Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌──────────────────┬───────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├──────────────────┼───────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent │
│ │şef │
└──────────────────┴───────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 alin. (3) din Codul penal, excepţie ridicată de Otilia Arjocu în Dosarul nr. 8.979/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.087D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Arată că, dincolo de împrejurarea că aspectele criticate de autoarea excepţiei constituie aprecieri subiective ale acesteia şi vizează chestiuni de aplicare a legii, libertatea individuală nu este afectată, ea suportă doar o restrângere proporţională, conform art. 53 din Constituţie. Dispoziţiile art. 21 din Constituţie, de asemenea, invocate în susţinerea criticilor, referitoare la garanţii procesuale, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prevederile art. 40 alin. (3) din Codul penal reprezintă norme de drept substanţial. Referitor la aspectele privind claritatea şi previzibilitatea normelor criticate invocă dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia penală nr. 202 din 29 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 8.979/63/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (3) din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Otilia Arjocu, contestatară împotriva Sentinţei penale nr. 169 din 14 martie 2017 a Tribunalului Dolj, prin care a fost admisă cererea de contopire a pedepselor formulată de petenta-contestatară. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine că prevederile art. 40 alin. (3) din Codul penal sunt neconstituţionale în măsura în care sunt interpretate în sensul că, în cadrul unei operaţiuni de contopire a pedepselor efectuate la cererea persoanei condamnate, conform prevederilor art. 585 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, ce vizează mai multe pedepse aplicate pentru fapte săvârşite sub imperiului Codului penal de la 1968, precum şi o singură pedeapsă aplicată pentru o faptă săvârşită sub imperiul noului Cod penal, trebuie inclusă şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită sub imperiul noului Cod penal, ce a fost executată integral, chiar şi în situaţia în care cuantumul acesteia ce urmează a fi scăzut din durata pedepsei rezultante conform dispoziţiilor art. 40 alin. (3) este net inferior sporului de pedeapsă ce urmează a fi aplicat în mod obligatoriu conform prevederilor art. 39 alin. (1) din Codul penal. Or, operaţiunea de contopire a pedepselor trebuie să aibă loc într-un cadru normativ clar, precis şi previzibil, atât pentru persoana vizată, cât şi pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţele de judecată. În caz contrar, se ajunge la posibilitatea limitării într-un mod aleatoriu/subiectiv a drepturilor fundamentale esenţiale într-un stat de drept: libertatea individuală şi egalitatea în faţa legii. De aceea, cerinţele privind calitatea, precizia şi previzibilitatea legii, în acest context normativ, influenţează în mod direct şi nemijlocit dreptul persoanei la un proces echitabil, privit ca o garanţie, în acest caz, a libertăţii individuale. Este îndeobşte admis, fiind reglementat prin dispoziţiile art. 23 din Constituţie, că libertatea individuală nu este absolută, însă limitarea sa trebuie să se facă respectând dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura dreptului fundamental limitat. 6. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Codul penal nu încalcă niciunul dintre articolele din Constituţie invocate de contestatară. Astfel, nu se poate susţine încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în condiţiile în care autoarea nu precizează de ce respectivul text legal este de natură a duce la concluzia nerespectării legilor şi a Constituţiei. De asemenea, nu se poate susţine crearea unei situaţii defavorabile contestatarei în raport cu alte persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, prin deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei de timp efectiv executate. Practic, prin acest text de lege se urmăreşte ca, în ipoteza în care se contopesc mai multe pedepse aplicate prin hotărâri diferite, iar o parte din aceste pedepse au fost deja executate, condamnatul să nu mai execute din nou aceeaşi pedeapsă sau parte din aceasta. Nu poate fi reţinută incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, în condiţiile în care dispoziţia legală criticată nu prevede o procedură penală care eventual să poată pune în discuţie soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Nici din cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituţie şi nici din cel al art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se poate desprinde concluzia că aplicarea cerinţei procesului echitabil ar trebui să excedeze necesităţii asigurării garanţiilor procesuale, spre a se intra în materii din câmpul dreptului substanţial. 