Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, excepţie ridicată de Marius Ovidiu Marcu în Dosarul nr. 9.221/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.088D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că pedeapsa rezultantă ca urmare a reţinerii concursului de infracţiuni nu poate depăşi maximul general, în acest sens fiind norma expresă prevăzută de art. 39 alin. (2) din Codul penal. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia stabilirea şi aplicarea pedepsei trebuie să se realizeze în condiţiile prevăzute de art. 187 din Codul penal, arată că acest text de lege nu este incident în cazul pedepsei rezultante, determinată potrivit art. 39 din Codul penal, întrucât această normă legală nu operează cu noţiunea de „pedeapsă prevăzută de lege“, ci cu cea de „pedeapsă stabilită“. Cu privire la critica referitoare la cumulul aritmetic, aceasta este una nepertinentă, întrucât legea nu vizează o astfel de ipoteză de calcul al pedepsei rezultante. În fine, previzibilitatea unei norme nu poate fi determinată prin raportare la un criteriu unic - capacitatea de înţelegere a destinatarului normei, lipsa acesteia putând fi suplinită prin alte mijloace: interpretări ale specialiştilor, doctrinei sau jurisprudenţei. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 9.221/3/2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Marius Ovidiu Marcu, inculpat într-o cauză penală în care a fost trimis în judecată pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, cu aplicarea art. 5 alin. (1) şi art. 38 alin. (1) din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât, prin aplicarea alături de pedeapsa principală a unui spor obligatoriu, de o treime din totalul celorlalte pedepse, se ajunge, de cele mai multe ori, la o pedeapsă rezultantă al cărei cuantum permite, în anumite situaţii, chiar depăşirea maximului general al pedepsei. Aşadar, legiuitorul a acceptat posibilitatea depăşirii limitelor generale ale pedepselor, această dispoziţie legală fiind neconstituţională, întrucât „subiecţii de drept, de cele mai multe ori cetăţeni care nu au cunoştinţe juridice, citind norma de drept a cărei încălcare este incriminată, nu pot constata nici exactitatea normei, nici accesibilitatea, nici previzibilitatea acesteia, fapt ce încalcă încrederea legitimă de care trebuie să beneficieze un text de lege, şi, totodată, principiul securităţii juridice a legii“. Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, or, condiţiile şi temeiul legii le reprezintă, potrivit art. 187 din Codul penal, „pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei“, nicidecum sporul prevăzut de art. 39 din Codul penal, spor care nu este pedeapsă. 6. Mai mult, în opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, acest sistem de sancţionare a concursului de infracţiuni nu este constituţional, deoarece prin însumarea aritmetică a pedepselor se poate ajunge la o pedeapsă rezultantă care depăşeşte durata vieţii infractorului şi îi creează un plus de suferinţă care există în măsură mai mică atunci când pedepsele sunt executate cu intermitenţe. Menţiunea că „la pedeapsa cea mai grea se adaugă un spor de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite“ nu este o redactare care „să poată să fie înţeleasă de cei cu o capacitate de înţelegere modestă, astfel încât este greu de explicat că se adună toate celelalte pedepse, cu excepţia celei mai grele, că suma se împarte la trei şi apoi se adună cu pedeapsa cea mai grea“. Modalitatea de sancţionare a concursului de infracţiuni excedează regulilor principiale ale contopirii juridice şi creează serioase dificultăţi instanţelor de judecată la aplicarea pedepsei rezultante pentru infracţiunile concurente. 7. În concluzie, deşi o normă juridică trebuie să fie accesibilă şi previzibilă, art. 39 din Codul penal nu are acest caracter, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecinţe asupra securităţii raporturilor sociale, a existenţei societăţii în general. 8. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală consideră că excepţia având ca obiect dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este neîntemeiată, întrucât soluţia legislativă criticată reprezintă o opţiune de politică penală a legiuitorului. 9. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că alegerea modalităţii de calculare a sporului de pedeapsă în funcţie de totalul pedepselor aplicate nu este de natură a afecta caracterul legal al sancţiunii penale ori proporţionalitatea acesteia, de vreme ce atât limitele pedepselor aplicabile pentru toate tipurile de infracţiuni, cât şi modalitatea de calculare a sporului aplicat pentru concursul de infracţiuni sunt în mod expres prevăzute de lege, prin norme clare, accesibile şi previzibile. Sporul obligatoriu de pedeapsă pe lângă pedeapsa cea mai grea este o consecinţă a pluralităţii de infracţiuni, şi nu o sporire nejustificată de pedeapsă. Nu se poate susţine că aplicarea unei pedepse în limitele legale şi cu respectarea criteriilor de individualizare pentru fiecare faptă comisă este de natură a contraveni principiului proporţionalităţii. Pedepsei celei mai grele i se adaugă o treime din totalul celorlalte pedepse aplicate conform legii pentru fapte comise, şi nu un spor arbitrar ales de către instanţa de judecată. De asemenea, dispoziţiile analizate nu creează posibilitatea aplicării unei pedepse pentru care nu este prevăzută o limită maximă, întrucât prevederile art. 39 şi cele ale art. 60 din Codul penal se aplică în mod coroborat, iar art. 60 din Codul penal prevede maximul general al pedepsei cu închisoarea, maxim ce nu poate fi depăşit nici prin aplicarea regulilor concursului de infracţiuni. 