Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
├───────────────────┴──────────────────┤
│ │
└──────────────────────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) şi ale art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2), art. 366 alin. (3) şi art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Tender S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 30.076/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală, care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 241D/2017. 2. Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 20 martie 2018, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 19 aprilie 2018, dată la care, în baza aceluiaşi temei legal, a dispus amânarea pronunţării pentru data de 26 aprilie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 8 decembrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 30.076/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2), art. 366 alin. (3) şi art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Tender - S.A. din Timişoara, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare formulate de autoarea excepţiei, în privinţa căreia a fost dispusă măsura confiscării speciale. În fapt, prin Decizia penală nr. 862/A/8.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a dispus, cu privire la autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, având calitatea de parte responsabilă civilmente, în solidar, cu inculpatul, măsura confiscării speciale, conform art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, având ca obiect o sumă de bani ce nu serveşte despăgubirii persoanei vătămate. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, se susţine că acestea contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5), art. 20 alin. (1), art. 23 alin. (12) şi art. 44 din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Se susţine că prevederile art. 107 alin. (2) din Codul penal, conform cărora măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, constituie o regulă cu valoare de principiu, în materia acestei categorii de măsuri, de la care nu se poate deroga prin dispoziţii legale cu caracter special, cum sunt prevederile art. 112 alin. (1) din acelaşi cod. În aceste condiţii, dacă norma de la art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal se interpretează în sensul în care permite dispunerea confiscării speciale cu privire la bunuri care aparţin unei alte persoane decât cea care a săvârşit infracţiunea, cum este partea responsabilă civilmente, aceasta intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Codul penal, aspect ce conferă reglementării măsurilor de siguranţă un caracter confuz, lipsind-o de claritate şi previzibilitate. Pentru aceste motive, se susţine că textele criticate contravin atât prevederilor art. 1 alin. (3) şi alin. (5) din Constituţie referitoare la standardele de calitate a legii, cât şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (12) şi celor ale art. 7 din Convenţie, ce reglementează principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei, impunând, în mod expres, ca legea penală să fie clară, lipsită de echivoc. Având în vedere că măsurile de siguranţă reprezintă de fapt ingerinţe în dreptul de proprietate privată, pentru aceleaşi argumente se susţine şi încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 44 din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. 5. Referitor la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2), art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, se susţine că acestea contravin prevederilor art. 20, art. 21 alin. (3), art. 24 şi art. 44 din Constituţie, art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie. Se arată, în acest sens, că partea responsabilă civilmente participă în procesul penal exclusiv pentru soluţionarea acţiunii civile, care are ca scop exclusiv angajarea răspunderii civile delictuale, fără să aibă vreo legătură cu soluţionarea acţiunii penale, în cadrul căreia pot fi dispuse măsuri de siguranţă. Spre deosebire de partea responsabilă civilmente, persoana în privinţa căreia sunt dispuse măsuri de siguranţă, cum este cea a confiscării speciale, participă în procesul penal în scopul soluţionării acţiunii penale, motiv pentru care trebuie să fie citată, pentru a-şi putea susţine apărările în faţa instanţei care dispune o astfel de măsură. Or participarea în procesul penal a părţii responsabile civilmente, în dublă calitate, atât de persoană care răspunde civil alături de inculpat, cât şi de persoană în privinţa căreia este dispusă măsura confiscării speciale, este contrară dreptului la un proces echitabil şi dreptului la apărare, întrucât partea responsabilă civilmente nu are drepturi şi nu se poate apăra în procesul penal decât sub aspectul laturii civile. Se susţine că, dacă dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi art. 24 din Constituţie au aplicabilitate generală, conform art. 6 din Convenţie, noţiunile de „proces penal“ şi „proces civil“ au