7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că art. 40 alin. (3) din Codul penal instituie regula conform căreia, după calcularea pedepsei potrivit art. 39 şi art. 40, dacă se constată că persoana condamnată a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente. Dispoziţiile analizate nu sunt de natură a încălca vreun drept constituţional, din contră, acestea constituie tocmai aplicarea principiului dreptului persoanei la un proces echitabil, având ca scop neexecutarea de către o persoană a aceleiaşi pedepse de 2 ori. Nici raportat la previzibilitatea normei juridice art. 40 alin. (3) nu este criticabil, acesta fiind redactat în mod clar şi previzibil, accesibil tuturor destinatarilor legii penale. Mai mult, Guvernul apreciază că autoarea excepţiei critică de fapt modul de aplicare a legii penale de către organele judiciare în cauza sa, iar nu neconstituţionalitatea art. 40 alin. (3) în sine, sesizarea excedând astfel sferei de competenţă a Curţii Constituţionale. 9. Avocatul Poporului arată că ipoteza textului legal stabileşte coordonatele individualizării legale, fixând cadrul general pe care judecătorul trebuie să îl respecte atunci când procedează la individualizarea judiciară a pedepsei. Astfel, dispoziţiile legale criticate, prin care sunt stabilite principiile pe care judecătorul trebuie să le aibă în vedere atunci când aplică pedeapsa, sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. 10. În esenţă, criticile formulate sunt rezultatul propriei interpretări atribuite de petentă textului legal, finalitatea urmărită de legiuitor fiind clară, şi anume, în situaţia contopirii pedepselor, condamnatul să nu mai execute din nou partea din pedeapsa care a fost deja executată. Or, aplicarea şi interpretarea legii sunt atribuţii ale instanţelor de judecată, excedând competenţei Curţii Constituţionale care veghează la conformitatea legislaţiei cu principiile trasate prin Constituţie. Faţă de aceste aspecte, Avocatul Poporului apreciază că prevederile criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei, iar excepţia de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulată, este inadmisibilă. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente.“ 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii şi art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil. 15. Examinând critica de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta vizează includerea unei pedepse, executate integral, aplicată pentru o faptă săvârşită sub imperiul noului Cod penal, în cadrul unei operaţiuni de contopire cu mai multe pedepse aplicate pentru fapte săvârşite sub imperiului Codului penal de la 1968, chiar şi în situaţia în care cuantumul acesteia ce urmează a fi scăzut din durata pedepsei rezultante este net inferior sporului de pedeapsă ce urmează a fi aplicat în mod obligatoriu, conform prevederilor art. 39 alin. (1) din Codul penal. 16. Având în vedere că această critică are ca premisă succesiunea în timp a două legi penale (Codul penal din 1968 şi actualul Cod penal), sub imperiul cărora s-a constatat pluritatea de infracţiuni care atrage incidenţa instituţiei concursului de infracţiuni, Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, „tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă“. Dispoziţiile legale enunţate, prin conţinutul lor şi locul unde au fost poziţionate de legiuitor, în titlul I „Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii penale“, cap. III „Dispoziţii privind aplicarea şi executarea sancţiunilor penale“, au caracter de norme tranzitorii, reprezentând o reglementare cu un caracter special în raport cu prevederile art. 39 şi art. 40 din noul Cod penal. 17. Dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 sunt aplicabile numai în situaţia în care cel puţin una dintre infracţiunile concurente a fost comisă după intrarea în vigoare a noului Cod penal, când tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni va fi obligatoriu, cel prevăzut de noul Cod penal - art. 39-40, mai sever, deoarece sub imperiul acestuia s-a desăvârşit, finalizat pluralitatea infracţională. 18. Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 822 din 3 decembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 18 februarie 2016, Curtea a arătat, în esenţă, că, în ipoteza reglementată de acest text de lege, în aplicarea pedepsei rezultante nu se poate reţine existenţa unei succesiuni de legi penale, momentul în raport cu care se apreciază aplicarea legii penale în timp fiind cel al realizării integrale, al definitivării concursului real de infracţiuni. În aceste condiţii este obligatorie aplicarea legii noi tratamentului sancţionator al concursului de infracţiuni, nefiind obligatorie aplicarea legii noi atunci când toate faptele sunt comise sub legea veche, dar judecarea lor are loc sub legea nouă, în această din urmă ipoteză urmând a se face aplicarea celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014. Potrivit acestei decizii, dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile. Curtea a statuat, în esenţă, că interpretarea care permite instanţei, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispoziţiile din Codul penal din 1969 cu cele din actualul Cod penal contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind separaţia şi echilibrul puterilor în stat, precum şi ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare, viciul de neconstituţionalitate putând fi înlăturat doar prin interpretarea