Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Laura Ileana Gal, Florin Dănuţ Ciucaş şi Societatea Bihor Media - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 17.133/271/2015 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi de Baroul Vâlcea în Dosarul nr. 30.098/3/2014/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi care constituie obiectul dosarelor Curţii Constituţionale nr. 331D/2016 şi nr. 2.531D/2016. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 29 martie 2018, în prezenţa reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate din Dosarul nr. 331D/2016, domnul avocat Mircea Ursuţa din Baroul Bihor, cu delegaţie depusă la dosar, şi cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea a dispus conexarea Dosarului nr. 2.531D/2016 la Dosarul nr. 331D/2016 şi, în temeiul prevederilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce au format obiectul dezbaterii, a amânat pronunţarea pentru data de 3 aprilie 2018. La această dată, constatând că nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbateri, în temeiul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 şi art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 19 aprilie 2018. La data de 19 aprilie 2018, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea pentru data de 26 aprilie 2018, dată la care a pronunţat prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele: 3. Prin Sentinţa civilă nr. 2.215 din 10 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 17.133/271/2015, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Laura Ileana Gal, Florin Dănuţ Ciucaş, Mircea Chirilă şi Societatea Bihor Media - S.R.L. din Oradea într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii civile privind obligarea autorilor excepţiei de neconstituţionalitate la plata despăgubirilor reprezentând daune morale, precum şi publicarea integrală, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite celelalte articole ale săptămânalului, pe pagina unu şi următoarele, a hotărârii judecătoreşti pronunţate în cauză, în două editoriale succesive ale săptămânalului „Bihoreanul“, precum şi postarea în format electronic, începând cu săptămâna următoare motivării şi rămânerii definitive a acesteia, sub sancţiunea acordării de daune cominatorii pentru fiecare zi de întârziere în publicarea hotărârii de sancţionare. 4. Prin Încheierea din 26 februarie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 30.098/3/2014/a1, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Baroul Vâlcea din Râmnicu Vâlcea într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei acţiuni privind anularea unor acte administrative prin care a fost preluat spaţiul avocaţilor deţinut în sediul Judecătoriei Râmnicu Vâlcea. Autorul excepţiei, având în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a introdus acţiunea pe rolul Tribunalului Bucureşti, având în vedere calitatea pârâţilor - Tribunalul Vâlcea - instanţă competentă teritorial să soluţioneze cauza. Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare Tribunalului Vâlcea. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se referă numai la calitatea reclamantului de judecător la instanţa competentă să judece cererea de chemare în judecată. Însă, în jurisprudenţa naţională s-a admis, în unele situaţii, că, în analiza competenţei prevăzute de art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, trebuie avute în vedere nu numai instanţa la care funcţionează reclamantul, ci şi celelalte instanţe din circumscripţia curţii de apel în care se află această instanţă. În acest sens, menţionează Decizia nr. 271 din 29 ianuarie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia a II-a civilă şi Sentinţa nr. 1.594 din 15 noiembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău. Mai arată că practica judiciară nu este unitară, existând numeroase situaţii în care excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât este respinsă în cazul în care instanţa sesizată nu este cea la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul, ci o altă instanţă din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. Astfel, se apreciază că situaţiile în care dispoziţiile legale criticate se aplică judecătorilor curţilor de apel sunt extrem de limitate prin raportare la normele care stabilesc competenţa materială a acestor instanţe, marea majoritate a cererilor de chemare în judecată fiind de competenţa judecătoriilor sau tribunalelor, în funcţie de obiectul lor. Or nu este normal şi nu este în concordanţă cu scopul reglementării ca judecătorii curţilor de apel, ca instanţe superioare, de control judiciar, să nu aibă obligaţia să sesizeze cu soluţionarea cererilor instanţa competentă din circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate. Prin urmare, se apreciază că, atât timp cât judecătorii curţilor de apel pot sesiza instanţe ierarhic inferioare din circumscripţia curţii de apel în cadrul căreia funcţionează, iar soluţionarea unei eventuale căi de atac să fie chiar de competenţa curţii de apel, este încălcat dreptul părţii pârâte la un proces echitabil care ar urma să fie soluţionat de magistraţi care să se bucure de prezumţia de imparţialitate. 