Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art. 10^2 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, obiecţie formulată de un număr de 50 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. 2. Cu Adresa nr. 2/2003 din 7 martie 2022, secretarul general al Camerei Deputaţilor a trimis Curţii Constituţionale sesizarea formulată, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.179 din 7 martie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 622A/2022. 3. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, o primă critică a autorilor vizează faptul că dispoziţiile art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice nu respectă cerinţele de calitate a legii prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, sub aspectul clarităţii, previzibilităţii şi preciziei normei, cerinţe care se circumscriu principiului legalităţii prevăzut la art. 1 alin. (5) din Constituţie. Dispoziţiile criticate introduc un nou articol, art. 10^2, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice şi utilizează la alin. (1) sintagma „organele de aplicare a legii“, care, spre deosebire de sintagma „organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“, care este definită precis, prin enumerare limitativă, la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, nu este specifică limbajului juridic folosit în elaborarea actelor normative din ţara noastră, nefiind definită în actul normativ criticat şi nici în alte acte normative cu putere de lege aflate în circuitul juridic. Această situaţie creează posibilitatea ca organe ale statului „insuficient precizate“ să efectueze activităţi specifice de culegere de informaţii, în mod arbitrar, cu depăşirea cadrului legal, dând naştere unor ingerinţe în viaţa privată a cetăţenilor şi unor restrângeri nejustificate ale drepturilor acestora garantate de art. 26 alin. (1) din Constituţie. Previzibilitatea unei norme presupune în mod obligatoriu ca destinatarul acesteia să aibă o reprezentare clară a aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Or, prin lipsa de precizie şi claritate evidenţiată, destinatarii normei (furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice) nu îşi pot forma o reprezentare clară cu privire la organele statului desemnate prin sintagma „organe de aplicare a legii“. Acest aspect contravine flagrant principiilor fundamentale ale legalităţii şi securităţii juridice, statuate prin art. 1 alin. (5) din Constituţie şi prin jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale. 4. Autorii apreciază că se impune efectuarea controlului de constituţionalitate şi cu privire la obligaţia de a se acorda, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, accesul la propriile sisteme informatice în vederea copierii sau extragerii, precum şi furnizarea informaţiilor reţinute sau stocate referitoare la datele de trafic, datele de identificare a abonaţilor sau a clienţilor corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare. În acest sens consideră relevante şi considerentele unor hotărâri ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) şi ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în cadrul cărora s-a prevăzut în mod expres că trebuie să existe norme clare şi precise care să reglementeze conţinutul şi aplicarea măsurii de ingerinţă şi să impună o serie de cerinţe minime astfel încât persoanele ale căror date au fost păstrate să dispună de garanţii suficiente care să permită protejarea în mod eficient a datelor lor cu caracter personal împotriva riscurilor de abuz, precum şi împotriva oricărui acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Astfel, sintagma „să acorde [...] conţinutul criptat“ este una improprie uzanţelor de folosire corectă a limbii române, în general, şi limbajului normativ, în special. Această situaţie conduce la o lipsă de claritate, precizie şi previzibilitate a normei, dat fiind că destinatarul acesteia nu îşi poate forma o reprezentare adecvată asupra conţinutului acţiunii prescrise ca obligaţie prin textul legii. De asemenea, în art. 10^2 alin. (1) lit. d) din legea criticată, deşi se preia parţial terminologia folosită de art. 138 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din Codul de procedură penală, scopul accesului la datele informatice ale unui sistem pare a fi diferit de cel reglementat prin Codul de procedură penală. Astfel, Codul de procedură penală prevede la art. 141 alin. (5) că procurorul poate decide „realizarea şi conservarea unei copii a acestor date informatice şi/sau suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic“, iar „Copiile se realizează cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea“. În schimb, textul normativ criticat foloseşte o terminologie diferită („în vederea copierii sau extragerii“), de natură a pune la îndoială posibilitatea utilizării acelor date în mod legal în cadrul unui proces penal. Această exprimare lipsită de precizie şi claritate vine în contradicţie cu litera şi spiritul Codului de procedură penală, care oferă garanţii de asigurare a integrităţii datelor informatice stocate întrun sistem. Orice altă interacţiune cu sistemul informatic respectiv, inclusiv copierea sau extragerea unor date informatice din acesta, ar putea duce la alterarea datelor din sistem, făcând imposibil de determinat starea acelor date înainte de modificare. 5. O altă critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea dreptului la viaţă privată, ocrotit prin art. 26 din Constituţie, prin extinderea categoriilor de furnizori care au obligaţiile prevăzute în Codul de procedură penală, prin extinderea metodelor folosite pentru implementarea acestor măsuri, respectiv prin extinderea categoriilor de date care urmează a face obiectul acestor măsuri. 6. Cu privire la extinderea arbitrară a categoriilor de furnizori, autorii sesizării arată că, în prezent, obligaţiile specifice prevăzute în Codul de procedură penală sunt destinate pentru o categorie de furnizori de telefonie şi internet, denumiţi „furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice“. Textul Codului de procedură penală se corelează cu legislaţia sectorială specifică, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, care prevede obligaţia acestor furnizori de a notifica Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) înainte de începerea furnizării serviciilor şi, ca urmare a obţinerii autorizării generale, obligaţia de a respecta în mod specific obligaţiile din Codul de procedură penală de a colabora cu organele abilitate ale statului. Pe de altă parte, furnizorii de găzduire nu intră în categoria furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice sau a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice. Serviciile de găzduire intră în categoria mai largă de „servicii ale societăţii informaţionale“, reglementată în mod distinct prin Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic), transpusă în România prin Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic. Aşa fiind, autorii sesizării ajung la concluzia că sintagma „furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP“ nu are niciun corespondent în legislaţia europeană şi ridică multiple probleme practice de identificare a subiecţilor obligaţiilor instituite. Din definiţia dată de legiuitor rezultă că pot fi consideraţi furnizori de servicii de găzduire electronică cu resurse IP o varietate extrem de largă de entităţi, precum furnizorul unui serviciu de acces la conţinut stocat pe o adresă IP, furnizorul unui serviciu de „distribuire a conţinutului“ accesibil din România, furnizorii de găzduire cu clienţi din România, indiferent de jurisdicţia acestora, furnizorul unor servicii de cloud, indiferent de locaţie, în situaţia în care conţinutul este accesibil din România. Toţi aceşti furnizori ar trebui să notifice ANCOM, în virtutea noilor obligaţii prevăzute de alin. (3) al art. 10^2, deşi prevederea relevantă de drept european, transpusă în art. 4 din Legea nr. 365/2002, exclude în mod explicit obligaţia de înregistrare, ca principiu al reglementării acestor tipuri de furnizori. 7. Cu privire la extinderea metodelor folosite pentru implementarea măsurilor de interceptare, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. 10^2 alin. (1) lit. a) şi alin. (2), atât furnizorii de găzduire, cât şi furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice au obligaţia „să permită interceptarea legală a comunicaţiilor, inclusiv să suporte costurile aferente“. Garanţiile tehnice şi procedurale sunt absolut necesare pentru a asigura că această infrastructură tehnică instalată la furnizorul de servicii nu este folosită abuziv, cu încălcarea dreptului la viaţa privată. Or, în situaţia în care furnizorii trebuie să îşi creeze o infrastructură tehnică specifică pentru a permite interceptarea legală, uneori direct de către organele competente, fără înştiinţarea furnizorului, se ridică problema extrem de importantă a inexistenţei unor garanţii suficiente pentru ocrotirea dreptului la viaţă privată. Este invocată hotărârea CEDO pronunţată în Cauza Zakharov împotriva Rusiei, în care s-a statuat că simpla existenţă a unor garanţii juridice, inclusiv mandatul emis de judecător, poate fi insuficientă dacă de facto situaţia de pe teren este alta, respectiv autorităţile investigative au „acces direct la distanţă la aceste baze de date“ şi posedă „mijloacele tehnice de a eluda procedura de autorizare şi de a intercepta orice comunicaţie fără a obţine în prealabil autorizaţie judecătorească“. 8. În ceea ce priveşte extinderea categoriilor de date ce fac obiectul măsurilor de interceptare, autorii sesizării observă că art. 10^2 alin. (1) lit. b) prevede obligaţia furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP (aplicabilă în mod corespunzător tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice) „să acorde, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii“. Pe lângă neclaritatea lingvistică deja menţionată, expresia „să acorde [...] conţinutul criptat“ conţine o neclaritate tehnică, pentru că furnizorul de găzduire nu tranzitează trafic prin propria reţea, ci este destinatarul traficului de internet. 9. Dacă expresia ar fi interpretată în sensul de „acces la conţinutul criptat“, aceasta ar intra în categoria deja prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care prevede „interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă“. Acest articol permite, prin interceptarea oricărui tip de comunicare la distanţă, accesul la întreg conţinutul internet asociat unui utilizator, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală, comunicarea cuprinzând deopotrivă conţinutul criptat şi pe cel necriptat, furnizorii de servicii de internet nefăcând distincţie între cele două tehnologii de trafic. În această interpretare, norma criticată este inutilă şi creează un paralelism legislativ. Dacă însă expresia ar fi interpretată în sensul de „punere la dispoziţie exclusiv a conţinutului criptat“, atunci furnizorului de servicii de internet i s-ar institui obligaţia [contrară Regulamentului UE 2015/2120 al Parlamentului European şi al Consiliului din 25 noiembrie 2015 de stabilire a unor măsuri privind accesul la internetul deschis şi de modificare a Directivei 2002/22/CE privind serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile electronice de comunicaţii şi a Regulamentului (UE) nr. 531/2012 privind roamingul în reţelele publice de comunicaţii mobile în interiorul Uniunii] de a face o analiză detaliată şi intruzivă a traficului realizat de către utilizator, pentru a discerne conţinutul criptat de cel necriptat. 10. O altă prevedere care extinde categoriile de date ce pot face obiectul măsurilor de interceptare dincolo de categoriile prevăzute în Codul de procedură penală este cea introdusă prin art. 10^2 alin. (1) lit. c) referitoare la „informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP“. În opinia autorilor sesizării, acest text pare a fi o completare a metodelor de supraveghere prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. j) din Codul de procedură penală, „obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului“, şi la art. 138 alin. (1) lit. e), „obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane“. Totuşi, textul criticat se extinde dincolo de prevederile Codului de procedură penală, cu privire la „istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP“. Or, aceste date sunt mai mult decât simple date de trafic, putând intra în categoria datelor de conţinut, pe baza lor putând fi obţinute informaţii cum ar fi orele de lucru sau de somn ale unei persoane, când şi unde se deplasează pentru vacanţe sau în scop de serviciu, interese sau alte elemente de personalitate, cine sunt prietenii şi multe alte informaţii cu caracter personal. În mod legal, aceste date nu ar trebuie să fie păstrate mai mult de câteva ore de niciunul dintre furnizorii care sunt subiecţii actului normativ criticat. Furnizorii de găzduire nu ar putea să colecteze aceste date decât legat de accesarea unei singure pagini web, pe care aceştia o găzduiesc, întrucât pentru furnizorii de internet există obligaţia legală, conform art. 4 din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, de a nu stoca aceste date mai mult decât este absolut necesar: „[aceste date] trebuie să fie şterse ori transformate în date anonime, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări“. Cu alte cuvinte, orice păstrare suplimentară a acestor date ar fi practic o încălcare a obligaţiilor de confidenţialitate prevăzute de Legea nr. 506/2004 şi ar contraveni principiului constituţional al ocrotirii vieţii private. 11. În concluzie, autorii sesizării apreciază că prevederile art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, prin care este introdus art. 10^2 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, sunt de natură a aduce atingere principiului legalităţii şi principiului securităţii juridice în componenta privind claritatea şi previzibilitatea legii, aceste prevederi fiind contrare art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi principiului constituţional al ocrotirii vieţii private, consfinţit prin art. 26 din Constituţie. 12. Cu Adresa nr. 5.738 din 9 martie 2022, Avocatul Poporului a trimis Curţii Constituţionale sesizarea privind neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 pct. 27, ale art. 10, ale art. 13 şi ale art. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, formulată în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.274 din 9 martie 2022 şi constituie obiectul Dosarului nr. 635A/2022. 13. În motivarea sesizării de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului formulează o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, susţinând că prevederile art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art. 10^2 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, contravin art. 147 alin. (4) din Constituţie. Având în vedere că deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, arată că, în situaţia în care instanţa de control constituţional a constatat neconstituţionalitatea unei anumite soluţii legislative, nu este permis ca aceasta să devină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ. Dispoziţiile legii criticate conferă organelor de aplicare a legii şi organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale (ofiţeri de informaţii) dreptul de a efectua acte de interceptare a comunicaţiilor, dreptul de a avea acces la conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, dreptul de a avea acces la informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente corespunzătoare adresei IP, precum şi accesul la propriile sisteme informatice, în vederea copierii sau extragerii datelor. Aceste activităţi de supraveghere şi interceptare se realizează cu sprijinul tuturor furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, care sunt obligaţi, pe propria cheltuială, să pună la dispoziţia organelor astfel indicate toate informaţiile deţinute în acest sens. Analizând soluţia legislativă, Avocatul Poporului apreciază că s-a transpus în dreptul pozitiv o normă care conservă viciul de neconstituţionalitate reţinut în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, prin care Curtea a declarat neconstituţională o dispoziţie legală tocmai pentru că permitea serviciilor de informaţii, care nu sunt organe judiciare, să efectueze acte de urmărire penală. De asemenea, prin deciziile nr. 17 din 21 ianuarie 2015, nr. 461 din 16 septembrie 2014, nr. 440 din 8 iulie 2014 şi nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale dispoziţii legale similare celor avute în vedere în prezenta cauză. Cu toate că, prin Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014 asupra obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, Curtea Constituţională, aplicând mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, a trasat cu claritate exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească o reglementare în materia reţinerii şi stocării datelor cu caracter personal, insistând în privinţa necesităţii existenţei unui cadru legislativ coerent şi previzibil pentru reţinerea, stocarea şi utilizarea datelor care să cuprindă, în concret, proceduri de acces la datele reţinute, tipul de date accesate, persoanele care pot solicita accesul, condiţiile de autorizare, scopul în care pot fi utilizate aceste date, controlul asupra operaţiunilor desfăşurate etc., Parlamentul nu a pus de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile constituţionale. 14. Dimpotrivă, Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice conservă şi perpetuează viciul de neconstituţionalitate al soluţiilor legislative anterioare a căror neconstituţionalitate a fost constatată. O asemenea reglementare este contrară Deciziei nr. 461 din 16 septembrie 2014 şi, prin urmare, nesocoteşte art. 147 alin. (4) din Constituţie. 15. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate intrinsecă, acestea vizează dispoziţiile art. 2 pct. 27, art. 10, 13 şi 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice. 16. Critica privind dispoziţiile art. 2 pct. 27 este raportată la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26, 11, 20 şi 148 din Constituţie. 17. Avocatul Poporului observă că norma criticată are un caracter general şi vag prin raportare la prevederile Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. În plus, aceasta nu este corelată cu legislaţia privind protecţia datelor personale şi nici cu alte acte normative aplicabile furnizorilor de servicii şi reţele de comunicaţii electronice. Apreciază că textul de lege în cauză nu reglementează în mod clar şi previzibil care sunt în mod concret: (i) organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale care pot avea acces la datele interceptate şi furnizate de către furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, (ii) modalităţile de interceptare a comunicaţiilor, de acordare a conţinutului criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, de furnizare a informaţiilor reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP verificate, şi (iii) condiţiile de reţinere şi păstrare a datelor colectate atât de furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, cât şi de organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. Or, completarea prevederilor-cadru privind interceptarea legală a comunicaţiilor, respectiv art. 138-146 din Codul de procedură penală şi prevederile Legii nr. 51/1991, prin dezvoltarea unui text de lege care nu este suficient de precis şi de clar nu corespunde exigenţelor de calitate ale legii. 18. Folosirea sintagmelor generale ca „organele de aplicare a legii“, „organe cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“ sau „în condiţiile legii“ este una confuză, întrucât nu sunt identificate ca fiind prevederi aplicabile nici dispoziţiile Codului de procedură penală şi nici prevederile altor acte normative. Textul de lege criticat apare ca fiind necorelat cu dispoziţiile art. 30 din Codul de procedură penală, care prevăd că „Organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară sunt: a) organele de cercetare penală [...]“. Mai mult, acordarea, la solicitarea organelor autorizate, în condiţiile acestei legi, a conţinutului criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii este contrară dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a) şi j) din Codul de procedură penală, care prevăd că interceptarea comunicaţiilor şi obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sunt „metode speciale de supraveghere sau cercetare“, care sunt utilizate în condiţiile expres prevăzute de cod. Accesul la date care vizează sisteme informatice, aplicaţii aferente, reţele şi servicii de comunicaţii electronice se suprapune cu noţiunea de „acces la un sistem informatic“, reglementată de art. 138 alin. (1) lit. b) şi alin. (3) din cod. 19. În ceea ce priveşte furnizarea informaţiilor reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, Avocatul Poporului precizează că aceste activităţi trebuie efectuate în condiţiile permise de Legea nr. 506/2004, care impune ştergerea şi/sau anonimizarea datelor de trafic, precum şi de cele statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 440 din 8 iulie 2014. Reglementarea criticată se limitează la a preciza care sunt autorităţile care pot solicita accesul la datele deţinute pe baza formulării unei solicitări motivate, fără a reglementa modalitatea în care se realizează accesul efectiv la datele deţinute, aşa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanţii suficiente care să le asigure protecţia împotriva abuzurilor şi a oricărui acces ilicit sau a oricărei utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces şi care pot utiliza ulterior datele păstrate şi nu stabileşte că accesul autorităţilor naţionale la datele stocate este condiţionat de controlul prealabil efectuat de către o instanţă judecătorească, instanţă care să limiteze accesul şi utilizarea datelor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanţiile legale privind utilizarea în concret a datelor reţinute nu sunt suficiente şi adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, aşa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă (a se vedea, în acest sens, şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 17 din 21 ianuarie 2015 şi nr. 440 din 8 iulie 2014). 20. În concluzie, în condiţiile în care măsurile adoptate prin legea criticată nu au un caracter clar, precis şi previzibil, ingerinţa statului în exercitarea drepturilor constituţionale la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, deşi prevăzută de lege, nu este formulată clar, riguros şi exhaustiv pentru a oferi încredere cetăţenilor, caracterul strict necesar întro societate democratică nu este pe deplin justificat, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare, ceea ce încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 21. Referitor la costurile aferente operaţiunilor de interceptare a comunicaţiilor, norma criticată prevede că acestea sunt suportate integral de către furnizori/operatori, în mod arbitrar şi fără a fi stabilite limite în acest caz, fapt care creează o sarcină administrativă cu impact economic semnificativ asupra acestora, aceştia fiind nevoiţi să achiziţioneze din bugetele proprii echipamentele necesare interceptării. Având în vedere că textul de lege criticat este de aplicare imediată, respectiv în termen de trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, termenul de implementare a soluţiei legislative de către furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice şi, respectiv, de servicii de găzduire electronică este foarte scurt, fiind astfel imposibil de realizat raportat la resursele necesar a fi alocate. Aşadar, legea impune o sarcină administrativă, tehnică şi financiară excesivă, imprevizibilă şi impredictibilă furnizorilor şi operatorilor în cauză. 22. Avocatul Poporului invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020 şi susţine că atribuirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii (interceptarea şi extragerea datelor cu privire la comunicaţiile realizate prin intermediul furnizorilor de servicii de găzduire electronică) ce presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element. 23. În consecinţă, susţine că art. 2 pct. 27 din legea criticată nu îndeplineşte standardele de claritate, precizie şi previzibilitate ale legii, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală, şi, prin urmare, şi prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, care prevăd obligativitatea respectării în România a Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. 