prevederilor art. 5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei. 19. În continuare, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 7 din 2 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 251 din 5 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 5 din Codul penal, în cazul pluralităţii de infracţiuni constând în săvârşirea unor infracţiuni anterior datei de 1 februarie 2014, respectiv a unor infracţiuni comise după intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru infracţiunile săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, se va aplica legea penală mai favorabilă - identificată ca fiind legea veche sau legea nouă -, iar pentru infracţiunile săvârşite sub imperiul legii penale noi, precum şi pentru tratamentul sancţionator al concursului de infracţiuni se va aplica legea nouă, conform art. 3 din Codul penal şi art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal“. În considerentele acestei decizii s-a arătat că „dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal oferă soluţii de aplicare a legii penale pentru toate formele pluralităţii de infracţiuni (concurs, recidivă, pluralitate intermediară) dacă cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă. În aceste cazuri, potrivit dispoziţiilor art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal [...], pentru infracţiunile săvârşite sub legea veche se vor stabili pedepse potrivit legii penale mai favorabile, iar pentru infracţiunea ori infracţiunile din structura pluralităţii săvârşite sub legea nouă se aplică legea nouă, tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni fiind dat tot de legea nouă“. 20. În considerentele aceleiaşi decizii, instanţa supremă a statuat, în termeni expliciţi, că „acelaşi raţionament este valabil şi în ipoteza rămânerii definitive a mai multor hotărâri de condamnare, intrate în puterea lucrului judecat, pronunţate pentru fapte concurente săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 şi ulterior acestei date, astfel că tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni este dat tot de dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal“. 21. Dezlegarea dată astfel chestiunii tratamentului sancţionator al pluralităţii de infracţiuni în structura căreia intră atât fapte comise anterior, cât şi fapte comise ulterior datei de 1 februarie 2014 are aplicabilitate generală, fiind incidentă în toate situaţiile de pluralitate, indiferent de momentul în care se constată existenţa acesteia (în timpul judecării unora dintre infracţiunile componente, a tuturor acestora sau, după caz, după rămânerea definitivă a hotărârilor succesive) ori de modalitatea de individualizare a executării pedepsei iniţial dispuse (suspendare sau executare efectivă). 22. Prin urmare, Decizia nr. 7 din 2 martie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală oferă nu doar criteriile pe baza cărora instanţa judecătorească poate stabili legea penală aplicabilă tratamentului sancţionator al unei pluralităţi de infracţiuni de natura celei reţinute în cauza dedusă controlului de constituţionalitate, ci însăşi soluţia acestei probleme de drept. 23. Dispoziţiile art. 40 alin. (3) din Codul penal vizează o situaţie specială, şi anume atunci când un condamnat pentru o infracţiune anterioară a executat integral sau parţial pedeapsa este judecat apoi pentru o altă infracţiune concurentă. În această situaţie legea prevede că „dacă infractorul a executat integral sau parţial pedeapsa aplicată prin hotărârea anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracţiunile concurente“. Cu alte cuvinte, în cazul în care condamnatul, mai înainte de a avea loc contopirea, a executat total sau parţial pedeapsa stabilită prin hotărârea definitivă anterioară, va avea loc computarea pedepsei executate din cea rezultată, urmând să se execute numai restul de pedeapsă rămas neexecutat. 24. În doctrină s-a subliniat că „în cazul când, în momentul contopirii, vreo pedeapsă s-a stins altfel decât prin executare (de exemplu, prin graţiere sau prescripţie), acea pedeapsă nu se ia în considerare şi deci nu se compută din durata pedepsei aplicate pentru concurs; dacă însă din pedeapsa stinsă s-a efectuat în parte executarea, înainte de a fi intervenit cauza de stingere, partea executată se va deduce din pedeapsa comună“. Prin urmare, pot fi contopite doar acele pedepse care au fost ori urmează a fi executate, nu şi cele pentru care a intervenit dezincriminarea, o cauză de înlăturare a răspunderii penale (amnistia) ori de înlăturare a executării pedepsei (graţierea sau prescripţia executării pedepsei). 25. Analizând critica de neconstituţionalitate formulată, Curtea observă că autoarea excepţiei consideră neconstituţionale prevederile art. 40 alin. (3) din Codul penal în măsura în care contopirea care vizează pedepse cu închisoarea aplicate pentru fapte săvârşite sub imperiului Codului penal de la 1968, precum şi o pedeapsă cu închisoarea aplicată pentru o faptă săvârşită sub imperiul noului Cod penal trebuie să includă şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită sub imperiul noului Cod penal, ce a fost executată integral, chiar şi în situaţia în care cuantumul acesteia, ce urmează a fi scăzut din durata pedepsei rezultante conform dispoziţiilor art. 40 alin. (3), este net inferior sporului de pedeapsă ce urmează a fi aplicat în mod obligatoriu conform prevederilor art. 39 alin. (1) din Codul penal. 