caracter autonom. Pentru acest motiv, se arată că textele criticate sunt constituţionale numai în măsura în care se interpretează în sensul în care părţii responsabile civilmente nu îi pot fi aplicate pedepse sau alte sancţiuni de drept penal, cum este confiscarea specială. Întrucât dispoziţiile art. 44 din Constituţie au şi o dimensiune procedurală, referitoare la obligaţia statului de a reglementa proceduri apte să protejeze dreptul de proprietate privată împotriva abuzurilor, încălcarea dreptului la un proces echitabil, prin dispoziţiile procesual penale referitoare la dispunerea confiscării speciale, atrage, pentru identitate de raţiune, şi încălcarea dreptului de proprietate privată, drept fundamental a cărui exercitare este limitată prin dispunerea măsurii anterior menţionate. 6. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, se susţine că acestea contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie. Astfel, contestaţia la executare nu este o cale de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, motiv pentru care, în privinţa acesteia, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 129 din Constituţie, conform cărora căile de atac se exercită „în condiţiile legii“. Se arată că regulile referitoare la contestaţia la executare sunt supuse exigenţelor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi alin. (2), care, spre deosebire de dispoziţiile art. 129 din Constituţie, interzic restricţionarea prin lege a accesului liber la justiţie. Or potrivit textului criticat, atunci când este pusă în executare o măsură de siguranţă, persoana interesată nu poate formula contestaţie la executare, neavând, prin urmare, acces liber la justiţie, întrucât textul criticat, într-o interpretare literală şi restrictivă, permite formularea unei astfel de contestaţii doar în cazul pedepselor. De asemenea, se susţine că prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală creează discriminare între persoanele care au un interes legitim să formuleze contestaţie la executarea unor pedepse, amenzi judiciare sau obligaţii civile şi cele interesate să conteste executarea unor măsuri de siguranţă, întrucât, spre deosebire de primele trei categorii enumerate, cea de-a patra categorie de justiţiabili nu are dreptul de a promova contestaţia reglementată prin prevederile art. 598 din Codul de procedură penală. Se susţine că această diferenţă de tratament juridic nu are o justificare obiectivă şi este disproporţionată, contestaţia la executare fiind permisă în privinţa unor măsuri mai aspre, dar şi în privinţa unor măsuri mai blânde decât măsurile de siguranţă, dar nefiind permisă în privinţa acestora din urmă, a căror intensitate este una intermediară. 7. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că textele criticate sunt considerate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate neconstituţionale în măsura în care permit dispunerea măsurilor pe care le reglementează şi în privinţa unei persoane care nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, respectiv a persoanei responsabile civilmente. Or se arată că scopul excepţiei de neconstituţionalitate nu este acela de a stabili modalităţi de interpretare a dispoziţiilor legale supuse controlului, ci de a soluţiona o problemă de interes public, referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale, prin textele criticate. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în privinţa dispoziţiilor art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2) şi art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, şi inadmisibilă, în privinţa prevederilor art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Cu privire la pretinsa neconstituţionalitate a prevederilor art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, se susţine că acestea nu contravin dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, făcându-se trimitere, în acest sens, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 168 din 2 martie 2010, despre care se afirmă că este aplicabilă şi în prezenta cauză. Se susţine, de asemenea, că textele criticate nu încalcă prezumţia de nevinovăţie, prezumţie care este asigurată pe tot parcursul procesului penal. Se arată că măsura confiscării speciale are ca scop, la fel ca celelalte măsuri de siguranţă, înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii de fapte penale, fără ca dispunerea ei să contravină dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie. Se susţine, totodată, că prevederile art. 107 alin. (2) din Codul penal nu au caracter absolut, iar dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal constituie o excepţie de la acestea, fără ca, astfel reglementate, dispoziţiile legale anterior menţionate să fie contradictorii şi să creeze confuzii în aplicare; se face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 92 din 3 martie 2015. Se conchide că, dacă în cadrul aceluiaşi proces penal, o persoană are atât calitatea de parte responsabilă civilmente, cât şi calitatea de