de către Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, în sensul că în alineatul 16 al minutei se va menţiona: „Obligă pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, la plata către intervenient a câte unei sume de 10 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru“, în loc de „Obligă pârâţii Guvernul României şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, la plata către reclamant a câte unei sume de 10 lei, fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru“, cum din eroare s-a menţionat;
    – a respins în rest cererea de îndreptare a erorilor materiale, ca neîntemeiată.


    1.3. Căile de atac exercitate în cauză
    1.3.1. Pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi împotriva încheierii de şedinţă din 14 iulie 2022 privind îndreptarea erorii materiale.
    Prin cererea transmisă pe e-mail la 22.12.2022, pârâtul Guvernul României a criticat soluţia dată prin încheierea de şedinţă din camera de consiliu de la 14 iulie 2022, prin care s-a dispus obligarea Guvernului României la plata către intervenient a sumei de 10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru.
    Totodată, a criticat Sentinţa civilă nr. 1 din 4.01.2022, apreciind că a fost dată cu aplicarea greşită a legii, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.
    Invocând jurisprudenţa şi literatura de specialitate cu privire la faptul că interesul reprezintă o condiţie generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, recurentul-pârât a solicitat instanţei să constatate că, la acest moment, demersul judiciar având ca obiect suspendarea executării actului contestat a rămas lipsit de interes, întrucât actul nu mai este în vigoare, producându-şi efectele timp de 30 de zile, începând cu data de 9 decembrie 2021. În sprijinul celor susţinute, a redat din considerentele Deciziei nr. 1/2021 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Dosarul civil nr. 7.332/2/2020.
    A arătat că actul în discuţie şi-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care reclamantul şi intervenientul au dorit să le înlăture prin promovarea cererii de suspendare. În acest context, pentru a stabili dacă reclamantul şi intervenientul justifică, în continuare, un interes în susţinerea cererii de suspendare, ar trebui prefigurat folosul efectiv pe care l-ar obţine.
    Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului şi casarea hotărârii şi sub aspectul obligării Guvernului României la plata către intervenient a sumei de 10 lei cu titlul de cheltuieli de judecată, constând în taxa de timbru, ca neîntemeiată.
    Prin cererea transmisă pe e-mail la 3.01.2023, pârâtul Guvernul României a criticat Sentinţa civilă nr. 1 din 4.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, invocând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.
    Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a apreciat că instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală care cuprinde motive străine de natura cauzei.
    În esenţă, a învederat faptul că nu a regăsit în cuprinsul sentinţei atacate aspecte privind cercetarea judecătorească pe care instanţa a realizat-o cu privire la cererea de intervenţie accesorie a intervenientului X, soluţia de a admite cererea sa de intervenţie accesorie în interesul reclamantului X fiind lipsită de orice motivare, care să se circumscrie exigenţelor art. 61-64 din Codul de procedură civilă.
    În cauză, instanţa de fond nu a analizat cererea de intervenţie accesorie a intervenientului X, prin prisma justificării unui interes, conex interesului reclamantului, simpla existenţă a unor dosare similare aflate pe rolul instanţelor de judecată şi obţinerea unei practici judiciare favorabile, respectiv a relaţiei de prietenie cu reclamantul nu reprezintă justificarea unui interes în cauză.
    În ceea ce priveşte interesul reclamantului X de a formula cererea de chemare în judecată, instanţa de fond nu a indicat în motivare un interes propriu, determinat, care să justifice admiterea acţiunii.
    Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la un drept determinat/determinabil, legat de persoana reclamantului, care să fie afectat de măsurile propuse prin H.C.N.S.U. nr. 112/2021 sau dispuse ulterior prin H.G. nr. 1.242/2021, ci şi-a sprijinit soluţia de anulare a acestor acte administrative pe aprecieri şi consideraţii pur generale, fără legătură cu cauza şi cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă de instanţă.
    În ceea ce priveşte condiţia justificării unui interes personal constând în vătămarea drepturilor, a învederat faptul că reclamantul şi intervenientul nu justifică un interes legitim pentru promovarea acţiunii. În cuprinsul cererilor formulate, astfel cum au fost completate, reclamantul şi intervenientul nu au indicat şi nici nu au justificat folosul practic pentru ei înşişi, rezultat din anularea unor acte normative şi acte administrative emise de autorităţi publice, atât timp cât nu au invocat o vătămare concretă prin restrângerea drepturilor lor în condiţiile existenţei unei stări de alertă de natură epidemiologică.
    Mai mult decât atât, reclamantul şi intervenientul au contestat valabilitatea H.G. nr. 1.242/2021 şi H.C.N.S.U. nr. 112/2021 fără a indica o vătămare în concret a drepturilor, care sunt doar afirmate, cu caracter general, declarativ.
    A mai arătat recurentul-pârât că vătămarea interesului se apreciază prin raportare la noţiunea de interes legitim privat în cadrul contenciosului subiectiv, deoarece, conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
    Aşa fiind, a considerat că se poate statua că acţiunile persoanelor fizice se pot întemeia, ca regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi, iar, în mod excepţional, legea lasă posibilitatea de a nu fi declarate inadmisibile nici cererile unei persoane fizice care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiţia ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar faţă de invocarea unui drept subiectiv sau legitim privat, în condiţiile art. 8 alin. (1) şi (1^2) din Legea nr. 554/2004.
    În continuare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond s-a substituit reclamantului, considerând, fără temei, faptul că a solicita acestuia dovezi ale intenţiei de a merge la un spectacol de teatru sau de a se caza într-o unitate turistică reprezintă o sarcină excesivă, iar efectuarea unor demersuri, precum rezervarea de bilete, ar reprezenta acte inutile cel mai probabil prejudiciabile pentru reclamant. Lipsa acestor minime dovezi ale interesului părţii reclamante în cauză, dublată de aprecierea instanţei că interesul său nu trebuie justificat, reprezintă în fapt o lipsă de motivare a sentinţei pronunţate la judecata în fond a cauzei.
    Pentru aceste considerente, soluţia instanţei de fond de admitere a acţiunii/cererii de intervenţie accesorie este nelegală din perspectiva insuficientei motivări a existenţei unui interes al reclamantului/intervenientului (ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, dar şi ca urmare a cercetării în fond a cauzei).
    Totodată, a învederat că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acţiunii civile, instanţa trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obţine în ipoteza admiterii acţiunii. Or, dat fiind faptul că hotărârea de Guvern contestată nu mai este în vigoare, aceasta producându-şi efectele timp de 30 de zile de la data emiterii, reclamantul nu obţine niciun beneficiu ca urmare a soluţiei de anulare a actului administrativ.
    În acest sens a indicat cu titlu de jurisprudenţă deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 3.973/29.07.2020 (Dosarul nr. 8.143/3/2020), nr. 4.188/9.09.2020 (Dosarul nr. 152/32/2020) şi nr. 1/5.01.2021 (Dosarul nr. 7.332/20/2020), prin care instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că, deşi la momentul soluţionării acţiunii, destinatarii actului administrativ erau obligaţi să se supună măsurilor instituite, ulterior, actul legislativ în discuţie şia epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, acestea fiind supuse limitei temporale reglementate expres chiar în cuprinsul acestuia.
    Referitor la susţinerea că pandemia nu există la nivelul statului român, recurentul-pârât a precizat următoarele aspecte:
    Declararea pandemiei de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii are aplicabilitate directă pe teritoriul statului român, întrucât România a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la data de 8 iunie 1948, în urma acceptării Constituţiei O.M.S. adoptate la New York la 22 iulie 1946, prin Decretul nr. 965 din 22 mai 1948, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române nr. 125/1.06.1948.
    De asemenea, începând cu 31.08.2009, ca urmare a adoptării H.G. nr. 759/2009, România aplică Regulamentul sanitar internaţional 2005 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, adoptat la Geneva la 23 mai 2005.
    La data de 30 ianuarie 2020, directorul general al O.M.S. a declarat o urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională cu privire la epidemia provocată la nivel mondial de coronavirusul sindromului respirator acut sever 2 (SARS-CoV-2), care cauzează boala coronavirusului 2019 (COVID-19), iar, la data de 11 martie 2020, O.M.S. a evaluat drept pandemie situaţia cauzată de SARS-CoV-2.
    Declararea pandemiei de către directorul general al O.M.S. intră în competenţele acestuia potrivit normelor de drept internaţional public, iar aceasta este opozabilă şi României, în calitate de stat semnatar, producând efecte şi pe teritoriul României.
    Astfel de competenţe au fost recunoscute de statul român inclusiv în cuprinsul actelor normative, precum Legea nr. 55/2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, încuviinţată prin Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 19 martie 2020.
    Emergenţa infecţiei cu noul coronavirus sau coronavirusul sindromului acut respirator sever 2, denumit în continuare SARS-CoV-2, a condus la o răspândire rapidă a COVID-19 în întreaga lume, fapt ce a determinat Organizaţia Mondială a Sănătăţii să declare la data de 30 ianuarie 2020 COVID-19 o urgenţă de sănătate publică de interes internaţional, care a generat declararea pandemiei de COVID-19 în data de 11 martie 2020.
    A mai reiterat faptul că, la data de 30.01.2020, în contextul în care numărul de infectări cu virusul COVID-19 începea să se înmulţească şi zonele afectate să fie din ce în ce mai numeroase, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, dr. X, a declarat epidemia de COVID-19 ca o urgenţă de sănătate publică la nivel internaţional. Această calificare reprezintă cel mai înalt nivel de avertizare ce poate fi declarat de organizaţia creată în 1948 şi este un puternic semnal pentru statele membre la organizaţie că trebuie să ia urgent atitudine şi să acţioneze pentru a preveni o răspândire la nivel şi mai larg a epidemiei şi pentru a o ţine cât mai bine sub control, în eventualitatea în care aceasta deja se face simţită.
    Atât Constituţia României, cât şi documentul ce stă la baza Organizaţiei Naţiunilor Unite consacră, potrivit cu rolul lor, o normă imperativă a dreptului internaţional public, un jus cogens de la care nu este permisă în niciun fel derogarea, anume „pacta sunt servanda“, menit să confere siguranţă şi certitudine relaţiilor internaţionale fără a exista riscul ca una dintre părţi să nu îşi îndeplinească în mod discreţionar obligaţiile asumate. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă raporturile internaţionale se stabilesc între state, între organizaţii internaţionale de drept public sau între state şi organizaţii internaţionale de drept public.
    Astfel, prin Rezoluţia nr. 74/240 din 3.04.2020, Adunarea Generală a O.N.U. a recunoscut că „pandemia de COVID-19 necesită un răspuns global bazat pe unitate, solidaritate şi pe o cooperare multilaterală revigorat“ şi a încurajat statele să colaboreze pentru a găsi soluţiile potrivite pentru gestionarea şi depăşirea crizei sanitare.
    În plus, prin Rezoluţia Omnibus privind un răspuns coordonat şi comprehensiv la pandemia de COVID-19 din 10.09.2020, Adunarea Generală a calificat pandemia actuală ca „una dintre cele mai mari provocări la nivel global din istoria Naţiunilor Unite“ şi a indicat rolul de catalizator al acţiunilor şi măsurilor de răspuns pe care îl are O.M.S.
    Prin urmare, dată fiind relaţia dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional şi documentele adoptate la nivel internaţional, se poate considera că, în virtutea calităţii de stat membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi al Organizaţiei Naţiunilor Unite, din momentul declarării pandemiei de COVID-19 de către O.M.S. această măsură a devenit aplicabilă şi în România.
    De altfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa nr. 1.092/2021 pronunţată în Dosarul nr. 4.657/2/2021, a constatat, în mod just, faptul că sunt îndeplinite prevederile art. 3 lit. o) din Legea nr. 136/2020, precum şi faptul că din definiţiile stipulate se desprinde faptul că numai Organizaţia Mondială a Sănătăţii poate declara pandemia potrivit competenţelor sale care reies din constituţia sa (capitolul II).
    Astfel, din punct de vedere gramatical, sintagma utilizată de legiuitor la lit. c) a art. 6 este aceea de „certificare“, şi nu de „declarare, stabilire“ a pandemiei de C.N.S.U. Sensul comun al noţiunii de certificare este acela de a adeveri, a confirma, a întări (printr-un act) exactitatea, valabilitatea unui fapt, a unui înscris.
    Certificarea pandemiei are deci un caracter formal, întărind la nivel naţional starea de fapt a pandemiei cunoscută şi conştientizată erga omnes încă de la instituirea stării de urgenţă de către Preşedintele României prin Decretul nr. 195/2020 din 16 martie 2020, în preambulul căruia este constatată pandemia de COVID-19 în baza declaraţiei O.M.S.
    Prin urmare, instanţa de fond a ignorat aplicabilitatea dreptului internaţional şi a recunoaşterii pandemiei la nivel naţional prin actele normative incidente în cauză, în special Legea nr. 55/2020 (preambul).
    Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a apreciat că instanţa a pronunţat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
    A arătat că, analizând legalitatea hotărârii de Guvern, instanţa de fond a făcut o serie de observaţii care nu se susţin, cum este faptul că hotărârea de Guvern nu a fost adoptată la propunerea ministrului afacerilor interne, faptul că Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a formulat răspunsul la observaţiile Ministerului Justiţiei şi Consiliului Legislativ, instanţa de fond ignorând faptul că Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă este o structură operaţională în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, potrivit O.U.G. nr. 1/2014 şi O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne. În conformitate cu art. 7 din O.U.G. nr. 30/2007, ministrul afacerilor interne reprezintă Ministerul Afacerilor Interne personal sau poate împuternici în acest sens persoanele aflate în subordinea sa, iar soluţionarea observaţiilor a fost repartizată spre soluţionare de către ministrul afacerilor interne şefului acestei structuri.