26. Reglementarea instituţiei contopirii oferă rezolvarea situaţiilor din practică atunci când infracţiunile concurente au fost judecate separat în faţa unor instanţe diferite sau chiar în faţa aceleiaşi instanţe, dar asupra cărora s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare. Astfel, în cazul concursului de infracţiuni este posibil ca două sau mai multe infracţiuni concurente să nu fie judecate deodată şi de către aceeaşi instanţă, după cum nu este exclus ca instanţa să nu cunoască în momentul judecăţii faptul că inculpatul a mai săvârşit şi o altă infracţiune sau chiar mai multe infracţiuni concurente ori chiar să cunoască această situaţie, dar să fie nevoită să le judece separat, datorită complexităţii deosebite a cauzei sau unor alte împrejurări care ar atrage întârzierea nejustificată a judecăţii. De asemenea, în cazuri frecvente judecarea infractorului pentru infracţiuni concurente se face de instanţe diferite. Este adevărat că în asemenea situaţii infractorul este condamnat definitiv, prin hotărâri diferite, la mai multe pedepse pentru infracţiuni concurente, putându-se afla în situaţia să execute separat aceste pedepse, ceea ce ar contraveni regulilor instituite de lege cu privire la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni [a se vedea în acest sens Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 privind examinarea recursului în interesul legii referitor la posibilitatea contopirii de către instanţele de control judiciar a pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu pedepse aplicate infracţiunilor concurente pentru care infractorul a fost condamnat definitiv, în cazul în care contopirea nu a fost efectuată mai întâi de către instanţa de fond]. 27. Pentru a se putea aplica regulile de pedepsire a concursului de infracţiuni în situaţii ca cele mai sus menţionate, legiuitorul a prevăzut instituţia contopirii pedepselor. Această instituţie este consacrată de noul Cod penal prin dispoziţiile art. 40 şi vizează modul şi condiţiile de realizare a contopirii pedepselor în diferite situaţii. Pentru a se putea da efect dispoziţiilor legale privind aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracţiuni, făptuitorul trebuie să fie judecat pentru toate faptele aflate în concurs şi să primească o pedeapsă rezultantă pentru infracţiunile săvârşite. Prin urmare, în cazul în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, în temeiul art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, instanţa care judecă cererea de contopire repune pedepsele în individualitatea lor, astfel cum au fost stabilite de instanţe, o va identifica pe cea mai grea dintre ele, după care va proceda la aplicarea sporului fix de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite. La stabilirea sporului se vor lua în calcul, aşadar, toate pedepsele aplicate mai puţin cea mai grea dintre ele, care constituie pedeapsa principală, indiferent de cuantumul lor şi de stadiul de executare. În cazul în care persoana condamnată, mai înainte de a avea loc contopirea, a executat total sau parţial pedeapsa sau pedepsele aplicate prin una sau unele dintre hotărârile anterioare, va avea loc computarea pedepsei/pedepselor executate din cea rezultantă, urmând să se execute numai restul de pedeapsă rămas neexecutat. Prevederea legală înlătură, astfel, posibilitatea ca o persoană condamnată pentru mai multe infracţiuni, săvârşite în concurs, să execute o pedeapsă rezultantă mai mare decât cumulul dintre pedeapsa principală şi sporul fix de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite. 28. Referitor la prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, care reglementează modul de stabilire a pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni pentru care s-au stabilit doar pedepse cu închisoarea, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Curtea a reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază, în concret, în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Curtea a constatat că normele permit o individualizare judiciară a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. O limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impuse de lege, pedeapsa se reduce corespunzător. 29. Aşa fiind, Curtea apreciază că dispoziţiile legale criticate prevăd reguli clare, precise şi previzibile de stabilire a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, atunci când pentru faptele săvârşite s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, reguli a căror aplicare duce la stabilirea unei pedepse rezultante care nu poate depăşi maximul general al pedepselor penale cu închisoarea, din care se scade durata detenţiei care s-a executat în baza unei hotărâri de condamnare anterioare care a vizat una/unele dintre infracţiunile reţinute în concurs. 30. Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Otilia Arjocu în Dosarul nr. 8.979/63/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că prevederile art. 40 alin. (3) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