persoană împotriva căreia este dispusă măsura confiscării speciale, aceasta beneficiază de garanţii procesuale specifice ambelor calităţi procesuale, fiindu-i garantate dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi dreptul de proprietate. Referitor la prevederile art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, se susţine că autoarea excepţiei critică o omisiune legislativă, aspect care nu este de competenţa Curţii Constituţionale, care, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu poate modifica sau completa dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosarul cauzei, concluziile reprezentantului autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2), art. 366 alin. (3) şi art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: - Art. 107 alin. (2) din Codul penal: „Măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată.“; – Art. 112 alin. (1) lit. e): „Sunt supuse confiscării speciale: […] e) bunurile dobândite prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsura în care nu servesc la despăgubirea acesteia; […]“; – Art. 14 alin. (1) din Codul de procedură penală: „Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni.“; – Art. 19 alin. (1), (2) şi (5) din Codul de procedură penală: "(1) Acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.(2) Acţiunea civilă se exercită de persoana vătămată sau de succesorii acesteia, care se constituie parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. […] ………………………................................................................(5) Repararea prejudiciului material şi moral se face potrivit dispoziţiilor legii civile.;" – Art. 21 alin. (1) şi (4) din Codul de procedură penală: "(1) Introducerea în procesul penal a părţii responsabile civilmente poate avea loc, la cererea părţii îndreptăţite potrivit legii civile, în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1). […] …………………........................................................................(4) Partea responsabilă civilmente are, în ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat.;" – Art. 25 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală: "(1) Instanţa se pronunţă prin aceeaşi hotărâre atât asupra acţiunii penale, cât şi asupra acţiunii civile.(2) Când acţiunea civilă are ca obiect repararea prejudiciului material prin restituirea lucrului, iar aceasta este posibilă, instanţa dispune ca lucrul să fie restituit părţii civile.;" – Art. 86 din Codul de procedură penală: „Persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte, singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces este parte în procesul penal şi se numeşte parte responsabilă civilmente“; – Art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală: „Drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile.“; – Art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală: „Persoanele ale căror bunuri sunt supuse confiscării pot fi reprezentate de avocat şi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii cu privire la măsura confiscării.“; – Art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală: „(1) Contestaţia împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri: […] d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei.“ 13. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) cu privire la statul de drept şi calitatea legii, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi, art. 20 alin. (1) cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi alin. (2) privind accesul liber la justiţie, art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea incriminării şi a pedepsei, art. 24 cu privire la dreptul la apărare şi art. 44 referitor la dreptul de proprietate privată, precum şi dispoziţiilor art. 6 şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale cu privire la dreptul la un proces echitabil şi la legalitatea incriminării şi art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie cu privire la dreptul de proprietate. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 107 alin. (2), art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi ale art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate asemănătoare, Curtea Constituţională pronunţând, în acest sens, Decizia nr. 589 din 1 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 2 decembrie 2015, prin care a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate invocată. 15. Prin decizia anterior menţionată, Curtea a reţinut că art. 44 din Constituţie reglementează dreptul de proprietate privată, arătând că acesta, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. În acest context, alin. (9) al aceluiaşi art. 44 reglementează una dintre garanţiile constituţionale ale dreptului de proprietate privată, conform căreia confiscarea poate fi dispusă numai în condiţiile legii asupra bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii. 16. