Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.162D/2017. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 20 martie 2018, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 19 aprilie 2018, dată la care, în baza aceluiaşi temei legal, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 aprilie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 16 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie invocată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tâlhărie calificată, cauză în care a fost invocată excepţia prescrierii răspunderii penale. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că sintagma „orice act de procedură“ este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, potrivit doctrinei, actele de procedură sunt împărţite în acte procedurale şi acte procesuale, distincţie ce presupune un regim juridic diferit al acestor acte şi consecinţe juridice diferite. Se susţine că actele procedurale sunt efectuate pe baza unor acte procesuale, anterioare celor dintâi, actul procedural fiind un mijloc prin care este adus la îndeplinire actul procesual; or, legiuitorul nu putea să confere valoare juridică actelor procedurale, în detrimentul celor procesuale. Se susţine, de asemenea, că sintagma criticată oferă organelor judiciare numeroase pârghii, unele lipsite de substanţă juridică, pentru a proceda la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Este dată ca exemplu emiterea unei ordonanţe de declinare a competenţei unui organ de urmărire penală în favoarea unui alt organ de urmărire penală, considerată, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, act de procedură întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, cu toate că nu dă o reală eficienţă principiului aflării adevărului. Se susţine că astfel de acte de procedură, care au un caracter pur tehnic şi care nu influenţează calitatea făptuitorului şi fundamentul acuzaţiei, nu trebuie incluse în categoria actelor care întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale. Se arată că sintagma „orice act de procedură“ nu trebuie să creeze posibilitatea unei conduite abuzive a organelor de urmărire penală, contrară principiului aflării adevărului. Totodată, se susţine că în măsura în care instituţia prescripţiei răspunderii penale este privită ca o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului, acestea sunt interesate să emită acte de procedură care nu au o justificare concretă şi care sunt dispensabile şi inoportune, într-o manieră abuzivă şi superficială, aspect ce este în total dezacord cu raţiunea existenţei instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi cu principiul egalităţii armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, dar şi cu nevoia exercitării urmăririi penale cu profesionalism. Pentru aceste motive, se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată, totodată, că vechea reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, care prevedea comunicarea actelor de procedură întreruptive învinuitului sau inculpatului, era de natură a respecta drepturile fundamentale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la doctrina de drept penal care apreciază că, deşi legea nu prevede expressis verbis, actele de procedură care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. 5. Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, într-adevăr, Codul penal în vigoare, spre deosebire de Codul penal din 1969, nu mai prevede că actul de procedură efectuat trebuie să fie comunicat învinuitului sau inculpatului, pentru a produce efectul de întrerupere a prescripţiei răspunderii penale, potrivit art. 155 alin. (1) din Codul penal, şi că, în toate dosarele instrumentate ajunse aproape de data împlinirii termenului de prescripţie a răspunderii penale, ar putea fi efectuate, formal, acte de procedură, în scopul împiedicării producerii efectului reglementat prin textul criticat, însă această manieră de reglementare are la bază nevoia de identificare şi tragere la răspundere penală a celor vinovaţi de săvârşirea unor fapte de natură penală, care se sustrag, pentru perioade lungi de timp, de la urmărirea penală. Se susţine că legiuitorul are competenţa ca, în timp, să îşi modifice modalitatea de interpretare şi aplicare a anumitor instituţii, fără ca, prin aceasta, să creeze discriminare între persoanele urmărite penal şi judecate, potrivit unor reglementări penale diferite. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 7. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal îndeplinesc cerinţele de claritate, precizie şi previzibilitate a legii şi că acestea nu contravin prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de calitate a legii. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 903 din 6 iulie 2010, nr. 743 din 2 iunie 2011, nr. 1 din 11 ianuarie 2012, nr. 92 din 3 martie 2015 şi nr. 146 din 12 martie 2015, precum şi hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 15 noiembrie 1996, 25 noiembrie 1996, 4 mai 2000 şi 9 noiembrie 2006, pronunţate în cauzele Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Rotaru împotriva României, paragraful 55 şi Leempoel & S.A. Ed. CineRevue împotriva Belgiei, paragraful 59. 8. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale. Se susţine că textul criticat se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută prin ipoteza normei juridice criticate şi că faptul întreruperii cursului răspunderii penale prin orice act de procedură efectuat în cauză nu încalcă dreptul la apărare al persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Cu privire la sintagma „acte de procedură“, se apreciază că aceasta este clară, precisă şi previzibilă, respectând exigenţele impuse prin dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autorilor excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.“ 12. Se susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la principiul egalităţii, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, a constatat că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. 14. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanţă din perspectiva prezentei analize principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituţie şi art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracţiuni şi pedepsele aplicabile în cazul săvârşirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Acelaşi principiu se regăseşte, indirect, şi la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalităţii răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârşit o infracţiune şi la participanţii la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilităţii răspunderii penale. Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. 15. Prin urmare, Curtea a constatat că, pentru a nu lăsa nesoluţionate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripţia răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripţia răspunderii penale este reglementată la art. 153-156 din Codul penal. Aşa fiind, prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict şi, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârşeşte o infracţiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripţie. În acest sens, termenele de prescripţie sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcţie de natura şi gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunile în cazul cărora se aplică. 16. De asemenea, Curtea a reţinut că, pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia vreunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. 17. Tot prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, Curtea a mai reţinut că termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. 18. În acest context, autorii prezentei excepţii de neconstituţionalitate ridică problema actelor prin care poate fi întrerupt cursul prescripţiei răspunderii penale, susţinând că nu orice act de procedură ar trebui să aibă efectul anterior menţionat. În acest sens, se face trimitere la soluţia legislativă reglementată la art. 123 din Codul penal din 1969, conform căreia cursul termenului prescripţiei era întrerupt prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuia comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal. 19. Într-adevăr, spre deosebire de reglementarea anterioară, care prevedea întreruperea cursului termenului de prescripţie doar ca efect al realizării unor acte procedurale ce se comunicau, potrivit legii, învinuitului sau inculpatului, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal în vigoare prevăd întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale cu ocazia realizării oricărui act de procedură, indiferent de natura acestuia. 