6. Se mai arată că şi în ipoteza formulării unei cereri de strămutare a cauzei, aceasta ar fi de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul, astfel încât finalitatea urmărită de legiuitor prin introducerea în Codul de procedură civilă a textului legal criticat nu ar fi atinsă, pârâţii din astfel de cereri fiind lipsiţi de orice mijloace care să le garanteze o judecată obiectivă. 7. Prin urmare, se apreciază că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care se referă exclusiv la o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul. 8. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, se susţine că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care nu se aplică şi ipotezei în care pârât este însăşi instanţa de judecată competentă să judece cauza. Raţiunea avută în vedere de legiuitor la edictarea normei legale criticate - de a conferi reclamantului posibilitatea de a sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care a fost competentă potrivit legii, în situaţia în care cererea se introduce împotriva unui judecător,- trebuie să fie aplicată şi în cazul în care pârâtul este chiar tribunalul ca instituţie, în cadrul căruia îşi desfăşoară activitatea toţi judecătorii care ar fi chemaţi să judece cererea. Astfel, în măsura în care s-ar considera că acest articol nu este incident în privinţa alegerii competenţei, sar ajunge în situaţia în care cererea de chemare în judecată să fie soluţionată de magistraţii tribunalului, instanţă care are calitatea de parte pârâtă. 9. Or un proces echitabil presupune soluţionarea cauzei de către o instanţă de judecată imparţială, independentă, şi nu de către una dintre părţi. Având în vedere contextul procedural creat, în care unul dintre pârâţi este chiar tribunalul, care este şi instanţa competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată, se apreciază că nici formularea unei cereri de strămutare nu ar fi suficientă pentru garantarea dreptului la un proces echitabil şi judecarea cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, întrucât cererea ar fi strămutată la celălalt tribunal din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. 10. Se mai arată că un justiţiabil reclamant care se judecă cu un magistrat are posibilitatea de a uza de dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, pe când un justiţiabil reclamant care se judecă cu o instanţă de judecată nu are această posibilitate. Aşadar, în măsura în care dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă nu se aplică extensiv şi în cazul părţii pârâte - instanţa competentă teritorial să judece cererea de chemare în judecată -, sunt încălcate principiul constituţional al egalităţii în faţa legii, precum şi principiul egalităţii armelor. Plasarea persoanelor aflate într-un raport sau conflict juridic pe poziţii inechitabile, prin norme juridice care favorizează una dintre aceste părţi, conduce în mod inevitabil la înfrângerea principiului egalităţii, cu consecinţa ruperii echilibrului indispensabil bunei funcţionări a statului de drept. 11. În continuare, se arată că într-un proces civil desfăşurat în deplină echitate părţilor trebuie să li se asigure acelaşi tratament procesual de la începutul şi până la finalizarea litigiului. De asemenea, se apreciază că nici dreptul la apărare nu poate fi garantat în mod efectiv, având în vedere că reclamantul este în situaţia realizării unei apărări chiar în faţa judecătorilor din cadrul instanţei care are calitatea de parte pârâtă în proces. 12. Judecătoria Oradea - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. În acest sens, arată că dispoziţiile legale criticate au un caracter imperativ, de ordine publică, în considerarea protejării aparenţei de imparţialitate obiectivă în soluţionarea cauzei. Instanţa apreciază că noţiunea cuprinsă în textul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată lato sensu, întrucât finalitatea acestei dispoziţii este aceea de a evita cazurile de bănuială legitimă ce fundamentau, sub vechea reglementare, formularea unor cereri de strămutare. Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să reglementeze această situaţie a fost aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare cu părtinire a cauzei din pricina calităţii părţilor. 13. Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, textele legale criticate fiind în conformitate cu prevederile constituţionale invocate. Arată că trebuie făcută distincţia între noţiunea de „instanţă“ şi cea de „judecător“ în această materie, distincţie pe care, de altfel, legiuitorul o face, astfel încât, dacă, într-adevăr, intenţia acestuia ar fi fost să se refere în cuprinsul prevederilor legale pretins neconstituţionale la ambele noţiuni, ar fi făcut-o în mod expres. 14. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actele de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 15. Guvernul consideră că autorii excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate, susţinerile acestora fiind de domeniul interpretării şi aplicării normelor legale contestate, excedând astfel controlului de constituţionalitate. 16. Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 331D/2016, apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Arată, în esenţă, că raţiunea dispoziţiilor legale criticate este aceea de a oferi părţii adverse pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul care are calitatea de reclamant. Prevederile legale criticate nu contravin art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât este subînţeles că accesul liber la justiţie permite depunerea oricărei cereri a cărei soluţionare este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi sunt în concordanţă cu art. 124 alin. (2) din Constituţie care consacră principiul imparţialităţii justiţiei. Totodată, menţionează Decizia nr. 49 din 17 februarie 2015. 17. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actele de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorii-raportori, susţinerile reprezentantului autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 18. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 19. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă, care au următorul cuprins: "(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii.“" 20. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi, art. 21 alin. (1) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 din Constituţie şi prin prisma art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, egalitatea şi imparţialitatea justiţiei privind accesul liber la justiţie. 21. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă introduc noţiunea de competenţă facultativă, care se referă la o categorie specială de cereri în care judecătorul are calitatea de parte reclamantă şi circumscriu obligaţia reclamantului judecător de a introduce cererea la o instanţă de acelaşi grad din raza unei curţi de apel învecinate calităţii sale de a fi judecător la instanţa competentă să îi soluţioneze cauza, nu şi la instanţa de grad superior. De aceea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a hotărât, prin Decizia nr. 7 din 16 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 22 iunie 2016, că sintagma „la care îşi desfăşoară activitatea“ din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situaţia în care judecătorul îşi desfăşoară efectiv activitatea în cadrul instanţei competente să se pronunţe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanţă. 22. În continuare, Curtea reţine că interesul ocrotit prin norma legală este unul general, şi anume apărarea prestigiului şi a imparţialităţii justiţiei, garanţie instituţională a dreptului la un proces echitabil, prin care sunt oferite părţii adverse dintr-un litigiu pârghiile necesare pentru înlăturarea oricăror suspiciuni care ar plana asupra imparţialităţii instanţei la care îşi desfăşoară activitatea judecătorul. 23. Dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă pot fi invocate doar în faţa primei instanţe, nu şi în căile de atac, având în vedere că, potrivit art. 130 alin. (2) din Codul de procedură civilă, necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Aşadar, Curtea observă că art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă este un mijloc procedural, la îndemâna justiţiabililor încă de la debutul procesului civil, care urmăreşte înlăturarea oricărei suspiciuni de soluţionare părtinitoare a cauzei datorate calităţii părţii, fiind alternativa la instituţia strămutării, în ipoteza aplicării sale nemaifiind necesară sesizarea curţii de apel sau a instanţei supreme, după caz, pentru a se pronunţa asupra cererii de strămutare a procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor. 24. În ceea ce priveşte competenţa facultativă, Curtea reţine că aceasta are un caracter de noutate în legislaţia procesual civilă, neregăsindu-se în Codul de procedură civilă din 1865. Prin reglementarea acesteia s-a urmărit crearea unui mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării procesului civil (la care se putea apela în temeiul vechii reglementări), legea creând un drept al părţii de a proceda la alegerea unei alte instanţe pentru soluţionarea cauzei, fără să mai fie necesară sesizarea unei instanţe superioare spre a se pronunţa asupra cererii de strămutare. În ceea ce priveşte instituţia strămutării, Curtea constată, în esenţă, faptul că, pentru motiv de bănuială legitimă sau de siguranţă publică, aceasta se poate cere în orice fază a litigiului, bănuiala fiind legitimă în cazurile în care există îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori a unor relaţii conflictuale [art. 141 alin. (1) şi art. 140 alin. (2) din Codul de procedură civilă]. Cererea de strămutare întemeiată pe motiv de bănuială legitimă este de competenţa curţii de apel, dacă instanţa de la care se cere strămutarea este o judecătorie sau un tribunal din circumscripţia acesteia, iar dacă strămutarea se cere de la curtea de apel, competenţa de soluţionare revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie [art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. În caz de admitere a cererii de strămutare, curtea de apel trimite cauza spre soluţionare unei alte instanţe de acelaşi grad din circumscripţia sa, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va strămuta cauza la una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate [art. 145 alin. (1) din Codul de procedură civilă]. 