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile art. 107 alin. (1) din Codul penal contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (9), întrucât fac trimitere la fapte prevăzute de legea penală şi nu doar la infracţiuni şi contravenţii, atunci când reglementează cazurile în care poate fi dispusă măsura confiscării speciale. 17. Curtea a constatat că, prin infracţiune se înţelege, conform prevederilor art. 15 alin. (1) din Codul penal, fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o, acestea fiind, aşa cum arată şi denumirea marginală a articolului anterior referit, şi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii. Confiscarea specială reprezintă o sancţiune de drept penal, respectiv o măsură de siguranţă, care constă în transferul silit şi gratuit al dreptului de proprietate asupra unor bunuri din patrimoniul persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, în patrimoniul statului, întrucât, având în vedere legătura acestor bunuri cu fapta săvârşită, deţinerea lor în continuare de către persoana în cauză prezintă pericolul săvârşirii unor noi infracţiuni. Se deduce astfel intenţia legiuitorului de a aplica măsura confiscării speciale şi a altor fapte prevăzute de legea penală decât cele care constituie infracţiuni, intenţie reglementată expres prin art. 107 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, conform art. 107 alin. (3) din Codul de procedură penală, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă. O astfel de situaţie este şi cea a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. 18. Curtea a constatat că faptele săvârşite de autorul excepţiei de neconstituţionalitate sunt şi rămân infracţiuni, iar soluţia de încetare a procesului penal ca urmare a constatării prescripţiei răspunderii penale, cu consecinţa neaplicării unei pedepse, nu este de natură a o transforma pe aceasta într-o faptă prevăzută de legea penală ce nu constituie infracţiune. Pentru acest motiv, Curtea a reţinut că autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu se află în ipoteza juridică invocată în susţinerea excepţiei. 19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 108 din Codul penal, măsurile de siguranţă sunt obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, confiscarea specială şi confiscarea extinsă. În privinţa obligării la tratament medical şi a internării medicale, dispoziţiile art. 109 şi art. 110 din Codul penal prevăd că acestea pot fi dispuse până la însănătoşire sau până la obţinerea unei ameliorări care să înlăture starea de pericol. Mai mult, art. 245 şi art. 246 alin. (1)-(8) şi, respectiv, art. 247 şi art. 248 alin. (1)-(10) din Codul de procedură penală reglementează aplicarea cu caracter provizoriu a celor două măsuri pe parcursul desfăşurării procesului penal, iar art. 246 alin. (9)-(12) şi, respectiv, art. 248 alin. (11)-(13) din Codul de procedură penală prevăd cu privire la ridicarea lor. Referitor la interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii, conform art. 111 alin. (2) din Codul penal, măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. 20. Curtea a reţinut că, în privinţa confiscării speciale şi a confiscării extinse, dispoziţiile penale şi cele procesual penale nu conţin norme care să reglementeze expres modalităţi de contestare a acestora nici pe parcursul desfăşurării procesului penal şi nici după rămânerea definitivă a hotărârii penale de condamnare. În acest sens, art. 598 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează cazurile în care se poate formula contestaţie împotriva executării hotărârii penale, respectiv: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare; d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de micşorare a pedepsei. 21. Curtea a constatat că, în respectiva cauză, autorul excepţiei a invocat, pe baza art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, intervenirea prescripţiei speciale a răspunderii penale drept cauză de micşorare a măsurii de siguranţă, criticând faptul că dispoziţiile procesual penale anterior arătate fac referire doar la cauzele de stingere sau micşorare a pedepsei, nu şi a măsurilor de siguranţă, fiind vizată în speţă măsura confiscării speciale dispusă asupra unor sume de bani. Referitor la această critică, Curtea a constatat că noţiunea de cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, din cuprinsul art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală, nu are în vedere o revizuire a cuantumului pedepsei dispus prin hotărâre judecătorească definitivă, deoarece aceasta ar echivala cu o încălcare a autorităţii de lucru judecat, ci micşorarea sau stingerea pedepsei astfel dispuse ca urmare a intervenirii unor cauze, cum este, cu titlu de exemplu, plata integrală sau parţială de către persoana condamnată a obligaţiei stabilite în sarcina sa. 22. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că, potrivit art. 574 lit. d) din Codul de procedură penală referitor la executarea confiscării speciale şi a confiscării extinse, atunci când confiscarea priveşte sume de bani ce nu au fost consemnate la unităţi bancare, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii organelor fiscale, în vederea executării confiscării potrivit dispoziţiilor privind creanţele bugetare. Potrivit dispoziţiei legale anterior citate, executarea confiscării speciale a sumelor de bani care nu au fost consemnate la unităţi bancare urmează a fi făcută de către organele fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, conform Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (în prezent, Legea nr. 207/2015), care constituie, potrivit art. 2 alin. (2), procedura de drept comun pentru administrarea impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat, procedură care se completează, conform alin. (3) al aceluiaşi art. 2, cu prevederile Codului de procedură civilă. Aşa fiind, Curtea a reţinut că executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale, în situaţia invocată de autorul excepţiei, se realizează potrivit dispoziţiilor cap. VIII din Codul de procedură fiscală, ce reglementează stingerea creanţelor fiscale prin executare silită. 23. Prin urmare, prin decizia anterior invocată, Curtea a constatat că contestaţia la executarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale având ca obiect sume de bani neconsemnate la unităţi bancare poate fi formulată conform procedurii reglementate la art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, care, potrivit art. 2 alin. (3) din acest cod, se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la executarea silită. Curtea a conchis că persoana interesată poate să formuleze contestaţie la executare împotriva măsurii de siguranţă a confiscării speciale dispuse, în condiţiile din cauza dedusă judecăţii, şi îşi va întemeia cererea pe dispoziţiile art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală, coroborate cu cele ale art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 24. Prin aceeaşi decizie, Curtea a reţinut că acest mecanism juridic, bazat pe dispoziţiile Codului de procedură civilă, este de altfel justificat de caracterul patrimonial al măsurii confiscării, indiferent de natura bunurilor care fac obiectul acesteia, caracter rezultat din faptul că de natura confiscării este trecerea bunurilor supuse acesteia din proprietatea persoanei care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în proprietatea statului. 25. De asemenea, în sensul celor de mai sus, Curtea a reţinut că titlul V al părţii speciale a Codului de procedură penală, intitulat „Executarea hotărârilor penale“, reglementează, la cap. II „Punerea în executare a hotărârilor“, punerea în executare a pedepselor principale (art. 555-561 din Codul de procedură penală), punerea în executare a pedepselor complementare (art. 562-565 din Codul de procedură penală), punerea în executare a măsurilor de siguranţă (art. 566-574 din Codul de procedură penală), punerea în executare a altor dispoziţii (art. 575-576 din Codul de procedură penală), punerea în executare a amenzilor judiciare şi a cheltuielilor judiciare avansate de stat (art. 577-578 din Codul de procedură penală) şi punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărâri (art. 579-581 din Codul de procedură penală). Cap. IV al aceluiaşi titlu, care prevede cu privire la contestaţia la executarea hotărârilor penale, conţine dispoziţii referitoare la promovarea contestaţiei privind executarea dispoziţiilor penale ale cauzei (art. 598-599 din Codul de procedură penală), la contestaţia privind executarea dispoziţiilor civile (art. 600 din Codul de procedură penală) şi la contestaţia privitoare la amenzile judiciare (art. 601 din Codul de procedură penală). Astfel, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor procesual penale mai sus enumerate, Curtea reţine că contestaţiile privind executarea măsurii de siguranţă a confiscării se încadrează în categoria contestaţiilor ce au ca obiect executarea dispoziţiilor civile prevăzute la art. 600 din Codul de procedură penală. 26. În aceste condiţii, Curtea a constatat că persoanele în privinţa cărora sunt pronunţate hotărâri penale definitive prin care nu sunt aplicate pedepse, dar este menţinută măsura de siguranţă a confiscării speciale, se află în situaţii juridice diferite de cele condamnate la pedepse penale definitive şi care ar putea invoca o cauză de stingere sau de micşorare a pedepsei, conform art. 598 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură penală. Această diferenţă justifică reglementarea de către legiuitor a unui regim juridic diferit în privinţa posibilităţii de a contesta măsura de siguranţă a confiscării speciale, faţă de cel al contestării executării hotărârilor penale sub aspectul pedepselor penale aplicate. Or, cu privire la principiul egalităţii în drepturi, prevăzut la art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat în repetate rânduri, în jurisprudenţa sa, că principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994). 