20. Curtea acceptă că actele efectuate pe parcursul procesului penal de către organele judiciare pot fi clasificate în acte procesuale şi acte procedurale. Conform acestei clasificări, actele procesuale sunt instrumentele juridice prin care subiecţii procesuali îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prevăzute de lege, iar actele procedurale sunt activităţile prin care sunt aduse la îndeplinire actele procesuale, ori prin care se constată efectuarea şi se consemnează conţinutul unui act sau al unei măsuri procesuale ori al unui alt act procedural. Prin urmare, actele procedurale presupun preexistenţa actelor procesuale corespunzătoare. Cu titlu exemplificativ, procesul-verbal de percheziţie este întocmit în urma efectuării percheziţiei, consemnarea declaraţiilor unui martor presupune audierea prealabilă a acestuia, iar întocmirea unei minute are loc în urma desfăşurării şedinţei de judecată. Astfel, procesul penal presupune o succesiune de activităţi, desfăşurate de participanţii la acesta, prin care aceşti participanţi îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile, prevăzute în Codul de procedură penală, toate actele procesuale şi procedurale emise de acestea concurând la soluţionarea cauzelor penale. Dintre acestea, legea prevede comunicarea acelor acte de procedură care vizează, în mod direct, drepturile şi interesele procesuale ale participanţilor la procesul penal. 21. Astfel, legiuitorul a extins sfera cauzelor de întrerupere a termenului prescripţiei, cu consecinţa restrângerii incidenţei acestei instituţii. Aşa fiind, emiterea unor acte de procedură, precum citaţiile adresate unor participanţi la procesul penal, diferitele procese-verbale încheiate de organele de urmărire penală sau ordonanţele de declinare a competenţei organului de urmărire penală (ca în prezenta cauză), acte care nu trebuie comunicate suspectului/inculpatului, produce efectul prevăzut la art. 155 din Codul penal. 22. Distinct de cele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, mai sus invocată, instituţia prescripţiei răspunderii penale se impune a fi analizată dintr-o dublă perspectivă, întrucât aceasta instituie, pe de o parte, un termen de decădere a organelor judiciare din dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni, iar, pe de altă parte, un termen, apreciat de legiuitor ca fiind suficient de mare, pentru ca societatea să uite faptele de natură penală săvârşite şi efectele acestora, ca urmare a diminuării treptate a impactului lor asupra relaţiilor sociale. Astfel, prescripţia răspunderii penale este, din punctul de vedere al naturii sale juridice, o cauză de stingere a răspunderii penale şi, prin urmare, a acţiunii de tragere la răspundere penală, cauză determinată şi justificată de efectele trecerii timpului asupra nevoii societăţii de tragere la răspundere penală. Aceasta, întrucât, după trecerea unui anumit interval de timp, de la momentul săvârşirii infracţiunii, aplicarea unei pedepse penale nu mai contribuie la realizarea scopului legii penale, nemaiexistând necesitatea social-politică ce determină mecanismul juridic al angajării răspunderii penale. 23. Aşa fiind, analiza dispoziţiilor legale ce reglementează întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale trebuie făcută din aceeaşi dublă perspectivă, ea reprezentând, pe de o parte, o soluţie juridică de repunere a organelor judiciare într-un nou termen, integral, de prescripţie, în care îşi poate exercita rolul activ, conferit de dispoziţiile art. 5 din Codul de procedură penală, de stabilire a adevărului, în cauzele penale, pe baza probelor administrate, iar, pe de altă parte, o manieră prin care societatea, prin intermediul organelor statului, aduce la cunoştinţa suspectului sau a inculpatului că fapta de natură penală pe care a săvârşit-o nu şi-a pierdut rezonanţa socială avută în momentul comiterii sale. 24. Prin prisma acestui ultim aspect, întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale devine eficientă, producându-şi efectele, într-o manieră completă, doar în condiţiile existenţei unor pârghii legale de încunoştinţare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripţie. Or o astfel de procedură de aducere la cunoştinţă poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie a răspunderii penale. 25. Mai mult, prin Decizia nr. 1.092 din 18 decembrie 2012, Curtea a statuat că prescripţia aparţine dreptului penal material, şi nu dreptului procesual penal şi că, aşa fiind, prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, înlăturându-se răspunderea penală, se înlătură şi acţiunea penală, dar acesta este un efect derivat, de ordin procesual, ce decurge din primul efect, din înlăturarea răspunderii penale, efect de ordin material. Prin urmare, Curtea a conchis că prescripţia răspunderii penale apare ca o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi, pe cale de consecinţă, ca o cauză de înlăturare sau de neaplicare a pedepsei, cauză care face să înceteze dreptul de a trage la răspundere penală şi obligaţia corespunzătoare. 26. Având în vedere jurisprudenţa mai sus invocată, Curtea constată că legea penală, în ansamblul ei, este supusă atât exigenţelor calităţii legii, impuse prin dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5), cât şi celor ale principiului legalităţii incriminării şi a pedepsei, astfel cum acesta este reglementat la art. 23 alin. (12) din Constituţie. Dispoziţiile constituţionale anterior menţionate impun nu doar reglementarea clară, precisă şi previzibilă a faptelor care constituie infracţiuni, ci şi a condiţiilor în care o persoană poate fi trasă la răspundere penală pentru săvârşirea acestora. Or din ansamblul reglementărilor ce au ca scop angajarea răspunderii penale face parte şi instituţia prescripţiei răspunderii penale al cărei mecanism juridic este suspus aceloraşi cerinţe ale principiului legalităţii şi ale standardelor de calitate a legii, inclusiv sub aspectul, mai sus analizat, al mecanismelor juridice prin care suspectul sau inculpatul este informat cu privire la persistenţa în timp a efectelor sociale ale faptelor de natură penală pe care le-a săvârşit. 27. Pentru acest motiv, termenele de prescripţie sunt prevăzute în cuprinsul părţii generale a Codului penal. În acest sens, dispoziţiile art. 154 din Codul penal în vigoare prevăd termene de prescripţie a răspunderii penale, stabilite de legiuitor prin raportare la gravitatea faptelor incriminate, şi, în consecinţă, la limitele speciale ale pedepselor penale prevăzute pentru infracţiunile reglementate. Cum prescripţia răspunderii penale este o instituţie de drept penal substanţial care are la bază trecerea timpului, dispoziţiile legale ce reglementează termenele de prescripţie a răspunderii penale şi modalitatea de aplicare a acestora au o importanţă considerabilă, atât pentru activitatea organelor judiciare ale statului, cât şi pentru persoanele care săvârşesc infracţiuni. 28. Având în vedere aceste considerente, se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal asupra persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilităţii acesteia de a cunoaşte aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale şi al începerii cursului unui nou termen de prescripţie. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menţionat este şi data de la care începe să curgă şi poate fi calculat noul termen de prescripţie. A accepta soluţia contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului şi care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) din Codul penal. 29. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o dispoziţie legală trebuie să fie precisă, neechivocă şi să instituie norme clare, previzibile şi accesibile a căror aplicare să nu permită arbitrariul sau abuzul, iar norma juridică trebuie să reglementeze în mod unitar şi uniform şi să stabilească cerinţe minimale aplicabile tuturor destinatarilor săi (a se vedea Decizia nr. 637 din 13 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 906 din 8 decembrie 2015, paragraful 34). 