    A considerat că este total greşită reţinerea de către prima instanţă a faptului că ministrul afacerilor interne nu şi-a asumat sub semnătură proiectul hotărârii de Guvern, supoziţie nefondată, bazată pe un simplu document depus la dosarul cauzei şi fără a efectua cercetarea judecătorească prin solicitarea documentelor care au stat la baza adoptării H.G. nr. 1.242/2021 de la emitentul Adresei nr. 30.175/8.12.2021.
    Totodată, a precizat că a ataşat, în copie certificată cu originalul, Adresa nr. 30.175/8.12.2021, prin care sunt înaintate, în original, către Secretariatul General al Guvernului proiectul Hotărârii Guvernului nr. 1.242/2021, răspunsul la observaţiile Ministerului Justiţiei şi nota de fundamentare a proiectului de act normativ semnată de ministrul afacerilor interne.
    Astfel, acest document face dovada deplinei asumări de către ministrul afacerilor interne a proiectului de act normativ şi a respectării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.
    Mai mult decât atât, chiar dacă au existat observaţii din partea Consiliului Legislativ, proiectul hotărârii de Guvern a fost promovat prin neacceptarea motivată a observaţiilor, avizul său nefiind obligatoriu, ci consultativ potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.
    În ceea ce priveşte evaluarea preliminară şi necesitatea adoptării măsurilor, recurentul-pârât a precizat că măsurile au fost adoptate ţinând seama de propunerile din hotărârile Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, dintre care ultima cu nr. 112/2021.
    Propunerile regăsite în H.C.N.S.U. nr. 112/2021 au fost elaborate în urma efectuării unei analize minuţioase a factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 5.12.2021 realizate de specialişti în domeniul sănătăţii publice şi al situaţiilor de urgenţă.
    A precizat că măsurile criticate au fost dispuse în temeiul art. 5 alin. (3) lit. f) din Legea nr. 55/2020, care stabileşte expres că măsurile pentru diminuarea impactului tipului de risc sunt: limitarea sau suspendarea pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici, şi nu în temeiul Legii nr. 136/2020.
    Relevant în aprecierea temeiniciei actului îl reprezintă faptul că la baza hotărârii contestate au stat analizele unor specialişti, reuniţi în Grupul de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, măsurile fiind propuse având în vedere evoluţia răspândirii infecţiei la nivel naţional şi riscurile pe care le poate genera, iar instanţa nu se poate substitui autorităţii într-o analiză de oportunitate, fără a depăşi limitele controlului jurisdicţional asupra excesului de putere.
    Analiza factorilor de risc din data de 5.12.2021 cuprinde toate elementele de fapt necesare pentru a lua o decizie informată, dar şi propunerea de a menţine starea de alertă.
    Legea nr. 55/2020 constituie cadrul legal al măsurilor excepţionale impuse de gestionarea situaţiei de criză, măsuri care, prin ele însele, afectează drepturi şi libertăţi ale cetăţenilor. Astfel cum rezultă din expunerea de motive a legii, raţiunea acesteia este de a constitui tocmai temeiul legal al restrângerii exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în acord cu imperativul constituţional statuat la art. 53 alin. (1) din Constituţia României.
    De asemenea, în cuprinsul documentului menţionat s-a arătat că, începând cu data de 26 noiembrie, a fost detectată răspândirea unei alte tulpini virale (Omicron) ce prezintă peste 30 de mutaţii în zona spike. Această nouă tulpină este considerată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii o variantă de îngrijorare. Pentru a controla răspândirea şi impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută sunt necesare continuarea campaniei de vaccinare şi menţinerea/adaptarea combinaţiei de măsuri de intervenţie non-farmaceutice care să asigure o apărare în straturi pentru menţinerea unei situaţii epidemiologice stabile.
    În continuare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că există discriminare atunci când a pus semnul egalităţii, fără niciun temei legal, între situaţia persoanelor care au trecut prin boală şi situaţia persoanelor care prezintă analize care atestă anticorpi neutralizanţi SARS-CoV-2, aprecierile instanţei fiind şi de data aceasta ipotetice, generale, neaplicate speţei deduse judecăţii.
    Măsurile contestate se circumscriu sferei drepturilor care pot fi restrânse de autorităţile competente şi reprezintă o restrângere, justificată obiectiv, a exerciţiului libertăţii de circulaţie şi a libertăţii întrunirilor. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că statele au rolul de organizator neutru şi imparţial, veghind totodată la amenajarea tuturor intereselor aflate în joc (a se vedea, mutatis mutandis, cauzele Aktas c. Franţei, Bayrak c. Franţei, Gamaleddyn c. Franţei, Ghazal c. Franţei, Singh c. Franţei, decizii din 30 iunie 2009).
    Pe de o parte, nu există discriminare când instituirea unor criterii „este justificată obiectiv de un scop legitim“. Ţinerea sub control a numărului de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări constituie „un scop legitim“.
    Pe de altă parte, scopul activităţii de vaccinare a populaţiei este asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, prin eliminarea sau reducerea morbidităţii, invalidităţii şi a mortalităţii prin boli transmisibile. Activitatea de vaccinare este o componentă principală, prioritară a sistemului de sănătate publică prin care se urmăreşte asigurarea sănătăţii indivizilor în cadrul unor comunităţi sănătoase.
    Pentru protejarea sistemelor de sănătate, reducerea morbidităţii şi a mortalităţii, precum şi relansarea economiilor la nivel global a fost nevoie de dezvoltarea, producţia şi distribuirea rapidă a vaccinurilor împotriva COVID-19 şi începerea vaccinării populaţiei. Este unanim acceptat pe scară largă că vaccinarea populaţiei împotriva COVID-19 este modalitatea principală de a controla această pandemie, de a putea relansa economia şi de a reveni la viaţa normală.
    Practic, vaccinarea nu este doar o chestiune privată; această procedură medicală vizează şi alte persoane. Dacă o persoană este vaccinată e mai puţin probabil să transmită viruşi altor persoane care fie nu pot fi vaccinate, fie vaccinurile nu sunt eficiente în cazul lor.
    Pe de altă parte, discriminarea se bazează pe noţiunea de „excludere de la un drept“, iar remediul specific, în cazul constatării discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului.
    Cu toate că se susţine existenţa unei discriminări prin adoptarea măsurilor analizate, nu se arată care este criteriul identificat, dintre cele prevăzute la art. 2 din O.G. nr. 137/2000. Atât timp cât legiuitorul a indicat în cuprinsul actului normativ referit criteriul de discriminare boală cronică necontagioasă, per a contrario, în speţă, COVID-19 fiind o boală contagioasă, care se transmite pe cale respiratorie, este evident că restrângerea activităţilor persoanelor care nu au luat un minimum de precauţie pentru prevenirea răspândirii virusului nu poate fi apreciată ca discriminatorie.
    În acelaşi sens este şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării, că reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă.
    În legătură cu principiul egalităţii regăsit la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, recurentul-pârât a arătat că nu se poate reţine încălcarea principiului egalităţii şi, implicit, existenţa unei discriminări decât atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă.
    Art. 14 din C.E.D.O oferă protecţie împotriva oricăror discriminări, dar orice diferenţă de tratament nu semnifică, în mod automat, încălcarea sa. Pentru ca o asemenea încălcare să se producă, trebuie stabilit că persoanele aflate în situaţii analoage sau comparabile beneficiază de un tratament preferenţial şi că distincţia nu îşi găseşte nicio justificare obiectivă sau rezonabilă.
    Cât timp la nivel mondial s-a apreciat că cea mai eficientă modalitate de stopare a transmiterii virusului o reprezintă vaccinarea, fiind aprobate în regim de urgenţă o serie de vaccinuri şi puse la dispoziţia populaţiei în mod gratuit, persoanele care aleg să participe la campaniile derulate de autorităţi se află într-o situaţie diferită de cei care optează în sens contrar.
    Pentru a modera afectarea sectoarelor sociale şi economice, în condiţiile în care au asigurat atât necesarul de vaccin, cât şi locuri de administrare gratuită a acestuia pentru populaţie, autorităţile au prevăzut ca desfăşurarea unor activităţi cu risc epidemiologic ridicat (care implică, prin specificul lor, adunarea împreună într-un spaţiu limitat a unui număr semnificativ de persoane) să aibă loc în condiţiile participării persoanelor imunizate prin vaccinare sau care prezintă dovada unui test negativ sau a trecerii prin boală în ultimele 180 de zile. Acest lucru era necesar pentru a limita apariţia infectării unui număr mare de persoane în acelaşi timp.
    În ceea ce priveşte considerentele reţinute cu privire la vaccinurile puse în circulaţie de Agenţia Europeană a Medicamentului, recurentul-pârât a indicat aspectele arătate în pct. (34) din preambulul Regulamentului 2021/953 al Parlamentului European şi al Consiliului: Regulamentul (CE) nr. 726/2004 stabileşte proceduri armonizate, care vizează toate statele membre, pentru autorizarea şi supravegherea la nivelul Uniunii a medicamentelor, ceea ce asigură introducerea pe piaţă şi administrarea în Uniune numai a medicamentelor de înaltă calitate.
    Drept rezultat, autorizaţiile de comercializare acordate de Uniune în temeiul regulamentului respectiv, inclusiv evaluarea aferentă a medicamentului în cauză în ceea ce priveşte calitatea, siguranţa şi eficacitatea, sunt valabile în toate statele membre. În plus, procedurile de monitorizare a eficacităţii şi de supraveghere a medicamentelor autorizate în temeiul regulamentului respectiv se realizează la nivel central pentru toate statele membre. Participarea statelor membre la analiza şi aprobarea evaluării este asigurată prin intermediul diverselor comitete şi grupuri. Autorizarea prin intermediul procedurii centralizate asigură încrederea în faptul că toate statele membre se pot baza pe datele privind eficacitatea şi siguranţa, precum şi pe consecvenţa calităţii loturilor utilizate pentru vaccinare.
    Totodată, instanţa trebuia să ţină seama de faptul că, alături de dovada vaccinării împotriva virusului SARS-CoV-2 şi trecerea a 10 zile de la finalizarea schemei complete de vaccinare, sunt prevăzute şi măsuri alternative: dovada unui rezultat negativ al unui test RT-PCR nu mai vechi de 72 de ore; dovada unui rezultat negativ certificat al unui test antigen rapid nu mai vechi de 24 de ore; dovada că persoana se află în perioada cuprinsă între a 15-a zi şi a 180-a zi ulterioară confirmării infectării cu SARS-CoV-2.
    Faptul că testarea nu este gratuită nu poate reprezenta un element discriminatoriu, ci este o consecinţă a propriei alegeri a fiecărei persoane, statul permiţând accesul la diferite evenimente condiţionat de una dintre măsurile mai sus expuse, măsuri necesare în contextul epidemiologie actual.
    A mai precizat că accesul la evenimente sociale este permis şi celorlalte persoane nevaccinate, cu asigurarea unei condiţii minimale privind reducerea riscului de infectare, reprezentat prin măsura alternativă a testării, astfel încât nu suntem în prezenţa unei discriminări între categorii diferite de persoane şi situaţii reglementate prin actele normative contestate.
    Aşadar, ca o primă concluzie, în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, a apreciat că măsurile au fost justificate obiectiv, pentru asigurarea dreptului la sănătate individuală şi colectivă, raportat şi la declaraţiile O.M.S., referitoare la declararea stării de pandemie. Astfel, potrivit art. 3 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 758/2009, pentru punerea în aplicare a Regulamentului sanitar internaţional 2005, în situaţia alertelor internaţionale, punctul focal naţional pentru RSI 2005 are şi atribuţia de a evalua informaţiile primite de la O.M.S. referitoare la evenimente care ameninţă sănătatea publică şi care evoluează pe teritoriul altui stat, utilizează instrumentul de decizie prevăzut în anexa nr. 2 la RSI 2005 în vederea evaluării riscului de sănătate publică pentru România şi recomandă implementarea măsurilor de sănătate publică de răspuns atunci când este cazul.
    Prin urmare, raportat la situaţia reţinută de O.M.S., autorităţile naţionale au dispus măsurile necesare prin H.G. atacată, cu modificările ulterioare, în vederea eliminării sau reducerii morbidităţii şi mortalităţii prin boli transmisibile. Referitor la acest aspect, Curtea reţine că aceste măsuri restrictive se aplică pe o perioadă limitată (de valabilitate) a H.G. atacate, ceea ce relevă faptul că restrângerea nu este disproporţionată cu scopul urmărit.
    În final, recurentul-pârât a învederat că măsurile au fost instituite de autorităţi în limitele permise de Constituţia României. Toate măsurile au fost luate în limitele legale, având la bază principiul priorităţii interesului public, astfel că nu se poate discuta despre un exces de putere în impunerea restricţiilor, acestea fiind absolut necesare, dată fiind situaţia de fapt.
    A mai arătat că interesul public legitim, în speţă, asigurarea sănătăţii publice, determină dispunerea unor măsuri restrictive, instituite în vederea protejării cetăţenilor. În acest sens a indicat, cu titlu exemplificativ, considerentele pct. 45 şi 53 ale Deciziei nr. 391 a Curţii Constituţionale din data de 7 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 719 din data de 22 iulie 2021; considerentele pct. 51 şi 53-55 ale Deciziei nr. 392 a Curţii Constituţionale din data de 8 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial nr. 688 din data de 12 iulie 2021.
    În concluzie, măsurile conţinute de prevederile legale anulate de instanţa de fond au fost dispuse în contextul combaterii pandemiei de coronavirus, fiind subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice - art. 34 alin. (2) din Constituţia României.
    Acestea au fost adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale, în ansamblul lor, fiind urmărit un scop legitim, în sensul avut în vedere de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cu respectarea art. 53 din Constituţia României.