25. Aşadar, în ipoteza analizată, în care judecătorul este parte în proces, Curtea subliniază că cele două instituţii procesuale, competenţa facultativă şi strămutarea, urmăresc în principal acelaşi scop, respectiv apărarea prestigiului şi imparţialităţii justiţiei, prin asigurarea caracterului efectiv al imparţialităţii judecătorilor. Chiar dacă cele două instituţii procesuale servesc aceluiaşi scop, sub aspectul aplicării ele sunt diferite. 26. Deşi în cazul competenţei facultative, reglementate de art. 127 din Codul de procedură civilă, legiuitorul a optat ca delimitarea teritorială a instanţei competente să se facă în funcţie de vecinătatea curţilor de apel, în cazul strămutării a optat ca aceasta să se facă în cadrul aceleiaşi circumscripţii a curţii de apel. Numai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are la dispoziţie o soluţie similară celei înscrise în art. 127 din Codul de procedură civilă, respectiv poate trimite judecarea procesului la o instanţă aflată în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel de la care se cere strămutarea. 27. Competenţa facultativă are ca situaţie premisă calitatea reclamantului de judecător la instanţa competentă să soluţioneze cauza în primă instanţă, şi nu toate ciclurile procesuale ale judecăţii, putând fi invocată doar până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, spre deosebire de strămutare, care poate fi cerută în orice fază a litigiului. 28. Astfel, în situaţia în care cauza este de competenţa de soluţionare a unei instanţe, iar partea are calitatea de judecător la instanţa de control judiciar, partea interesată din litigiu va putea uza de instituţia strămutării întemeiată pe aspecte ce vizează judecătorii instanţei superioare, fie în prima fază procesuală, fie în calea de atac, după caz. 29. În această situaţie, Curtea reţine, în privinţa efectelor admiterii cererii de strămutare formulate în căile de atac, că, în ipoteza în care instanţa învestită prin strămutare este o instanţă de control judiciar şi aceasta apreciază că se impune anularea sau, după caz, casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare, în condiţiile legii, nu va trimite cauza la o instanţă din raza celei de la care s-a dispus strămutarea, pentru că astfel ar fi înlăturate efectele strămutării, ci trimiterea va fi făcută la o instanţă din circumscripţia sa teritorială. În caz de admitere a apelului sau a recursului, trimiterea spre rejudecare, atunci când legea o prevede, se va face la o instanţă din circumscripţia celei care a soluţionat calea de atac. 30. În concluzie, dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă au drept scop asigurarea climatului de imparţialitate şi obiectivitate necesar soluţionării cauzelor în conformitate cu legea şi adevărul şi instituie un mecanism mai simplu, mai eficient şi mai energic decât cel al strămutării, reglementarea corespunzând totodată principiului accesului liber la justiţie şi exigenţelor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul părţii la „o instanţă independentă şi imparţială“ (în acest ultim sens a se vedea Decizia nr. 49 din 17 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 20 martie 2015, paragrafele 20 şi 26). 31. Curtea reţine că la forma redacţională actuală a textului legal criticat s-a ajuns după ce, prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, a fost modificat textul iniţial din cod care prevedea faptul că dacă judecătorul avea calitatea de reclamant, acesta ar fi urmat să sesizeze instanţa competentă, iar pârâtul era în drept ca, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal sesizate, să ceară declinarea competenţei în favoarea unei instanţe de acelaşi grad, din circumscripţia unei curţi de apel învecinate. Această reglementare prezenta dezavantajul unei pierderi de timp semnificative pentru reclamant, precum şi riscul neinvocării excepţiei de necompetenţă, datorită neştiinţei ori neglijenţei pârâtului. 32. În acest context, Curtea reţine că legiuitorul a urmărit să scoată această categorie specială de cereri, în care un judecător este parte în proces, de sub incidenţa aplicării strămutării procesului civil pe motiv de bănuială legitimă cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorilor din cauza calităţii părţilor, eventualul disconfort al părţii judecător creat prin ieşirea acestor cauze din circumscripţia curţii de apel trebuind a fi minimalizat în considerarea principiului imparţialităţii justiţiei şi a intereselor legitime ale celeilalte părţi. Astfel, indiferent dacă competenţa de soluţionare a unor astfel de cauze revine judecătoriei, tribunalului sau chiar curţii de apel, acestea vor fi soluţionate de instanţe de acelaşi grad din circumscripţia unei curţi de apel învecinate, măsura fiind mult mai energică decât în cazul strămutării, unde o eventuală admitere a cererii ar conduce la învestirea doar a unei instanţe de acelaşi grad din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, putând da naştere în aplicarea normelor legale unor situaţii neprevăzute la edictarea acestora. 