30. Prin raportare la jurisprudenţa mai sus analizată, Curtea constată că dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal instituie o soluţie legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situaţie juridică incertă referitoare la condiţiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârşite. 31. Pentru aceste motive, Curtea reţine că prevederile art. 155 alin. (1) din Codul penal sunt lipsite de previzibilitate şi, totodată, contrare principiului legalităţii incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură“ din cuprinsul acestora are în vedere şi acte ce nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului, nepermiţându-i acestuia să cunoască aspectul întreruperii cursului prescripţiei şi al începerii unui nou termen de prescripţie a răspunderii sale penale. 32. Mai mult, Codul penal în vigoare modifică sfera de aplicare a instituţiei răspunderii penale, în favoarea unui regim juridic mult mai permisiv al organelor judiciare, nu doar prin reglementarea regulii conform căreia orice act de procedură îndeplinit în cauză are ca efect întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale, ci şi prin majorarea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal, la dublul termenului de prescripţie prevăzut pentru fiecare categorie de infracţiuni, comparativ cu dispoziţiile art. 124 din Codul penal din 1969, care prevedeau împlinirea termenului prescripţiei speciale dacă termenul de prescripţie era depăşit cu încă jumătate. 33. Problema juridică invocată de autorii excepţiei de neconstituţionalitate a făcut obiectul activităţii de legiferare şi al controlului de constituţionalitate şi de legalitate şi în alte state europene. Astfel, în ţări precum Estonia, Finlanda, Franţa, Germania, Italia, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia şi Spania, întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale se realizează prin acte procesuale care sunt comunicate suspectului sau inculpatului ori care presupun prezenţa acestuia în faţa organelor judiciare sau prin acte care vizează, în mod direct, soluţionarea raportului juridic penal de conflict. Totodată, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale Federale a Germaniei, garanţiile constituţionale generale rămân totuşi aplicabile şi trebuie respectate în ceea ce priveşte termenele de prescripţie privind răspunderea penală. Aceasta include, în special, principiul protecţiei încrederii legitime şi cerinţa generală de claritate juridică şi specificitatea care derivă din principiul statului de drept (BVerfGE 50, 42 <47>; BVerfG, Ordonanţa celei de a treia Camere a celui de al doilea Senat din 26.11.2003 - 2 BvR 1247/01, 2 BvR 1248/01 -), precum şi principiul proporţionalităţii (BVerfG, Ordonanţa celei de a treia Camere a celui de al doilea Senat din 26.11.2003 - 2, BvR 1247, 1248/01 -). În ceea ce priveşte jurisprudenţa instanţelor obişnuite, Curtea Federală de Justiţie (Bundesgerichtshof - BGH) a afirmat în jurisprudenţa sa că dispoziţiile de drept penal care reglementează întreruperea termenului de prescripţie se interpretează ca excepţii atent definite şi, prin urmare, nu se pretează la interpretări extinse; aşadar, instanţele obişnuite nu pot, pe proprie răspundere, să dezvolte legea prin analogie (cf. Deciziilor Curţii Federale de Justiţie în materie penală, Entscheidungen des Bundesgerichtshofs in Strafsachen - BGHSt 28, 381 <382>; BGH, Ordonanţa din 29.09.2004 - 1 StR 565/03 -; Ordonanţa din 16.06.2008 - 3 StR 545/07 -; Ordonanţa din 10.08.2017 - 2 StR 227/17 -). În această ordine de idei, Curtea Federală de Justiţie a statuat că, în sensul § 78c.1 nr. 4 din Codul penal, o ordonanţă judecătorească de autorizare a supravegherii telecomunicaţiilor nu poate fi asimilată unui mandat de percheziţie sau sechestru; având în vedere modul clar de redactare a § 78c din Codul penal, s-a statuat astfel că numai acesta din urmă are ca efect întreruperea termenului de prescripţie (BGH, Ordonanţa din 29.09.2004 - 1 StR 565/03 -). În mod similar, Curtea Federală de Justiţie a clarificat de curând că „numirea unui expert de către judecător sau procuror“ la punctul 78c.1 nr. 3 din Codul penal se referea numai la actul iniţial de numire a expertului relevant şi că domeniul de aplicare nu putea fi extins la orice interacţiune dintre autorităţi şi expert în timpul procedurilor pertinente; prin urmare, s-a concluzionat că o nouă întrerupere a termenului de prescripţie ar fi posibilă doar dacă acelaşi expert a fost numit să depună mărturie cu privire la o chestiune complet diferită sau dacă un alt expert a fost numit să depună mărturie (BGH, Ordonanţa din 10.08.2017 - 2 StR 227/17 -). 34. Având în vedere considerentele mai sus arătate, Curtea constată că soluţia legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, îndeplinea condiţiile de previzibilitate impuse prin dispoziţiile constituţionale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară în Dosarul nr. 2.635/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că soluţia legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea „oricărui act de procedură în cauză“, din cuprinsul dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia adoptată de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, cu majoritate de voturi, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: În jurisprudenţa sa, plecând de la premisa că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, Curtea Constituţională a reţinut că nu are competenţa de a se implica în domeniul legiferării şi al politicii penale a statului, orice atitudine contrară constituind o imixtiune în competenţa acestei autorităţi constituţionale (a se vedea Decizia nr. 629 din 4 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 932 din 21 decembrie 2014). Astfel, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale, iar Curtea o poate cenzura numai dacă aceasta contravine principiilor şi exigenţelor constituţionale (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 824 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 122 din 17 februarie 2016). Lipsa de accesibilitate şi previzibilitate a dispoziţiilor legale este din ce în ce mai des invocată în faţa Curţii Constituţionale, care s-a pronunţat, în numeroase cauze, asupra încălcării acestor exigenţe, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, întrucât existenţa unor probleme de interpretare şi aplicare a legii este inerentă oricărui sistem de drept, având în vedere faptul că, în mod inevitabil, normele juridice au un anumit grad de generalitate. Este adevărat că art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care consacră principiul legalităţii incriminării şi pedepsei (nullum crimen, nulla poena sine lege), impune definirea, în mod clar, prin lege, a infracţiunilor şi pedepselor aplicabile, însă, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde, într-o mare măsură, de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi SRL şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). Având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare juridiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Din nou, deşi certitudinea este extrem de dezirabilă, aceasta ar putea angrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenţie nu poate fi interpretat ca interzicând clarificarea graduală a regulilor răspunderii penale pe calea interpretării judiciare de la un caz la altul, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu substanţa infracţiunii şi să fie în mod rezonabil previzibil (Hotărârea din 22 noiembrie 1995, pronunţată în Cauza S.W. împotriva Regatului Unit, paragraful 36, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 36 şi 37, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 141, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 92 şi 93). În consecinţă, se poate aprecia că politica penală a statului a avut în vedere faptul că instituţia prescripţiei răspunderii penale vizează infracţiunea în materialitatea sa, producând efecte in rem, având ca finalitate stingerea unui raport juridic penal de conflict, născut în urma săvârşirii unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate într-un termen prevăzut de lege, astfel încât scopul legii penale să fie realizat cât mai eficient, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii. Ca atare, este dreptul exclusiv al legiuitorului, în cadrul politicii penale a statului, de a stabili că îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză întrerupe cursul termenului prescripţiei răspunderii penale, cu alte cuvinte de a lărgi sfera actelor