    1.3.2. Pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a formulat recurs împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei civile atacate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în urma rejudecării, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie în interesul reclamantului, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă.
    În ceea ce priveşte primul motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a susţinut că sentinţa atacată se întemeiază pe motive străine de natura cauzei.
    În esenţă, a învederat faptul că nu a regăsit în cuprinsul sentinţei atacate aspecte privind cercetarea judecătorească pe care instanţa a realizat-o cu privire la cererea de intervenţie accesorie a intervenientului X, soluţia de a admite cererea sa de intervenţie accesorie în interesul reclamantului X fiind lipsită de orice motivare care să se circumscrie exigenţelor art. 61-64 din Codul de procedură civilă.
    În cauză, instanţa de fond nu a analizat cererea de intervenţie accesorie a intervenientului X, prin prisma justificării unui interes, conex interesului reclamantului, simpla existenţă a unor dosare similare aflate pe rolul instanţelor de judecată şi obţinerea unei practici judiciare favorabile, respectiv a relaţiei de prietenie cu reclamantul nu reprezintă justificarea unui interes în cauză.
    În ceea ce priveşte interesul reclamantului X de a formula cererea de chemare în judecată, instanţa de fond nu a indicat în motivare un interes propriu, determinat, care să justifice admiterea acţiunii.
    Mai mult decât atât, instanţa de fond nu a făcut nicio referire la un drept determinat/determinabil, legat de persoana reclamantului, care să fie afectat de măsurile propuse prin H.C.N.S.U. nr. 112/2021 sau dispuse ulterior prin H.G. nr. 1.242/2021, ci şi-a sprijinit soluţia de anulare a acestor acte administrative pe aprecieri şi consideraţii pur generale, fără legătură cu cauza şi cadrul procesual stabilit prin cererea introductivă de instanţă.
    În ceea ce priveşte condiţia justificării unui interes personal constând în vătămarea drepturilor, a învederat faptul că reclamantul şi intervenientul nu justifică un interes legitim pentru promovarea acţiunii. În cuprinsul cererilor formulate, astfel cum au fost completate, reclamantul şi intervenientul nu au indicat şi nici nu au justificat folosul practic pentru ei înşişi, rezultat din anularea unor acte normative şi acte administrative emise de autorităţi publice, atât timp cât nu au invocat o vătămare concretă prin restrângerea drepturilor lor în condiţiile existenţei unei stări de alertă de natură epidemiologică.
    Mai mult decât atât, reclamantul şi intervenientul au contestat valabilitatea H.G. nr. 1.242/2021 şi H.C.N.S.U. nr. 112/2021 fără a indica o vătămare în concret a drepturilor, care sunt doar afirmate, cu caracter general, declarativ.
    A mai arătat recurentul-pârât că vătămarea interesului se apreciază prin raportare la noţiunea de interes legitim privat în cadrul contenciosului subiectiv, deoarece, conform art. 2 alin. (1) lit. p) din Legea nr. 554/2004, prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
    Aşa fiind, a considerat că se poate statua că acţiunile persoanelor fizice se pot întemeia, ca regulă, pe încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime legate de aceste drepturi, iar, în mod excepţional, legea lasă posibilitatea de a nu fi declarate inadmisibile nici cererile unei persoane fizice care au drept temei încălcarea unui interes legitim public, cu condiţia ca afirmarea încălcării acestuia să aibă un caracter subsidiar faţă de invocarea unui drept subiectiv sau legitim privat, în condiţiile art. 8 alin. (1) şi (1^2) din Legea nr. 554/2004.
    În continuare, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond s-a substituit reclamantului, considerând, fără temei, faptul că a solicita acestuia dovezi ale intenţiei de a merge la un spectacol de teatru sau de a se caza într-o unitate turistică reprezintă o sarcină excesivă, iar efectuarea unor demersuri, precum rezervarea de bilete, ar reprezenta acte inutile cel mai probabil prejudiciabile pentru reclamant. Lipsa acestor minime dovezi ale interesului părţii reclamante în cauză, dublată de aprecierea instanţei că interesul său nu trebuie justificat, reprezintă în fapt o lipsă de motivare a sentinţei pronunţate la judecata în fond a cauzei.
    Pentru aceste considerente, soluţia instanţei de fond de admitere a acţiunii/cererii de intervenţie accesorie este nelegală din perspectiva insuficientei motivări a existenţei unui interes al reclamantului/intervenientului (ca şi condiţie de exercitare a acţiunii civile, dar şi ca urmare a cercetării în fond a cauzei).
    O altă motivare străină de natura actului dedus judecăţii este prezentată de instanţă atunci când a apreciat, legat de înlăturarea situaţiei premise de la art. 5 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în privinţa cererii de suspendare (existenţa epidemiei), şi a reţinut că nu a fost probată în cauză existenţa unui act emis de Ministerul Sănătăţii prin care să se demonstreze de către pârâţi existenţa epidemiei/pandemiei pe teritoriul României.
    Referitor la susţinerea că pandemia nu există la nivelul statului român, recurentul-pârât a precizat următoarele aspecte:
    Declararea pandemiei de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii are aplicabilitate directă pe teritoriul statului român, întrucât România a devenit membră a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii la data de 8 iunie 1948, în urma acceptării Constituţiei O.M.S. adoptate la New York la 22 iulie 1946, prin Decretul nr. 965 din 22 mai 1948, publicat în Buletinul Oficial al Republicii Populare Române nr. 125/1.06.1948.
    De asemenea, începând cu 31.08.2009, ca urmare a adoptării H.G. nr. 759/2009, România aplică Regulamentul sanitar internaţional 2005 al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, adoptat la Geneva la 23 mai 2005.
    La data de 30 ianuarie 2020, directorul general al O.M.S. a declarat o urgenţă de sănătate publică de importanţă internaţională cu privire la epidemia provocată la nivel mondial de coronavirusul sindromului respirator acut sever 2 (SARS-CoV-2), care cauzează boala coronavirusului 2019 (COVID-19), iar, la data de 11 martie 2020, O.M.S. a evaluat drept pandemie situaţia cauzată de SARS-CoV-2.
    Declararea pandemiei de către directorul general al O.M.S. intră în competenţele acestuia potrivit normelor de drept internaţional public, iar aceasta este opozabilă şi României, în calitate de stat semnatar, producând efecte şi pe teritoriul României.
    Astfel de competenţe au fost recunoscute de statul român inclusiv în cuprinsul actelor normative, precum Legea nr. 55/2020 şi Decretul Preşedintelui României nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, încuviinţată prin Hotărârea Parlamentului nr. 3 din 19 martie 2020.
    Emergenţa infecţiei cu noul coronavirus sau coronavirusul sindromului acut respirator sever 2, denumit în continuare SARS-CoV-2, a condus la o răspândire rapidă a COVID-19 în întreaga lume, fapt ce a determinat Organizaţia Mondială a Sănătăţii să declare la data de 30 ianuarie 2020 COVID-19 o urgenţă de sănătate publică de interes internaţional, care a generat declararea pandemiei de COVID-19 în data de 11 martie 2020.
    A mai reiterat faptul că, la data de 30.01.2020, în contextul în care numărul de infectări cu virusul COVID-19 începea să se înmulţească şi zonele afectate să fie din ce în ce mai numeroase, directorul general al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, dr. X, a declarat epidemia de COVID-19 ca o urgenţă de sănătate publică la nivel internaţional. Această calificare reprezintă cel mai înalt nivel de avertizare ce poate fi declarat de organizaţia creată în 1948 şi este un puternic semnal pentru statele membre la organizaţie că trebuie să ia urgent atitudine şi să acţioneze pentru a preveni o răspândire la nivel şi mai larg a epidemiei şi pentru o ţine cât mai bine sub control, în eventualitatea în care aceasta deja se face simţită.
    Atât Constituţia României, cât şi documentul ce stă la baza Organizaţiei Naţiunilor Unite consacră, potrivit cu rolul lor, o normă imperativă a dreptului internaţional public, un jus cogens de la care nu este permisă în niciun fel derogarea, anume „pacta sunt servanda“, menit să confere siguranţă şi certitudine relaţiilor internaţionale fără a exista riscul ca una dintre părţi să nu îşi îndeplinească în mod discreţionar obligaţiile asumate. Acest principiu este aplicabil indiferent dacă raporturile internaţionale se stabilesc între state, între organizaţii internaţionale de drept public sau între state şi organizaţii internaţionale de drept public.
    Astfel, prin Rezoluţia nr. 74/240 din 3.04.2020, Adunarea Generală a O.N.U. a recunoscut că „pandemia de COVID-19 necesită un răspuns global bazat pe unitate, solidaritate şi pe o cooperare multilaterală revigorat“ şi a încurajat statele să colaboreze pentru a găsi soluţiile potrivite pentru gestionarea şi depăşirea crizei sanitare.
    În plus, prin Rezoluţia Omnibus privind un răspuns coordonat şi comprehensiv la pandemia de COVID-19 din 10.09.2020, Adunarea Generală a calificat pandemia actuală ca „una dintre cele mai mari provocări la nivel global din istoria Naţiunilor Unite“ şi a indicat rolul de catalizator al acţiunilor şi măsurilor de răspuns pe care îl are O.M.S.
    Prin urmare, dată fiind relaţia dintre dreptul naţional şi dreptul internaţional şi documentele adoptate la nivel internaţional, se poate considera că, în virtutea calităţii de stat membru al Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii şi al Organizaţiei Naţiunilor Unite, din momentul declarării pandemiei de COVID-19 de către O.M.S. această măsură a devenit aplicabilă şi în România.
    De altfel, Curtea de Apel Bucureşti, prin Sentinţa nr. 1.092/2021 pronunţată în Dosarul nr. 4.657/2/2021, a constatat, în mod just, faptul că sunt îndeplinite prevederile art. 3 lit. o) din Legea nr. 136/2020, precum şi faptul că din definiţiile stipulate se desprinde faptul că numai Organizaţia Mondială a Sănătăţii poate declara pandemia potrivit competenţelor sale care reies din constituţia sa (capitolul II).
    Astfel, din punct de vedere gramatical, sintagma utilizată de legiuitor la lit. c) a art. 6 este aceea de „certificare“, şi nu de „declarare, stabilire“ a pandemiei de C.N.S.U. Sensul comun al noţiunii de certificare este acela de a adeveri, a confirma, a întări (printr-un act) exactitatea, valabilitatea unui fapt, a unui înscris.
    Certificarea pandemiei are deci un caracter formal, întărind la nivel naţional starea de fapt a pandemiei cunoscută şi conştientizată erga omnes încă de la instituirea stării de urgenţă de către Preşedintele României prin Decretul nr. 195/2020 din data de 16 martie 2020, în preambulul căruia este constatată pandemia de COVID-19 în baza declaraţiei O.M.S.
    Prin urmare, instanţa de fond a ignorat aplicabilitatea dreptului internaţional şi a recunoaşterii pandemiei la nivel naţional prin actele normative incidente în cauză, în special Legea nr. 55/2020 (preambul).
    În privinţa celui de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a legii pentru motivele prezentate în continuare:
    Instanţa de fond a reţinut faptul că natura juridică a Hotărârii Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nr. 112/2021 este cea a unei simple operaţiuni administrative care stă la baza emiterii hotărârii de Guvern şi a analizat legalitatea acestui act împreună cu hotărârea de Guvern.