33. O atare situaţie a fost avută în vedere de Curtea Constituţională la pronunţarea Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 897 din 10 decembrie 2014, când a reţinut, în esenţă, că, în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a judecătorului, dată de calitatea reclamantului de judecător la curtea de apel, deci la o posibilă instanţă de control judiciar, strămutarea la altă instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel nu este în toate cauzele suficientă pentru a înlătura motivele de bănuială legitimă care au stat la baza măsurii strămutării, ceea ce înseamnă că se poate prezuma că acestea vor exista la orice instanţă judecătorească din circumscripţia aceleiaşi curţi de apel. Având în vedere că motivul de bănuială legitimă evocat nu poate fi înlăturat în temeiul normelor procedurale criticate referitoare la strămutare, Curtea a apreciat că acestea nu îşi ating scopul pentru care au fost edictate, respectiv nu sunt de natură a înlătura îndoielile cu privire la parţialitatea instanţei de judecată (paragrafele 20-22 din decizia menţionată). 34. Curtea a mai reţinut că, datorită circumstanţelor cauzei şi în lipsa unui mecanism procedural alternativ care să permită corectarea normelor legale, se justifică temerile în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă a instanţei care trebuie să judece fondul cauzei în urma admiterii cererii de strămutare. Totodată, Curtea a arătat, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, că, în aprecierea imparţialităţii obiective, aparenţele au un rol deosebit, deoarece, într-o societate democratică, tribunalele trebuie să inspire deplină încredere justiţiabililor (paragraful 25). În fine, Curtea a indicat că legiuitorul este obligat să reconfigureze regulile de competenţă în materia strămutării şi să creeze un mecanism apt să surmonteze deficienţele de aplicare a art. 142 alin. (1) teza întâi şi a art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, eventual prin adaptarea, spre exemplu, a dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură civilă, având în vedere faptul că soluţionarea unor asemenea cereri de strămutare nu poate reveni curţii de apel. Astfel, strămutarea urmează să fie făcută din raza curţii de apel, noţiune cu aceeaşi finalitate şi semnificaţie juridică cu cea „de la curtea de apel“, fiind astfel aplicabilă, mutatis mutandis, în această ipoteză, teza a doua a art. 142 alin. (1) din Codul de procedură civilă (paragraful 26). 35. Legiuitorul nu a intervenit ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 558 din 16 octombrie 2014 nici prin modificarea dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza întâi şi a art. 145 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă, nici prin adaptarea art. 127 din Codul de procedură civilă, astfel încât ipoteza normativă neconstituţională cuprinsă în dispoziţiile legale analizate de Curte prin decizia menţionată a încetat de drept, în timp ce sfera normativă a dispoziţiilor art. 142 alin. (1) teza a doua din Codul de procedură civilă a fost extinsă pentru a se evita un vid legislativ, reglementând, astfel, remediul specific pentru situaţia dată. În această situaţie, cauza urmează a fi strămutată din raza curţii de apel de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la solicitarea părţii interesate. 36. Totuşi, pentru ca principiul egalităţii de arme să fie garantat în mod efectiv, părţilor trebuie să li se asigure acelaşi tratament de la începutul şi până la finalizarea litigiului, acesta trebuind să fie respectat şi în căile de atac. Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a reglementa un cadru legislativ care să asigure imparţialitatea obiectivă a instanţelor încă de la promovarea procesului civil, ca expresie a previzibilităţii derulării acestuia şi a respectării drepturilor procesuale. Pentru situaţii de excepţie, legiuitorul a reglementat remedii specifice, cum ar fi strămutarea, pentru salvgardarea imparţialităţii obiective. În acest fel se poate asigura garantarea unor drepturi concrete şi efective, şi nu a unor drepturi teoretice şi iluzorii. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat, spre exemplu, prin Decizia nr. 665 din 12 iunie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008, sau Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 775 din 24 octombrie 2014, că drepturile constituţionale trebuie să fie reale şi efective, iar nu teoretice şi iluzorii. De asemenea, şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut, spre exemplu, prin Hotărârea din 12 iulie 2001, pronunţată în Cauza Prinţul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei, paragraful 45, că statele membre semnatare ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi-au asumat obligaţii de natură să asigure ca drepturile garantate de Convenţie să fie concrete şi efective, nu teoretice şi iluzorii, măsurile legislative adoptate urmărind apărarea eficientă a drepturilor. 