24. Analizând dispoziţiile art. 2 pct. 27 din perspectiva respectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată prevăzut de art. 26 din Constituţie şi de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Avocatul Poporului apreciază că legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procedurilor de supraveghere a cetăţenilor, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei etape a procesului de monitorizare. Cu atât mai mult, reglementarea privind efectuarea supravegherii tehnice şi organele care efectuează această supraveghere (întrucât reglementarea priveşte norme de procedură penală, vizând posibilitatea restrângerii unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti) trebuie clar precizată în lege, pentru ca această procedură să nu fie îndeplinită de persoane care nu sunt prevăzute de lege sau care au un statut incert, putându-se crea astfel situaţii în care organele de supraveghere, în procedura de supraveghere tehnică, să acţioneze discreţionar, în dezacord cu prevederile art. 26 din Constituţie. Aşadar, legiuitorul trebuie să prevadă cu exactitate obligaţiile pe care le are fiecare organ judiciar, modul concret de realizare a atribuţiilor acestuia, prin stabilirea, în mod neechivoc, a operaţiunilor pe care acesta le îndeplineşte în exercitarea atribuţiilor sale şi, mai ales, a gradului de competenţă pe care fiecare organ judiciar îl are în fiecare etapă procesuală penală. 25. Curtea Constituţională a considerat că lipsa unei reglementări legale precise, care să determine cu exactitate sfera acelor date necesare identificării persoanelor fizice sau juridice utilizatoare, deschide posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii. Limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu. 26. Obligaţia legală care impune reţinerea în mod continuu a datelor cu caracter personal transformă excepţia de la principiul protejării efective a dreptului la viaţă intimă şi liberă exprimare în regulă absolută. Reglementarea unei obligaţii pozitive care priveşte limitarea în mod necontenit a exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei face să dispară însăşi esenţa dreptului, prin îndepărtarea garanţiilor privind exercitarea acestuia. Persoanele fizice şi juridice, utilizatori în masă ai serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, sunt supuse în permanenţă acestei ingerinţe în exerciţiul drepturilor lor intime la corespondenţă şi liberă exprimare, fără a exista posibilitatea unor manifestări libere, necenzurate, decât sub forma comunicării directe, fiind excluse mijloacele de comunicare principale folosite în prezent. 27. Totodată, Avocatul Poporului precizează că, în jurisprudenţa CEDO, s-a observat că legislaţia care creează, prin simpla sa existenţă, pentru toţi cei cărora li s-ar putea aplica, o ameninţare de supraveghere afectează astfel în mod clar libertatea de comunicare dintre utilizatorii serviciilor de telecomunicaţii şi constituie, aşadar, în sine o ingerinţă în exercitarea drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie, indiferent de măsurile luate în fapt (Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei). Ascultarea convorbirilor telefonice şi alte forme de interceptare a convorbirilor telefonice constituie o ingerinţă gravă în dreptul la respectarea vieţii private şi a secretului corespondenţei şi, prin urmare, trebuie să se bazeze pe o lege deosebit de clară. Este esenţial să existe norme clare şi detaliate cu privire la acest subiect, în special având în vedere că metodele tehnice care pot fi utilizate devin tot mai sofisticate (Cauza Kruslin împotriva Franţei). Atunci când pun în balanţă interesul statului pârât de protejare a securităţii sale naţionale, prin măsuri de supraveghere secretă, pe de o parte, şi gravitatea ingerinţei în dreptul unui reclamant la respectarea vieţii sale private, pe de altă parte, autorităţile naţionale beneficiază de o anumită marjă de apreciere în privinţa alegerii mijloacelor adecvate pentru atingerea obiectivului legitim de protejare a securităţii naţionale. Cu toate acestea, trebuie să existe garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor. Astfel, Curtea Europeană ţine seama de circumstanţele cauzei, cum ar fi natura, domeniul de aplicare şi durata eventualelor măsuri, motivele necesare pentru dispunerea acestora, autorităţile care au competenţa de a autoriza, de a pune în aplicare şi de a supraveghea aceste măsuri, precum şi tipul de căi de atac prevăzute de legislaţia naţională (Cauza Roman Zakharov împotriva Rusiei, Cauza Irfan Güzel împotriva Turciei). În plus, legislaţia trebuie să fie redactată în termeni suficient de clari încât să le furnizeze persoanelor particulare indicii adecvate privind circumstanţele şi condiţiile în care autorităţile publice au dreptul să recurgă la astfel de măsuri sub acoperire (Cauza Khan împotriva Regatului Unit). Totodată, în Cauza Szabó şi Vissy împotriva Ungariei, Curtea Europeană a admis că este o consecinţă firească a formelor actuale ale terorismului ca guvernele să recurgă la tehnologii de vârf, inclusiv la o monitorizare masivă a comunicaţiilor, pentru a anticipa incidente iminente. Cu toate acestea, instanţa europeană nu a fost convinsă că legislaţia în cauză oferea suficiente garanţii pentru evitarea abuzurilor. În special, domeniul de aplicare al măsurilor putea include practic orice persoană în Ungaria, date fiind noile tehnologii care permit guvernului să intercepteze volume mari de date chiar şi despre persoane din afara sferei iniţiale a operaţiunii. Pe de altă parte, dispunerea unor astfel de măsuri s-a luat în întregime de către guvern, fără a exista o evaluare dacă interceptarea comunicaţiilor era strict necesară şi fără ca măsuri corective efective, nici măcar judiciare, să fie puse în aplicare. 28. Avocatul Poporului apreciază că, deşi nici Constituţia şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume, a datelor de trafic şi de localizare, modalitatea prin care sunt obţinute şi stocate datele necesare pentru identificarea utilizatorilor serviciilor de comunicaţii electronice, textul de lege criticat nu respectă condiţiile impuse de principiul proporţionalităţii şi nu oferă garanţii care să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal, aducând atingere însăşi esenţei drepturilor fundamentale referitoare la viaţa intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, precum şi libertăţii de exprimare. 29. Prin urmare, prevederile criticate aduc atingere dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, fiind în contradicţie astfel cu dispoziţiile art. 26 din Constituţie şi ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 30. Analizând reglementările criticate raportat la dispoziţiile art. 11, 20 şi 148 din Constituţie, Avocatul Poporului apreciază că prevederile alin. (3)-(6) ale art. 10^2 din actul normativ indicat contravin art. 4 alin. (1) din Directiva 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, asupra unor aspecte ale serviciilor societăţii informaţionale, care consacră principiul de excludere a autorizării prealabile, precum şi Directivei (UE) 2018/1972 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice. 31. În jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a reţinut că legiuitorul naţional este obligat să efectueze operaţiunea transpunerii unei directive în mod corect, în acord cu scopul şi spiritul directivei europene transpuse, care, în cazul de faţă, vizează strict realizarea pieţei interne în domeniul reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice, garantarea furnizării unor servicii de bună calitate destinate publicului, stabilirea unor drepturi necesare pentru utilizatorii finali. Or, Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice cuprinde dispoziţii care excedează cadrului de reglementare al directivei, contravenind principiului loialităţii constituţionale care presupune ca Parlamentul să legifereze în acord cu art. 148 alin. (4) din Constituţie. Astfel, este invocat Avizul nr. 781 din 29 septembrie 2021 emis de Consiliul Legislativ în care s-a precizat că „având în vedere că demersul legislativ nu a fost însoţit de tabelul de corespondenţă cu normele Directivei (UE) 2018/1972, în urma analizei întreprinse, nu se poate afirma cu certitudine că normele interne transpun corect şi complet normele europene vizate“. Sub acest aspect, se constată maniera defectuoasă în care legiuitorul a înţeles să aplice normele de tehnică legislativă necesare elaborării actelor normative. 32. În altă ordine de idei, ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană, în temeiul art. 148 alin. (2) şi (4) din Constituţie, prevederile reglementărilor europene cu caracter obligatoriu au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne. În speţă, actul normativ criticat cade sub incidenţa Regulamentului nr. 679/2016 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE şi a Directivei 2002/58/CE privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice. Conform dispoziţiilor art. 5 din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice, statele membre au obligaţia de a asigura, prin legislaţia internă, confidenţialitatea comunicaţiilor şi a datelor de transfer aferente transmise prin intermediul unei reţele de comunicaţii publice sau al unor servicii publice de comunicaţii electronice. Statele membre se asigură că stocarea de informaţii sau dobândirea accesului la informaţiile deja stocate în echipamentul terminal al unui abonat sau utilizator este permisă doar cu condiţia ca abonatul sau utilizatorul în cauză să îşi fi dat acordul, după ce a primit informaţii clare şi complete, în conformitate cu Directiva 95/46/CE, inter alia, cu privire la scopurile prelucrării. Excepţiile referitoare la prezenţa acordului utilizatorului sunt prevăzute la art. 15 alin. (3) din Directiva 2002/58/CE, în cazul în care restrângerea constituie „o măsură necesară, corespunzătoare şi proporţională în cadrul unei societăţi democratice pentru a proteja securitatea naţională (de exemplu, siguranţa statului), apărarea, siguranţa publică sau pentru prevenirea, investigarea, detectarea şi urmărirea penală a unor fapte penale sau a folosirii neautorizate a sistemelor de comunicaţii electronice, în conformitate cu articolul 13 alineatul (1) al Directivei 95/46/CE“. Aceleaşi standarde sunt impuse cu privire la datele de localizare, prin art. 9 şi 10 din Directiva 2002/58/CE. 33. Prin urmare, actul normativ criticat este în contradicţie cu dreptul şi jurisprudenţa europeană în materia comunicaţiilor electronice şi nu asigură un cadru adecvat şi suficient de protecţie a datelor cu caracter personal, conform legislaţiei europene în materie. În concluzie, prevederile art. 2 pct. 27 din legea criticată aduc atingere prevederilor art. 11, 20 şi 148 din Constituţie. 34. În continuare, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice şi pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, prin care s-a modificat Legea fondului funciar nr. 18/1991, încalcă prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 44 din Constituţie. Astfel, observă că textul de lege criticat reglementează, în esenţă, amplasarea în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale, pe terenuri agricole, indiferent de clasa de calitate a acestora, precum şi pe cele amenajate cu îmbunătăţiri funciare a elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice. Dacă furnizorii de reţele de comunicaţii electronice sau operatorii de infrastructură de comunicaţii electronice dobândesc dreptul de a executa lucrări de construcţii privind infrastructura fizică destinată susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, pot să scoată definitiv din circuitul agricol terenurile pe care execută lucrările de construcţii, fără a avea acordul valabil exprimat al proprietarului terenului în cauză. În acest caz, în opinia Avocatului Poporului, se pun în discuţie două aspecte: ocuparea terenului şi schimbarea categoriei de folosinţă a acestuia. În prima situaţie, legea nu prevede nicio reglementare şi nici nu face trimitere la o lege specială prevăzută în acest caz. Aşadar, proprietarii unor astfel de terenuri nu beneficiază de o protecţie adecvată împotriva arbitrarului furnizorilor sau operatorilor de reţele şi infrastructuri şi nici împotriva arbitrarului autorităţilor competente în acest sens. În a doua situaţie, proprietarii terenurilor vor fi despăgubiţi pentru eventualele prejudicii cauzate prin scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului. Însă procedura prevăzută de lege pentru calculul despăgubirilor şi plata efectivă a acestora, precum şi termenele de acordare a acestora (sine die) sunt reglementate deficitar sau lipsesc, ceea ce generează un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare, intolerabil într-un stat de drept, pe o perioadă îndelungată sau nelimitată. 35. Astfel, din analiza texului de lege criticat se poate reţine faptul că respectarea drepturilor fundamentale ale proprietarului terenului în cauză este dependentă exclusiv de voinţa şi decizia furnizorilor sau operatorilor de reţele şi infrastructuri, ceea ce este de natură, în opinia Avocatului Poporului, să afecteze esenţial securitatea circuitului civil. În plus, în ceea ce priveşte afectarea terenului proprietarului de infrastructura dezvoltată, precum şi de scoaterea acestuia din circuitul agricol, actul normativ lasă la aprecierea exclusivă a furnizorilor sau a operatorilor de reţele şi infrastructuri reglementarea acestor aspecte, proprietarul fiind lipsit de protecţie în acest sens. 36. Prin urmare, prevederile criticate sunt neconstituţionale sub aspectul încălcării principiului securităţii juridice prin lipsa de previzibilitate a normei legale. Art. 1 alin. (5) din Constituţie instituie o obligaţie generală, impusă tuturor subiecţilor de drept, inclusiv puterii legislative, care, în activitatea de legiferare, trebuie să respecte Legea fundamentală şi să asigure calitatea actelor normative emise. Principiul previzibilităţii impune autorităţilor publice să reglementeze relaţiile sociale prin adoptarea de acte normative previzibile şi care să asigure securitatea juridică a destinatarilor acestora. Lipsa unor asemenea exigenţe ale normelor juridice determină o nesiguranţă a raporturilor juridice, care poate avea ca efect vătămarea drepturilor subiecţilor de drept vizaţi de ipoteza normei legale. De asemenea, asigurarea securităţii juridice trebuie avută în vedere cu mai mare stricteţe în cazul regulilor cu implicaţii şi consecinţe financiare, cum este şi în cazul analizat. 37. În plus, suprafaţa cumulată a amprentei la sol a elementelor de infrastructură fizică trebuie să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a terenului în cadrul căruia sunt amplasate, proprietarii terenurilor urmând a fi despăgubiţi numai pentru eventualele prejudicii cauzate acestora prin scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului. Proprietarii terenurilor în cauză suportă o dublă limitare, impusă prin lege şi fără acordul acestora, în ceea ce priveşte dreptul de proprietate, respectiv terenurile agricole ale acestora vor fi ocupate în limita a 50 de metri pătraţi, fără a depăşi 10% din teren, de construcţii destinate reţelelor de comunicaţii electronice şi, respectiv, aceste suprafeţe de teren, ocupate de construcţiile edificate în acest scop, vor fi scoase din categoria de folosinţă agricolă. Or, în opinia Avocatului Poporului, proprietarii acestor terenuri nu beneficiază de o protecţie adecvată împotriva arbitrarului furnizorilor sau operatorilor de reţele şi infrastructuri, care pot ocupa şi folosi, în orice condiţii şi modalităţi, terenurile în cauză, iar procedura prevăzută de lege pentru acordarea despăgubirilor nu garantează acoperirea efectivă a prejudiciilor cauzate prin luarea acestor măsuri. În acest context, textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între interesul individual, în speţă, al proprietarului terenurilor aflate în circuitul agricol, şi interesul general al societăţii, reprezentat de construcţia de reţele de comunicaţii electronice şi infrastructură de comunicaţii electronice, aspect de natură a crea un dezechilibru între interesele acestora. 38. Prin urmare, Avocatul Poporului consideră că prin nerespectarea proporţionalităţii s-a afectat însăşi substanţa dreptului de proprietate, măsura neputând fi calificată ca una de stabilire a conţinutului şi a limitelor dreptului de proprietate, în sensul art. 44 alin. (1) din Constituţie. 39. Mai mult, textul normativ vizat, având în vedere că stabileşte obligaţii specifice cu impact semnificativ asupra proprietarilor, impune necesitatea reglementării unor garanţii substanţiale împotriva acţiunilor arbitrare şi discriminatorii din partea furnizorilor/operatorilor de comunicaţii şi reţele, precum şi din partea statului. Aşadar, legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia negativă de a nu interveni în dreptul de proprietate privată, afectând însăşi substanţa dreptului de proprietate, şi, totodată, nu există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat de legiuitor. 40. Avocatul Poporului invocă jurisprudenţa CEDO, respectiv Cauza Vontas şi alţii împotriva Greciei, în care instanţa europeană a considerat că statele au obligaţia pozitivă de a stabili proceduri judiciare care oferă garanţiile procedurale necesare instanţelor judecătoreşti naţionale să se pronunţe în mod eficient şi corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnă, în special, că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale implică faptul că orice interferenţă în respectarea bunurilor trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale care oferă persoanei sau entităţii vizate o ocazie adecvată de a prezenta cazul în faţa autorităţilor competente. Totodată, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în Cauza Scordino împotriva Italiei, 2006, CEDO a statuat că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. 41. În concluzie, Avocatul Poporului apreciază că normele criticate nu conţin suficiente garanţii menite să ocrotească şi să garanteze dreptul de proprietate al titularilor în procedura specială reglementată în cauză şi aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul condiţiilor de claritate, precizie, previzibilitate şi securitate juridică. 42. Cu privire la soluţia legislativă prevăzută de art. 13 din actul normativ criticat, care permite, cu titlu de excepţie, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în vederea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice în condiţiile prevăzute în contractul care conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii, respectiv în hotărârea judecătorească prin care este recunoscut acest drept, Avocatul Poporului susţine că aceasta contravine art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos din Constituţie din perspectiva lipsei de proporţionalitate a restrângerii exerciţiului dreptului la un mediu sănătos şi a celui la ocrotirea sănătăţii determinată de posibilitatea schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, în condiţiile legii criticate. 43. Prevederile art. 35 din Legea fundamentală stabilesc obligaţia pozitivă a statului de a asigura un cadru legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic. În literatura de specialitate s-a reţinut că sintagma „mediu sănătos“ se referă la o anumită calitate a mediului, iar păstrarea unui mediu sănătos semnifică, în realitate, conservarea şi ameliorarea condiţiilor de viaţă, menţinerea echilibrului ecologic, a ecosistemelor din care fiinţa umană face parte integrantă. Prin analogie cu acest drept, s-a impus recunoaşterea pentru public a dreptului la informare privind starea mediului şi accesul la justiţie în caz de încălcare a dreptului la un mediu sănătos, precum şi a drepturilor generaţiilor viitoare, pornind de la ideea păstrării patrimoniului natural pentru prezent şi viitor. Un mediu sănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor şi posibilitatea exercitării depline a altor drepturi, precum dreptul la ocrotirea sănătăţii. Obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic este subliniată şi în cuprinsul art. 135 alin. (2) lit. e) din Constituţie privind economia, ca semn al importanţei deosebite pe care legiuitorul constituant a impregnat-o prezervării calităţii mediului. Prin urmare, chiar atunci când legiuitorul adoptă măsuri legislative în favoarea unor interese economice, el este obligat să legifereze ţinând seama de prevalenţa ocrotirii mediului şi menţinerii echilibrului ecologic. 44. În vederea îndeplinirii obligaţiilor sale de protecţie, statul trebuie să adopte într-un mod suficient măsuri normative şi reale care să ducă la o exercitare veritabilă a dreptului la un mediu sănătos al fiecărei persoane. În considerentele Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, Curtea Constituţională a reţinut că, referitor la dreptul la un mediu sănătos, statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive ale statului, acestea presupun crearea unui cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane (Hotărârea CEDO din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Tătar împotriva României, paragraful 88). Astfel, măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. 45. Analizând dacă regula interdicţiei legale absolute privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi este constituţională, Curtea Constituţională a decis în jurisprudenţa sa că interdicţia schimbării destinaţiei spaţiilor verzi are o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional. 46. Restrângerea spaţiilor verzi accentuează masiv riscurile ecologice urbane, având un impact negativ imediat asupra viabilităţii şi sustenabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi stării de sănătate a populaţiei. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, norma de spaţiu verde pentru un locuitor trebuie să fie de 50 de metri pătraţi. La nivelul Uniunii Europene, unde mediul urban reprezintă habitatul pentru circa 70% din populaţie, standardele în ceea ce priveşte spaţiile verzi sunt de minimum 26 de metri pătraţi/locuitor. În România, situaţia spaţiilor verzi urbane este mult sub nivelul standardelor europene, media fiind de doar 18 metri pătraţi/locuitor, în special din cauza diminuării suprafeţei acestora în ultimii 15 ani. 47. Avocatul Poporului apreciază că soluţia legislativă criticată este lipsită de proporţionalitate, scopul legii, şi anume facilitarea dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, putând fi atins şi fără a se afecta dreptul la un mediu sănătos, exercitat, printre altele, prin conservarea terenurilor cu destinaţia de spaţii verzi, terenuri identificate astfel în documentaţiile de urbanism. În plus, protecţia, ocrotirea şi dezvoltarea mediului reprezintă o problemă de interes naţional, care se bucură de o consacrare constituţională prin art. 35, în timp ce dezvoltarea reţelelor de comunicaţii nu este supusă unor garanţii de rang constituţional. 48. În continuare, Avocatul Poporului susţine că şi dispoziţiile art. 48 din legea criticată, cu referire la art. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, cu modificările şi completările ulterioare, încalcă exigenţele constituţionale ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi numai prin lege, din perspectiva unei lacune legislative, dar şi principiul legalităţii. Din analiza textului de lege menţionat mai sus, rezultă că acesta nu întruneşte cerinţele de claritate şi previzibilitate impuse de respectarea principiului constituţional al legalităţii în ceea ce priveşte normele juridice de excepţie, norme care sunt de strictă interpretare şi aplicare. Regula stabilită de art. 71 din ordonanţa de urgenţă este aceea a interzicerii absolute a schimbării destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, soluţie legislativă ce are, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional. 49. Textul art. 48 din legea criticată permite, cu titlu de excepţie, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în cazul în care se realizează lucrări de construcţii pentru infrastructura fizică necesară susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, fără a preciza condiţiile concrete în care se realizează schimbarea destinaţiei şi întinderea suprafeţei din terenul spaţiu verde în privinţa căruia operează schimbarea destinaţiei. Fiind în prezenţa unei norme juridice de excepţie, aceasta trebuie să fie strict interpretată în raport cu prevederile concrete, interpretarea prin analogie nefiind permisă. Împrejurarea că art. 48 din lege nu operează alte modificări în privinţa condiţiilor în care se realizează schimbarea destinaţiei terenurilor este de natură să imprime imposibilitatea aplicării textului de către destinatarii normei astfel încât restrângerea exercitării dreptului la un mediu sănătos să nu devină excesivă. În plus, prin art. 13 din textul criticat, legiuitorul transferă reglementarea condiţiilor concrete pentru amplasarea elementelor de infrastructură la conţinutul contractului care conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii, respectiv în hotărârea judecătorească prin care este recunoscut acest drept, sub condiţia ca suprafaţa cumulată a amprentei la sol a acestor elemente de infrastructură fizică să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a spaţiului verde în cadrul căreia sunt amplasate. 