    Menţiunea din cuprinsul hotărârii C.N.S.U. prin care este specificat faptul că „măsurile propuse în prezenta hotărâre produc efecte doar în situaţia aprobării lor prin acte normative ale Guvernului“ se referă la faptul că prin acest act administrativ adresat Guvernului României sunt propuse măsuri, însă fără a afecta rolul decizional al acestei din urmă autorităţi publice de a reanaliza măsurile propuse şi, ca efect al propriei deliberări, să reanalizeze conţinutul acestora.
    Analizând legalitatea hotărârii de Guvern, instanţa de fond a făcut o serie de observaţii care nu se susţin, cum este faptul că hotărârea de Guvern nu a fost adoptată la propunerea ministrului afacerilor interne, faptul că Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne a formulat răspunsul la observaţiile Ministerului Justiţiei şi Consiliului Legislativ, instanţa de fond ignorând faptul că Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă este o structură operaţională în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, potrivit O.U.G. nr. 1/2014 şi O.U.G. nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne. În conformitate cu art. 7 din O.U.G. nr. 30/2007, ministrul afacerilor interne reprezintă Ministerul Afacerilor Interne personal sau poate împuternici în acest sens persoanele aflate în subordinea sa, iar soluţionarea observaţiilor a fost repartizată spre soluţionare de către ministrul afacerilor interne şefului acestei structuri.
    Este total greşită reţinerea de către instanţă a faptului că ministrul afacerilor interne nu şi-a asumat sub semnătură proiectul hotărârii de Guvern, supoziţie nefondată, bazată pe un simplu document depus la dosarul cauzei şi fără a efectua cercetarea judecătorească prin solicitarea documentelor care au stat la baza adoptării H.G. nr. 1.242/2021 de la emitentul Adresei nr. 30.175/8.12.2021.
    A arătat că a ataşat, în copie certificată cu originalul, Adresa nr. 30.175/8.12.2021, prin care sunt înaintate, în original, către Secretariatul General al Guvernului proiectul Hotărârii Guvernului nr. 1.242/2021, răspunsul la observaţiile Ministerului Justiţiei şi nota de fundamentare a proiectului de act normativ semnată de ministrul afacerilor interne.
    Astfel, acest document face dovada deplinei asumări de către ministrul afacerilor interne a proiectului de act normativ şi a respectării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020.
    Mai mult decât atât, chiar dacă au existat observaţii din partea Consiliului Legislativ, proiectul hotărârii de Guvern a fost promovat prin neacceptarea motivată a observaţiilor, avizul său nefiind obligatoriu, ci consultativ potrivit art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.
    O altă critică de nelegalitate adusă de recurentul-pârât este aceea că prima instanţă a reţinut, în mod greşit, faptul că analiza factorilor de risc a fost întocmită de o entitate care nu îşi putea desfăşura activitatea, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare la fundamentarea Hotărârii C.N.S.U. nr. 112/2021.
    A precizat că, potrivit art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 94/2014 privind organizarea, funcţionarea şi componenţa Comitetului naţional pentru situaţii speciale de urgenţă, secretariatul tehnic permanent are ca atribuţie principală: „g) conlucrează cu secretariatele tehnice permanente asigurate de centrele operaţionale, precum şi cu centrele operative pentru situaţii de urgenţă“.
    Astfel, până la adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 574 din 28 aprilie 2022 privind organizarea şi funcţionarea Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei şi a centrelor judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti de coordonare şi conducere a intervenţiei, precum şi relaţia acestora cu comitetele pentru situaţii de urgenţă, cadrul normativ pentru funcţionarea C.N.C.C.I. a fost asigurat de H.G. nr. 1.491/2004 pentru aprobarea Regulamentului-cadru privind structura organizatorică, atribuţiile, funcţionarea şi dotarea comitetelor şi centrelor operative pentru situaţii de urgenţă.
    Pe durata stării de alertă generate de pandemia de COVID-19, în temeiul prevederilor art. 7^1 din O.U.G. nr. 11 din 11.02.2020 privind stocurile de urgenţă medicală, precum şi unele măsuri aferente instituirii carantinei, cu modificările şi completările ulterioare aduse de Legea nr. 20 din 17 martie 2020, al prevederilor art. 14 din H.G. nr. 557 din 3.08.2016 privind managementul tipurilor de risc, al prevederilor art. II pct. 12 din O.U.G. nr. 68/2020 pentru modificarea şi completarea unor acte normative cu incidenţă în domeniul managementului situaţiilor de urgenţă şi al protecţiei civile, precum şi al prevederilor art. 5 lit. f) din Legea nr. 55 din 15.05.2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a fost emis Ordinul comandantului acţiunii nr. 74.523/17.03.2020 privind activitatea C.N.C.C.I. cu participarea de personal a instituţiilor/autorităţilor care asigură funcţii de sprijin, conform prevederilor H.G. nr. 557/2016 privind managementul tipurilor de risc, precum şi modul de organizare, încadrare şi programul zilnic de lucru pe secţiuni în cadrul C.N.C.C.I.
    Centrul naţional asigură centralizarea, prelucrarea, analiza datelor şi informaţiilor privind situaţia operativă, redactarea ordinelor şi documentelor operative, răspunsurilor la solicitări, gestionarea/coordonarea acţiunilor desfăşurate pentru reducerea şi/sau înlăturarea efectelor situaţiilor de urgenţă, coordonarea operaţională unitară a activităţii C.J.C.C.I./C.M.B.C.C.I., gestionarea stocurilor şi distribuţia resurselor materiale necesare misiunilor.
    De asemenea, C.N.C.C.I. ţine evidenţa persoanelor infectate, vindecate, decedate, precum şi evidenţa resurselor medicale (paturi şi ventilatoare ATI).
    Contrar susţinerilor judecătorului fondului, C.N.C.C.I. a funcţionat în mod legal, iar aprecierile instanţei de fond asupra legalităţii organizării şi funcţionării Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei sau asupra legalităţii analizei factorilor de risc care a stat la baza adoptării hotărârii C.N.S.U. sau H.G. excedează cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată.
    Având în vedere apărările formulate, instanţa de fond trebuia să verifice legalitatea Hotărârii C.N.S.U. nr. 112/2021 prin raportare la cadrul normativ primar, existenţa condiţiilor de legalitate cu privire la emiterea actului fiind stabilită la art. 3 alin. (2) şi art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020. În temeiul acestor prevederi legale, Guvernul decide prelungirea stării de alertă şi dispune măsuri în consecinţă „ori de câte ori analiza factorilor de risc indică necesitatea menţinerii răspunsului amplificat pentru o perioadă suplimentară“ şi „pentru motive întemeiate“.
    În opinia recurentului-pârât, instanţa de fond avea obligaţia să aibă în vedere considerentele Deciziei C.C.R. nr. 392/2021 pct. 51, pe care le-a redat în cuprinsul cererii de recurs.
    A mai arătat că au existat condiţii obiective care impuneau menţinerea stării de alertă, evidenţiate în analiza factorilor de risc care indicau necesitatea menţinerii stării de alertă.
    Măsurile adoptate au fost justificate şi de contextul epidemiologic, reprezentat de apariţia noii tulpini Omicron şi de necesitatea limitării transmiterii acesteia, precum şi de obligaţia respectării de către statul român a dreptului constituţional şi european, care impun protejarea sănătăţii populaţiei.
    Concluzia în urma analizei a fost aceea că, pentru a controla răspândirea şi impactul variantelor emergente SARS-CoV-2 cu transmisibilitate crescută, era necesară menţinerea/adaptarea combinaţiei de măsuri de menţinere a unei situaţii epidemiologice stabile.
    Totodată, pentru a fi menţinute/adaptate măsurile de intervenţie nonfarmaceutice reglementate la acel moment şi, eventual, pentru a putea implementa, la nevoie, într-un timp scurt, măsuri mai stricte, era recomandată menţinerea stării de alertă la nivel naţional în perioada următoare.
    În continuare, recurentul-pârât a arătat că instanţa de fond a apreciat în mod greşit existenţa unei discriminări atunci când a pus semnul egalităţii, fără niciun temei legal, între situaţia persoanelor care au trecut prin boală şi situaţia persoanelor care prezintă analize ce atestă anticorpi neutralizanţi SARS-CoV-2, aprecierile instanţei fiind şi de data aceasta ipotetice, generale, neaplicate speţei deduse judecăţii.
    Nu s-a recunoscut la nivel naţional sau european ca o garanţie privind diminuarea riscului de infectare existenţa acestor anticorpi în vederea permiterii accesului în spaţiile publice cu potenţial înalt patogen.
    Astfel, nu se poate reţine existenţa unei discriminări în ceea ce priveşte limitarea accesului persoanelor, pe baza certificatului digital al Uniunii Europene, reglementat la nivel naţional prin O.U.G. nr. 68/2021 privind adoptarea unor măsuri pentru punerea în aplicare a cadrului european pentru eliberarea, verificarea şi acceptarea certificatului digital al Uniunii Europene privind COVID pentru a facilita libera circulaţie pe durata pandemiei de COVID-19.
    Potrivit regulamentelor (UE) 2021/953 şi 2021/954, certificatele digitale atestă în egală măsură vaccinarea, testarea sau vaccinarea persoanelor, ceea ce presupune instituirea unor posibilităţi alternative privind garantarea reducerii riscului epidemiologie în cadrul comunităţilor, atunci când se asigură accesul în spaţiile publice, unde prezenţa sau iminenţa acestuia este ridicată.
    A considerat că nu există discriminare atunci când instituirea unor criterii „este justificată obiectiv de un scop legitim“.
    Menţinerea sub control a numărului de cazuri şi sprijinirea unor măsuri care să conducă la reducerea cifrei de infectări şi salvarea de vieţi omeneşti constituie „un scop legitim“ în sine, pe care autorităţile l-au urmărit în îndeplinirea obligaţiei de a asigura dreptul la sănătate publică.
    Aspectele ştiinţifice, de natură medicală, ţin de aprecierea informaţiilor furnizate de propunerile Grupului de suport tehnico-ştiinţific privind gestionarea bolilor înalt contagioase pe teritoriul României, de analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generate de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României, realizată la nivelul Centrului Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei, sau propunerile Institutului Naţional de Sănătate Publică, documente tehnice care au stat la baza adoptării hotărârilor C.N.S.U.
    Marja de apreciere privind stabilirea măsurilor propuse de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă reflectă dreptul de apreciere al autorităţii administrative şi se bazează pe teza fundamentală a puterii discreţionare de care dispune administraţia, apreciere lăsată la latitudinea celui chemat să aplice legea, de a opta între mai multe căi posibil de urmat pentru a ajunge la scopul stabilit de legiuitor.
    În cauză, reclamantul trebuia să demonstreze o eventuală discriminare în sensul art. 2 alin. (1) raportat la art. 3 din O.G. nr. 137/2000 şi să arate de ce norma în discuţie, care ar dezavantaja anumite persoane (nevaccinate) faţă de alte persoane (vaccinate sau trecute prin boală), nu este justificată obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop nu sunt adecvate şi necesare.
    Instanţa de fond, în sens contrar, a asimilat fără niciun fundament ştiinţific situaţia unor categorii de persoane şi a stabilit existenţa unei discriminări, cu încălcarea cadrului normativ naţional şi european aplicabil.
    Pentru aceste argumente, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate, reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în urma rejudecării, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată, precum şi a cererii de intervenţie în interesul reclamantului.