27. Având în vedere aceste argumente, prin decizia analizată, Curtea a reţinut că textele criticate reprezintă opţiunea legiuitorului în acord cu politica penală a acestuia, exprimată în exercitarea atribuţiilor sale constituţionale reglementate la art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere a acestuia, precum şi o aplicare a dispoziţiilor constituţionale ale art. 129 care fac referire la „condiţiile legii“ atunci când reglementează exercitarea căilor de atac. 28. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că textul criticat nu încalcă accesul liber la justiţie al persoanelor interesate să promoveze contestaţie împotriva executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale atunci când aceasta este dispusă prin hotărâre penală definitivă. Aşa cum s-a arătat mai sus, persoanele în cauză au posibilitatea de a formula contestaţie la executare împotriva unor astfel de hotărâri, potrivit prevederilor art. 172 şi următoarele din Codul de procedură fiscală şi ale art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă. 29. În consecinţă, Curtea nu a putut reţine încălcarea prin textele criticate a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie referitoare la accesul liber la justiţie, acest drept putând fi exercitat prin aplicarea reglementărilor legale specifice măsurii ce urmează a fi executată. 30. Cu privire la critica de neconstituţionalitate conform căreia există o contradicţie între dispoziţiile art. 107 alin. (2) din Codul penal, potrivit cărora măsurile de siguranţă se iau faţă de persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată, şi cele ale art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, în măsura în care acestea din urmă se interpretează în sensul în care permit dispunerea confiscării speciale cu privire la bunuri care aparţin unei alte persoane decât cea care a săvârşit infracţiunea, cum este partea responsabilă civilmente, contradicţie de natură a face dispoziţiile procesual penale anterior menţionate incompatibile cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie, precum şi cu cele ale art. 7 din Convenţie, Curtea constată că o astfel de contradicţie nu poate fi reţinută. 31. În acest sens, Curtea reţine că, astfel cum arată şi autoarea excepţiei, art. 107 alin. (2) din Codul penal prevede posibilitatea dispunerii măsurilor de siguranţă doar faţă de persoanele care comit fapte prevăzute de legea penală, nejustificat. Astfel, măsura de siguranţă a confiscării speciale, reglementată la art. 112 din Codul penal, poate fi luată numai în privinţa bunurilor persoanelor care săvârşesc fapte de natura celor la care face trimitere art. 107 alin. (2) din Codul penal. 32. Aşa fiind, măsura de siguranţă a confiscării speciale este o sancţiune de natură penală, cu caracter exclusiv personal, ce are ca scop deposedarea persoanei care a săvârşit fapta prevăzută de legea penală de bunurile sau beneficiile realizate prin comiterea acesteia. Aşa fiind, confiscarea specială poate fi dispusă doar individual, cu privire la persoanele care săvârşesc fapte prevăzute de legea penală, asupra unor bunuri din categoriile reglementate la art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din Codul penal. Este adevărat că, în ipotezele juridice prevăzute la art. 112 alin. (1) lit. b) şi lit. c) din Codul penal, pot fi confiscate şi bunuri care nu aparţin făptuitorului, dacă au fost folosite, în orice mod, la săvârşirea infracţiunii, iar persoana căreia îi aparţin a cunoscut scopul utilizării lor, precum şi bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului sau păstrarea folosului ori produsului obţinut. În situaţia în care bunurile nu aparţin făptuitorului, iar proprietarul lor nu a cunoscut scopul folosirii lor, se confiscă, de la făptuitor, echivalentul bănesc al acestora. 33. Prin urmare, măsura confiscării speciale exclude impunerea unor obligaţii solidare. O astfel de solidaritate nu se poate naşte nici între participanţii la săvârşirea infracţiunii. În acest sens, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti arată, spre exemplu, că, în ipoteza comiterii unei infracţiuni în participaţie şi a împărţirii folosului obţinut din infracţiune între participanţi, aceştia nu pot fi obligaţi, în solidar, la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va fi obligat la restituirea bunurilor corespunzătoare părţii căreia îi revin. Mai mult, măsura confiscării speciale nu poate da naştere unor obligaţii solidare nici în sarcina inculpaţilor minori şi a părinţilor acestora, în calitate de părţi responsabile civilmente. 34. Având în vedere aceste argumente, autorul faptei prevăzute de legea penală, nejustificată, şi terţe persoane, indiferent dacă acestea au sau nu calitatea de participant la procesul penal, în cauza în care este dispusă măsura confiscării speciale, nu pot fi titulari ai unor obligaţii solidare constituite prin dispunerea măsurii confiscării speciale. Prin urmare, autorul infracţiunii şi partea responsabilă civilmente nu pot fi obligaţi în solidar, prin luarea măsurii confiscării speciale, indiferent de categoria din care fac parte bunurile supuse confiscării, prin raportare la art. 112 alin. (1) lit. a)-f) din Codul penal. 