50. În concluzie, în lipsa unor prevederi legale concrete privind condiţiile schimbării destinaţiei terenului spaţiu verde şi a limitei maxime a suprafeţei supuse schimbării destinaţiei, însoţite de norme de trimitere la legislaţia specifică, exigenţe de legiferare ce trebuie să caracterizeze o normă juridică de excepţie, textul este susceptibil a fi interpretat în sensul că, fără documentaţie de urbanism, se poate schimba destinaţia întregii suprafeţe de teren care constituie spaţiu verde în vederea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, chiar dacă amprenta la sol a elementelor de infrastructură este mai mică 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a spaţiului verde. 51. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere. 52. Preşedintele Senatului a transmis, cu Adresa nr. 886 din 23 martie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.699 din 24 martie 2022, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 622A/2022. 53. Referitor la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, preşedintele Senatului arată că, deşi sintagma „organele de aplicare a legii“ nu este definită în textul actului normativ criticat, aceasta face referire la organele de urmărire penală, este folosită deseori de legiuitor sau de alte autorităţi care pot emite şi interpreta acte de aplicare a dreptului şi este specifică limbajului juridic, regăsindu-se şi în alte acte normative, precum Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a Regulamentului (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce priveşte instituirea Parchetului European (EPPO), care prevede la art. 21 şi 22 responsabilitatea organelor de aplicare a legii de a sesiza Parchetul European cu privire la infracţiunile de competenţa acestora. De altfel, legislaţia europeană şi documentele strategice utilizează pe scară largă această terminologie, iar din faptul că organele de aplicare a legii sunt sprijinite pentru a pune în aplicare măsuri de supraveghere tehnică, reiese că prevederea se coroborează şi cu art. 142 alin. (2) şi art. 142^1 din Codul de procedură penală. 54. Referitor la criteriile privind calitatea legii, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi arată că întinderea noţiunii de previzibilitate depinde însă într-o largă măsură de conţinutul textului, de domeniul la care se referă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Asemenea consecinţe nu au nevoie să fie previzibile cu o certitudine absolută. O atare certitudine (absolută), oricât de dorită ar fi, este imposibil de realizat şi, mai mult, poate da naştere unei rigidităţi excesive a reglementării. Aplicând considerentele de principiu rezultate din jurisprudenţa Curţii, constată că dispoziţiile de lege criticate întrunesc exigenţele de claritate şi previzibilitate a legii, având în vedere că normele juridice nu există în mod izolat, ci ele pot fi şi trebuie interpretate şi raportate la întreg ansamblul normativ din care acestea fac parte. 55. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 26 din Constituţie, preşedintele Senatului arată că autorii sesizării menţionează o serie de argumente de facto, precum şi hotărâri ale CJUE, practică a CEDO etc., fără a atinge punctele esenţiale ce trebuie îndeplinite de o sesizare de neconstituţionalitate, şi anume motivele clare de fapt şi de drept ale presupuselor încălcări ale Constituţiei de către legea supusă controlului de constituţionalitate a priori. Referitor la critica potrivit căreia prevederile introduse excedează limitelor prevăzute de legislaţie, introducând noi obligaţii, neprevăzute de Codul de procedură penală, pentru categorii noi de furnizori, care nu ar trebui supuşi unor asemenea obligaţii, consideră că aceasta este neîntemeiată, întrucât obligaţiile respective sunt prevăzute în mai multe situaţii în legislaţie şi se justifică impunerea acestora inclusiv pentru furnizorii de servicii de găzduire cu resurse IP, aşa cum au fost definiţi în lege. Soluţia legislativă introdusă la art. 10^2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 priveşte acordarea, la solicitarea organelor autorizate, a conţinutului criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, însă norma criticată nu introduce aspecte de noutate din perspectiva obligaţiilor de sprijin pentru punerea în aplicare a actelor judecătoreşti (indiferent de natura acestora - autorizaţii/mandate), ci reiterează aspecte aflate deja în vigoare în cadrul unor acte legislative existente deja în domeniu (de exemplu, Legea nr. 51/1991, Codul de procedură penală, Legea nr. 506/2004). Textul criticat nu excedează nici dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care prevede atât posibilitatea copierii, cât şi îndepărtarea datelor din sistemul informatic, ultima variantă fiind o soluţie maximală care poate fi interpretată pentru „extragere“, procurorul putând dispune inclusiv suprimarea accesării sau îndepărtarea din sistem. Opţiunea legiuitorului pentru o definire mai generală a activităţilor este în scopul de a acoperi şi solicitările pentru raţiuni de securitate naţională, care, potrivit art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 51/1991, prevăd „ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee“. De altfel, prevederea criticată stabileşte expres conformitatea cu dispoziţiile Codului de procedură penală, respectiv ale Legii nr. 51/1991, trimiterile fiind cuprinse în fiecare dintre activităţile în cauză, context în care criticile privind lipsa de claritate şi posibilitatea alterării datelor printr-o măsură autorizată este de natură subiectivă şi plasează întreaga activitate de supraveghere autorizată sub semnul unor dubii nejustificate. 56. În ceea ce priveşte extinderea nejustificată a categoriilor de furnizori, preşedintele Senatului arată că furnizorii de servicii de găzduire menţionaţi asigură/facilitează desfăşurarea altor tipuri de comunicare decât furnizorii de servicii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice, deci sunt sub incidenţa prevederilor Codului de procedură penală. Directiva (UE) 2018/1972 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice stabileşte distinct obligaţii pentru furnizorii de servicii de comunicaţii interpersonale care se bazează pe numere, dar nu exclude de la obligaţii furnizorii de servicii de comunicaţii interpersonale care nu se bazează pe numere. În acest context, furnizorii de servicii de tip hosting asigură, în multe situaţii, operaţionalizarea serviciilor de comunicaţii care nu se bazează pe numere, iar sprijinul acestora este esenţial pentru punerea în aplicare a măsurilor autorizate de judecător. În opinia preşedintelui Senatului, nu se poate pune problema impreciziei normei propuse, întrucât prevederea se referă restrictiv la furnizorii care oferă servicii de acest tip în România, prin gestionarea unui set de adrese IP, precizări care restrâng considerabil sfera de aplicabilitate a normei. Mai mult, obligaţiile ce privesc furnizorii din această categorie se referă la punerea în aplicare a măsurilor autorizate, pentru raţiuni de securitate naţională sau pentru realizarea urmăririi penale de către organele abilitate, cu îndeplinirea obligaţiilor prevăzute de lege, şi anume cu act de autorizare aprobat de un judecător. 57. Totodată, precizează că iniţiatorii citează eronat Legea nr. 365/2002, sugerând că exclude în mod explicit obligaţia de înregistrare a furnizorilor, reglementare care nu se regăseşte de facto în lege. Probabil autorii criticilor se referă la exceptarea de la autorizarea prealabilă, prevăzută la art. 4 alin. (1) din lege, ceea ce nu se suprapune cu obligaţia de notificare. Mai mult, la art. 16 alin. (2) din Legea nr. 365/2002, se prevede explicit că „(2) Furnizorii de servicii sunt obligaţi să comunice de îndată autorităţilor prevăzute la alin. (1), la cererea acestora, informaţii care să permită identificarea destinatarilor serviciilor lor, cu care aceşti furnizori au încheiat contracte privind stocarea permanentă a informaţiei.“, fapt ce presupune că autoritatea trebuie să-i identifice în prealabil, pentru a le putea solicita informaţiile respective. 58. Autorii reclamă şi soluţia legislativă adoptată pentru extinderea metodelor folosite pentru implementarea măsurilor de interceptare, cu referire la suportarea de către furnizori a costurilor aferente. Or, această prevedere este deja reglementată şi aplicată de furnizori, potrivit Deciziei ANCOM nr. 987/2012 privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea reţelelor şi a serviciilor de comunicaţii electronice. Mai mult, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 prevăd condiţiile de autorizare a furnizorilor/ operatorilor de reţele publice de comunicaţii electronice, iar printre condiţiile de autorizare, la art. 8 alin. (2) lit. k), se află interceptarea legală a comunicaţiilor de către autorităţile şi instituţiile abilitate în acest sens. Nerespectarea acestei condiţii poate avea drept consecinţă, ca sancţiune în cazul neconformării, neacordarea şi/sau retragerea autorizaţiei. Prin noua reglementare propusă se asigură, în plus, şi evitarea unor discriminări între categoriile de furnizori - astfel încât şi furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP vor avea aceeaşi obligaţie de suportare a costurilor ca şi ceilalţi furnizori de comunicaţii electronice. 59. Cu privire la invocarea jurisprudenţei CEDO, respectiv a Cauzei Zakharov contra Rusiei, preşedintele Senatului arată că legislaţia din România a transpus numeroase garanţii de prevenire a abuzurilor, la recomandarea respectivei instituţii, iar existenţa autorizării este prevăzută expres de prevederile criticate, nerespectarea acestei obligaţii de persoanele ce desfăşoară aceste activităţi fiind sancţionată de lege ca infracţiune. 60. Referitor la extinderea categoriilor de date ce fac obiectul măsurilor de interceptare, în sensul că furnizorul de servicii de găzduire nu tranzitează trafic prin reţea, ci este destinatarul traficului de internet, invocă dispoziţiile art. 16 alin. (3) din Legea nr. 365/2002 din care rezultă obligaţia tuturor furnizorilor de a întrerupe transmiterea într-o reţea sau stocarea, care au deci responsabilităţi atât pentru traficul transmis, cât şi pentru cel stocat, în condiţiile legii. 61. Cu privire la interdicţia de a opera distincţii de către furnizor în privinţa conţinutului criptat şi necriptat, preşedintele Senatului apreciază că punerea în aplicare a măsurilor autorizate, în limitele prevăzute de Codul de procedură penală, respectiv de Legea nr. 51/1991, se încadrează în excepţiile prevăzute expres la art. 3 alin. (3) din Regulamentul (UE) 2015/2.120. 62. În ceea ce priveşte extinderea categoriilor de date ce pot face obiectul măsurilor de interceptare dincolo de categoriile prevăzute în Codul de procedură penală introdusă prin art. 10^2 alin. (1) lit. c), respectiv informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare, se susţine că aceste categorii de date sunt menţionate deja în legislaţia naţională. Astfel, Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice defineşte datele de trafic şi prevede obligaţia ca acestea să fie puse la dispoziţia autorităţilor. Mai mult, jurisprudenţa CJUE de actualitate [Decizia CJUE din 6 octombrie 2020, în Cazul C623/17 (Privacy International) şi în cazurile reunite C-511/18 (La Quadrature du Net and Others), C-512/18 (French Data Network and Others) şi C-520/18 (Ordre des barreaux francophones et germanophone and Others)] prevede posibilitatea de a iniţia măsuri, pentru considerente de securitate naţională, ce nu pot fi realizate decât cu implicarea furnizorilor din categoriile prevăzute de textul de lege criticat. 63. Preşedintele Senatului apreciază că motivarea autorilor sesizării prin faptul că textul normativ criticat aduce atingere dreptului la viaţă privată prin cele trei măsuri propuse, şi anume prin extinderea categoriilor de furnizori, extinderea metodelor, precum şi extinderea categoriilor de date, nu poate fi luată în considerare deoarece aceste măsuri au fost introduse ca o completare a actului de bază, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, datorită evoluţiei tehnologice de la momentul intrării în vigoare a actului de bază şi până în prezent. Astfel, această evoluţie tehnologică a determinat Parlamentul României să adapteze textele legale în vigoare la noile realităţi tehnologice. 64. Invocarea de către autorii sesizării a unor neconcordanţe între dispoziţiile din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice nu au temei, întrucât acestea sunt acte normative din ramuri diferite ale dreptului, respectiv drept penal şi drept civil. În timp ce Codul de procedură penală are o aplicare restrânsă, de reglementare a procesului penal şi a altor proceduri judiciare în legătură cu o cauză penală, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 reglementează, în principal, drepturile şi obligaţiile furnizorilor de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice, precum şi obligaţiile furnizorilor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice cu putere semnificativă pe piaţă. 65. Din aceste considerente, preşedintele Senatului consideră că, în cazul unei bănuieli rezonabile rezultate din datele şi probele existente într-o cauză penală, dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 reprezintă legea specială faţă de Codul de procedură penală, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant, iar o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială. Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 108 din 23 februarie 2009, a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială. Acest principiu este definitoriu pentru a înlătura criticile autorilor sesizării cu privire la presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 26 alin. (1) din Constituţie. 66. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că Legea fundamentală nu defineşte noţiunea de viaţă intimă, familială şi privată, aceasta fiind protejată de lege în condiţiile în care se manifestă în cadrul ordinii juridice, iar nu în afara sa. Dreptul de a dispune de propria persoană, nefiind un drept absolut, poate fi exercitat numai cu respectarea drepturilor altor persoane, a ordinii publice şi a bunelor moravuri. În acest sens, Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte prin art. 8 paragraful 2 că dreptul la respectarea vieţii private poate face obiectul unor restricţii, dacă sunt prevăzute de lege şi dacă constituie măsuri necesare întro societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. 67. În considerarea argumentelor expuse, preşedintele Senatului solicită respingerea ca neîntemeiată a sesizării referitoare la neconstituţionalitatea prevederilor art. 2 pct. 27 din legea criticată. 68. Preşedintele Camerei Deputaţilor a transmis, cu Adresa nr. 2/2.644 din 24 martie 2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.720 din 24 martie 2022, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 622A/2022. 69. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate adusă prevederilor art. 10^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, prin raportare la art. 1 alin. (5) din Constituţie, în special sintagmei „organele de aplicare a legii“, din cuprinsul alin. (1), preşedintele Camerei Deputaţilor consideră că este neîntemeiată, arătând că textul criticat se regăseşte în capitolul II - „Dispoziţii pentru asigurarea transpunerii Codului european al comunicaţiilor electronice“, iar potrivit art. 1 lit. a) din acelaşi act normativ, prin acesta se asigură transpunerea în legislaţia naţională a Directivei (UE) 2018/1972 a Parlamentului European şi a Consiliului din 11 decembrie 2018 de instituire a Codului european al comunicaţiilor electronice. Potrivit paragrafului 5 din preambulul directivei transpuse, aceasta creează un cadru juridic care să garanteze libertatea de a furniza reţele şi servicii de comunicaţii electronice, sub rezerva îndeplinirii numai a condiţiilor prevăzute de prezenta directivă şi a oricăror restricţii în conformitate cu art. 52 alin. (1) din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (TFUE), în special măsuri cu privire la ordinea publică, siguranţa publică şi sănătatea publică, în concordanţă cu art. 52 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În acest sens, furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, definiţi ca fiind persoane care, pe teritoriul României, oferă servicii de stocare, distribuire a conţinutului şi asigurare a accesului la acestea, pe serverele deţinute sau închiriate, prin gestionarea unui set de adrese IP în internet, au obligaţia să sprijine organele de aplicare a legii [...] pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. 70. Or, din interpretarea textelor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (3) şi art. 131, rezultă fără echivoc care sunt organele de aplicare a legii, conform competenţelor lor, pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 51/1991. Astfel, sintagma criticată de autorii sesizării îndeplineşte întru totul cerinţele de claritate (vizând caracterul neechivoc al obiectului reglementării), de precizie (cu referire la exactitatea soluţiei legislative alese şi a limbajului folosit), precum şi de previzibilitate (privind scopul şi consecinţele pe care le antrenează). 71. Referitor la critica de neconstituţionalitate adusă prevederilor art. 10^2 alin. (1) lit. a)-d), introduse prin art. 2 pct. 27 din legea supusă controlului de constituţionalitate, potrivit căreia obligaţia de a se acorda, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţelele proprii, de a se permite accesul la propriile sisteme informatice în vederea copierii sau extragerii datelor care fac obiectul actelor de autorizare, precum şi obligaţia de furnizare a informaţiilor reţinute sau stocate referitoare la datele de trafic, datele de identificare a abonaţilor sau clienţilor corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare nu ar beneficia de garanţii minime care să permită protejarea în mod eficient a datelor cu caracter personal împotriva riscurilor de abuz şi împotriva oricărui acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor date, pe de o parte, precum şi că ar aduce atingere dreptului la viaţă privată, aşa cum este el ocrotit de art. 26 din Constituţie, pe de altă parte, preşedintele Camerei Deputaţilor se pronunţă, de asemenea, în sensul respingerii sale ca neîntemeiate. Invocă dispoziţiile art. 9 alin. (2) lit. g) din Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi privind libera circulaţie a acestor date şi de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecţia datelor) care prevăd că prelucrarea de date cu caracter personal care dezvăluie originea rasială sau etnică, opiniile politice, confesiunea religioasă sau convingerile filozofice sau apartenenţa la sindicate şi prelucrarea de date genetice, de date biometrice pentru identificarea unică a unei persoane fizice, de date privind sănătatea sau de date privind viaţa sexuală sau orientarea sexuală ale unei persoane fizice sunt permise dacă este necesar din motive de interes public major, în baza dreptului Uniunii sau a dreptului intern. Prin adoptarea Strategiei Uniunii Europene de combatere a terorismului acesta a devenit o prioritate majoră pentru Uniunea Europeană şi statele sale membre, fapt ce justifică interesul public major în prelucrarea categoriilor speciale de date cu caracter personal, având în vedere că ele pot fi diseminate, potrivit legii, organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în limitele competenţelor acestora, şi, în consecinţă, interesul pentru neîncălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, consacrat prin art. 26 din Legea fundamentală. 72. Având în vedere considerentele expuse, preşedintele Camerei Deputaţilor consideră neîntemeiată sesizarea de neconstituţionalitate şi propune respingerea acesteia. 73. Guvernul a transmis, prin Adresa nr. 5/1.790/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.774 din 28 martie 2022, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 622A/2022. 74. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul utilizării în lege a unor formule şi sintagme care nu sunt specifice limbajului juridic, cum ar fi „organele de aplicare a legii“, „să acorde [...] conţinutul criptat“, „accesul la propriile sisteme informatice“, Guvernul observă că termenii utilizaţi sunt lipsiţi de definiţii clare şi precise, astfel încât „faptul în sine poate conduce la realizarea unor activităţi de colectare a informaţiilor de către organe ale statului ale căror atribuţii sunt insuficient conturate şi care pot conduce, în consecinţă, la efectuarea lor în mod arbitrar“. De asemenea, lipsa de precizie a termenilor utilizaţi poate conduce la situaţia în care destinatarii normei juridice (care sunt furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP) să nu îşi poată forma o reprezentare clară a identităţii organelor statului care sunt desemnate prin sintagma „organe de aplicare a legii“, precum şi a întinderii propriilor obligaţii care le incumbă prin raportare la sintagmele „să acorde [...] conţinutul criptat“ şi „permite acces la propriile sisteme informatice“. Totodată, semnalează existenţa unor necorelări terminologice de natură să genereze incertitudine în aplicare, art. 138 şi 139 din Codul de procedură penală făcând referire la metode de supraveghere tehnică, în vreme ce art. 10^2 introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 prin legea criticată se referă la acte de autorizare. Observă că supravegherea tehnică este reglementată în Codul de procedură penală sub două forme: procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică de către judecător sau instanţa judecătorească (art. 140) şi procedura de autorizare a unor măsuri de supraveghere tehnică de către procuror (art. 141). Pe de altă parte, art. 14 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 51/1991 face referire la activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului şi care pot consta în localizarea, urmărirea şi obţinerea de informaţii prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de supraveghere. 75. Guvernul apreciază că dispoziţiile nou-introduse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 nu se corelează pe deplin cu reglementările existente în Codul de procedură penală şi Legea nr. 51/1991 prin raportare, pe de o parte, la modurile în care se realizează supravegherea tehnică şi, pe de altă parte, la obligaţiile ce revin diferitelor tipuri de furnizori în cadrul supravegherii tehnice. Astfel, există o necorelare între obligaţia impusă la lit. b) din alin. (1) al art. 10^2 (care se referă la accesul la conţinutul comunicaţiilor criptate tranzitate) şi prevederile art. 138 alin. (1) din Codul de procedură penală care fac referire la accesul la sistemul informatic şi la accesul comunicărilor efectuate prin telefon. Acest aspect poate genera incertitudine în aplicare, textul nefiind conform normelor de tehnică legislativă prevăzute la art. 38 din Legea nr. 24/2000. În plus, maniera de reglementare este deficitară cu privire la sintagma „a acorda acces la conţinutul criptat“, având în vedere că textul legii conservă în continuare un viciu de neconstituţionalitate semnalat de către Curtea Constituţională relativ la necesitatea ca actele de procedură să fie supuse autorizării prealabile de către un judecător de drepturi şi libertăţi. 76. Or, în redactarea actuală, nu se poate desprinde cu certitudine dacă, prin garanţiile oferite de textul propunerii, „organele de aplicare a legii“ au obligaţia de a respecta procedura prevăzută de Codul de procedură penală, întocmai cum incumbă şi organelor de urmărire penală, având în vedere că doar solicitarea adresată de organele de urmărire penală furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de transmitere a datelor reţinute este supusă autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi. Invocând jurisprudenţa Curţii, Guvernul arată că „solicitările de acces la datele reţinute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanţei judecătoreşti, lipsind astfel garanţia unei protecţii eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz, precum şi împotriva oricărui acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerinţă în drepturile fundamentale la viaţă intimă, familială şi privată şi a secretului corespondenţei şi, prin urmare, contravine dispoziţiilor constituţionale care consacră aceste drepturi“. 77. Pe de altă parte, apreciază că „prevederile criticate pot fi considerate ca fiind în acord cu Legea fundamentală, în măsura în care Curtea Constituţională apreciază că autorii sesizării de neconstituţionalitate au realizat o confuzie între predictibilitatea normelor şi previzibilitatea efectelor juridice pe care aplicarea în timp a dispoziţiilor contestate o poate răsfrânge în cadrul societăţii“. 78. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la dispoziţiile art. 26 din Constituţie, Guvernul observă că prevederile nou-introduse extind sfera de reglementare a Codului de procedură penală atât cu privire la categoria de furnizori care au obligaţiile instituite la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 10^2, cât şi cu privire la categoriile de date care se culeg de către organele statului, cum este cazul istoricului accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP. În plus, pentru a permite interceptarea legală a comunicaţiilor de către furnizorii de servicii de găzduire IP, aceştia pot fi nevoiţi să îşi dezvolte o infrastructură tehnică în vederea îndeplinirii obligaţiei de interceptare directă de către organele competente, fără înştiinţarea furnizorului. Or, este evident că în contextul creat poate fi pusă în discuţie protecţia efectivă a dreptului la viaţă privată pe care statul român trebuie să o confere în virtutea prevederilor art. 26 din Constituţie, având în vedere că aceste obligaţii nu sunt însoţite de garanţii de ordin tehnic şi procedural care să asigure că infrastructura tehnică pusă la dispoziţie de către furnizori nu va fi folosită în mod abuziv. 79. Totodată, faţă de forma legii, Guvernul semnalează că textul acesteia cuprinde aspecte privitoare la posibila lezare a garanţiei fundamentale instituite la nivelul prevederilor art. 26 din Constituţie. Astfel, în măsura în care obligaţiile impuse la lit. a)-d) ale alin. (1) al art. 10^2 determină indirect obligaţii de reţinere şi stocare pentru furnizori pentru o perioadă nelimitată în timp, cu privire la orice tip de informaţii [astfel cum se prevede la lit. c)], fără existenţa unor garanţii în ceea ce priveşte accesul la datele stocate şi categoria de persoane ale căror date sunt stocate (persoane care au abonamente sau persoane care utilizează cartele preplătite, persoane care sunt supuse supravegherii tehnice sau terţe persoane faţă de aceste proceduri), devin incidente considerentele din deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, nr. 440 din 8 iulie 2014, nr. 461 din 16 septembrie 2014 şi nr. 83 din 18 februarie 2020. Astfel, textul ar putea fi de natură să afecteze dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, libertatea de exprimare şi secretul corespondenţei. 80. De asemenea, se poate observa că tehnica de reglementare relativă la extinderea categoriilor de date care sunt prelevate de „organele de aplicare a legii“ conservă în textul legii vicii de neconstituţionalitate constatate de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa prin raportare la încălcarea garanţiei fundamentale a dreptului la viaţă privată. Aşa fiind, apreciază că aspectele invocate de către autorii sesizării de neconstituţionalitate pot fi considerate drept întemeiate prin raportare la lezarea art. 26 din Constituţie. 81. Pe de altă parte, Guvernul consideră că prevederile criticate pot fi considerate ca fiind în acord cu Legea fundamentală, în măsura în care Curtea Constituţională apreciază că argumentele aduse în scopul adoptării legii sunt edictate de imperative ce vizează necesităţi de siguranţă naţională şi de ordine publică, ce respectă garanţiile adecvate şi suficiente în luarea măsurilor de supraveghere. 82. Guvernul a transmis, prin Adresa nr. 5/1.893/2022, înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.775 din 28 martie 2022, punctul său de vedere cu privire la sesizarea de neconstituţionalitate ce constituie obiectul Dosarului nr. 635A/2022. 83. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate a art. 10^2 introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, raportate la prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 26 din Constituţie, Guvernul reiterează, în esenţă, cele menţionate în punctul de vedere transmis în Dosarul nr. 622A/2022, reproduse supra. 84. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate raportată la prevederile art. 11, art. 20 şi art. 148 din Constituţie, Guvernul apreciază că dispoziţiile textului de lege excedează cadrului de reglementare al directivei pe care legea o transpune, deoarece nu se limitează la scopul şi spiritul acesteia care vizează strict realizarea pieţei interne în domeniul reţelelor şi serviciilor de comunicaţii electronice. Însă, prin raportare la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, actul care, în virtutea caracterului său obligatoriu, ar fi putut constitui normă interpusă controlului de constituţionalitate realizat prin raportare la art. 148 din Constituţie, respectiv Directiva (UE) 2018/1972, nu are relevanţă constituţională, întrucât nu complineşte o lacună a Legii fundamentale şi nici nu dezvoltă normele acesteia prin stabilirea unui standard de protecţie mai ridicat. De altfel, înşişi autorii sesizării admit că sfera drepturilor şi a obligaţiilor poate fi restrânsă prin măsuri legislative naţionale în cazul în care restrângerea respectivă constituie o măsură necesară şi proporţională pentru protejarea anumitor interese publice, în conformitate cu dispoziţiile art. 15 din Directiva 2002/58/CE, astfel încât soluţiile promovate în textul legii pot fi considerate în acord cu legislaţia europeană pe care legea o transpune. 85. Totodată, critica prin raportare la art. 20 din Constituţie nu poate fi primită, acest articol nefiind incident în speţă, întrucât face referire la prioritatea de aplicare a tratatelor internaţionale în materia drepturilor fundamentale ale omului. Cel mult, ar fi putut fi incident art. 11 alin. (1) din Legea fundamentală, după cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa mai sus citată. Ca atare, Guvernul apreciază că aspectele invocate de către autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate prin raportare la criticile formulate. 86. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 10 din legea criticată privind modificarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, Guvernul apreciază că textul nu ridică probleme de neconstituţionalitate prin raportare la exigenţa de calitate a actelor normative, „de vreme ce soluţia normativă privitoare la scoaterea definitivă a terenurilor din circuitul agricol a altor persoane decât proprietarii acestora, este dezvoltată în mod clar pe parcursul mai multor ipoteze ale normei criticate, astfel încât interpretarea textului să poată fi realizată, în caz de nevoie, de către instanţele de judecată“. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, arată că interpretarea normelor criticate „depinde de practică şi nu încape îndoială că instanţele interne sunt cele mai în măsură să examineze şi să interpreteze legislaţia naţională“. Reglementarea „este clară şi previzibilă, interpretarea normei juridice urmând să fie realizată de instanţele judecătoreşti, dispoziţiile privitoare la amplasarea elementelor de infrastructură fizică necesară susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice asupra unor terenuri care urmează a fi scoase din circuitul agricol în lipsa acordului exprimat de către titularii dreptului de proprietate nereprezentând o componentă a principiului securităţii raporturilor juridice. [...] Soluţia cu privire la care terenurile pot fi scoase din circuitul agricol fără acordul proprietarilor intervine din punct de vedere normativ numai în situaţia de excepţie în care aceştia nu pot fi identificaţi, similar procedurilor de expropriere pentru cauze de utilitate publică.“ 87. Referitor la critica de neconstituţionalitate formulată prin raportare la pretinsa încălcare a prevederilor art. 44 din Constituţie, Guvernul arată că normele care reglementează procedura prevăzută de lege şi plata efectivă a despăgubirilor care li se cuvin persoanelor îndreptăţite sunt redactate într-o tehnică normativă deficitară, având în vedere că textul nu conţine termene clare în raport cu care persoanele vizate urmează a fi despăgubite. Or, stabilirea termenelor în raport cu care urmează a se face despăgubirile consolidează din punct de vedere normativ caracterul cert al acestora şi conduce, în opinia Guvernului, la reglementarea unei proceduri legislative care garantează acoperirea efectivă a prejudiciilor cauzate prin luarea măsurilor din textul criticat. Cu toate acestea, Guvernul apreciază că soluţiile propuse nu sunt de natură a aduce atingere dreptului de proprietate privată al titularilor acestora. Cu privire la acest aspect, Curtea Constituţională a reţinut că „dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate fi supus anumitor limitări potrivit art. 44 alin. (1) din Constituţie, însă limitele dreptului de proprietate, indiferent de natura lor, nu se confundă cu însăşi suprimarea dreptului de proprietate“ (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 430 din 24 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 50 din 21 ianuarie 2014, sau Decizia nr. 662 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 47 din 20 ianuarie 2015). Prin urmare, în contextul în care scoaterea din circuitul agricol se realizează în condiţiile acordării unei despăgubiri băneşti către titularii drepturilor de proprietate afectaţi de măsurile luate de autorităţi, apreciază că nu se suprimă dreptul de proprietate, întrucât titularii beneficiază de un drept de creanţă în locul dreptului de proprietate, în acord cu prevederile constituţionale ale art. 44 din Constituţie. 88. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 13 din legea criticată cu referire la prevederile Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, Guvernul apreciază ca fiind relevante considerentele expuse de către Curtea Constituţională în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 313 din 9 mai 2018) privitoare la compatibilitatea dreptului fundamental la un mediu sănătos cu posibilitatea operatorilor economici de a exploata în mod oneros o activitate economică în interiorul zonelor naturale care beneficiază de protecţie juridică. De asemenea, observă că soluţiile propuse, relative la instalarea punctelor de acces pe suport radio pe amplasamentul spaţiilor verzi, îşi găsesc fundamentarea în cadrul expunerii de motive a proiectului de lege promovat de Guvern, potrivit căreia „Prevederile cuprinse în proiectul de act normativ au în vedere faptul că, de regulă, impactul lucrărilor de construcţii necesare amplasării de noi infrastructuri fizice necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice este relativ redus, întrucât acestea nu necesită utilizarea unor suprafeţe mari de teren, precum şi faptul că executarea unor lucrări de construcţii în anumite zone poate fi necesară pentru a permite furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice să îşi îndeplinească obligaţiile pentru a asigura funcţionarea sistemului RO-ALERT sau accesul la Sistemul naţional unic pentru apeluri de urgenţă 112.“ Având în vedere considerentele expuse de către iniţiator în scopul justificării soluţiilor legislative, consideră că, cel puţin formal, acestea sunt proporţionale cu scopul urmărit, cu atât mai mult cu cât argumentele folosite în scopul promovării actului normativ converg în ideea salvgardării unor interese de ordin superior (respectiv protecţia dreptului la viaţă prin asigurarea unei mai bune funcţionalităţi a sistemului RO-ALERT). Prin urmare, Guvernul apreciază că aspectele invocate prin raportare la art. 34 din Constituţie sunt neîntemeiate. 89. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 48 din legea criticată cu referire la dispoziţiile art. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, Guvernul observă că soluţia legislativă se corelează, cel puţin formal, cu prevederile art. 13 din actul normativ ce stabilesc care sunt condiţiile de derogare de la regula interdicţiei de schimbare a destinaţiei pentru terenurile spaţii verzi, respectiv contractul care oferă dreptul de a presta lucrări de construcţii sau hotărârea judecătorească. În măsura în care pretinsa lacună legislativă ar fi cauzată de lipsa de corelare între normele învederate, devin aplicabile considerentele Curţii Constituţionale cuprinse în Decizia nr. 588 din 14 iulie 2020, potrivit cărora aspectele de necorelare legislativă nu au relevanţă constituţională în raport cu art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală, respectiv nu conduc la o lipsă de claritate/precizie/calitate a legii, corelarea putându-se realiza cu uşurinţă pe calea interpretării coroborate a actelor normative invocate. De asemenea, Guvernul reiterează argumentele expuse în instrumentul de prezentare şi motivare a legii, prin prisma cărora se pot considera ca justificate operaţiunile legislative de derogare de la legislaţia în vigoare. Ca atare, apreciază că „aspectele inoculate de către autorii sesizării de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate prin raportare la critica formulată vizavi de art. 53 din Constituţie“. 90. Referitor la critica de neconstituţionalitate raportată la art. 147 alin. (4) din Constituţie, Guvernul apreciază că, deşi în jurisprudenţa sa Curtea Constituţională a trasat cu claritate exigenţele pe care trebuie să le îndeplinească o reglementare în materia competenţei organelor judiciare de a desfăşura activitatea de supraveghere tehnică şi de punere în executare a acesteia şi care, în accepţiunea Codului de procedură penală, sunt limitate strict la cele instituite la nivelul art. 30 din acest din urmă act normativ, legea criticată „conservă viciul de neconstituţionalitate a soluţiei legislative anterioare care practic nu edifică dacă organele de aplicare a legii se circumscriu în mod fidel categoriilor de organe judiciare îndrituite să realizeze activităţi judiciare“. 91. Totodată, Guvernul consideră că argumentele invocate de Avocatul Poporului sunt valabile cu privire la nerespectarea principiului conform căruia deciziile Curţii sunt general obligatorii, deoarece nu rezultă că, prin intermediul noilor soluţii legislative, Parlamentul a realizat punerea de acord a prevederilor neconstituţionale constatate în cadrul deciziilor anterioare cu dispoziţiile Constituţiei, sub aspectul ca organele abilitate să realizeze activităţi judiciare să fie numai dintre cele enumerate limitativ în textul art. 30 din Codul de procedură penală, iar nu o categorie distinctă de organe specializate ale statului, precum „organele de aplicare a legii“. Mai mult, noile norme nu cuprind, în concret, proceduri de acces la datele reţinute, tipul de date accesate, condiţiile de autorizare, controlul prealabil de către un judecător. Prin urmare, „soluţiile din lege încearcă să transpună în dreptul pozitiv o opţiune normativă care conservă în continuare viciile de neconstituţionalitate privitoare la lipsa de competenţă a unor organe ale statului, nedefinite suficient de clar şi privitoare la precaritatea bazei legale de reţinere, prelucrare şi utilizare a datelor stocate de către furnizorii serviciilor de comunicaţii electronice destinate publicului, cu încălcarea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie“. 92. În concluzie, Guvernul apreciază că sesizarea formulată de Avocatul Poporului poate fi considerată întemeiată prin raportare la criticile raportate la garanţiile fundamentale instituite de art. 1 alin. (5), art. 26 şi art. 147 alin. (4) din Constituţie şi neîntemeiată prin raportare la celelalte critici de neconstituţionalitate. 93. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 635A/2022. 94. La dosare au fost depuse înscrisuri care cuprind consideraţiile unor autorităţi publice, asociaţii neguvernamentale şi persoane fizice cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate invocate, pe care Curtea le califică drept documente transmise în calitate de amicus curiae şi pe care urmează a le avea în vedere ca atare în cadrul controlului de constituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 95. Actele de sesizare a Curţii Constituţionale au ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art. 102 în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, ale art. 10, ale art. 13 şi ale art. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, care au următorul conţinut: - Art. 2 pct. 27: " Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 27 decembrie 2011, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 140/2012, cu modificările şi completările ulterioare, se modifică şi se completează după cum urmează: [...] ART. 10^2 (1) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligaţia să sprijine organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională, republicată, cu completările ulterioare, respectiv: a) să permită interceptarea legală a comunicaţiilor, inclusiv să suporte costurile aferente, pe durata şi în condiţiile menţionate în actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; b) să acorde, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii, care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; c) să furnizeze informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare; d) să permită accesul la propriile sisteme informatice, în vederea copierii sau extragerii exclusiv a datelor care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. (2) Obligaţiile prevăzute la alin. (1) lit. a)-c) se aplică în mod corespunzător şi furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice. (3) Furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligaţia ca, în termen de 60 de zile de la data începerii furnizării serviciilor, să transmită o informare în acest sens ANCOM care să conţină cel puţin următoarele: a) datele de identificare ale furnizorului; b) datele de contact ale furnizorului; c) tipul de serviciu de găzduire electronică prestat. (4) ANCOM publică pe propria pagină de internet tipurile de servicii de găzduire electronică pentru care furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP au obligaţiile prevăzute de prezentul articol. (5) Orice modificare a datelor transmise potrivit alin. (3) se comunică ANCOM în termen de 10 zile de la data apariţiei evenimentului. (6) Prin decizia ANCOM se poate stabili ca informarea prevăzută la alin. (3) să se realizeze într-un anumit format.“; - Art. 10: „(1) Prin derogare de la prevederile art. 92 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, elementele de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pot fi amplasate în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale, pe terenuri agricole, indiferent de clasa de calitate a acestora, precum şi pe cele amenajate cu îmbunătăţiri funciare, în condiţiile art. 92-103 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, care se aplică în mod corespunzător, ale dispoziţiilor alin. (7) ale prezentului articol, precum şi, acolo unde este cazul, potrivit dispoziţiilor alin. (2)-(6). (2) În situaţia în care furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicaţii electronice au dobândit dreptul de a executa lucrări de construcţii privind infrastructura fizică destinată susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice de la deţinătorii terenurilor respective, alţii decât proprietarii, aceştia, anterior iniţierii procedurii de aprobare a scoaterii definitive din circuitul agricol a terenurilor prevăzute la alin. (1), vor publica intenţia de a executa lucrările de construcţii la sediul primăriei comunei, oraşului sau municipiului pe raza căreia/căruia urmează să fie executate lucrările, identificând terenurile pe care urmează să fie executate lucrările prin indicarea numărului de carte funciară, numărului cadastral sau, în cazul terenurilor care nu sunt înscrise în evidenţele de cadastru şi carte funciară, prin oricare dintre modalităţile de identificare prevăzute la art. 9 alin. (2) şi vor preciza suprafeţele care vor face obiectul scoaterii definitive din circuitul agricol. (3) Persoanele care deţin dreptul de proprietate asupra terenurilor indicate în anunţul publicat vor anunţa furnizorul de reţele de comunicaţii electronice, respectiv pe operatorul de infrastructură de comunicaţii electronice care a făcut publică intenţia sa de a executa lucrările respective, în termen de 15 zile de la publicarea anunţului prevăzut la alin. (2) şi vor prezenta documentele care atestă dreptul de proprietate, în vederea negocierii condiţiilor privind scoaterea definitivă din circuitul agricol. (4) Dacă după parcurgerea procedurii prevăzute la alin. (2), proprietarii nu pot fi identificaţi, terenurile pot fi scoase definitiv din circuitul agricol cu acordul valabil exprimat al deţinătorului/ deţinătorilor acestora, altul/alţii decât proprietarul/proprietarii, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiţii: a) să existe o declaraţie pe proprie răspundere a deţinătorului terenului, încheiată în formă autentică, prin care să se arate că acesta nu cunoaşte informaţii suplimentare care pot duce la identificarea proprietarului; b) să existe o declaraţie pe proprie răspundere, încheiată în formă autentică, prin care furnizorul de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorul de infrastructură de comunicaţii electronice care solicită scoaterea din circuitul agricol îşi asumă obligaţia de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor respective în situaţia identificării ulterioare a acestora; c) suprafaţa cumulată a amprentei la sol a elementelor de infrastructură fizică să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a terenului în cadrul căruia sunt amplasate. (5) Proprietarii terenurilor vor fi despăgubiţi pentru eventualele prejudicii cauzate acestora prin scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenului. La calculul despăgubirilor vor fi avute în vedere cel puţin următoarele criterii: a) suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor; b) tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi amenajările afectate de lucrări; c) activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor. (6) Cuantumul despăgubirilor prevăzute la alin. (5) se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească. (7) În vederea efectuării lucrărilor de construcţii privind infrastructura fizică destinată susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicaţii electronice, sunt obligaţi să prevadă soluţii tehnice care să permită partajarea elementelor de infrastructură fizică amplasate pe terenurile prevăzute la alin. (1) scoase din circuitul agricol.“;" – Art. 13: "(1) Prin derogare de la dispoziţiile art. 5 lit. h) şi ale art. 18 alin. (5) din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, elemente de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pot fi amplasate pe spaţiile verzi situate în intravilan, în condiţiile prevăzute în contractul care conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii, respectiv în hotărârea judecătorească prin care este recunoscut acest drept, cu condiţia ca, în cazul amplasării supraterane, suprafaţa cumulată a amprentei la sol a acestor elemente de infrastructură fizică să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a spaţiului verde în cadrul căruia sunt amplasate.(2) Prin derogare de la dispoziţiile art. III din Legea nr. 313/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din 15 octombrie 2009, amplasarea pe spaţii verzi a infrastructurii fizice necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, conform dispoziţiilor prezentei legi, se face fără a fi necesară modificarea prealabilă a documentaţiilor de urbanism.“;" – Art. 48: „La articolul 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 265/2006, cu modificările şi completările ulterioare, alineatul (1) se modifică şi va avea următorul cuprins: (1) Schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor este interzisă, indiferent de regimul juridic al acestora, cu excepţia cazului în care se realizează lucrări de construcţii pentru infrastructura fizică necesară susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice.“ 96. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), art. 11, 20, 26, 44, art. 147 alin. (4) şi art. 148 alin. (2). De asemenea, sunt invocate şi prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 97. Având în vedere faptul că obiectul celor două sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor două cauze, respectiv a Dosarului nr. 635A/2022 la Dosarul nr. 622A/2022, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice. 98. În vederea soluţionării prezentelor obiecţii de neconstituţionalitate, Curtea va proceda la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a acestora, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordinea menţionată, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018, paragraful 70, sau Decizia nr. 385 din 5 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 488 din 13 iunie 2018, paragraful 32). 99. Referitor la titularul dreptului de sesizare, obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate de 50 de deputaţi, respectiv de Avocatul Poporului, care, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, au dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru exercitarea controlului de constituţionalitate a priori, fiind, aşadar, îndeplinită această primă condiţie de admisibilitate. 100. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament. Cu privire la acest aspect, se constată că Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice a fost adoptată de Senatul României, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, în data de 2 martie 2022 şi a fost depusă la secretarul general în data de 7 martie 2022, pentru exercitarea dreptului de sesizare cu privire la neconstituţionalitatea legii. În data de 9 martie 2022, a fost depusă sesizarea formulată de cei 50 de deputaţi, care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 622A/2022. La data de 12 martie 2022, legea a fost transmisă spre promulgare Preşedintelui României, iar în data de 14 martie 2022, Avocatul Poporului a formulat sesizarea de neconstituţionalitate care constituie obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 635A/2022. Într-o atare situaţie, luând act de faptul că prima sesizare de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, iar cea de-a doua în termenul prevăzut de art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt admisibile şi sub aspectul respectării termenelor în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional. 101. În vederea analizării admisibilităţii prezentelor sesizări cu privire la cel de-al treilea aspect de admisibilitate - obiectul controlului de constituţionalitate, respectiv stabilirea sferei de competenţă a Curţii cu privire la legea dedusă controlului -, este necesară analiza criticilor formulate de autorii sesizării. Analizând temeiurile constituţionale invocate în susţinerea sesizărilor de neconstituţionalitate, precum şi motivarea obiecţiilor formulate, Curtea observă că obiectul criticilor îl constituie procedura de adoptare a legii, precum şi conţinutul normativ al acesteia. 102. Aşadar, nefiind incident un fine de neprimire a sesizărilor astfel formulate, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. I. Analiza dispoziţiilor art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care se introduce un nou articol, art. 10^2, în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice 103. O primă critică raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie vizează sintagma „organele de aplicare a legii“ utilizată în cuprinsul alin. (1) al art. 10^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, apreciată ca fiind neclară şi susceptibilă de a crea posibilitatea ca organe ale statului „insuficient precizate“ să efectueze activităţi specifice de culegere de informaţii, în mod arbitrar, cu depăşirea cadrului legal. 104. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că dispoziţiile art. 10^2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 reglementează o serie de obligaţii ale furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP de a sprijini organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare, dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată, cu completările ulterioare. Astfel, norma stabileşte destinatarii săi: pe de o parte, persoanele cărora le incumbă obligaţiile prescrise (furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP) şi, pe de altă parte, beneficiarii îndeplinirii acestor obligaţii (organele de aplicare a legii şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale), precum şi scopul său: sprijinirea activităţii de punere în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare. Cu privire la metodele de supraveghere tehnică şi la actele de autorizare, norma precizează expres că acestea sunt cele dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală sau ale Legii nr. 51/1991. 105. În ceea ce priveşte modul de autorizare a mandatelor din care pot rezulta înregistrări, Curtea reţine că, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, sau Decizia nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018), a constatat că legislaţia în vigoare normează două sisteme diferite, şi anume sistemul reglementat de Codul de procedură penală şi sistemul reglementat de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Aşadar, Curtea a reţinut că se poate distinge între înregistrările realizate ca urmare a punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică dispus potrivit Codului de procedură penală şi înregistrările rezultate din activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, în cadru extraprocesual penal, Curtea subliniind diferenţele ce decurg din reglementarea separată a acestor două sisteme. Acestea vizează atât activităţile derulate de organele de urmărire penală şi de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale: pe de o parte, constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, identificarea persoanei care a săvârşit-o, cunoaşterea împrejurărilor care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal, necesare pentru justa soluţionare a cauzei, având ca scop tragerea la răspundere penală a persoanei vinovate, şi, pe de altă parte, obţinerea de informaţii care să asigure cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor interne sau externe cu privire la securitatea naţională, cât şi scopul pentru care este dispusă autorizarea mandatelor din care pot rezulta înregistrări: primele au ca scop tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, iar celelalte au ca scop securitatea naţională. 106. În ceea ce priveşte autorităţile competente să pună în executare mandate din care pot rezulta înregistrări, Curtea a reţinut că activitatea de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică prevăzută la art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este realizată prin acte procesuale/ procedurale. Întrucât actele îndeplinite de organele prevăzute la art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură penală reprezintă procedee probatorii care stau la baza procesuluiverbal de consemnare a activităţii de supraveghere tehnică, ce constituie un mijloc de probă, organele care pot participa la realizarea acestora sunt numai organele de urmărire penală. Acestea din urmă sunt cele enumerate la art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, paragrafele 33 şi 34). Cu alte cuvinte, art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală nu vizează activităţile tehnice, acestea fiind prevăzute la art. 142 alin. (2) din acelaşi cod, care face referire la persoanele obligate să colaboreze cu organele de urmărire penală pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv la furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare ori de servicii financiare. 107. De asemenea, Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, a stabilit în mod ferm că în această categorie nu intră organele statului cu atribuţii care, potrivit legislaţiei în vigoare, se exercită în domenii care nu ţin de prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi de tragerea la răspundere a persoanelor care au săvârşit infracţiuni, atribuirea calităţii de organ de cercetare penală specială unui organ cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale încălcând prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26 şi ale art. 28 din Constituţie. 108. În ceea ce priveşte organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, Curtea reţine că acestea sunt expres enumerate de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, respectiv: Serviciul Român de Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate, activitatea pentru realizarea securităţii naţionale fiind organizată şi coordonată de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. 109. În acest context legal şi jurisprudenţial, autorii sesizării de neconstituţionalitate susţin că, spre deosebire de sintagma „organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale“, care este definită precis, prin enumerare limitativă, la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 51/1991, sintagma „organele de aplicare a legii“ utilizată în cuprinsul alin. (1) al art. 10^2, nou-introdus în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, este lipsită de precizie şi claritate. Or, pornind tocmai de la dihotomia menţionată de norma criticată cu privire la modalităţile de autorizare şi punere în executare a mandatelor din care pot rezulta înregistrări, care reiese din sintagma „dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală [...] şi ale Legii nr. 51/1991“, care reflectă, aşa cum s-a arătat mai sus, cadrul normativ în vigoare, Curtea observă că sintagma criticată nu poate avea un alt înţeles decât cel prevăzut de Codul de procedură de penală, care enumeră la art. 55 alin. (1) organele de urmărire penală, respectiv procurorul, organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Aşadar, Curtea constată că „organele de aplicare a legii“ competente cu punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică, dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, sunt organele de urmărire penală, enumerate limitativ de art. 55 alin. (1) din Codul de procedură penală. 110. Pentru aceste argumente, Curtea constată că sintagma „organele de aplicare a legii“ utilizată în cuprinsul alin. (1) al art. 10^2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 are un înţeles clar şi determinabil, astfel că este neîntemeiată critica având un atare obiect. 111. O altă critică de neconstituţionalitate raportată la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie vizează sintagma „să acorde [...] conţinutul criptat“ din cuprinsul art. 10^2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, considerată de autorii sesizării ca fiind „improprie uzanţelor de folosire corectă a limbii române, în general, şi limbajului normativ, în special“, ce are ca rezultat lipsa de claritate, precizie şi previzibilitate a normei. 112. Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, criptarea este procesul de codificare a informaţiei astfel încât să poată fi înţeleasă doar de persoanele autorizate. În materia informaţiilor electronice, criptarea are ca scop păstrarea confidenţialităţii şi protejarea acestor informaţii, fiind o metodă de implementare tehnologică a criptografiei: informaţiile sunt transformate într-o formă neinteligibilă (sunt codificate), astfel încât să poată fi traduse într-o formă inteligibilă (decodate) numai cu ajutorul unei chei. Pentru a coda şi a decoda informaţii, criptarea se bazează pe matematică. Astfel, în cazul criptării unui dispozitiv, codul este descifrat cu ajutorul unui cod PIN (Personal Identification Number), care decodifică informaţiile, sau al unui algoritm complex care primeşte instrucţiuni clare de la un program sau de la un dispozitiv. 113. Dacă iniţial criptarea a fost utilizată numai pentru transferul de informaţii confidenţiale, ulterior informaţiile au fost criptate şi în scopul stocării lor în surse nesigure, evitând astfel necesitatea stocării protejate fizic. În prezent, criptarea este utilizată în protejarea unei mari varietăţi de sisteme, precum ecomerţ, reţele de telefonie mobilă şi ATM-urile băncilor. Astfel, criptarea este necesară pentru a stoca informaţii importante în surse nesigure şi a le transfera prin canale de comunicare neprotejate. Acest transfer de date presupune două procese reciproc inverse: primul este criptarea datelor, care se realizează înainte de a trimite date prin linia de comunicaţie sau înainte ca acestea să fie depozitate, şi cel de-al doilea este decriptarea, respectiv restaurarea datelor originale supuse criptării. 114. Analizând textul de lege criticat, Curtea reţine că art. 10^2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 instituie obligaţia furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, precum şi a tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, în general, să acorde conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţelele proprii. Aşadar, norma prevede obligaţia expresă de a pune la dispoziţia organelor de aplicare a legii şi organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale conţinutul comunicaţiilor criptate, obligaţie care se circumscrie dispoziţiilor art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, care prevăd „interceptarea comunicaţiilor ori a oricărui tip de comunicare la distanţă“, precum şi dispoziţiilor art. 14 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 51/1991, care prevăd că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot consta în „interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă“. Prin interceptarea oricărui tip de comunicare la distanţă, respectiv prin interceptarea comunicaţiilor electronice, efectuate sub orice formă, norma procedural penală şi norma din legea privind securitatea naţională permit accesul la conţinutul de date asociat unui utilizator, independent de conţinutul criptat sau necriptat, nefăcând distincţie între cele două tehnologii de trafic. Având în vedere evoluţia tehnologică şi procesul continuu de extindere a criptării informaţiilor care tranzitează reţelele de comunicaţii, Curtea constată că legiuitorul, prin norma criticată, vine să accentueze obligaţia persoanelor identificate în ipoteza sa de incidenţă de a permite accesul organelor prevăzute de lege la conţinutul criptat al comunicaţiilor care tranzitează reţelele de comunicaţii. Mai mult, în această interpretare este evident că art. 102 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, care se referă la punerea la dispoziţia organelor prevăzute de lege a conţinutului criptat al comunicaţiilor care fac obiectul actelor de autorizare, nu exclude, aşa cum susţin autorii sesizării, accesul la conţinutul necriptat al comunicaţiilor, care este asigurat în condiţiile art. 10^2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, dar şi în baza cadrului normativ în vigoare. 115. Tot prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie, autorii sesizării critică sintagma „accesul la propriile sisteme informatice, în vederea copierii sau extragerii“ din cuprinsul art. 10^2 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 pe motiv că foloseşte o terminologie diferită de Codul de procedură penală, de natură să pună la îndoială posibilitatea utilizării acelor date în mod legal în cadrul unui proces penal. 116. Analizând dispoziţiile criticate, Curtea observă că acestea instituie obligaţia furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP şi a furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, în general, să acorde accesul organelor de aplicare a legii şi organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale la sistemele informatice proprii, în vederea copierii sau extragerii exclusiv a datelor care fac obiectul actelor de autorizare. 117. Curtea reţine că art. 138 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală prevede „accesul la un sistem informatic“ ca metodă specială de supraveghere sau cercetare, iar la alin. (3) îl defineşte ca fiind „pătrunderea într-un sistem informatic sau mijloc de stocare a datelor informatice fie direct, fie de la distanţă, prin intermediul unor programe specializate ori prin intermediul unei reţele, în scopul de a identifica probe“. Codul de procedură penală prevede la art. 141 alin. (5) că procurorul poate dispune, prin ordonanţă, „realizarea şi conservarea unei copii“ a datelor informatice identificate prin accesul la un sistem informatic şi/sau „suprimarea accesării sau îndepărtarea acestor date informatice din sistemul informatic“, copiile realizându-se „cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor conţinute de acestea“. 118. De asemenea, dispoziţiile art. 14 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 51/1991 prevăd că activităţile specifice culegerii de informaţii pot consta în „ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, precum şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee“. 119. Aşa fiind, copierea sau extragerea datelor necesare cercetării penale sau activităţii specifice de culegere de informaţii, după caz, reprezintă operaţiuni tehnice care au ca scop prezervarea informaţiilor obţinute ca urmare a punerii în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse conform legii. Împrejurarea că norma criticată enumeră expres aceste operaţiuni tehnice, aşa cum face legea privind securitatea naţională, nu este de natură a crea incertitudine cu privire la utilizarea acestor date în mod legal în cadrul unui proces penal, operaţiunile menţionate fiind circumscrise terminologiei utilizate de norma procesual penală, respectiv metodei speciale de supraveghere sau cercetare privind accesul la un sistem informatic. De altfel, chiar normele procesual penale menţionează posibilitatea realizării unor copii ale datelor informatice, cu mijloace tehnice şi proceduri adecvate, de natură să asigure integritatea informaţiilor. 120. Mai mult, reglementând expres că datele supuse operaţiunii de copiere sau extragere sunt exclusiv cele care fac obiectul actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală, respectiv ale Legii nr. 51/1991, Curtea reţine că textul de lege criticat este suficient de clar şi previzibil, astfel încât organele de aplicare a legii să poată determina posibilitatea utilizării respectivelor date în cadrul unui proces penal. 121. Analizând criticile de neconstituţionalitate raportate la art. 26 din Constituţie, Curtea reţine că o primă critică de neconstituţionalitate vizează încălcarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al persoanei prin (i) extinderea categoriilor de furnizori care dobândesc obligaţiile prevăzute în Codul de procedură penală, (ii) extinderea metodelor folosite pentru implementarea acestor măsuri, respectiv prin (iii) extinderea categoriilor de date care urmează să constituie obiectul acestor măsuri. 122. Cu privire la (i) extinderea categoriilor de furnizori care dobândesc obligaţiile prevăzute în Codul de procedură penală, autorii sesizării susţin că sintagma „furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP“ nu are niciun corespondent în legislaţia europeană şi ridică multiple probleme practice de identificare a subiecţilor obligaţiilor instituite de noua reglementare. 123. Analizând critica formulată, Curtea reţine că art. 2 pct. 7 din legea analizată, referitor la pct. 9^5 al art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, defineşte furnizorul de servicii de găzduire electronică cu resurse IP ca fiind „persoana care, pe teritoriul României, oferă servicii de stocare, distribuire a conţinutului şi asigurare a accesului la acesta, pe servere deţinute sau închiriate, prin gestionarea unui set de adrese IP în internet“. Internet Protocol (IP) este un protocol care asigură un serviciu de transmitere a datelor, fără conexiune permanentă. Acesta identifică fiecare interfaţă logică a echipamentelor conectate printr-un număr numit „adresă IP“. Aşadar, potrivit normei analizate, furnizor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP poate fi persoana care oferă cumulat servicii de stocare, distribuire şi acces la informaţii pe baza unui set de adrese IP. Având în vedere, pe de o parte, serviciile oferite şi, pe de altă parte, obligaţiile stabilite de lege în sarcina lor, chiar dacă legiuitorul a distins această categorie de persoane în cadrul art. 10^2 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, Curtea reţine că furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP pot fi asimilaţi furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice. Astfel, potrivit art. 2 pct. 7 din legea criticată, referitor la pct. 9^4 al art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, furnizorul de servicii de comunicaţii electronice este persoana a cărei activitate constă, în tot sau în parte, în furnizarea unui serviciu de comunicaţii electronice, care este definit la pct. 9 ca fiind un serviciu furnizat, de regulă, contra cost, prin intermediul reţelelor de comunicaţii electronice care include următoarele tipuri de servicii: serviciul de acces la internet, serviciul de comunicaţii interpersonale şi orice alte servicii care constau, în întregime sau în principal, în transportul de semnale prin reţelele de comunicaţii electronice. Or, de vreme ce serviciile oferite de furnizorii de găzduire electronică cu resurse IP se realizează prin gestionarea unui set de adrese IP în internet, activitatea acestora se circumscrie serviciilor de comunicaţii electronice, astfel cum acestea sunt definite de lege, furnizorii unor astfel de servicii fiind de fapt furnizori de servicii de comunicaţii electronice. La această concluzie converge şi interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 10^2 alin. (1) cu cele ale alin. (2), care prevede că obligaţiile instituite furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP „se aplică în mod corespunzător tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice“, ceea ce demonstrează apartenenţa celor dintâi la categoria generală a furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, norma creând un raport parte/întreg. Aşa fiind, Curtea constată că, reglementând în sarcina furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP obligaţii similare celorlalţi furnizori de servicii de comunicaţii electronice, legea nu extinde sfera categoriilor de furnizori care cad sub incidenţa obligaţiilor prevăzute în Codul de procedură penală, ci reiterează aceste obligaţii într-o formă unitară în cadrul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice. 124. Cu privire la obligaţia acestor furnizori de a notifica Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM) înainte de începerea furnizării serviciilor, Curtea reţine că serviciile de găzduire electronică cu resurse IP nu se regăsesc în ipoteza art. 2 pct. 6 din legea criticată, care prevede în mod expres care nu sunt serviciile de comunicaţii electronice: „Nu sunt servicii prin care se furnizează conţinutul informaţiei transmise prin intermediul reţelelor ori serviciilor de comunicaţii electronice sau se exercită controlul editorial asupra acestui conţinut şi serviciile societăţii informaţionale, definite la art. 1 pct. 1 din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicată, cu modificările ulterioare, care nu constau, în întregime sau în principal, în transmiterea semnalelor prin reţelele de comunicaţii electronice“. În mod contrar celor susţinute de autorii sesizării, serviciile de găzduire electronică cu resurse IP nu intră în categoria „serviciilor societăţii informaţionale“, reglementate în mod distinct prin Directiva eCommerce 2000/31/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 8 iunie 2000 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societăţii informaţionale, în special ale comerţului electronic, pe piaţa internă (directiva privind comerţul electronic), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 178 din 17 iulie 2000, transpusă în România prin Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, întrucât, potrivit art. 1 pct. 1 din această lege, serviciu al societăţii informaţionale este acel serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice şi prezintă următoarele caracteristici: este efectuat în considerarea unui folos patrimonial procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar, nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc, este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului. Aceste caracteristici sunt inerente actelor de comerţ electronic, care presupun comercializarea pe piaţă a unor produse sau a unor servicii, iar nu activităţii care implică stocarea, distribuirea şi asigurarea accesului la conţinutul informaţiilor electronice, pe servere deţinute sau închiriate de furnizorii acestor servicii, prin gestionarea unui set de adrese IP în internet. Întrucât serviciile prestate de furnizorii de găzduire electronică cu resurse IP nu se circumscriu „serviciilor societăţii informaţionale“, acestea nu sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 365/2002, care în art. 4 alin. (1) prevede că „furnizarea de servicii ale societăţii informaţionale de către persoanele fizice sau juridice nu este supusă niciunei autorizări prealabile şi se desfăşoară în concordanţă cu principiile concurenţei libere şi loiale, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare“. Prin urmare, este lipsită de fundament critica autorilor sesizării raportată la dispoziţiile art. 11, 20 şi 148 din Constituţie, critică potrivit căreia noua reglementare, care instituie obligaţia furnizorilor de servicii de găzduire electronică cu resurse IP ca, în termen de 60 de zile de la data începerii furnizării serviciilor, să transmită o informare în acest sens ANCOM, ar încălca interdicţia legală a obţinerii autorizării prealabile în cazul furnizării serviciilor societăţii informaţionale. 125. Având în vedere argumentele prezentate, Curtea nu poate reţine critica referitoare la extinderea categoriilor de furnizori care dobândesc obligaţiile prevăzute în Codul de procedură penală, obiecţia raportată la art. 26 din Constituţie fiind, sub acest aspect, neîntemeiată. 