    1.4. Apărările formulate în cauză
    În cauză nu s-au formulat întâmpinări.
    La data de 11.05.2023, intimatul-reclamant X a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursurilor, cu consecinţa menţinerii sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.
    În esenţă, a considerat că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, deoarece sentinţa atacată nu cuprinde motive străine de natura cauzei, fiind prezentată şi cercetarea judecătorească pe care instanţa a realizat-o cu privire la cererea de intervenţie accesorie.
    A susţinut că prima instanţă a analizat cererea de intervenţie prin prisma interesului propriu al intervenientului, iar cu privire la interesul reclamantului a detaliat pe larg motivele pentru care a fost respinsă excepţia lipsei de interes invocată.
    În ceea ce priveşte motivele de suspendare a actelor atacate şi respingerea excepţiei inadmisibilităţii, în mod corect instanţa a reţinut că, în cauză, recurenţii-pârâţi nu au probat existenţa unui act emis de Ministerul Sănătăţii prin care să demonstreze existenţa epidemiei/pandemiei pe teritoriul României. A mai arătat faptul că H.C.N.S.U. nr. 36/2020 (de certificare a pandemiei) nu îi este opozabilă întrucât nu a fost publicată în Monitorul Oficial.
    Referitor la motivele de casare circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă consideră că acestea sunt nefondate, instanţa de fond reţinând, în mod corect, că propunerea nu a aparţinut ministrului afacerilor interne, din moment ce proiectul final de hotărâre şi adresa de înaintare a proiectului final de hotărâre nu sunt semnate şi ştampilate de ministrul afacerilor interne. Nici din documentaţia depusă în susţinerea recursului nu rezultă că secretarul de stat dr. X ar fi semnat respectivele documente în calitate de împuternicit al ministrului afacerilor interne. Propunerea a fost a C.N.S.U., iar nu a ministrului afacerilor interne, cu încălcarea Legii nr. 55/2020.
    În ceea ce priveşte discriminarea, în plus faţă de argumentele expuse în faţa instanţei de fond, intimatul-reclamant a susţinut că în presa internaţională au apărut numeroase articole de specialitate din care rezultă că măsurile restrictive nu au fost eficiente în ceea ce priveşte combaterea răspândirii pandemiei, iar vaccinarea nu are rezultatul preconizat la debutul campaniei de vaccinare.