35. Aşa fiind, dispoziţiile art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal nu se contrazic cu prevederile art. 107 alin. (2) din acelaşi cod, neputând-se reţine încălcarea de către acestea, pentru motivele invocate în prezenta cauză, a dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale ce reglementează statul de drept, standardele de calitate a legii şi principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei. Pentru aceleaşi motive, nu poate fi constatată nici încălcarea, prin textele criticate, a prevederilor art. 44 din Constituţie şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cu privire la dreptul de proprietate. Prin urmare, faptul că instanţa de apel a dispus măsura confiscării speciale, conform art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal, asupra bunurilor aparţinând părţii responsabile civilmente, este o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale criticate şi nu de constituţionalitate. 36. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2) şi art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că maniera de reglementare a părţii responsabile civilmente, în cuprinsul Codului de procedură penală, relevă participarea acesteia la procesul penal în scopul reparării, în întregime sau în parte, a prejudiciului cauzat prin infracţiune. De altfel, art. 87 alin. (2) din Codul de procedură penală prevede expressis verbis faptul că drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile. În acest sens partea responsabilă civilmente beneficiază de toate garanţiile necesare apărării intereselor sale procesuale, dispoziţiile art. 87 alin. (1) din Codul de procedură penală prevăzând, în ceea ce o priveşte, toate drepturile de care beneficiază persoana vătămată, reglementate la art. 81 din acelaşi cod. 37. Aşa fiind, bunurile persoanei responsabile civilmente nu pot face obiectul confiscării speciale sau ale confiscării extinse, cu excepţia ipotezei prevăzute la art. 112^1 alin. (3) din Codul penal, dar pot face obiectul măsurilor asigurătorii, prevăzute la art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, dispuse în scopul evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii acestor bunuri, pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune. Aceste măsuri pot fi dispuse pe parcursul procesului penal, exclusiv în vederea soluţionării acţiunii civile, şi pot fi contestate, conform art. 250 şi art. 250^1 din Codul de procedură penală. 38. De asemenea, dispunerea valorificării bunurilor aparţinând persoanei responsabile civilmente, prin hotărâre penală definitivă, în scopul acoperirii, integrale sau parţiale a prejudiciului produs prin săvârşirea infracţiunii, poate fi contestată, conform art. 600 din Codul de procedură penală. 39. Prin urmare, prevederile art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2) şi art. 366 alin. (3) din Codul de procedură penală asigură toate garanţiile procesuale specifice accesului liber la justiţie, dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 21 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 24 din Constituţie şi a celor ale art. 6 din Convenţie. Pentru aceleaşi considerente, textele criticate nu contravin dreptului de proprietate privată, prevăzut la art. 44 din Constituţie şi la art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie. 40. În fine, referitor la dispoziţiile art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 257 din 26 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 472 din 22 iunie 2017, prin care a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“ din cuprinsul art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională. Întrucât încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale cu prezenta excepţie de neconstituţionalitate este anterioară datei publicării Deciziei nr. 257 din 26 aprilie 2017 în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub aspectul anterior menţionat, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală urmează a fi respinsă, ca devenită inadmisibilă. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca devenită inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Codul de procedură penală, în privinţa sintagmei „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)“, excepţie ridicată de Societatea Tender - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 30.076/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Tender - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 30.076/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că dispoziţiile art. 107 alin. (2) şi art. 112 alin. (1) lit. e) din Codul penal şi ale art. 14 alin. (1), art. 19 alin. (1), (2) şi (5), art. 21 alin. (1) şi (4), art. 25 alin. (1) şi (2), art. 86, art. 87 alin. (2), art. 366 alin. (3) şi art. 598 alin. (1) lit. d) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 26 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