de procedură care pot avea un asemenea efect. În temeiul art. 126 din Constituţia României revine instanţelor de judecată rolul de a interpreta şi aplica aceste prevederi de la caz la caz, în funcţie de condiţiile concrete ale speţei deduse judecăţii. Pentru aceste motive, fără a nega pertinenţa şi valoarea analizei şi argumentelor ce fundamentează soluţia pronunţată cu votul majoritar al judecătorilor Curţii Constituţionale, credem, totuşi, că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal trebuia să fie respinsă ca neîntemeiată. Judecător, prof. univ. dr. Valer Dorneanu Judecător, conf. univ. dr. Simona-Maya Teodoroiu OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia pronunţată cu majoritate de voturi de Curtea Constituţională, formulăm prezenta opinie separată, considerând că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele argumente: 1. Prin încheierea din 16 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.635/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de Coriolan Secară şi Nela Mirela Secară într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorilor excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de tâlhărie calificată, lipsire de libertate în mod ilegal, înşelăciune şi, respectiv, complicitate la tâlhărie calificată, cauză în care a fost invocată excepţia prescrierii răspunderii penale. 2. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal care au următorul cuprins: "Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză." 3. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au susţinut că textul criticat contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) cu privire la calitatea legii, art. 11 alin. (1) referitoare la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 16 cu privire la principiul egalităţii, art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. Se susţine ca sintagma „orice act de procedură“ este lipsită de claritate, precizie şi previzibilitate, motiv pentru care aceasta încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se arată că, potrivit doctrinei, actele de procedură sunt împărţite în acte procedurale şi acte procesuale, distincte, ce presupun un regim juridic diferit al acestor acte şi consecinţe juridice diferite. Se susţine că actele procedurale sunt efectuate pe baza unor acte procesuale, anterioare celor dintâi, actul procedural fiind un mijloc prin care este adus la îndeplinire actul procesual; or, legiuitorul nu putea să confere valoare juridică actelor procedurale, în detrimentul celor procesuale. Se susţine, de asemenea, că sintagma criticată oferă organelor judiciare numeroase pârghii, unele lipsite de substanţă juridică, pentru a proceda la întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. Este dată ca exemplu emiterea unei ordonanţe de declinare a competenţei unui organ de urmărire penală în favoarea unui alt organ de urmărire penală, considerat, în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate, act de procedură întreruptiv al prescripţiei răspunderii penale, cu toate că nu dă o reală eficienţă principiului aflării adevărului. Se susţine că astfel de acte de procedură, care au un caracter pur tehnic şi care nu influenţează calitatea făptuitorului şi fundamental acuzaţiei, nu trebuie incluse în categoria actelor care întrerup cursul prescripţiei răspunderii penale. Se arată că sintagma „orice act de procedură“ nu trebuie să creeze posibilitatea unei conduite abuzive a organelor de urmărire penală, contrară principiului aflării adevărului. Totodată, se susţine că, în măsura în care instituţia prescripţiei răspunderii penale este privită ca o formă de sancţionare a pasivităţii organelor statului, acestea sunt interesate să emită acte de procedură, care nu au o justificare concretă şi care sunt dispensabile şi inoportune, într-o manieră abuzivă şi superficială, aspect ce este în total dezacord cu raţiunea existenţei instituţiei prescripţiei răspunderii penale şi cu principiul egalităţii armelor, ca standard al dreptului la un proces echitabil, dar şi cu nevoia exercitării urmăririi penale cu profesionalism. Pentru aceste motive se susţine încălcarea, prin textul criticat, a prevederilor art. 6 din Convenţie. Se arată, totodată, că vechea reglementare a instituţiei prescripţiei răspunderii penale, care prevedea comunicarea actelor de procedură întreruptive învinuitului sau inculpatului, era de natură a respecta drepturile fundamentale invocate în prezenta cauză. Se face trimitere la doctrina de drept penal, care apreciază că, deşi legea nu prevede expressis verbis actele de procedură care au ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, acestea trebuie comunicate suspectului sau inculpatului. 4. Considerăm că excepţia de neconstituţionalitate s-ar fi impus a fi respinsă ca neîntemeiată, pentru următoarele considerente: 4.1. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziţii de drept penal, fapt ce dă naştere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârşirii infracţiunii, raport ce are ca părţi statul, pe de o parte, şi persoana care săvârşeşte infracţiunea, pe de altă parte. Conţinutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârşit infracţiunea, prin aplicarea sancţiunii corespunzătoare, prevăzută de legea penală, şi din obligaţia persoanei în cauză de a executa sancţiunea aplicată. Dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. 4.2. Prescripţia răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-şi atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenţia generală şi cea specială şi poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu faţă de data săvârşirii infracţiunii, cu atât eficienţa ei scade, rezonanţa socială a săvârşirii infracţiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârşirea infracţiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau şterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârşirea infracţiunii, autorul acesteia, sub presiunea ameninţării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse. În practică se pot ivi situaţii când aplicarea sancţiunilor nu poate avea loc deoarece infracţiunea sau autorul ei a rămas necunoscut ori autorul, deşi cunoscut, nu a fost prins, reuşind să dispară. Datorită acestor împrejurări pot să treacă ani de zile, aşa încât infracţiunea săvârşită să fie uitată de către membrii societăţii ori să nu mai fie suficient de clare împrejurările în care fapta a fost comisă sau chiar ce infracţiune s-a comis, pericolul ei social să se fi diminuat şi infractorul să se fi îndreptat. În asemenea cazuri, aplicarea sancţiunilor penale nu mai corespunde unei necesităţi sociale, astfel încât se impune iertarea, prin stingerea dreptului de aplicare a sancţiunii. Ca atare, pentru a fi eficientă răspunderea penală trebuie să aibă loc, din punct de vedere temporal, cât mai aproape de data săvârşirii infracţiunilor. Funcţiile sancţiunilor penale se realizează, în mod real, numai dacă aplicarea acestora se face cu promptitudine, deoarece prin trecerea unei perioade mari de timp de la săvârşirea infracţiunii, exemplaritatea pedepsei dispare. Prescripţia răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict, născut prin săvârşirea unei infracţiuni, ca urmare a nerealizării lui într-un anumit termen prevăzut de lege. Pornind tocmai de la raţiunea necesităţii tragerii la răspundere penală a făptuitorilor într-un termen cât mai scurt de la data săvârşirii faptelor, legiuitorul român a înţeles să instituie termene - prevăzute în art. 154 Cod penal -, în funcţie de gravitatea infracţiunilor, în care neluarea unei măsuri punitive să aibă ca efect înlăturarea răspunderii penale prin intervenţia prescripţiei. Prescripţia răspunderii penale este, deci, o cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, o cauză ce stinge raportul juridic penal de conflict, deoarece acesta nu a fost soluţionat într-o perioadă de timp rezonabilă şi care determină imposibilitatea aplicării sau luării sancţiunilor de drept penal (pedepse, măsuri educative sau măsuri de siguranţă), cauză determinată şi justificată de influenţa pe care trecerea timpului o exercită asupra necesităţii de a se recurge la constrângere penală. Această cauză extinctivă înlătură răspunderea penală, făcând să înceteze dreptul organelor judiciare de a trage la răspundere penală şi de a aplica o pedeapsă celui care a săvârşit o infracţiune şi, pe cale de consecinţă, stinge obligaţia infractorului