    1.5. Procedura de soluţionare a recursurilor
    În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererilor de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi 490 din Codul de procedură civilă.
    Prin rezoluţia completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursurilor în şedinţă publică, la data de 11 mai 2023, cu citarea părţilor.


    II. Soluţia instanţei de recurs
    2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante
    Examinând cu prioritate excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtul Guvernul României împotriva soluţiei prin care s-a dispus suspendarea dispoziţiilor din anexele la H.G. nr. 1.242/2021, invocată din oficiu, Înalta Curte o va respinge, având în vedere dovezile depuse de recurentul-pârât cu privire la data transmiterii cererii de recurs.
    În cauză se constată că sentinţa atacată a fost comunicată pârâtului Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, la data de 16 decembrie 2022 (fila 248, vol. IV, dosarul curţii de apel), iar recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 27 decembrie 2022, astfel cum reiese din menţiunea atestată de ştampila instanţei, aplicată la fila 5 a dosarului de recurs.
    La data de 11 mai 2023, în şedinţă publică, Înalta Curte a invocat excepţia tardivităţii recursului Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva soluţiei prin care s-a dispus suspendarea dispoziţiilor din anexele H.G. nr. 1.242/2021 şi a amânat cauza pentru a da posibilitatea părţilor să depună un punct de vedere cu privire la excepţia invocată.
    Recurentul-pârât Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a arătat că recursul formulat împotriva soluţiei prin care s-a dispus suspendarea dispoziţiilor din anexele la H.G. nr. 1.242/2021 a fost transmis instanţei la data de 22 decembrie 2022 prin intermediul poştei electronice (email) şi a depus dovada în acest sens (ataşată la fila 179 din dosarul de recurs).
    Potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. (4) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004: „(4) Hotărârea prin care se pronunţă suspendarea este executorie de drept. Ea poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.“
    Totodată, dispoziţiile art. 183 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevăd că: „În cazurile prevăzute la alin. (1) şi (2), recipisa oficiului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere, pe actul depus, precum şi menţiunea datei şi orei primirii faxului sau a e-mail-ului, astfel cum acestea sunt atestate de către calculatorul sau faxul de primire al instanţei, servesc ca dovadă a datei depunerii actului de către partea interesată.“
    În aceste condiţii, Înalta Curte se va raporta la data transmiterii cererii de recurs prin intermediul poştei electronice (e-mail), respectiv 22 decembrie 2022, astfel cum reiese din dovada depusă la dosarul cauzei de către recurentul-pârât.
    Prin urmare, în raport cu data comunicării sentinţei atacate, respectiv 16 decembrie 2022, fără a intra în calcul ziua de la care a început să curgă termenul (16.12.2022) şi nici ziua când acesta s-a împlinit (22.12.2022), astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 181 alin. (1) pct. 2 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, împotriva soluţiei prin care s-a dispus suspendarea dispoziţiilor din anexele la H.G. nr. 1.242/2021 a fost declarat cu respectarea termenului de 5 zile de la comunicarea hotărârii recurate, prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004.
    Cu privire la excepţia nulităţii recursurilor declarate de pârâţi, invocată în şedinţă publică de intimatul-intervenient X, Înalta Curte o va respinge constatând că recurenţii-pârâţi au formulat argumente de ordin critic care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din Codul de procedură civilă. În concret, prin motivele de casare s-au invocat: nemotivarea soluţiei de admitere a cererii de intervenţie; motivarea insuficientă a existenţei unui interes al reclamantului şi, respectiv, al intervenientului; o motivare străină de natura actului dedus judecăţii; pronunţarea hotărârii recurate cu interpretarea şi aplicarea eronată a normelor materiale incidente în cauză cu privire la natura juridică a H.C.N.S.U. nr. 112/2021, la respectarea procedurii de emitere a H.G. nr. 1.242/2021, la justificarea obiectivă a măsurilor adoptate prin actele normative atacate şi la existenţa unei discriminări.
    Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile formulate de pârâţii Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, şi Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerul Afacerilor Interne, sunt nefondate, pentru considerentele arătate în continuare.
    Prealabil, Înalta Curte constată că motivele de nelegalitate invocate prin cererile de recurs formulate sunt în mare parte comune, motiv pentru care acestea vor fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză. În ceea ce priveşte criticile diferite din cele trei cereri de recurs, acestea vor fi analizate punctual.
    O primă critică de nelegalitate formulată de recurentul-pârât Guvernul României a vizat soluţia primei instanţe prin care s-a dispus suspendarea executării, faţă de reclamant, a dispoziţiilor din anexele la H.G. nr. 1.242/2021 până la data încetării aplicabilităţii acestui act normativ. În esenţă, s-a susţinut că, la acest moment, demersul judiciar având ca obiect suspendarea executării actului contestat a rămas lipsit de interes, întrucât actul nu mai este în vigoare, producându-şi efectele timp de 30 de zile, începând cu data de 9 decembrie 2021.
    Înalta Curte aminteşte că, potrivit art. 483 alin. (3) din Codul de procedură civilă, „Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile“, legiuitorul înţelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres şi limitativ de dispoziţiile art. 488 din Codul de procedură civilă.
    Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul a prevăzut, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanţei de control judiciar competente examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
    Aşadar, instanţa de control judiciar trebuie să examineze legalitatea sentinţei atacate, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra cererii de suspendare, prin raportare la momentul la care prima instanţă a analizat condiţiile necesare pentru dispunerea măsurii suspendării actului administrativ cu caracter normativ.
    Prin H.G. nr. 1.242/2021 s-a dispus prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, pe o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 9.12.2021, fiind stabilite, totodată, măsurile de prevenire şi control ale infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri, precum şi instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor.
    Or, în cauză, la momentul pronunţării sentinţei atacate, respectiv 4.01.2022, dispoziţiile contestate din anexele la H.G. nr. 1.242/2021 (care condiţionau accesul şi participarea reclamantului la servicii şi activităţi de prezentarea dovezii trecerii prin boală/a dovezii realizării schemei complete de vaccinare/a dovezii testării) produceau efecte juridice, iar destinatarii actului administrativ erau obligaţi să se supună măsurilor instituite prin acesta, având astfel interes să întrerupă efectele hotărârii de Guvern înainte de expirarea duratei lor.
    Faţă de aceste considerente, criticile recurentului-pârât în sensul că, la acest moment, actul în discuţie şi-a epuizat toate efectele avute în vedere de autoritatea emitentă, efecte pe care reclamantul şi intervenientul au dorit să le înlăture prin promovarea cererii de suspendare, nu sunt apte să atragă casarea sentinţei atacate.
    În continuare, Înalta Curte va analiza criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere „când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.“
    Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate s-au invocat: o nemotivare a soluţiei de admitere a cererii de intervenţie accesorie, o motivare insuficientă a existenţei unui interes al reclamantului, şi, respectiv, al intervenientului, precum şi o motivare străină de natura actului dedus judecăţii atunci când prima instanţă a apreciat existenţa pandemiei.
    Potrivit dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, în considerentele hotărârii „se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor“.
    Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă, întrucât, raportat la obiectul analizei instanţei (verificarea condiţiilor privind admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulate) şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii (art. 61-64 din Codul de procedură civilă).
    Astfel, judecătorul fondului a reţinut în practicaua deciziei (fila 9) că: „În speţă, intervenientul a relevat atât existenţa unei relaţii de prietenie cu reclamantul, cât şi faptul că este, la rândul său, afectat de actul normativ contestat, o eventuală admitere a acţiunii în anulare, cu consecinţa înlăturării actului din circuitul juridic, profitând în egală măsură şi intervenientului, care, astfel, ar putea avea acces la activităţile şi serviciile care, în prezent, sunt condiţionate de prezentarea dovezii trecerii prin boală/a dovezii realizării schemei complete de vaccinare/a dovezii testării.“
    Totodată, în considerentele hotărârii atacate, prima instanţă, după ce a analizat pe larg toate criticile de nelegalitate invocate de reclamant, a reţinut că cererea de intervenţie accesorie în interesul reclamantului va fi admisă corelativ, ceea ce înseamnă că au fost avute în vedere aceleaşi motive de nelegalitate invocate în cererea principală. În plus, prima instanţă a precizat şi de ce nu va analiza criticile suplimentare de nelegalitate formulate de intervenient, dat fiind că pe calea intervenţiei accesorii nu se poate extinde cauza acţiunii principale, ci se pot formula doar apărări în susţinerea motivelor invocate deja prin acţiunea principală, mijlocul procesual al cererii de intervenţie accesorie neputând fi utilizat pentru a evita dispoziţiile legale privitoare la condiţiile completării sau modificării cererii de chemare in judecată.
    În ceea ce priveşte critica privind motivarea insuficientă a existenţei unui interes al reclamantului şi, respectiv, al intervenientului, Înalta Curte aminteşte că prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură civilă nu obligă instanţa să răspundă tuturor apărărilor avansate de parte, acestea putând fi analizate global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori luând în considerare un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie nu constituie automat motiv de casare a sentinţei. Pentru a avea această consecinţă, omisiunea trebuie să fie decisivă, să afecteze echitatea procedurii, să denote lipsa de „ascultare“ a părţii, ceea ce nu este cazul în speţă.
    Astfel, judecătorul fondului a explicat în mod clar şi logic raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii excepţiei lipsei de interes a reclamantului, invocată de pârâţi, arătând că, pe lângă referiri generale la ansamblul de drepturi şi libertăţi recunoscute constituţional şi legal, reclamantul a invocat şi anumite încălcări particulare ale drepturilor şi libertăţilor proprii, spre exemplu, dreptul de a organiza şi desfăşura mitinguri sau demonstraţii (afirmând că întreprinde, cu caracter regulat, ca activitate profesională, ocupaţie primară, activităţi în spirit civil), dreptul de acces la cultură (prin interzicerea participării la spectacole, concerte etc.), dreptul la libera circulaţie, dreptul de acces la toate locurile şi serviciile destinate folosinţei publice etc.