126. Cu privire la (ii) extinderea metodelor folosite pentru implementarea măsurilor de interceptare, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate arată că, potrivit art. 10^2 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, atât furnizorii de găzduire, cât şi furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice au obligaţia „să permită interceptarea legală a comunicaţiilor, inclusiv să suporte costurile aferente“, astfel că furnizorii trebuie să îşi creeze o infrastructură tehnică specifică pentru a permite interceptarea legală, uneori direct de către organele competente, fără înştiinţarea furnizorului, ceea ce ridică problema inexistenţei unor garanţii suficiente pentru ocrotirea dreptului la viaţă privată, pe de o parte, şi creează o sarcină administrativă cu impact economic semnificativ asupra acestora, pe de altă parte. 127. Cu titlu preliminar, Curtea reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, „furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice sau furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de orice tip de comunicare sunt obligaţi să colaboreze cu procurorul, organele de cercetare penală sau lucrătorii specializaţi din cadrul poliţiei, în limitele competenţelor acestora, pentru punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică“. De asemenea, art. 24 lit. a) din Legea nr. 51/1991 prevede obligaţia ministerelor, a tuturor celorlalte organe ale statului, a organizaţiilor din sectorul public sau privat de a acorda „sprijinul necesar la cererea organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale în îndeplinirea atribuţiilor ce le revin şi să permită accesul acestora la datele deţinute, care pot furniza informaţii privitoare la securitatea naţională“. Din analiza cadrului normativ existent rezultă că noua reglementare nu extinde metodele folosite pentru implementarea măsurilor de interceptare, ci consacră la nivelul actului normativ privind comunicaţiile electronice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, obligaţia tuturor furnizorilor de servicii de comunicaţii de a sprijini organele de urmărire penală şi organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale în activitatea de punere în executare a mandatelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare a interceptărilor în domeniul siguranţei naţionale. 128. În acest context, Curtea aminteşte că, potrivit art. 15 din Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice), publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 201 din 31 iulie 2002, sfera drepturilor şi a obligaţiilor poate fi restrânsă prin măsuri legislative naţionale numai în cazul în care restrângerea respectivă constituie o măsură necesară, corespunzătoare şi proporţională în cadrul unei societăţi democratice pentru protejarea anumitor interese publice, cum ar fi pentru a permite desfăşurarea cercetărilor penale sau pentru a proteja securitatea naţională, apărarea sau siguranţa publică. 129. În ceea ce priveşte primul aspect criticat, analizând textul de lege supus controlului, Curtea reţine că obligaţia instituită de dispoziţiile art. 10^2 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 este aceea ca toţi furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, inclusiv furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, să permită interceptarea legală a comunicaţiilor pe durata şi în condiţiile menţionate în actele de autorizare. Îndeplinirea acestei obligaţii legale presupune aducerea la cunoştinţa furnizorilor a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 51/1991, a duratei şi a condiţiilor menţionate în acestea. Permiterea accesului presupune astfel o conduită activă a furnizorilor, prin care aceştia îşi manifestă acordul cu privire la solicitarea organelor de aplicare a legii sau a organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, în limitele competenţelor acestora, privind sprijinul pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare. Aşa fiind, interceptarea comunicaţiilor nu se poate realiza decât în baza mandatului de supraveghere tehnică, emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi, la cererea procurorului, sau de procuror, în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv în baza mandatului de siguranţă naţională, emis de unul dintre judecătorii anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după înştiinţarea furnizorului de servicii de comunicaţii electronice. Având în vedere cadrul normativ existent, Curtea reţine că dispoziţia legală criticată, coroborată cu dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, prevede suficiente garanţii cu privire la ocrotirea dreptului la viaţă privată, garantat de art. 26 din Constituţie. 130. Referitor la costurile aferente operaţiunilor de interceptare a comunicaţiilor, Curtea reţine că norma criticată prevede că acestea urmează a fi suportate de către furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice. Curtea observă că obligaţiile prevăzute de lege în sarcina acestora, care implică achiziţionarea din resurse proprii a echipamentele necesare interceptării, iau naştere la data intrării în vigoare a actului normativ, fapt care poate genera o sarcină administrativă cu impact economic semnificativ. Curtea observă că legiuitorul nu a prevăzut o normă tranzitorie prin care să reglementeze o perioadă de graţie, în care să fie permisă furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice conformarea la noile prevederi. Având în vedere că textul de lege criticat este de aplicare imediată, respectiv în termen de trei zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I, Curtea constată că legea impune o sarcină administrativă, tehnică şi financiară, excesivă prin raportare la termenul scurt de implementare a soluţiei legislative de către furnizorii de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice şi, respectiv, de servicii de găzduire electronică, astfel că, pentru respectarea caracterului predictibil al normelor juridice, recomandă legiuitorului reglementarea unui termen de implementare a obligaţiilor legale impuse destinatarilor legii. 131. În ceea ce priveşte (iii) extinderea categoriilor de date ce fac obiectul măsurilor de interceptare, critica de neconstituţionalitate vizează art. 10^2 alin. (1) lit. b) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, care prevede obligaţia tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice „să acorde, la solicitarea organelor autorizate, conţinutul criptat al comunicaţiilor tranzitate în reţele proprii“ şi care, în opinia autorilor sesizării, conţine „o neclaritate tehnică pentru că furnizorul de găzduire nu tranzitează trafic prin propria reţea, ci este destinatarul traficului de internet“. Dincolo de faptul că norma criticată nu extinde în niciun fel categoriile de date ce fac obiectul măsurilor de interceptare, astfel cum a fost constatat în analiza criticilor de neconstituţionalitate privind acest text de lege prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, Curtea reţine că „neclaritatea tehnică“ invocată de autorii sesizării se întemeiază pe două argumente lipsite de logică: primul, potrivit căruia furnizorul serviciilor de găzduire electronică cu resurse IP „nu tranzitează trafic prin propria reţea“, şi cel de-al doilea, potrivit căruia el „este destinatarul traficului de internet“. Or, potrivit normei criticate, ceea ce tranzitează reţelele proprii ale furnizorilor de servicii electronice sunt comunicaţiile, care, în cazul furnizorilor serviciilor de găzduire electronică cu resurse IP, sunt stocate, distribuite şi accesate de pe servere deţinute sau închiriate, prin gestionarea unui set de adrese IP în internet. Mai mult, furnizorul serviciului de găzduire electronică nu poate fi „destinatarul traficului de internet“, el este un prestator de servicii care deţine sau închiriază servere în scopul stocării, distribuirii şi accesării informaţiilor electronice de către persoane fizice sau juridice. Aşa fiind, Curtea constată că critica cu un atare obiect este neîntemeiată. 132. O altă prevedere care, în opinia autorilor sesizării, extinde categoriile de date ce pot face obiectul măsurilor de interceptare dincolo de categoriile prevăzute în Codul de procedură penală este cea introdusă prin art. 10^2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind „informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP“. 133. Curtea reţine că informaţiile care fac obiectul obligaţiei prevăzute de art. 10^2 alin. (1) lit. c) sunt cele referitoare la datele de trafic, la datele de identificare a abonaţilor sau clienţilor, la modalităţile de plată şi la istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare. Noua reglementare pare a fi o reiterare a metodelor de supraveghere prevăzute la art. 138 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, respectiv interceptarea comunicaţiilor, care implică datele de identificare a abonaţilor sau clienţilor, la art. 138 alin. (1) lit. j) din Cod, respectiv „obţinerea datelor de trafic şi de localizare prelucrate de către furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice ori furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului“, şi la art. 138 alin. (1) lit. e), respectiv „obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane“, dar şi o extindere a metodelor de supraveghere cu privire la „istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente“, corespunzătoare adresei IP a utilizatorului. Toate aceste informaţii, care au fost reţinute sau stocate de furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, inclusiv de furnizorii de servicii de găzduire electronică cu resurse IP, urmează a fi furnizate organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, după caz, pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică ori a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală sau ale Legii nr. 51/1991. 134. Deşi legea criticată are ca obiect de reglementare modificarea cadrului normativ general cu privire la comunicaţiile electronice, din examinarea modificărilor operate prin dispoziţiile legii rezultă că actul normativ completează şi cadrul legislativ privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Potrivit art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, „Ascultarea, înregistrarea, stocarea şi orice altă formă de interceptare ori supraveghere a comunicărilor şi a datelor de trafic aferente sunt interzise, cu excepţia cazurilor următoare: [...] c) se realizează de autorităţile competente, în condiţiile legii“, iar, în temeiul art. 5 alin. (6) din acelaşi act normativ, prevederile referitoare la ştergerea ori transformarea în date anonime a datelor de trafic referitoare la abonaţi şi la utilizatori, prelucrate şi stocate de către furnizorul unei reţele publice de comunicaţii electronice sau de către furnizorul unui serviciu de comunicaţii electronice destinat publicului, atunci când nu mai sunt necesare la transmiterea unei comunicări, „nu aduc atingere posibilităţii autorităţilor competente de a avea acces la datele de trafic, în condiţiile legii“. 135. Cu privire la limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, precum şi a libertăţii de exprimare, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 4 septembrie 2014, Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, Decizia nr. 83 din 18 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 204 din 13 martie 2020), Curtea a stabilit că aceasta trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu. 136. Analizând mecanismul reţinerii datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, reglementat prin Legea nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, precitată, Curtea a reţinut că această lege prevedea, pe de o parte, reţinerea şi stocarea datelor, obligaţie care revenea furnizorilor de reţele publice şi de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, şi, pe de altă parte, accesul la datele stocate şi utilizarea acestora de către organele judiciare şi celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale. Prin urmare, Curtea a distins două etape, prima fiind aceea a reţinerii şi stocării datelor, iar cea de-a doua, aceea a accesului la aceste date şi a folosirii lor. Cu privire la prima etapă, Curtea a apreciat că operaţiunea de reţinere şi stocare a datelor „este una tehnică, fiind realizată automat în baza unor programe informatice atât timp cât legea prevede obligaţia furnizorilor desemnaţi de lege de a reţine respectivele date“. Aşa fiind, Curtea a observat că „datele care fac obiectul reglementării, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt reţinute în scopul furnizării informaţiilor cu privire la persoana şi viaţa sa privată. Chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, aceasta nu se aplică şi conţinutului comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice, celelalte date reţinute, având ca scop identificarea apelantului şi a apelatului, respectiv a utilizatorului şi a destinatarului unei informaţii comunicate pe cale electronică, a sursei, destinaţiei, datei, orei şi duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile, precum şi a altor «date necesare» - nedefinite în lege -, sunt de natură să prejudicieze manifestarea liberă a dreptului la comunicare sau la exprimare. În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele. Or, o atare limitare a exerciţiului dreptului la viaţă intimă, familială şi privată şi la secretul corespondenţei, precum şi a libertăţii de exprimare trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu“ (paragraful 56). Curtea a constatat că, întrucât „scopul reţinerii şi stocării este unul general, urmărindu-se garantarea siguranţei naţionale, a apărării, precum şi prevenirea, cercetarea, detectarea şi urmărirea penală a infracţiunilor grave, reţinerea şi stocarea nefiind legate şi determinate de un caz concret, apare ca evident caracterul continuu al obligaţiei furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii electronice de a reţine aceste date pe întreaga perioadă prevăzută expres de cadrul normativ în vigoare“. Cu toate acestea, „în această etapă, fiind vorba exclusiv de reţinerea şi stocarea unei mase de informaţii, identificarea ori localizarea celor care sunt subiecţii unei comunicaţii electronice nu se realizează în concret, aceasta urmând a avea loc abia în a doua etapă, după ce este permis accesul la date şi utilizarea acestora“ (paragraful 59). Curtea a apreciat că „tocmai datorită naturii şi specificului primei etape, din moment ce legiuitorul consideră necesară reţinerea şi stocarea datelor, prin ea însăşi doar această operaţiune nu contravine dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, ori secretului corespondenţei. Nici Constituţia şi nici jurisprudenţa Curţii Constituţionale nu interzic stocarea preventivă, fără o ocazie anume, a datelor de trafic şi de localizare, cu condiţia însă ca accesul la aceste date şi utilizarea lor să fie însoţite de garanţii şi să respecte principiul proporţionalităţii“. Prin urmare, Curtea a apreciat că „abia raportat la cea de-a doua etapă, aceea a accesului şi a utilizării acestor date, se ridică problema conformităţii reglementărilor legale criticate cu dispoziţiile constituţionale“ (paragrafele 60 şi 61). 137. Astfel, cu privire la cea de-a doua etapă a mecanismului reţinerii datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, respectiv accesul la aceste date şi folosirea lor, examinând dispoziţiile Legii nr. 82/2012 care prevedeau accesul organelor judiciare şi al organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale la datele stocate, prin aceeaşi Decizie nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea a constatat că „legea nu oferă garanţiile necesare protecţiei dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, a secretului corespondenţei şi a libertăţii de exprimare ale persoanelor ale căror date stocate sunt accesate“, întrucât „doar solicitarea adresată de organele de urmărire penală furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de transmitere a datelor reţinute este supusă autorizării prealabile a judecătorului de drepturi şi libertăţi“. În ceea ce priveşte solicitările de acces la datele reţinute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, acestea „nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanţei judecătoreşti, lipsind astfel garanţia unei protecţii eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz precum şi împotriva oricărui acces şi a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerinţă în drepturile fundamentale la viaţă intimă, familială şi privată şi a secretului corespondenţei şi, prin urmare, contravine dispoziţiilor constituţionale care consacră şi protejează aceste drepturi. [...] Or, lipsa unor astfel de autorizări a fost criticată, printre altele, şi de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin Hotărârea din 8 aprilie 2014, această lipsă echivalând cu insuficienţa garanţiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viaţa privată şi a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi a dreptului fundamental la protecţia datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă.“ 138. Ulterior, referitor la prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, respectiv în serviciile de telefonie destinate publicului la puncte mobile, pentru care plata se face în avans, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 461 din 16 septembrie 2014, precitată, prilej cu care a constatat neconstituţionalitatea Legii pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice prin care se introduceau o serie de reglementări în domeniul respectiv. Curtea a reţinut că, în condiţiile în care măsurile adoptate prin legea supusă controlului de constituţionalitate nu aveau un caracter precis şi previzibil, ingerinţa statului în exercitarea drepturilor fundamentale protejate constituţional referitoare la viaţa intimă, familială şi privată, la secretul corespondenţei, precum şi la libertatea de exprimare, deşi prevăzută de lege, nu a fost formulată clar, riguros şi exhaustiv pentru a oferi încredere cetăţenilor, caracterul strict necesar întro societate democratică nu a fost pe deplin justificat, iar proporţionalitatea măsurii nu a fost asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare. Apreciind incidente considerentele Deciziei nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea a constatat că dispoziţiile legii criticate încălcau prevederile art. 1 alin. (5), art. 26, 28, 30 şi 53 din Constituţie. 139. Având în vedere modificările propuse prin legea supusă controlului de constituţionalitate, argumentele reţinute de Curte în fundamentarea soluţiilor de neconstituţionalitate pronunţate în deciziile sale anterioare, precum şi faptul că, în ceea ce priveşte mecanismul de reţinere şi prelucrare a datelor, autorii obiecţiei de neconstituţionalitate formulează critici cu privire la ambele etape ale acestuia, susţinând că textul de lege criticat este lipsit de claritate şi previzibilitate, nu respectă condiţiile impuse de principiul proporţionalităţii şi nu oferă garanţii care să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal, aducând atingere însăşi esenţei dreptului fundamental la viaţă intimă, familială şi privată, Curtea urmează a analiza în ce măsură considerentele reţinute în jurisprudenţa sa sunt incidente şi în prezenta cauză. Curtea porneşte de la constatarea că noua reglementare stabileşte obligaţia în sarcina tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a furniza informaţiile reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, astfel că va analiza dacă dispoziţiile art. 10^2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 prevăd garanţii suficiente şi adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, aşa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă. 140. Curtea reţine că scopul obligaţiei instituite de lege este acela de a sprijini, pe de o parte, organele de urmărire penală pentru punerea în executare a metodelor de supraveghere tehnică dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală şi, pe de altă parte, organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale pentru punerea în executare a actelor de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională. Norma criticată conferă o eficienţă suplimentară cadrului normativ existent care reglementează competenţa organelor de urmărire penală şi a organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale în punerea în executare a mandatelor prin care se autorizează accesul la informaţiile electronice şi utilizarea acestora pentru realizarea obiectivelor urmărite (cercetarea penală, respectiv realizarea securităţii naţionale), stabilind obligaţia tuturor furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a sprijini această activitate, scopul astfel reglementat de lege fiind nu numai legitim, dar şi necesar. 141. Curtea constată că punerea în executare a actelor de autorizare a interceptărilor comunicaţiilor nu se poate realiza decât cu colaborarea entităţilor menţionate de lege, iar această colaborare trebuie să se desfăşoare într-un cadru reglementat, clar şi previzibil, care să înlăture orice suspiciune de abuz sau arbitrariu în exercitarea obligaţiilor legale ale fiecărei părţi colaboratoare. Astfel, Curtea observă că, sub aspectul titularilor dreptului de a accesa şi utiliza informaţiile electronice, legea îşi limitează incidenţa la categoria organelor de urmărire penală şi a celor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, cărora furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice trebuie să le ofere sprijin în limitele competenţelor acestora. Apoi, Curtea constată că activitatea de sprijinire a acestor organe în îndeplinirea atribuţiilor lor se întemeiază pe actele de autorizare dispuse în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură penală sau ale Legii nr. 51/1991, care sunt aduse la cunoştinţa furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice. Având în vedere cadrul normativ existent, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate, coroborate cu dispoziţiile Codului de procedură penală referitoare la procedura de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, respectiv cu dispoziţiile Legii nr. 51/1991 privind autorizarea unor activităţi specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, permit accesul persoanelor autorizate la informaţiile electronice, în limitele competenţelor acestora, după parcurgerea unei proceduri legale şi numai cu aprobarea unui judecător, respectiv judecătorul de drepturi şi libertăţi sau judecătorul desemnat să emită mandatele de siguranţă naţională. 142. În continuare, cu privire la categoriile de informaţii electronice care pot fi accesate de organele abilitate, Curtea observă că legea face vorbire despre „date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP identificate în actele de autorizare“. Aşadar, Curtea constată că, deşi obligaţia de a furniza informaţii vizează o gamă variată de informaţii, datele care urmează a fi accesate de organele de urmărire penală sau organele cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sunt exclusiv cele care fac obiectul actelor de autorizare, pe durata şi în condiţiile menţionate în aceste acte, şi doar cu privire la adresa IP menţionată în actul de autorizare. Cu alte cuvinte, în cadrul procedurii de emitere a mandatului de supraveghere tehnică, judecătorul abilitat de lege trebuie să stabilească în concret informaţiile electronice care urmează a fi accesate corespunzătoare adresei IP identificate, durata pentru care este dispusă măsura tehnică de supraveghere, precum şi condiţiile în care aceasta urmează a fi pusă în aplicare. 143. Având în vedere argumentele expuse, Curtea constată că legea prevede garanţii clare care limitează la strictul necesar numărul de persoane care au acces şi pot utiliza informaţiile electronice, stabileşte că accesul organelor competente la informaţiile electronice este condiţionat de existenţa unui act de autorizare, emis în urma unui control prealabil efectuat de către un judecător, şi prevede că actul de autorizare limitează accesul şi utilizarea datelor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Curtea constată că reglementarea conţine măsuri necesare, adecvate şi proporţionale cu scopul legitim urmărit, care fac posibilă menţinerea unui just echilibru între interese divergente: respectarea drepturilor fundamentale ale persoanei vizând viaţa intimă, familială şi privată şi secretul corespondenţei şi manifestarea lor liberă, pe de o parte, şi interesul general al societăţii în apărarea ordinii de drept şi a securităţii naţionale, pe de altă parte. 144. Curtea observă că garanţiile menţionate vizează etapa accesului şi folosirii informaţiilor reţinute sau stocate referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare adresei IP, şi sunt menite să îndepărteze teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, astfel că persoanele beneficiază de o protecţie suficientă împotriva abuzurilor şi a oricărui acces ilicit sau a oricărei utilizări ilicite. 