11. Avocatul Poporului arată că, referitor la prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, îşi menţine punctul de vedere exprimat şi reţinut de Curtea Constituţională în deciziile nr. 256 din 5 mai 2016 şi nr. 329 din 24 mai 2016, în sensul că dispoziţiile legale criticate, potrivit cărora în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, sunt constituţionale. 12. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 13. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 14. Deşi potrivit actului de sesizare a Curţii, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 din Codul penal, în integralitatea sa, analizând notele scrise ale autorului excepţiei, precum şi opinia instanţei, rezultă că excepţia de neconstituţionalitate vizează doar dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, care au următorul cuprins: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite“. 15. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, precum şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi art. 49 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 16. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate în acest sens Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 788 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 8 martie 2018, Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată. 17. Prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. 18. În actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind, în foarte multe situaţii, ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Astfel, noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni“. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragrafele 24, 26, 27 şi 28). 19. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 20. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa se reduce corespunzător (paragraful 44). 21. De asemenea, prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate prevăd reguli clare, precise şi previzibile de stabilire a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, atunci când pentru faptele săvârşite s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, reguli a căror aplicare duce la stabilirea unei pedepse rezultante care nu poate depăşi maximul general al pedepselor penale cu închisoarea, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 teza a doua din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, astfel cum acestea au fost preluate la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. Curtea a reţinut că nu poate fi constatată nici încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituţie, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depăşeşte maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal. 22. În continuare, cu privire la modul şi condiţiile de realizare a contopirii pedepselor în diferite situaţii, Curtea reţine că, pentru a se putea da efect dispoziţiilor legale privind aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, făptuitorul trebuie să fie judecat pentru toate faptele aflate în concurs şi să primească o pedeapsă rezultantă pentru infracţiunile săvârşite. Prin urmare, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instanţa care dispune contopirea o va identifica pe cea mai grea dintre ele, după care va proceda la aplicarea sporului fix de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite. La stabilirea sporului se vor lua în calcul, aşadar, toate pedepsele aplicate mai puţin cea mai grea dintre ele, care constituie pedeapsa principală. Aşa fiind, nu se poate reţine critica autorului excepţiei potrivit căreia sporul astfel calculat nu este o pedeapsă, stabilită potrivit legii, el reprezentând o parte din cumulul pedepselor mai uşoare decât cea principală, toate stabilite de instanţă în temeiul normelor legale. 23. În fine, cât priveşte dreptul la un proces echitabil statuat prin dispoziţiile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a constatat că, potrivit jurisprudenţei sale constante, aplicarea cerinţei procesului echitabil se impune numai în legătură cu procedura de desfăşurare a procesului, iar nu şi în ceea ce priveşte cadrul juridic sancţionator al faptelor, adică în domeniul dreptului substanţial, reţinând că nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 al Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. 24. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Marius Ovidiu Marcu în Dosarul nr. 9.221/3/2016 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi constată că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