    Prin urmare, hotărârea recurată cuprinde în mod evident argumentele pe care s-a întemeiat soluţia de admitere a acţiunii reclamantului şi a cererii de intervenţie accesorie cu care a fost învestită curtea de apel, instanţa reţinând în mod corect existenţa unui interes concret şi personal al părţilor în contestarea actelor administrative, chiar dacă soluţia şi argumentarea îi nemulţumesc pe recurenţii-pârâţi.
    În ceea ce priveşte ipoteza prevăzută de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a din Codul de procedură civilă, care permit casarea unei hotărâri atunci când aceasta cuprinde numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că nu este incidentă în speţă, câtă vreme recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă nu a invocat numai motive străine de natura cauzei, ci doar o motivare străină de natura actului dedus judecăţii atunci când prima instanţă a apreciat cu privire la existenţa pandemiei. De fapt, recurentul-pârât şi-a exprimat nemulţumirea cu privire la argumentaţia instanţei de fond prin care s-a reţinut că nu a fost probată în cauză existenţa unui act emis de Ministerul Sănătăţii prin care să se demonstreze de către pârâţi existenţa epidemiei/pandemiei pe teritoriul României, critică care se circumscrie motivului de casare vizând interpretarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente.
    În continuare, Înalta Curte va analiza criticile recurenţilor-pârâţi dezvoltate în susţinerea motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă care vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente speţei.
    În ceea ce priveşte natura juridică a H.C.N.S.U. nr. 112/2021, Înalta Curte constată că prima instanţă în mod corect a reţinut că legalitatea acestui act nu poate fi analizată separat, ci doar în contextul în care el este privit ca o operaţiune administrativă ce a stat la baza adoptării H.G. nr. 1.242/2021, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
    Prin H.C.N.S.U. nr. 112 din 7.12.2021 Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă a propus prelungirea stării de alertă pe întreg teritoriul naţional, pentru o perioadă de 30 de zile, începând cu data de 9.12.2021, fiind indicate şi măsurile de prevenţie propuse a fi adoptate de la această dată.
    Art. 3 din această hotărâre stabileşte expres că: „Măsurile propuse în prezenta hotărâre produc efecte doar în situaţia aprobării lor prin acte normative ale Guvernului sau, după caz, ale conducătorilor ministerelor sau organelor administraţiei publice centrale.“
    Prin H.G. nr. 1.242/2021 s-a dispus prelungirea stării de alertă pe teritoriul României, pe o perioadă de 30 de zile, cu începere din data de 9.12.2021, fiind stabilite, totodată, măsurile de prevenire şi control ale infecţiilor cu coronavirusul SARS-CoV-2, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri, precum şi instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor.
    Aşa cum se poate decela cu uşurinţă din cuprinsul său, H.C.N.S.U. nr. 112/2021 conţine doar o propunere de măsuri, nefiind producătoare de efecte juridice prin ea însăşi, aspect menţionat expres la art. 3 din aceasta.
    Aminteşte Înalta Curte că, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, „Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii“.
    H.C.N.S.U. nr. 112/2021 atacată în speţă reprezintă, aşa cum s-a arătat şi anterior, o propunere, fiind emisă pe traseul de adoptare al Hotărârii nr. 1.242/2021 din 8 decembrie 2021 a Guvernului României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1166 din 8 decembrie 2021.
    În aceste condiţii, legalitatea H.C.N.S.U. nr. 112/2021 nu poate fi analizată în mod similar analizei legalităţii unui act administrativ, ci, aşa cum corect a reţinut judecătorul fondului, doar în contextul în care ea este privită ca o operaţiune administrativă ce stă la baza H.G. nr. 1.242/2021, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.
    Faţă de dispoziţiile legale anterior menţionate, criticile aduse de recurentul-pârât Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă referitoare la reţinerea în mod greşit de către prima instanţă a faptului că analiza factorilor de risc a fost întocmită de o entitate care nu îşi poate desfăşura activitatea, motiv pentru care nu poate fi luată în considerare la fundamentarea Hotărârii C.N.S.U. nr. 112/2021, sunt lipsite de relevanţă, în contextul în care nu se poate examina legalitatea acestui act în sine, independent de examinarea legalităţii H.G. nr. 1.242/2021.
    Tot din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă, recurenţii-pârâţi au criticat modul în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale atunci când a analizat motivele de nelegalitate ale H.G. nr. 1.242/2021, invocate de intimatul-reclamant.
    În ceea ce priveşte procedura de emitere a H.G. nr. 1.242/2021, prima instanţă a reţinut că ministrul afacerilor interne nu şi-a însuşit, prin semnătură, proiectul de hotărâre final şi adresa de înaintare a acestuia, fiind încălcate prevederile art. 1 alin. (2), art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (3), art. 5 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prin raportare la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, precum şi ale art. 84 din Legea nr. 24/2000 coroborate cu H.G. nr. 561/2009.
    Analizând actele dosarului, prin raportare la criticile de nelegalitate invocate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că interpretarea dată de prima instanţă referitoare la nerespectarea condiţiilor formale de adoptare a H.G. nr. 1.242/2021 este una corectă şi se impune a fi menţinută.
    Potrivit art. 108 alin. (4) din Constituţia României: „Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se contrasemnează de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial al României.“
    Totodată, dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, invocate în preambulul H.G. nr. 1.242/2021 şi contestate în cauză, prevăd că: „Starea de alertă se instituie de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne, şi nu poate depăşi 30 de zile. Starea de alertă poate fi prelungită, pentru motive temeinice, pentru cel mult 30 de zile, prin hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului afacerilor interne.“
    Din aceste dispoziţii legale rezultă că dreptul de iniţiativă legislativă, de aprobare a proiectului, este atribuit, în mod expres, ministrului afacerilor interne.
    În plus, calitatea de conducător al autorităţii iniţiatoare îi impune, potrivit normelor H.G. nr. 561/2009, atribuţia de semnare atât a proiectelor de hotărâri de Guvern, cât şi a adreselor de înaintare.
    În speţă, ca aspecte de fapt necontestate, instanţa de control judiciar reţine, în acord cu judecătorul fondului, că proiectele de hotărâri refăcute, după observaţiile primite din partea Ministerului Justiţiei, respectiv Consiliului Legislativ, dar şi adresele de înaintare către Secretariatul General ale celor două proiecte au fost semnate de către o altă persoană, şi nu de către ministrul afacerilor interne.
    Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, semnarea notei de fundamentare a proiectului de act normativ de către ministrul afacerilor interne nu face dovada respectării dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 în ceea ce priveşte deplina asumare de către acesta a proiectului de act normativ.
    În acest sens, dispoziţiile H.G. nr. 561/2009 pentru aprobarea Regulamentului privind procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea şi prezentarea proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum şi a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, care, de altfel, au fost şi invocate în cadrul adreselor de înaintare a propunerilor de Guvern, prevăd la art. 15 o distincţie clară între proiectul de act normativ şi instrumentele de prezentare şi motivare care îl însoţesc (respectiv nota de fundamentare), impunând condiţia ca însuşi proiectul de act normativ să fie semnat de iniţiator, nu doar nota de fundamentare.
    Totodată, acelaşi act normativ H.G. nr. 561/2009 referitor la etapa de avizare/adoptare a proiectelor de acte normative stabileşte la art. 23 că: „După obţinerea avizelor instituţiilor prevăzute la art. 22, iniţiatorul va transmite Secretariatului General al Guvernului, în original, forma finală a proiectului de document de politici publice sau, după caz, a proiectului de act normativ, însoţit de eventualele observaţii şi propuneri ale tuturor instituţiilor avizatoare, precum şi de nota justificativă privind însuşirea sau neînsuşirea acestora, dacă este cazul.“
    Or, în speţă, chiar dacă ministrul afacerilor interne a semnat nota de fundamentare a proiectului de act normativ şi a contrasemnat Hotărârea nr. 1.242/2021 adoptată de Guvern, acesta nu a realizat dreptul de iniţiativă normativă, astfel cum prevăd dispoziţiile legale anterior referite.
    În acest context, faţă de motivele extrinseci de nelegalitate, reţinute de instanţă pentru anularea actului administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte constatată că nu se mai impune analiza criticilor din recurs cu privire la caracterul just şi proporţional al măsurilor impuse ori a celor prin care se contestă starea de discriminare reţinută de instanţa de fond. Invocarea caracterului necesar al măsurilor dispuse prin actul administrativ atacat, ca şi imperativul protejării interesului public, nu este aptă
    să suplinească neîndeplinirea de către actul administrativ a cerinţelor de legalitate, sub aspectul urmării întocmai a procedurii prevăzute de lege pentru emiterea acestuia.
    Cât priveşte recursul împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 14 iulie 2022, prin care s-a dispus obligarea Guvernului României la plata către intervenient a sumei de 10 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxă de timbru, Înalta Curte reţine că recurentul-pârât s-a limitat la invocarea dispoziţiilor pct. 8 al art. 488 alin. (1) din Codul de procedură civilă, fără a aduce critici concrete.
    Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.
    În cauza de faţă acest motiv de casare nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale reprezentate de dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă referitoare la acordarea cheltuielilor de judecată este una corectă.
    La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.
    Or, în speţă, Guvernul României este partea care a pierdut procesul, instanţa de fond reţinând în mod corect culpa procesuală a acestuia prin emiterea nelegală a actului administrativ cu caracter normativ ale cărui suspendare, executare şi, respectiv, anulare au fost dispuse.
    Prin urmare, odată constatată legalitatea soluţiei pronunţate de instanţa de fond, respectiv nelegalitatea actului administrativ contestat, emis de pârâtul Guvernul României, Înalta Curte va respinge recursul împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu de la 14 iulie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat, constatând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 din Codul de procedură civilă, potrivit căruia partea care a pierdut procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuieli de judecată.