145. Cu privire la prima etapă a mecanismului de reţinere şi prelucrare a datelor, respectiv etapa reţinerii şi stocării informaţiilor, care în mod firesc este prima operaţiune din punct de vedere cronologic şi fără de care etapa accesului şi folosirii informaţiilor nu este posibilă, Curtea observă că legiuitorul omite să o reglementeze, limitându-se doar la o menţiune vagă şi implicită în textul de lege criticat. Astfel, folosind sintagma „informaţiile reţinute sau stocate“ în cuprinsul dispoziţiilor art. 10^2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, cu privire la care este reglementată obligaţia furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a le furniza organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale, legiuitorul creează doar aparenţa unei reglementări a mecanismului de retenţie a informaţiilor electronice. În fapt, analizând obligaţiile care cad în sarcina furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, potrivit art. 10^2 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă, Curtea constată că în enumerarea prevăzută de textul de lege nu se regăseşte obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor şi, implicit, nu se regăsesc nici garanţiile aferente acestei obligaţii. 146. Mai mult, analizând cadrul normativ referitor la retenţia datelor generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii, Curtea observă că, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, în urma admiterii excepţiei de neconstituţionalitate, a constatat neconstituţionalitatea Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice. Legea constituia a doua transpunere în dreptul naţional a Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice şi de modificare a Directivei 2002/58/CE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 105 din 13 aprilie 2006. Cadrul legal reglementat de această directivă prevedea că „statele membre se asigură că toate categoriile de date specificate la articolul 5 se păstrează pe perioade de cel puţin şase luni şi nu mai mult de doi ani de la data efectuării comunicaţiei“ (art. 6) şi se referea numai la acele date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii sau a unui serviciu de comunicaţii (sursa, destinaţia, data, ora, durata comunicaţiei, echipamentul de comunicaţie şi locaţia acestuia), iar nu şi la date care să reprezinte conţinutul acestor comunicaţii (pct. 13 din preambul, art. 5 din directivă). Prima transpunere în dreptul naţional a directivei, Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru modificarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 21 noiembrie 2008, fusese anterior declarată neconstituţională, în integralitatea sa, prin Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 23 noiembrie 2009. 147. Legea nr. 82/2012 stabilea obligaţia furnizorilor de reţele publice de comunicaţii electronice şi a furnizorilor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului de a reţine anumite date generate sau prelucrate ca urmare a unei comunicaţii ori a unui serviciu de comunicaţii (datele de trafic şi de localizare a persoanelor fizice şi a persoanelor juridice, precum şi datele necesare pentru identificarea unui abonat sau a unui utilizator înregistrat) pentru punerea acestora la dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor de judecată şi a organelor de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale în scopul utilizării lor în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei [art. 1 alin. (1) şi (2)]. Legea prevedea că nu se aplică „în ceea ce priveşte conţinutul comunicării sau informaţiilor consultate în timpul utilizării unei reţele de comunicaţii electronice“ [art. 1 alin. (3)]. Potrivit dispoziţiilor art. 3 din lege, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului aveau obligaţia de a asigura, pe cheltuială proprie, crearea şi administrarea unor baze de date în format electronic, în vederea reţinerii mai multor categorii de date, generate sau prelucrate de aceştia, enumerate în alin. (1), aceste date reţinându-se şi păstrându-se, în temeiul alin. (2), „timp de 6 luni de la data efectuării comunicării“. 148. Luând act de faptul că Directiva 2006/24/CE a fost declarată nevalidă prin Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi că, în urma controlului de constituţionalitate, Legea nr. 82/2012 a fost declarată neconstituţională în integralitatea sa, prin Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, Curtea a constatat că activitatea de reţinere şi folosire a datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţelele de comunicaţii publice „devine lipsită de temei juridic, atât din punct de vedere al dreptului european, cât şi al celui naţional“ (paragraful 78). 149. Prin aceeaşi decizie, cu privire la critica de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 152 din Codul de procedură penală, care prevedeau, la data efectuării controlului, posibilitatea organelor de urmărire penală, cu autorizarea prealabilă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, de a solicita unui furnizor de reţele publice de comunicaţii electronice sau unui furnizor de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului „transmiterea datelor reţinute, în baza legii speciale privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, altele decât conţinutul comunicaţiilor“, Curtea a reţinut că, „în condiţiile inexistenţei unei legi care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării datelor, art. 152 din Codul de procedură penală rămâne fără aplicabilitate practică, dar această împrejurare nu se constituie într-un viciu de neconstituţionalitate, textul urmând a deveni incident imediat ce este adoptată o nouă lege referitoare la reţinerea datelor“. 150. În condiţiile în care nu a fost adoptată o altă lege privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, art. 152 din Codul de procedură penală a fost modificat prin articolul unic pct. 2 din Legea nr. 75/2016 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 29 aprilie 2016, astfel că dispoziţiile procesual penale în vigoare nu mai fac referire la o lege specială privind reţinerea datelor. 151. Curtea constată că, nici până în prezent, legiuitorul nu a reglementat o nouă lege referitoare la reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. „Concret, aceasta înseamnă că de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale a României, furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice şi furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului nu mai au nici obligaţia, dar nici posibilitatea legală de a reţine anumite date generate sau prelucrate în cadrul activităţii lor şi de a le pune la dispoziţia organelor judiciare şi a celor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale“ (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, paragraful 78). Cu titlu de excepţie, Curtea a statuat că „pot fi reţinute de către aceşti furnizori doar datele necesare pentru facturare sau plăţi pentru interconectare ori alte date prelucrate în scopuri de comercializare doar cu consimţământul prealabil al persoanei ale cărei date sunt prelucrate, aşa cum prevede Directiva 2002/58/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 12 iulie 2002 privind prelucrarea datelor personale şi protejarea confidenţialităţii în sectorul comunicaţiilor publice (Directiva asupra confidenţialităţii şi comunicaţiilor electronice), în vigoare“. Însă, cu privire la aceste date, având în vedere caracterul, natura şi scopul lor diferit, aşa cum este prevăzut de Directiva 2002/58/CE şi de Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice, Curtea a constatat că organele judiciare şi cele cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale nu au temei legal şi constituţional pentru accesarea şi utilizarea acestora „în cadrul activităţilor de prevenire, de cercetare, de descoperire şi de urmărire penală a infracţiunilor grave sau pentru rezolvarea cauzelor cu persoane dispărute ori pentru punerea în executare a unui mandat de arestare sau de executare a pedepsei“ (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, paragraful 79). 152. În acest context, Curtea reiterează faptul că, în cazul reţinerii şi stocării informaţiilor electronice, ingerinţa în drepturile fundamentale privind viaţa intimă, familială şi privată, secretul corespondenţei şi libertatea de exprimare este de amploare şi trebuie considerată ca fiind deosebit de gravă, iar împrejurarea că păstrarea datelor şi utilizarea lor ulterioară sunt efectuate fără ca abonatul sau utilizatorul înregistrat să fie informat cu privire la aceasta este susceptibilă să imprime în conştiinţa persoanelor vizate sentimentul că viaţa lor privată face obiectul unei supravegheri constante. De asemenea, Curtea subliniază încă o dată că informaţiile care pot fi reţinute sau stocate de furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, deşi au un caracter predominant tehnic, sunt susceptibile de a furniza informaţii relevante cu privire la persoana şi viaţa sa privată. Acestea vizează identificarea abonaţilor sau clienţilor, respectiv a utilizatorului şi a destinatarului unei informaţii comunicate pe cale electronică, a sursei, destinaţiei, datei, orei şi duratei unei comunicări, a tipului de comunicare, a echipamentului de comunicaţie sau a dispozitivelor folosite de utilizator, a locaţiei echipamentului de comunicaţii mobile, a modalităţilor de plată folosite de utilizatori, precum şi a istoricului accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, şi sunt de natură să afecteze manifestarea liberă a dreptului la corespondenţă sau la exprimare, precum şi la viaţă intimă, familială şi privată a persoanei. „În concret, datele avute în vedere conduc la concluzii foarte precise privind viaţa privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viaţa cotidiană, locurile de şedere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activităţile desfăşurate, interesele personale, relaţiile sociale ale acestor persoane şi mediile sociale frecventate de ele“ (Decizia nr. 440 din 8 iulie 2014, paragraful 56). 153. Deşi, în jurisprudenţa sa, Curtea nu a negat scopul în sine avut în vedere de legiuitor, în sensul că este absolut necesară asigurarea unor mijloace legale adecvate şi eficiente, compatibile cu procesul continuu de modernizare şi tehnologizare a mijloacelor de comunicare, astfel încât fenomenul infracţional să poată fi controlat şi contracarat, stabilind că tocmai de aceea drepturile individuale nu pot fi exercitate in absurdum, ci pot constitui obiectul unor restrângeri care sunt justificate în funcţie de scopul urmărit, tot Curtea a statuat că limitarea exerciţiului unor drepturi personale, în considerarea unor drepturi colective şi interese publice, ce vizează siguranţa naţională, ordinea publică sau prevenţia penală, trebuie să constituie în permanenţă „o operaţiune sensibilă sub aspectul reglementării, fiind necesară menţinerea unui just echilibru între interesele şi drepturile individuale, pe de o parte, şi cele ale societăţii, pe de altă parte“ (Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009, precitată). Curtea a mai reţinut că în materia drepturilor personale, precum şi a prelucrării datelor cu caracter personal, „regula unanim recunoscută este aceea a garantării şi respectării acestor drepturi, respectiv a confidenţialităţii lor, statul având în acest sens obligaţii majoritar negative, de abţinere, prin care să fie evitată, pe cât posibil, ingerinţa sa în exerciţiul dreptului sau al libertăţii“, excepţiile fiind permise limitativ, în condiţiile expres prevăzute de Constituţie. 154. Or, lipsa unei reglementări legale care să stabilească obligaţia reţinerii şi a stocării informaţiilor de către furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice şi, implicit, lipsa garanţiilor aferente acestei obligaţii deschid posibilitatea unor abuzuri în activitatea de reţinere şi stocare a datelor, cu riscul afectării dreptului la viaţă intimă, familială şi privată al persoanei, la secretul corespondenţei şi la libertatea de exprimare. Curtea reţine că obligaţia instituită prin legea criticată în sarcina furnizorilor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice de a furniza „informaţiile reţinute sau stocate“ organelor de urmărire penală sau organelor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale nu are caracter previzibil, iar proporţionalitatea măsurii nu este asigurată prin reglementarea unor garanţii corespunzătoare, cu respectarea prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituţie, astfel că ingerinţa statului în exercitarea drepturilor constituţionale menţionate nu este formulată într-o manieră susceptibilă să ofere încredere cetăţenilor în caracterul său strict necesar întro societate democratică. 155. În concluzie, Curtea reţine că, în condiţiile în care legiuitorul nu a adoptat un act normativ prin care să reglementeze procedura reţinerii şi stocării informaţiilor referitoare la date de trafic, date de identificare a abonaţilor sau clienţilor, modalităţi de plată şi istoricul accesărilor cu momentele de timp aferente, corespunzătoare unei adrese IP, de către furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, dispoziţiile art. 10^2 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 sunt lipsite de efecte juridice, reglementând o obligaţie ulterioară, dar aflată într-un raport de necesitate sine qua non cu o obligaţie anterioară, aceea a reţinerii şi stocării informaţiilor, pe care legiuitorul omite să o reglementeze. Chiar dacă norma prevede garanţiile necesare accesului şi folosirii informaţiilor reţinute sau stocate (a doua etapă a mecanismului retenţiei datelor), prin modul defectuos/ ambiguu de redactare, lipsit de precizie şi predictibilitate, Curtea constată că aceleaşi dispoziţii sunt susceptibile de a crea aparenţa de legalitate cu privire la activitatea de reţinere şi stocare a informaţiilor electronice (prima etapă a mecanismului retenţiei datelor), lăsând posibilitatea interpretării acestora în sensul că obligaţia reţinerii şi stocării informaţiilor electronice poate fi reglementată prin acte normative infralegale, adoptate de autorităţi publice administrative cu competenţe în materia comunicaţiilor electronice. Or, o atare concluzie este incompatibilă cu drepturile fundamentale a căror protecţie este consacrată constituţional, astfel că dispoziţiile art. 2 pct. 27 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care se introduce art. 10^2 alin. (1) lit. c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 urmează a fi declarate neconstituţionale prin raportare la art. 1 alin. (5), art. 26, 28 şi 30 din Constituţie. 156. Pentru motivele expuse mai sus, Curtea reţine că este întemeiată şi critica formulată prin raportare la prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie, calificată eronat drept o critică de neconstituţionalitate extrinsecă, şi constată că prevederile art. 2 pct. 27 din legea criticată, cu referire la introducerea art. 10^2 alin. (1) lit. c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, conservă şi perpetuează viciul de neconstituţionalitate al soluţiilor legislative anterioare a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin deciziile Curţii Constituţionale nr. 440 din 8 iulie 2014 şi nr. 461 din 16 septembrie 2014. II. Analiza dispoziţiilor art. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care s-a modificat Legea fondului funciar nr. 18/1991 157. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile art. 10 din legea supusă controlului, Curtea reţine că acestea vizează, pe de o parte, ocuparea terenurilor aflate în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale pe care pot fi amplasate elemente de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, cu privire la care autorul criticilor (Avocatul Poporului) susţine că legea nu prevede o protecţie adecvată a proprietarilor împotriva arbitrarului furnizorilor, operatorilor de reţele şi infrastructuri sau al autorităţilor competente, şi, pe de altă parte, schimbarea categoriei de folosinţă a terenului agricol, cu privire la care apreciază că procedura de despăgubire a proprietarilor este reglementată deficitar şi generează un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare. 158. Analizând norma criticată, Curtea constată că art. 10 alin. (1) reglementează, prin derogare de la prevederile art. 92 alin. (1) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (care interzic amplasarea construcţiilor de orice fel pe terenuri agricole din extravilan, pe cele amenajate cu lucrări de îmbunătăţiri funciare, precum şi pe cele plantate cu vii şi livezi, parcuri naţionale, rezervaţii, monumente, ansambluri arheologice şi istorice), posibilitatea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale, fie pe terenuri agricole, indiferent de clasa de calitate a acestora, fie pe terenuri amenajate cu îmbunătăţiri funciare. Potrivit reglementării criticate, amplasarea acestor elemente urmează să se realizeze în condiţiile art. 92-103 din Legea nr. 18/1991, care se aplică în mod corespunzător, precum şi în condiţiile prevăzute de art. 10 alin. (2)-(7) din legea supusă controlului de constituţionalitate. 159. Dispoziţiile menţionate din Legea nr. 18/1991 vizează procedura scoaterii definitive sau temporare din circuitul agricol a terenurilor agricole situate în extravilan. Aprobarea este condiţionată de acordul prealabil al deţinătorilor de terenuri [art. 96 alin. (1)], refuzul nejustificat putând fi soluţionat de instanţa de judecată, hotărârea acesteia înlocuind consimţământul celui în cauză [art. 96 alin. (2)]. Legea prevede obligaţii în sarcina titularilor obiectivelor de investiţii sau de producţii amplasate pe terenuri agricole şi forestiere, precum acelea de a lua măsuri prealabile executării construcţiei obiectivelor, de decopertare a stratului de sol fertil de pe suprafeţele amplasamentelor aprobate, pe care să-l depoziteze şi să-l niveleze pe terenuri neproductive sau slab productive [art. 100 alin. (1)], de a grupa şi amplasa construcţiile de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate -, a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia lucrărilor agricole [art. 102 alin. (1)]. De asemenea, art. 103 prevede că ocuparea terenurilor necesare remedierii deranjamentelor în caz de avarii şi executarea unor lucrări de întreţinere se vor face pe baza acordului prealabil al deţinătorilor de terenuri sau, în caz de refuz, cu aprobarea prefecturii judeţului sau a Primăriei Municipiului Bucureşti, în toate cazurile, deţinătorii de terenuri beneficiind de despăgubire pentru daunele cauzate. 160. Prevederile art. 10 alin. (2)-(7) din legea supusă controlului completează procedura de aprobare a scoaterii definitive din circuitul agricol a terenurilor prevăzute la art. 10 alin. (1). Astfel, anterior iniţierii procedurii, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicaţii electronice au obligaţia de a publica intenţia de a executa lucrările de construcţii la sediul primăriei comunei, oraşului sau municipiului pe raza căreia/căruia urmează să fie executate lucrările, identificând terenurile pe care urmează să fie executate lucrările, cu precizarea suprafeţelor care vor face obiectul scoaterii definitive din circuitul agricol. În termen de 15 zile de la publicarea anunţului, persoanele care deţin dreptul de proprietate asupra terenurilor au obligaţia să prezinte documentele care atestă dreptul de proprietate, în vederea negocierii condiţiilor privind scoaterea definitivă din circuitul agricol. În cazul în care proprietarii nu pot fi identificaţi, terenurile pot fi scoase definitiv din circuitul agricol cu acordul valabil exprimat al deţinătorului/deţinătorilor acestora, altul/alţii decât proprietarul/proprietarii, dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ trei condiţii: există o declaraţie pe propria răspundere a deţinătorului terenului, încheiată în formă autentică, prin care să se arate că acesta nu cunoaşte informaţii suplimentare care pot duce la identificarea proprietarului; există o declaraţie pe propria răspundere, încheiată în formă autentică, prin care furnizorul de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorul de infrastructură de comunicaţii electronice care solicită scoaterea din circuitul agricol îşi asumă obligaţia de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor respective în situaţia identificării ulterioare a acestora; suprafaţa cumulată a amprentei la sol a elementelor de infrastructură fizică nu depăşeşte 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a terenului în cadrul căruia sunt amplasate. Legea mai prevede că, pentru eventualele prejudicii cauzate, proprietarii terenurilor vor fi despăgubiţi, la calculul despăgubirilor ţinându-se seama, cel puţin, de suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, de tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi de amenajările afectate de lucrări sau de activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor. Cuantumul despăgubirilor se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească. În fine, în vederea efectuării lucrărilor de construcţii privind infrastructura fizică destinată susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, furnizorii de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorii de infrastructură de comunicaţii electronice sunt obligaţi să prevadă soluţii tehnice care să permită partajarea elementelor de infrastructură fizică amplasate pe terenurile scoase din circuitul agricol. 161. Din examinarea dispoziţiilor legale aplicabile în procedura de aprobare a scoaterii definitive din circuitul agricol a terenurilor aflate în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale pe care pot fi amplasate elemente de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, Curtea reţine că legea prevede acordul prealabil al proprietarilor terenurilor, iar în cazul în care aceştia nu pot fi identificaţi, acordul prealabil al deţinătorilor terenurilor. În vederea manifestării acordului, norma criticată prevede expres publicitatea anunţului privind intenţia de a executa lucrările de construcţii. În cazul în care persoanele menţionate refuză să îşi dea acordul, litigiul este dedus soluţionării instanţei judecătoreşti, care, dacă constată că refuzul este nejustificat, pronunţă o hotărâre care înlocuieşte consimţământul celui în cauză. 162. Pe lângă garanţia controlului judecătoresc asupra deciziei de amplasare a elementelor de infrastructură, în ipoteza în care proprietarii terenurilor nu pot fi identificaţi, legea condiţionează scoaterea definitivă din circuitul agricol de îndeplinirea a încă două condiţii: pe de o parte, asumarea obligaţiei furnizorului de reţele de comunicaţii electronice, respectiv a operatorului de infrastructură de comunicaţii electronice, prin declaraţie pe propria răspundere, de a-i despăgubi pe proprietarii terenurilor respective în situaţia identificării ulterioare a acestora, şi, pe de altă parte, condiţia ca suprafaţa cumulată a amprentei la sol a elementelor de infrastructură fizică să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a terenului în cadrul căruia sunt amplasate. Cu alte cuvinte, în ipoteza în care proprietarul este în situaţia de a nu putea lua cunoştinţă despre intenţia de executare a lucrărilor de construcţii pe terenul său extravilan, aflat în circuitul agricol, pentru a-şi manifesta acordul, legea limitează posibilitatea furnizorului de reţele de comunicaţii electronice, respectiv a operatorului de infrastructură de comunicaţii electronice de a amplasa elemente de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice doar pe o suprafaţă de 50 de metri pătraţi, dar nu mai mult de 10% din suprafaţa totală a terenului, şi prevede expres angajamentul acestora de a-l despăgubi pe proprietar după identificare. 163. Mai mult, făcând trimitere la dispoziţiile Legii nr. 18/1991, legea instituie obligaţia furnizorului de reţele de comunicaţii electronice, respectiv a operatorului de infrastructură de comunicaţii electronice de a grupa şi amplasa construcţiile dea lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi ferate -, a digurilor, a canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite obligate din teritoriu, tocmai pentru a nu stânjeni execuţia lucrărilor agricole, deci pentru a nu afecta activităţile agricole desfăşurate pe restul terenului, care îşi păstrează destinaţia şi continuă să se găsească în circuitul agricol. Cu privire la eventualele prejudicii cauzate, legea prevede dezdăunarea proprietarilor terenurilor, stabilind criteriile minimale pe baza cărora se stabileşte cuantumul despăgubirilor, respectiv suprafaţa de teren afectată cu ocazia efectuării lucrărilor, tipurile de culturi şi plantaţii, precum şi amenajările afectate de lucrări sau de activităţile restrânse cu ocazia lucrărilor. Statuând că valoarea despăgubirilor se stabileşte prin acordul părţilor sau, în cazul în care părţile nu se înţeleg, prin hotărâre judecătorească, legea prevede garanţia controlului judecătoresc cu privire la incidenţa şi evaluarea criteriilor pe baza cărora se determină despăgubirea şi cu privire la valoarea prejudiciului suferit de proprietarul terenului. 