de a răspunde penal; ea are deci caracterul unei renunţări la acţiunea penală, renunţare prestabilită de lege, dar supusă condiţiei trecerii unui anumit termen de la data săvârşirii infracţiunii. Ca atare, prescripţia înlătură răspunderea penală pe considerentul că, după trecerea intervalului de timp prevăzut de lege, tragerea la răspundere penală nu mai corespunde unei necesităţi social-politice şi nu mai contribuie prin nimic la realizarea scopurilor urmărite prin aplicarea pedepsei. Raţiunea reglementării acestei instituţii de drept penal este strâns legată de însăşi raţiunea represiunii penale, care este aceea de a asigura prevenţia generală şi specială a săvârşirii de noi infracţiuni. Aplicarea şi executarea pedepsei după trecerea unui interval îndelungat de timp, chiar dacă ar da satisfacţie ideii abstracte de justiţie, s-ar dovedi ineficiente în raport cu scopul legii penale. Prin Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 75 din 30 ianuarie 2014, Curtea Constituţională a statuat că: "I. Justificată prin varii motive de ordin social şi juridic, prescripţia răspunderii penale apare ca o instituţie juridică cu efecte atât pe planul dreptului penal substanţial, neîmplinirea termenului fiind o condiţie de pedepsibilitate, cât şi pe planul dreptului procesual penal, fiind o condiţie de procedibilitate, împlinirea termenului de prescripţie împiedicând exercitarea acţiunii penale (...).1. În dreptul român, prescripţia a fost considerată de către legiuitor o instituţie de procedură penală de la intrarea în vigoare, în 1865, a Codului de procedură penală al Principatelor Unite Române, care reglementa prescripţia în art. 593-600, şi până la reforma legislativă în materie penală din 1936. Aceasta a adus o schimbare de viziune a legiuitorului cu privire la prescripţie, soluţia calificării ca instituţie de drept substanţial fiind consacrată explicit în art. 5 al Codului penal Carol al II-lea, care stipula că, «în caz de conflict între două sau mai multe legi succesive, privitoare la prescripţiunea acţiunii publice sau a pedepselor, se aplică legea care prevede prescripţiunea cea mai scurtă». Este ştiut faptul că în secolul al XIX-lea opera legislativă de la noi a fost puternic influenţată de legislaţia franceză, unde prescripţia acţiunii publice era, ca şi astăzi, de altfel, tratată ca o instituţie de drept procesual. Explicaţia modificării de tratament juridic în materia prescripţiei răspunderii rezidă în faptul că reforma legislativă penală din 1936 a fost marcată de influenţa Codului penal italian din 1930, unde instituţia prescripţiei era tratată ca una de drept material. În aceste condiţii, şi în dreptul român prescripţia a fost legiferată în Codul penal din 1936. În prezent, sediul materiei prescripţiei răspunderii penale îl constituie art. 121-124 şi art. 128-129 din Codul penal, iar sediul materiei prescripţiei executării pedepsei este reprezentat de art. 125-130 din acelaşi cod. Cu privire, însă, la delimitarea normelor de drept material de cele de procedură în funcţie de situarea acestora în Codul penal sau în Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a României, prin Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011, a reţinut că aşezarea normelor în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor, ci trebuie avute în vedere obiectul de reglementare şi scopul normei. De altfel, potrivit acestor din urmă criterii, Curtea a constatat, prin decizia mai sus amintită, că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile în cazul recunoaşterii vinovăţiei, se încadrează în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală, astfel încât acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură, pe de o parte este instituţie procesuală, iar pe de altă parte - instituţie de drept material.2.1. În dreptul german, instituţia prescripţiei, atât a răspunderii penale, cât şi a executării pedepsei, este reglementată în Codul penal (…). În dreptul francez, soluţia tradiţională era considerarea ca aparţinând procedurii penale a dispoziţiilor privind prescripţia răspunderii penale, respectiv dreptului penal substanţial a prevederilor referitoare la prescripţia executării pedepsei. După 10 ani, prin legea din 9 martie 2004, legiuitorul francez, prin modificarea Codului penal, a schimbat această regulă, stabilind că legile referitoare la prescripţia acţiunii publice şi la prescripţia pedepselor atunci când termenul de prescripţie nu s-a împlinit sunt aplicabile imediat, deci şi în ipoteza în care infracţiunile au fost comise înainte de intrarea în vigoare a legilor. În Elveţia, prescripţia este reglementată în Codul penal (…).2.2. Doctrina din ţările mai sus menţionate consideră prescripţia o instituţie de drept procesual, indiferent unde este situată reglementarea ei - în codul penal sau în codul de procedură penală -, astfel încât prescripţia este supusă regulii aplicării imediate a legii noi, ce guvernează aplicarea în timp a normelor de procedură. Pentru fundamentarea acestei calificări a prescripţiei se arată că atât inculpatul, cât şi condamnatul nu au un drept câştigat cu privire la timpul cât ar trebui să se sustragă, primul - de la judecată, iar cel de-al doilea - de la executarea pedepsei, pentru a fi exoneraţi de răspundere, respectiv de efectele acesteia (…). În alte state europene, doctrina apreciază că prescripţia aparţine dreptului substanţial, întrucât, în funcţie de aceasta, există dreptul statului de a aplica o sancţiune sau de a determina executarea ei. Această opinie este împărtăşită, în principal, de doctrina spaniolă şi italiană. În fine, există şi o a treia soluţie doctrinară, care admite caracterul mixt al prescripţiei, ca instituţie care aparţine deopotrivă dreptului penal substanţial şi dreptului procesual. Autorii care împărtăşesc această opinie arată însă că, faţă de orientarea constantă a practicii instanţelor penale şi a celor constituţionale din unele state europene de a admite posibilitatea modificării termenelor de prescripţie în curs, chiar în defavoarea inculpatului sau a condamnatului, discuţia privind natura juridică a prescripţiei prezintă doar un interes academic. În doctrina românească se regăsesc toate cele trei opinii, însă cea majoritară este aceea care consideră prescripţia ca fiind o instituţie de drept penal substanţial, abordare în care legea penală privitoare la prescripţie este supusă regulii aplicării legii penale mai favorabile.3. În ceea ce priveşte jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, aceasta a stabilit că, dacă legea naţională a unui stat consideră o regulă în materie de prescripţie penală ca fiind mai degrabă de procedură decât de fond, este posibilă modificarea acelei reguli cu scopul de a prelungi termenul de prescripţie în ceea ce priveşte infracţiunile pentru care nu s-a împlinit deja acest termen la momentul modificării. Astfel, prin Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragrafele 147-149, Curtea de la Strasbourg a statuat că prelungirea termenului de prescripţie nu implică o încălcare a drepturilor garantate de art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu se poate interpreta această dispoziţie ca împiedicând prelungirea, prin efectul aplicării imediate a unei legi de procedură, a termenelor de prescripţie atunci când faptele imputate nu fuseseră niciodată prescrise. În numeroase rânduri, instanţa europeană a amintit că normele privind neretroactivitatea legii penale prevăzute de art. 7 din Convenţie se aplică numai dispoziţiilor care definesc infracţiunile şi pedepsele pentru acestea. În acelaşi timp, Curtea a considerat că este rezonabil ca instanţele naţionale să aplice principiul tempus regit actum cu privire la legile de procedură. Astfel, pe lângă hotărârea pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, precitată, sunt de menţionat şi Decizia din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Mione împotriva Italiei, şi Decizia din 10 iulie 2007, pronunţată în Cauza Rasnik împotriva Italiei, ambele referitoare la noi reglementări privind termenele pentru exercitarea unor căi de atac, şi Decizia din 12 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Martelli împotriva Italiei, privind aplicarea unei legi care stabileşte noi reguli de apreciere a probelor. (…) Din analiza de drept comparat reiese că legiuitorul din diverse state europene a plasat instituţia prescripţiei răspunderii penale şi a prescripţiei executării pedepsei în codul penal sau în codul de procedură penală, fără ca sediul materiei să determine calificarea fermă a naturii juridice a prescripţiei. (…) Astfel, indiferent de modul în care legislaţia sau doctrina califică instituţia prescripţiei, aceasta, prin finalitatea ei, este aceeaşi în toate sistemele de drept europene, în sensul că, după trecerea unui anumit interval de timp, statul renunţă la dreptul de a mai aplica o pedeapsă infractorului sau de a mai dispune executarea unei pedepse." 