    2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

    În temeiul art. 496 din Codul de procedură civilă, republicat, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din acelaşi act normativ, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de pârâţi ca nefondate.
    PENTRU ACESTE MOTIVE,
    În numele legii,
    DECIDE:
    Respinge excepţia tardivităţii recursului formulat de pârâtul Guvernul României împotriva soluţiei prin care s-a dispus suspendarea dispoziţiilor din anexele la H.G. nr. 1.242/2021, invocată din oficiu.
    Respinge excepţia nulităţii recursurilor invocată de intimatul-intervenient X.
    Respinge recursurile formulate de pârâtul Guvernul României prin Secretariatul General al Guvernului împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal şi a Încheierii de şedinţă din 14 iulie 2022 a aceleiaşi instanţe, ca nefondate.
    Respinge recursul formulat de pârâtul Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă prin reprezentant legal Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne împotriva Sentinţei civile nr. 1 din 4 ianuarie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.
    Definitivă.
    Pronunţată astăzi, 13 iulie 2023, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.


                    Judecător,
                    X
                    Judecător,
                    X
                    Judecător,
                    X
                    Magistrat-asistent,
                    X


    ------

Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016

Tags: Monitorul Oficial, Acte Monitorul Oficial, Decizie, Alte Institutii,  DECIZIA nr. 3.741 din 13 iulie 2023

Comentarii


Maximum 3000 caractere.
Da, doresc sa primesc informatii despre produsele, serviciile etc. oferite de Rentrop & Straton.

Cod de securitate


Fii primul care comenteaza.
MonitorulJuridic.ro este un proiect:
Rentrop & Straton
Banner5

Atentie, Juristi!

5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR

Legea GDPR a modificat Contractele, Cererile sau Notificarile obligatorii

Va oferim Modele de Documente conform GDPR + Clauze speciale

Descarcati GRATUIT Raportul Special "5 modele Contracte Civile si Acte Comerciale - conforme cu Noul Cod civil si GDPR"


Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016
x
Inscrie e-mailul tau pentru a primi zilnic
informatii despre CE, CAND si CUM s-a intamplat
Da, vreau informatii despre produsele Rentrop&Straton. Sunt de acord ca datele personale sa fie prelucrate conform Regulamentul UE 679/2016