164. În fine, legea prevede atât acordul proprietarilor/ deţinătorilor de terenuri, cât şi despăgubirea acestora pentru daunele cauzate în ipoteza în care, în caz de avarii sau de executare a unor lucrări de întreţinere, furnizorul de reţele de comunicaţii electronice, respectiv operatorul de infrastructură de comunicaţii electronice ocupă terenurile necesare remedierii deranjamentelor. 165. În acest context, Curtea aminteşte cele reţinute în Decizia nr. 805 din 19 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 501 din 21 iulie 2009, în care a statuat că „exercitarea drepturilor de uz şi servitute asupra proprietăţilor afectate de capacităţile energetice, cu titlu gratuit pe toată durata existenţei acestora, deşi are ca efect lipsirea celor interesaţi de o parte din veniturile imobiliare, nu se traduce într-o expropriere formală şi nici într-o expropriere de fapt, ci duce la un control al folosirii bunurilor, ceea ce nu contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la protecţia proprietăţii private“. Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în care se arăta că, „întrucât autorităţile nu au trecut la exproprierea imobilelor petiţionarilor, aceştia puteau să îşi folosească bunurile, să le vândă, să le lase moştenire, să le doneze sau să le ipotecheze“, Curtea a apreciat că „nu se poate asimila situaţia cu o expropriere în fapt, deoarece, chiar dacă dreptul de proprietate a pierdut în substanţa sa, el nu a dispărut, titularul dreptului dispunând încă de celelalte atribute ale dreptului de proprietate“ (a se vedea şi Decizia nr. 605 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 27 noiembrie 2015). Prin urmare, Curtea a statuat că „legiuitorul ordinar este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel nişte limitări rezonabile în valorificarea acestuia, ca drept subiectiv garantat. Astfel, prin reglementarea dedusă controlului legiuitorul nu a făcut decât să dea expresie acestor imperative, în limitele şi potrivit competenţei sale constituţionale“. 166. Aplicând mutatis mutandis considerentele reţinute în prealabil cu privire la amplasarea elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe terenurile aflate în extravilanul unităţilor administrativ-teritoriale şi reţinând totodată că, în ipoteza reglementată de legea supusă prezentului control de constituţionalitate, norma criticată prevede dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de scoaterea definitivă a terenului din circuitul agricol şi, implicit, pentru lipsirea de dreptul de folosinţă a bunului, Curtea constată că dreptul de proprietate nu a fost afectat în substanţa sa, titularul dreptului dispunând în continuare de celelalte atribute ale sale. Mai mult, Curtea constată că norma criticată prevede suficiente garanţii care să preîntâmpine acţiuni arbitrare sau discriminatorii din partea furnizorilor/operatorilor de comunicaţii şi reţele electronice. Prevederea expresă a acordului proprietarului/ deţinătorului terenului, precum şi dreptul la despăgubire pentru lipsa de folosinţă a bunului scos din circuitul agricol, ambele aflate sub controlul judecătoresc al instanţei, demonstrează caracterul necesar, adecvat şi proporţional al măsurilor impuse de lege, prin care se stabilesc conţinutul şi limitele dreptului de proprietate, în sensul prevăzut de art. 44 alin. (1) din Constituţie. 167. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa CEDO, care, în repetate rânduri (spre exemplu, Hotărârea din 24 februarie 2008, pronunţată în Cauza Dacia S.R.L. împotriva Moldovei, Hotărârea din 22 februarie 1986, pronunţată în Cauza James şi alţii împotriva Regatului Unit, sau Hotărârea din 23 septembrie 1982, pronunţată în Cauza Spörrong şi Lonnroth împotriva Suediei), a precizat că art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie cuprinde trei reguli distincte, dar interdependente: prima, stabilită în prima teză din primul alineat, este de natură generală şi enunţă principiul respectării proprietăţii; a doua regulă, cuprinsă în teza a doua a aceluiaşi alineat, se referă la privaţiunea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; regula a treia, consemnată în al doilea alineat, recunoaşte statelor prerogativa, între altele, de a reglementa folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. În plus, CEDO a considerat că statele au obligaţia pozitivă de a stabili proceduri judiciare, care oferă garanţiile procedurale necesare instanţelor judecătoreşti naţionale să se pronunţe în mod eficient şi corect în cazurile referitoare la chestiuni de proprietate. Aceasta înseamnă, în special, că art. 1 din Primul Protocol adiţional implică faptul că orice interferenţă în respectarea bunurilor trebuie să fie însoţită de garanţii procedurale, care oferă persoanei sau entităţii vizate o ocazie adecvată de a prezenta cazul în faţa autorităţilor competente. Totodată, referitor la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, CEDO a statuat, în Hotărârea din 29 iulie 2004, pronunţată în Cauza Scordino împotriva Italiei, că o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să asigure un just echilibru între exigenţele interesului general al comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. 168. În concluzie, Curtea apreciază că dispoziţiile art. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice conţin suficiente garanţii menite să ocrotească şi să garanteze dreptul de proprietate al titularilor în procedura specială reglementată în cauză, respectând art. 1 alin. (5) din Constituţie, sub aspectul condiţiilor de claritate, precizie, previzibilitate şi securitate juridică, precum şi art. 44 din Constituţie, care consacră garantarea proprietăţii private. III. Analiza dispoziţiilor art. 13 şi ale art. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice prin care se derogă de la dispoziţii din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor şi din Legea nr. 313/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane şi se completează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului 169. Critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 13 şi ale art. 48 din actul normativ criticat vizează, în esenţă, schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi în vederea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice, care, în opinia autorului sesizării (Avocatul Poporului), contravine art. 34 privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi art. 35 privind dreptul la un mediu sănătos din Constituţie. 170. Analizând normele criticate, Curtea reţine că art. 13 consacră posibilitatea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan. Amplasarea se realizează prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, respectiv de la art. 5 lit. h), care prevede obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a nu diminua suprafeţele spaţiilor verzi, şi de la art. 18 alin. (5), care prevede interdicţia schimbării destinaţiei, a reducerii suprafeţelor ori a strămutării spaţiilor verzi definite de lege, precum şi de la art. III din Legea nr. 313/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din zonele urbane, care prevede că, până la realizarea registrelor locale ale spaţiilor verzi, schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi definite ca atare în Legea nr. 24/2007 poate fi făcută doar pe baza unor documentaţii de urbanism legal aprobate, care să stabilească şi lucrările de utilitate publică necesare. Potrivit noii reglementări, instalarea construcţiilor urmează a se face fără a fi necesară modificarea prealabilă a documentaţiilor de urbanism, în condiţiile prevăzute în contractul care conferă dreptul de a executa lucrări de construcţii, respectiv în hotărârea judecătorească prin care este recunoscut acest drept. Norma criticată stabileşte însă o limită, reglementând expres că, „în cazul amplasării supraterane, suprafaţa cumulată a amprentei la sol a acestor elemente de infrastructură fizică să nu depăşească 50 de metri pătraţi şi 10% din suprafaţa totală a spaţiului verde în cadrul căruia sunt amplasate“. 171. Dispoziţiile art. 48 din legea criticată completează art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005 privind protecţia mediului, care interzice schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi şi/sau prevăzute ca atare în documentaţiile de urbanism, reducerea suprafeţelor acestora ori strămutarea lor, indiferent de regimul juridic al acestora, în sensul introducerii unei excepţii de la această interdicţie, respectiv aceea a cazului „în care se realizează lucrări de construcţii pentru infrastructura fizică necesară susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice“. 172. Curtea constată, aşadar, că normele criticate modifică în mod corelat cadrul legal în vigoare, instituind posibilitatea ca elemente de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice să fie amplasate pe spaţiile verzi situate în intravilan, cu efectul reducerii acestor suprafeţe în limita a 50 de metri pătraţi şi a cel mult de 10% din suprafaţa totală a spaţiului verde. Această posibilitate se realizează pe calea derogării exprese de la regimul juridic aplicabil spaţiilor verzi care, pe de o parte, prevede interdicţia schimbării destinaţiei, a reducerii suprafeţelor ori a strămutării acestora şi, pe de altă parte, statuează că schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi definite ca atare de lege poate fi făcută doar pe baza unor documentaţii de urbanism legal aprobate, prin care sunt stabilite şi lucrările de utilitate publică necesare. 173. Cu privire la dreptul la un mediu sănătos, Curtea reţine că prevederile art. 35 din Legea fundamentală stabilesc obligaţia pozitivă a statului de a asigura cadrul legislativ pentru exercitarea dreptului oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic, precum şi îndatorirea persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi a ameliora mediul înconjurător. În plus, având în vedere economia de piaţă, dispoziţiile art. 135 alin. (2) lit. e) şi f) din Constituţie instituie obligaţia statului de a asigura refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea echilibrului ecologic, creând condiţiile necesare pentru creşterea calităţii vieţii. Prin urmare, chiar atunci când legiuitorul adoptă măsuri legislative în favoarea unor interese economice, el este obligat să legifereze ţinând seama de prevalenţa ocrotirii mediului şi menţinerea echilibrului ecologic. Aşa fiind, dreptul la un mediu sănătos presupune luarea tuturor măsurilor necesare asigurării unei calităţi sporite a mediului, iar păstrarea unui mediu sănătos semnifică, în realitate, conservarea şi ameliorarea condiţiilor privind calitatea vieţii în scopul menţinerii echilibrului ecologic. Întrucât un mediu sănătos asigură cadrul dezvoltării armonioase a persoanelor, acesta presupune posibilitatea exercitării depline a altor drepturi fundamentale ale persoanei, precum dreptul la ocrotirea sănătăţii, consacrat de art. 34 din Constituţie. 174. În vederea îndeplinirii obligaţiilor sale de protecţie, statul trebuie să adopte într-un mod suficient măsuri normative care să ducă la o exercitare reală a dreptului la un mediu sănătos al fiecărei persoane. În considerentele Deciziei nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, Curtea a reţinut că statul are atât obligaţii negative, cât şi obligaţii pozitive. În ceea ce priveşte obligaţiile pozitive, acestea presupun crearea unui cadru legislativ şi administrativ care să aibă drept obiectiv prevenirea eficace a daunelor asupra mediului şi asupra sănătăţii umane (a se vedea Hotărârea CEDO din 27 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Tătar împotriva României, paragraful 88). Astfel, măsurile în discuţie trebuie să aibă ca scop prevenirea degradării mediului, stabilirea remediilor necesare şi reglementarea folosirii durabile a resurselor naturale. De asemenea, analizând constituţionalitatea interdicţiei legale absolute privind schimbarea destinaţiei terenurilor amenajate ca spaţii verzi, prevăzută de art. 71 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 195/2005, în forma anterioară modificării prin legea supusă prezentului control, prin Decizia nr. 824 din 7 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 587 din 5 august 2008, Curtea a statuat că această interdicţie „are o justificare socială şi morală, având în vedere că respectarea riguroasă a acestor norme reprezintă un obiectiv major, protejarea mediului înconjurător, deci şi a spaţiului verde existent, având o legătură directă cu nivelul de sănătate publică, ceea ce constituie o valoare de interes naţional“. 175. Cu privire la schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi care, potrivit dispoziţiilor de lege în vigoare, poate fi făcută doar pe baza unor documentaţii de urbanism legal aprobate, Curtea apreciază ca fiind incidente considerentele Deciziei nr. 694 din 28 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 24 august 2012, şi ale Deciziei nr. 734 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 19 februarie 2020, în care a reţinut că, în conformitate cu principiile generale stabilite prin Legea nr. 350/2001, „urbanismul are ca principal scop stimularea evoluţiei complexe a localităţilor, prin elaborarea şi implementarea strategiilor de dezvoltare spaţială, durabilă şi integrată, pe termen scurt, mediu şi lung. Acesta urmăreşte stabilirea direcţiilor dezvoltării spaţiale a localităţilor urbane şi rurale, în acord cu potenţialul economic, social, cultural şi teritorial al acestora şi cu aspiraţiile locuitorilor“. În considerarea semnificaţiei acestui termen, constând în proiectarea şi planificarea generală a lucrărilor de construire, de sistematizare, de reconstruire sau, după caz, de restructurare a unei localităţi, şi coroborat cu finalitatea urmărită, Curtea a constatat că „dreptul de construire se acordă potrivit prevederilor legale, cu respectarea documentaţiilor de urbanism şi regulamentelor locale de urbanism aferente, aprobate potrivit Legii nr. 350/2001“. Curtea a arătat că normele legale referitoare la amenajarea teritoriului şi urbanism „urmăresc tocmai obţinerea unui echilibru rezonabil între interesele particulare ale titularilor dreptului de proprietate şi interesul public ce constă în protejarea mediului şi asigurarea dreptului la un mediu sănătos, garantat de art. 35 din Constituţie. Pentru evitarea abuzurilor în domeniul construcţiilor, cu consecinţe extrem de grave asupra dezideratului de armonizare a mediului urban concomitent cu protejarea mediului natural, legea cuprinde anumite reguli privind regimul autorizaţiilor de construire, elaborate în funcţie de natura, obiectivul şi impactul social al fiecărui tip de construcţie“. De asemenea, Curtea a mai reţinut că documentaţiile de urbanism au o reglementare proprie, stabilesc condiţiile de ocupare a terenurilor cu construcţii şi sunt rezultatul unui proces de planificare urbană referitoare la un teritoriu determinat, prin care se analizează situaţia existentă şi se stabilesc obiectivele, acţiunile, procesele şi măsurile de amenajare şi de dezvoltare durabilă a localităţilor. 176. Mai mult, prin Decizia nr. 286 din 22 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 569 din 31 iulie 2014, examinând dispoziţiile art. 56^1 din Legea nr. 350/2001, care interzic iniţierea şi aprobarea documentaţiilor de urbanism ce au ca scop intrarea în legalitate a unor construcţii edificate fără autorizaţie de construire sau care nu respectă prevederile autorizaţiei de construire, Curtea a reţinut că acestea au fost introduse în Legea nr. 350/2001 prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 11 februarie 2011, în preambulul căreia legiuitorul delegat a precizat că modificarea a fost impusă, printre altele, de necesitatea „reducerii drastice a practicilor urbanismului derogatoriu, practici care au dus la un proces de transformare internă incoerentă a localităţilor şi de extindere necontrolată ce a determinat disfuncţii şi costuri uneori imposibil de suportat pentru comunităţile locale, ocupări şi desfiinţări ale spaţiilor verzi, ce au generat probleme grave de mediu, precum şi o avalanşă de situaţii litigioase care au afectat securitatea juridică a investiţiilor“ (paragraful 20). 177. Din această perspectivă, Curtea remarcă potenţialul neconstituţional al prevederilor art. 13 şi ale art. 48 din actul normativ criticat sub aspectul încălcării dreptului la ocrotirea sănătăţii şi a dreptului la un mediu sănătos, consacrate de art. 34 şi 35 din Constituţie. 178. În primul rând, Curtea reţine că textele criticate, atât prin conţinutul lor normativ lacunar sub aspectul stabilirii unor minime cerinţe obligatorii sau a unor criterii obiective pentru aprobarea amplasării elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan, cât şi prin faptul că reprezintă derogări de la regimul juridic aplicabil spaţiilor verzi care instituie interdicţii absolute în acest domeniu, sunt apte să afecteze exercitarea în condiţii de normalitate a drepturilor constituţionale menţionate, ceea ce echivalează cu o ingerinţă care nu răspunde unui imperativ de ordine publică, expres şi limitativ menţionat la nivel legal. Fiind norme juridice derogatorii şi care instituie excepţii de la dreptul comun, de strictă interpretare, acestea ar fi trebuit să prevadă concret condiţiile în care se realizează schimbarea destinaţiei de spaţii verzi a terenurilor. Însă, pe lângă faptul că instalarea construcţiilor urmează a se face fără modificarea prealabilă a documentaţiilor de urbanism, Curtea reţine că, prin art. 13 din legea criticată, legiuitorul transferă stabilirea acestor condiţii fie părţilor care încheie contractul în baza căruia se execută lucrările de construcţii, deci implicit beneficiarilor contractului, adică furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice/ operatorilor de infrastructură de comunicaţii electronice, fie instanţei judecătoreşti care pronunţă hotărârea prin care este recunoscut dreptul de a executa lucrările de construcţii. Consecinţa unei atare reglementări este aceea că persoanele fizice dintr-o comunitate urbană, în care spaţiile verzi menite să asigure un anumit nivel al calităţii vieţii sunt supuse unui regim prestabilit prin documentaţiile de urbanism, nu pot avea siguranţa conservării acestora pentru perioade rezonabile de timp. Dimpotrivă, legea lasă posibilitatea autorităţilor competente şi furnizorilor de reţele de comunicaţii electronice/ operatorilor de infrastructură de comunicaţii electronice să modifice acest regim încontinuu, fără nicio limitare sau fără nicio condiţie impusă în textele legale criticate, ceea ce accentuează riscurile ecologice urbane, având un impact negativ imediat asupra viabilităţii şi sustenabilităţii acestora, asupra calităţii vieţii şi stării de sănătate a populaţiei, mai ales în condiţiile în care media de spaţiu verde pentru un locuitor în România este mult sub nivelul standardului Uniunii Europene, respectiv minimum 26 de metri pătraţi/locuitor. 179. În al doilea rând, Curtea învederează faptul că, potrivit principiului proporţionalităţii, orice măsură adoptată de legiuitor trebuie să răspundă unui scop legitim, să fie adecvată - capabilă în mod obiectiv să ducă la îndeplinirea scopului, necesară - indispensabilă pentru îndeplinirea scopului şi proporţională - menită să asigure justul echilibru între interesele concrete pentru a fi corespunzătoare scopului urmărit. Principiul proporţionalităţii impune astfel ca actele instituţiilor să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar în scopul realizării obiectivelor urmărite, prin aceasta înţelegânduse faptul că, în cazul în care este posibilă o alegere între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puţin constrângătoare, iar inconvenientele cauzate nu trebuie să fie disproporţionate în raport cu scopurile urmărite (a se vedea Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 5 mai 1998, National Farmers’ Union şi alţii, C-157/96). În acest context, astfel cum s-a reţinut în mod constant şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (a se vedea Hotărârea din 13 decembrie 1979, Haner c. Land Rheinland-Pfalz, C-44/79; Cauza R. c. Intervention Board, ex parte E.D.&F.Man Sugar Ltd, C-181/84), ţinând cont de tradiţiile constituţionale comune statelor membre, măsurile şi restricţiile impuse de autorităţile publice trebuie să răspundă efectiv unor obiective de interes general urmărite de comunitate şi să nu afecteze în mod disproporţionat drepturile şi interesele legitime ale destinatarului (a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 320 din 12 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 678 din 9 iulie 2021). 180. În prezenta cauză, realizând testul de proporţionalitate, Curtea apreciază că, deşi scopul urmărit de legiuitor, respectiv facilitarea dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice, este legitim şi răspunde nevoii de comunicare pe cale electronică a persoanelor fizice şi juridice, precum şi necesităţii creării unei infrastructuri performante şi adaptate evoluţiilor tehnologice, totuşi amplasarea elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan nu reprezintă o măsură adecvată şi necesară atingerii scopului menţionat. Curtea subliniază că în activitatea de legiferare legiuitorul trebuie să reglementeze mecanisme de natură a permite realizarea scopului urmărit la standardul calitativ propus, fără a impune însă sarcini sau restrângeri excesive ale drepturilor individuale, indiferent de natura acestora. Or, Curtea constată că măsura legislativă instituită prin reglementarea criticată depăşeşte limitele a ceea ce este adecvat, fiind de natură a deturna scopul pe care legiuitorul şia propus să îl realizeze, consecinţa unei astfel de măsuri fiind afectarea unor drepturi fundamentale. Astfel, în condiţiile în care o atare măsură are un impact negativ semnificativ asupra dezvoltării durabile şi asupra echilibrului ecologic în comunităţile urbane, ea apare ca fiind neadecvată şi chiar excesivă. Curtea apreciază că soluţia legislativă criticată nu este nici necesară scopului legii, întrucât acesta poate fi atins şi pe altă cale decât cea prin care se aduce atingere drepturilor fundamentale invocate, exercitate, printre altele, prin conservarea terenurilor cu destinaţia de spaţii verzi, terenuri identificate astfel în documentaţiile de urbanism. În fine, în ceea ce priveşte justul echilibru între interesele concrete ale beneficiarilor legii, Curtea reiterează că, în aplicarea principiului proporţionalităţii în materia legiferării, legiuitorul este ţinut de o condiţie de rezonabilitate, respectiv să fie preocupat ca exigenţele instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu pună sub semnul întrebării însăşi existenţa unor drepturi, or, prin măsura prevăzută, legiuitorul a încălcat această condiţie de rezonabilitate, întrucât prevederile criticate au ca efect juridic producerea unui dezechilibru între interesul public general reprezentat de necesitatea dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice şi interesele individuale ale persoanelor privind dreptul la ocrotirea sănătăţii şi dreptul la un mediu sănătos. 181. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că măsura dispusă prin prevederile art. 13 şi ale art. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice nu este necesară, adecvată şi nici proporţională, amplasarea elementelor de infrastructură fizică necesare susţinerii reţelelor de comunicaţii electronice pe spaţiile verzi situate în intravilan având un caracter excesiv, de natură a afecta drepturile protejate constituţional de art. 34 şi 35 din Legea fundamentală. 182. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 50 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România şi de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art. 10^2 alin. (1) lit. c) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice, ale art. 13 şi ale art. 48 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate formulată de un număr de 50 de deputaţi aparţinând Uniunii Salvaţi România şi de Avocatul Poporului şi constată că dispoziţiile art. 2 pct. 27, cu referire la introducerea art. 10^2 alin. (1) lit. a), b) şi d) şi alin. (2)-(6) în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 111/2011, şi ale art. 10 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative în domeniul comunicaţiilor electronice pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării reţelelor de comunicaţii electronice sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 18 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