4.3. Cursul prescripţiei răspunderii penale Prin cursul prescripţiei se înţelege scurgerea intervalului de timp prevăzut de lege şi care constituie durata termenului de prescripţie. Câtă vreme această durată nu este încă împlinită prescripţia se găseşte în curs, care nu ia sfârşit decât la data când expiră termenul prescripţiei. 4.4. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripţie trebuie să curgă fără intervenţia niciunui act de natură a readuce în conştiinţa publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenţia societăţii a faptului săvârşirii infracţiunii întrerupe cursul prescripţiei şi amână producerea efectelor sale. Sub denumirea marginală „Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale“ în noul Cod penal, în art. 155 este reglementată materia cauzelor de întrerupere a prescripţiei, după cum urmează: "(1) Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.(2) După fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie.(3) Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte faţă de toţi participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.(4) Termenele prevăzute la art. 154, dacă au fost depăşite cu încă o dată, vor fi socotite îndeplinite oricâte întreruperi ar interveni.(5) Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale." Prin urmare, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripţiei răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripţie. Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale este, aşa cum o arată şi denumirea, o cauză legală care lipseşte de eficienţă timpul scurs până în momentul intervenirii sale, făcând să înceapă să curgă un nou termen de prescripţie, după îndeplinirea actului de procedură întrerupător. 4.5. Efectul întreruptiv al prescripţiei Întreruperea prescripţiei provoacă o prelungire a duratei timpului de prescripţie şi deci, indirect, o durată înăuntrul căreia subzistă răspunderea penală, prin neluarea în considerare a timpului care a curs anterior întreruperii şi începerea unui nou termen de prescripţie, deci prin deplasarea momentului de la care începe să curgă termenul prescripţiei. Aşadar, dacă înăuntrul termenului de prescripţie, care a început să curgă de la săvârşirea infracţiunii, s-a îndeplinit vreun act de procedură, cursul prescripţiei fiind întrerupt, această întrerupere are drept efect, pe de o parte, înlăturarea din calculul duratei termenului de prescripţie a timpului curs până la ivirea întreruperii şi, pe de altă parte, începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Acest îndoit efect se produce ori de câte ori intervine o nouă întrerupere a cursului prescripţiei. Noul termen de prescripţie, care începe să curgă după fiecare întrerupere, trebuie să fie de acelaşi fel, adică de aceeaşi durată. Faptul că s-a ivit o întrerupere a prescripţiei şi că începe să curgă un nou termen de prescripţie nu schimbă nici natura infracţiunii pentru care începuse să curgă prescripţia, nici gravitatea acestei infracţiuni. Data de la care începe să curgă fiecare termen nou de prescripţie este data îndeplinirii actului procedural întrerupător de prescripţie. Examinând dispoziţiile art. 155 din Codul penal în vigoare se constată că în acest text legiuitorul a reunit, practic, mai multe texte din Codul penal anterior privind întreruperea cursului prescripţiei (art. 123 din Codul penal din 1969) şi prescripţia specială (art. 124 din Codul penal din 1969), cu unele modificări. Astfel, noul Cod penal în vigoare, în art. 155 alin. (1) nu mai reproduce dispoziţia cuprinsă în art. 123 alin. 1 din Codul penal din 1969, potrivit căreia întreruperea prescripţiei are loc prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, ci cuprinde o dispoziţie nouă potrivit căreia întreruperea cursului prescripţiei este posibilă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, fără ca actul întocmit să fie condiţionat de comunicare către inculpat. Practic, orice act de procedură efectuat pe parcursul cauzei, indiferent dacă potrivit legii acesta trebuie sau nu comunicat inculpatului, are ca efect întreruperea cursului prescripţiei şi curgerea unui nou termen de prescripţie. Ca atare, potrivit Codului penal în vigoare, pentru întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, pe de o parte, nu interesează natura, tipul de act de procedură efectuat în cauză şi nici dacă i s-a comunicat cuiva actul de procedură respectiv, iar pe de altă parte, nu are relevanţă stadiul în care se afla cauza atunci când actul de procedură a fost efectuat. Modificările pe care legiuitorul român le-a adus în materia întreruperii termenelor de prescripţie a răspunderii penale au fost preluate din dreptul francez şi cel spaniol. În aceste două sisteme naţionale de drept, întreruperea termenelor de prescripţie nu este condiţionată de comunicarea actelor de procedură suspectului sau inculpatului, deşi în opinia majoritară, în paragraful 33, se susţine, în mod neîntemeiat, contrariul. 4.6. Aşa cum s-a arătat anterior, actele întrerupătoare au drept efect neluarea în calcul a timpului scurs de la data săvârşirii infracţiunii şi până la data îndeplinirii actului. Fiecare întrerupere face să curgă un nou termen de prescripţie. Numărul întreruperilor nu este însă nelimitat. Deşi legea nu reglementează numărul întreruperilor, totuşi, pentru ca prin reglementarea întreruperii să nu se ajungă la o imprescriptibilitate „de facto“ a unor infracţiuni prescriptibile potrivit legii, respectiv pentru a nu se ajunge la însăşi negarea prescripţiei, prin dispoziţia înscrisă în art. 155 alin. (4) din Codul penal a fost fixat un termen maxim, după a cărui expirare prescripţia va opera independent de numărul întreruperilor. Potrivit textului legal menţionat, prescripţia înlătură răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie este depăşit cu încă o dată. Cu alte cuvinte, prin întrerupere, prescripţia nu poate fi prelungită la infinit, ci numai cu încă o dată termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal. Altfel spus, dacă de la data comiterii faptei a trecut un interval de timp egal cu dublul duratei termenului prevăzut de art. 154 alin. (1) din Codul penal, prescripţia răspunderii penale intervine indiferent de timpul scurs de la ultima întrerupere a cursului prescripţiei. O regulă similară exista şi în reglementarea anterioară, potrivit art. 124 din Codul penal din 1969, prescripţia înlăturând răspunderea penală oricâte întreruperi ar interveni, dacă termenul de prescripţie a răspunderii penale era depăşit cu încă o dată. Practic, în noul Cod penal prescripţia specială şi-a pierdut identitatea, integrându-se deplin în filosofia de ansamblu a reglementării cuprinse în art. 155 din Codul penal şi care vizează întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale. 4.7. Întreruperea cursului prescripţiei produce efecte in rem şi, de aceea, aceste efecte se produc faţă de toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei [art. 155 alin. (3) din Codul penal]. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragrafele 23-25, a statuat că: "23. Soluţia juridică anterior menţionată este determinată de însăşi natura instituţiei prescripţiei, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanţei sociale a săvârşirii infracţiunii, până la uitarea ei de către membrii societăţii. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârşirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripţia răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârşite, şi nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluţia contrară ar fi de natură a afecta însăşi substanţa instituţiei prescripţiei, aceea de consecinţă a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, şi ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificaţia instituţiei prescripţiei răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracţiunilor săvârşite în participaţie, o astfel de soluţie ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privinţa acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârşirea infracţiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care, însă, se află în aceeaşi situaţie juridică cu persoanele care, având aceeaşi calitate, de participanţi la săvârşirea infracţiunii, au fost supuse unor astfel de acte.24. Distinct de cele anterior menţionate, aşa cum, de altfel, a fost precizat mai sus, termenul de prescripţie reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare îşi pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârşesc infracţiuni şi de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, şi nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menţionat. Aşa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privinţa faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripţie cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracţiunea sau infracţiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripţiei speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracţiuni au fost săvârşite în participaţie, acelaşi efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau îşi aduc aportul la săvârşirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.25. Având în vedere aceste considerente, Curtea reţine că dispoziţiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicaţie a acestora în domeniul dreptului penal substanţial." 4.8. Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată în prezenta cauză se poate lesne constata că autorii excepţiei nu au formulat o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, au solicitat completarea dispoziţiei legale în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale se realizează doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. Condiţionarea, mai exact limitarea, restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei, doar la cele care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal, reprezintă o substituire a instanţei de contencios constituţional în activitatea de legiferare efectuată de Parlament. Solicitarea autorilor excepţiei nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. (A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 600 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 945 din 29 noiembrie 2017, paragraful 15, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 609 din 28 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 881 din 9 noiembrie 2017, paragraful 15). Pe de altă parte, dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului şi au fost adoptate conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Fiind o chestiune de politică penală care ţine de competenţa autorităţii legiuitoare şi care are deplina libertate de reglementare cu privire la politica penală pe care înţelege să o implementeze, aceasta nu poate face obiectul unui control de constituţionalitate. Prin adoptarea prevederilor art. 155 alin. (1) din Codul penal Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere, fiind opţiunea legiuitorului să considere că este întrerupătoare a cursului prescripţiei îndeplinirea oricărui act de procedură şi nu doar a acelora care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015, paragraful 20, Decizia Curţii Constituţionale nr. 25 din 6 martie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 4 decembrie 1996, paragraful 3, şi Decizia Curţii Constituţionale 156 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 4 mai 2015, paragraful 13). În cursul prescripţiei se presupune că rezonanţa infracţiunii săvârşite dispare treptat, treptat şi în aceeaşi măsură este uitată tulburarea socială provocată de infracţiune. Acest proces de stingere a rezonanţei faptei săvârşite şi de uitare a urmărilor sale suferă întârzieri atunci când în cursul prescripţiei, înăuntrul termenului de prescripţie, a intervenit îndeplinirea unui act de procedură. Prin această întrerupere, fapta rămâne încă vie în conştiinţa socială sau este din nou repusă în atenţia oamenilor, cu alte cuvinte se anihilează efectele procesului de uitare a infracţiunii. Sub aspect social, întreruperea intervenită prin îndeplinirea oricărui act de procedură, opreşte cursul procesului de liniştire colectivă şi de restabilire a ordinii juridice, astfel că nu mai este justificată înlăturarea răspunderii penale. 4.9. Analizând pretinsa încălcare - invocată de autorii excepţiei - prin dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal a prevederilor constituţionale referitoare la calitatea şi previzibilitatea legii, nu se poate susţine că acestea aduc atingere art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, întrucât, în măsura în care partea interesată consideră că procurorul, în mod discreţionar, a întrerupt cursul prescripţiei, prin efectuarea unui act de urmărire penală ce nu poate fi calificat drept act întrerupător al cursului prescripţiei, aceasta are posibilitatea de a arăta în faţa judecătorului în ce constă nelegalitatea comisă. În acest sens, Curtea Constituţională prin Decizia nr. 148 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 29 aprilie 2015, paragrafele 14-16, a statuat că: "... instituţia prescripţiei răspunderii penale constă în stabilirea unui termen care trebuie să curgă în mod netulburat şi în interiorul căruia fie autorul faptei nu a fost tras la răspundere penală, fie nu s-a încercat tragerea la răspundere penală. Doar în aceste condiţii uitarea faptei se poate realiza. Dacă, însă, în acel interval s-a încercat tragerea la răspundere penală, uitarea socială nu mai poate avea loc, iar prescripţia nu mai poate curge netulburat. Aceste cauze de întrerupere sunt constituite de acte de procedură (acte de deţinere preventivă, arestarea preventivă, acte de punere sub învinuire, prezentarea materialului de urmărire penală etc.) şi, între ele, se pot regăsi şi rezoluţiile de începere a urmăririi penale. Aceste cauze de întrerupere produc două efecte juridice, care constau atât în oprirea curgerii termenului şi eliminarea timpului curs, cât şi în începerea curgerii unui nou termen de prescripţie. Prin urmare, numai dacă dispare cauza de întrerupere se produce cel de-al doilea efect juridic, pentru că odată cu dispariţia sa începe să curgă un nou proces de uitare socială şi, odată cu ea, curgerea unui nou termen de prescripţie. Din această analiză rezultă că legiuitorul a urmărit să dea eficienţă unor cauze prin care întrerupe cursul prescripţiei, a căror finalitate proprie constă în asigurarea respectului legalităţii şi adevărului în faza de urmărire penală, contribuind la înfăptuirea justiţiei penale. Aşa fiind, analizând critica autorului excepţiei, se desprinde concluzia că acesta apelează la instanţa de contencios constituţional pentru a invalida interpretarea dată textului legal, în sensul că o rezoluţie de începere a urmăririi penale, deşi infirmată, poate întrerupe cursul prescripţiei. O astfel de interpretare nu poate fi cenzurată de Curtea Constituţională, întrucât, pe de o parte, textul nu reglementează in terminis care sunt acele acte de procedură ce pot întrerupe cursul prescripţiei şi, pe de altă parte, identificarea lor intră în competenţa exclusivă a judecătorului învestit cu dezlegarea pricinii pe fond, cu atât mai mult cu cât o interpretare şi aplicare corectă/greşită a normei poate fi cenzurată cu prilejul exercitării căilor de atac în cadrul unui proces echitabil." 4.10. Susţinerea autorilor excepţiei cu privire la neclaritatea sintagmei „îndeplinirea oricărui act de procedură“ din conţinutul art. 155 alin. (1) din Codul penal, în sensul că nu orice act de procedură este de natură a întrerupe cursul prescripţiei penale, ci doar cele care trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, este în mod evident neîntemeiată, deoarece orice act de procedură efectuat înainte de expirarea termenului de prescripţie, emis de către organul competent şi care nu este nul are ca efect întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale, în considerarea faptului că orice acte efectuate în cauză sunt susceptibile de a readuce în memorie fapta săvârşită. Actele susceptibile de a întrerupe cursul prescripţiei trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: - să fie efectuate mai înainte ca termenul de prescripţie să se fi împlinit; – să emane de la organele judiciare competente; – să fie făcute în conformitate cu dispoziţiile legale, deci să fie valabile, să nu fie nule. Titlul VI din Partea generală a Codului de procedură penală - invocat de autorii excepţiei - nu reglementează „actul de procedură“, ci doar modul de efectuare a unor acte procedurale comune. Având în vedere că, asemenea Codului de procedură penală anterior, nici actuala reglementare nu defineşte noţiunea de „acte de procedură“, potrivit doctrinei şi literaturii de specialitate, acestea reprezintă modalităţi sau forme prin intermediul cărora se înfăptuiesc toate activităţile din cursul unui proces penal, respectiv ele pot fi: - acte procesuale - acte juridice prin care organele judiciare şi părţile din proces îşi pot exercita drepturile şi obligaţiile lor procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal. Aceste acte au o existenţă de sine stătătoare şi o poziţie dominantă în raport cu actele procedurale, determinând existenţa acestora din urmă şi, pentru a fi valabile, trebuie să fie realizate în formele anume prevăzute de lege; – acte procedurale - acte juridice prin care se aduc la îndeplinire actele şi măsurile procesuale. Actele procedurale pot fi realizate de organele judiciare (spre exemplu: ascultarea persoanelor, emiterea mandatului de arestare şi executarea lui, ridicarea de obiecte şi/sau înscrisuri, efectuarea de percheziţii, cercetarea la faţa locului) sau de către părţile din proces ori de către subiecţii procesuali principali (spre exemplu: aducerea la cunoştinţa organului judiciar ori înfăţişarea unor probe sau a vreunui mijloc de probă de către orice persoană care le cunoaşte sau le deţine, prezentarea şi predarea la cererea organului judiciar a unui înscris ce poate servi ca mijloc de probă). Aceste acte sunt acte de executare, deoarece destinaţia lor este aceea de a aduce la îndeplinire dispoziţiile pe care le conţin actele procesuale; – documente procedurale - în care se consemnează efectuarea unor acte procesuale sau a unor măsuri procesuale. Pe de altă parte, dacă am admite ideea că prescripţia răspunderii penale s-ar întrerupe doar prin efectuarea, fie în cursul urmăririi penale, fie în cursul judecăţii, a actelor de procedură ce trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, desigur având în vedere doar acele acte pentru care există obligaţia de comunicare, ar fi practic înlăturate ca neavând efect întrerupător al cursului prescripţiei actele efectuate în prezenţa inculpatului (spre exemplu, luarea interogatoriului, ascultarea unui martor, rezolvarea unei cereri de către instanţă), aceste ultime acte având, cu atât mai mult, prin natura lor efect întrerupător de prescripţie. 4.11. Deşi în motivarea opiniei majoritare s-a susţinut că prin necomunicarea către suspect sau inculpat a actelor procedurale întrerupătoare a cursului prescripţiei s-ar crea pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripţiei speciale şi de aceea s-ar impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal, arătăm (învederăm) următoarele: - dispoziţiile legale sunt previzibile, textul art. 154 din Codul penal statuând care sunt termenele generale de prescripţie a răspunderii penale, în raport de gravitatea infracţiunilor; – în aceleaşi dispoziţii legale ale art. 155 din Codul penal, mai exact în alineatul 4, legiuitorul statuează că, în situaţia în care termenul de prescripţie prevăzut în art. 154 din Codul penal nu a curs neîntrerupt, ci a fost întrerupt prin efectuarea unor acte de procedură în cauză, termenul de prescripţie a răspunderii penale se dublează. Ca atare, nu se poate pune în discuţie o lipsă de previzibilitate ori de imprecizie a dispoziţiilor legale anterior menţionate, acestea îndeplinind cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate, inclusiv pentru o persoană care nu dispune de pregătire juridică, textul de lege, prin conţinutul său, neputându-i crea acesteia o stare de incertitudine perpetuă - aşa cum s-a susţinut în opinia majoritară. De altfel, în acest sens s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 172 din 29 martie 2018, nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, paragrafele 31-33, în care făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coëme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51, Hotărârea din 29 martie 2006, pronunţată în Cauza Achour împotriva Franţei, paragrafele 41 şi 42, Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34, Hotărârea din 12 februarie 2008, pronunţată în Cauza Kafkaris împotriva Ciprului, paragraful 140, Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi srl şi alţii împotriva Italiei, paragrafele 107 şi 108, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 93, 94 şi 99, Hotărârea din 21 octombrie 2013, pronunţată în Cauza Del Rio Prada împotriva Spaniei, paragrafele 78, 79 şi 91), a reţinut că cerinţa previzibilităţii legii este îndeplinită atunci când un justiţiabil are posibilitatea de a cunoaşte, din însuşi textul normei juridice pertinente, la nevoie cu ajutorul interpretării acesteia de către instanţe şi în urma obţinerii unei asistenţe judiciare adecvate, care sunt actele şi omisiunile ce pot angaja răspunderea sa penală şi care este pedeapsa pe care o riscă în virtutea acestora (a se vedea şi Decizia nr. 154 din 24 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 450 din 16 iunie 2016, paragraful 18, Decizia nr. 138 din 14 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 10 iulie 2017, paragraful 21, şi Decizia nr. 527 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 814 din 15 octombrie 2017, paragraful 21). Totodată, Curtea de la Strasbourg a reţinut că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. 4.12. Efectele instituţiei întreruperii cursului prescripţiei răspunderii penale trebuie analizate nu numai din perspectiva suspectului sau a inculpatului, ci şi din perspectiva celorlalte părţi ori subiecţi procesuali principali în cadrul unui proces penal, respectiv partea civilă, partea responsabilă civilmente, persoana vătămată. Restrângerea actelor de procedură întrerupătoare ale cursului prescripţiei doar la cele care potrivit legii trebuie comunicate suspectului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal afectează drepturile participanţilor la procesul penal menţionaţi mai sus. Procurorul nu poate inventa acte de procedură pe care să le comunice inculpatului, doar de teama întreruperii cursului prescripţiei, pentru că în astfel de condiţii nu s-ar mai face urmărire penală, în scopul urmăririi penale, aşa cum acesta este evidenţiat în textul art. 285 din Codul de procedură penală, ci urmărire penală exclusiv în scopul acoperirii de hârtii pentru şi faţă de infractor. Dacă sar admite punctul de vedere exprimat în opinia majoritară - în sensul că întreruperea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale s-ar realiza doar prin îndeplinirea oricărui act de procedură ce trebuie comunicat suspectului sau inculpatului -, s-ar ajunge ca unele acte de procedură efectuate faţă de victima infracţiunii, care se ascunde într-o altă ţară pentru a nu fi găsită de inculpat (ex.: cazul victimelor infracţiunii de proxenetism ori ale infracţiunii de trafic de persoane ş.a.) să fie aduse de către procuror la cunoştinţa inculpatului, doar pentru ca actul să devină întrerupător al cursului prescripţiei şi astfel să-i fie pusă în pericol viaţa victimei până la momentul includerii ei într-un program de protecţie a martorilor. 4.13. Pe de altă parte, dispoziţiile art. 155 alin. (1) din Codul penal nu încalcă - aşa cum au susţinut autorii excepţiei - prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ce reglementează dreptul la un proces echitabil, întrucât aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauza de faţă, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate constituindu-l o normă de drept penal substanţial, iar nu o reglementare de drept procesual penal, de natură a avea incidenţă în materia garanţiilor dreptului la un proces echitabil. (A se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20, Decizia Curţii Constituţionale nr. 443 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 24 octombrie 2017, paragraful 26, şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 172 din 29 martie 2018, nepublicate încă în Monitorul Oficial al României, paragraful 34). Pentru considerentele expuse mai sus, apreciem că în cauză s-ar fi impus respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 155 alin. (1) din Codul penal. Judecător, dr. Livia Doina Stanciu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