37. Prin asigurarea unui cadru legal previzibil şi nesusceptibil de a naşte îndoieli cu privire la respectarea drepturilor procesuale, părţile nu trebuie să apeleze, pe tot parcursul unui litigiu, la remedii procesuale, ci vor recurge la acestea numai atunci când este necesar. 38. Prin urmare, având în vedere că este fundamental ca într-o societate democratică instanţele să inspire încredere justiţiabililor, Curtea reţine că legiuitorul are obligaţia reglementării cadrului procesual care să garanteze asigurarea imparţialităţii obiective a acestora. Dispoziţiile art. 127 din Codul de procedură civilă se încadrează în regulile instituite de legiuitor în vederea asigurării independenţei obiective a instanţei, fiind capabile să înlăture orice suspiciune de soluţionare cu părtinire a cauzei din pricina calităţii părţilor, stabilind de la debutul procesului civil reperele după care acesta se va desfăşura. 39. Din acest punct de vedere, Curtea constată că, de principiu, competenţa facultativă este o expresie a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi ale art. 124, însă, prin limitarea sferei sale de aplicare la instanţa la care îşi desfăşoară efectiv activitatea reclamantul judecător, nu este aptă să acopere, într-un mod complet, toate situaţiile care pot, în mod rezonabil, apărea în cursul unei judecăţi. De aceea, dispoziţia legală criticată nu îşi atinge scopul pentru care a fost edictată, justiţiabilii fiind nevoiţi să recurgă, în diferite momente ale parcursului cauzei lor, la mijloace procedurale alternative în vederea asigurării egalităţii armelor în soluţionarea cauzei lor în mod echitabil. 40. În desfăşurarea procesului civil, strămutarea trebuie privită ca un mecanism care poate fi invocat în mod excepţional, pentru situaţii neprevăzute la momentul demarării procesului civil, fiind un remediu procesual eficient atunci când regulile generale de competenţă aduc o umbră de îndoială asupra imparţialităţii instanţei. Prin urmare, legiuitorul trebuie să creeze justiţiabililor o previzibilitate a procedurilor judiciare, prin oferirea garanţiilor necesare încă de la debutul procesului civil, întrucât înfăptuirea justiţiei nu se realizează doar prin aplicarea acelor dispoziţii care au înrâurire asupra fondului cauzei şi care determină pronunţarea unei anumite soluţii, ci şi prin aplicarea întregului cadru procedural incident în cauza dedusă judecăţii, care comportă legături evidente cu înfăptuirea actului de justiţie. De altfel, Curtea reţine că viziunea de ansamblu a Codului de procedură civilă urmăreşte acordarea justiţiabililor a accesului la mijloace şi forme procedurale mai simple şi accesibile, în schimb caracterul restrictiv al dispoziţiei legale criticate nu corespunde acestei concepţii. 41. Curtea mai reţine faptul că art. 47 din Codul de procedură francez completat prin art. 3 din Decretul nr. 2017-891 din 6 mai 2017, care a reprezentat sursa de inspiraţie a legiuitorului român la redactarea dispoziţiilor art. 127 din Codul de procedură civilă, prevede că „În cazul în care un magistrat sau un auxiliar al justiţiei este parte dintr-un litigiu ce ţine de competenţa unei instanţe în circumscripţia căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, reclamantul poate sesiza o instanţă situată într-o circumscripţie învecinată. Pârâtul sau părţile la recurs pot solicita trimiterea cauzei la o instanţă aleasă în aceleaşi condiţii. Sub sancţiunea inadmisibilităţii, cererea se prezintă imediat ce autorului acesteia i se aduce la cunoştinţă cauza trimiterii.“ 42. Având în vedere cele de mai sus, Curtea reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale, încălcând principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie, prin limitarea pe care o operează prin sintagma „instanţei la care îşi desfăşoară activitatea“ din cuprinsul lor. 43. În continuare, art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 prevede că, „În caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare“. 44. Faţă de prevederile legale citate rezultă că, în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale cu privire la care a fost sesizată prin încheierea instanţei de judecată. În ipoteza în care admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor cu privire la care a fost sesizată, Curtea îşi poate extinde controlul şi asupra altor dispoziţii din acelaşi act normativ, cu condiţia ca acestea din urmă să nu poată fi disociate de prevederile ce formează obiectul sesizării. 45. Prin urmare, Curtea constată că este necesară extinderea controlului de constituţionalitate şi asupra dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, având în vedere că acest text de lege, care reglementează competenţa facultativă pentru situaţia în care judecătorul este parte pârâtă în litigiu, nu poate fi disociat, sub aspectul determinării instanţei, de norma procesual civilă constatată ca fiind neconstituţională. 46. Drept consecinţă a constatării neconstituţionalităţii sintagmei „de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă se impune constatarea neconstituţionalităţii şi a sintagmei „care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza“ din cuprinsul art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, întrucât, pentru aceleaşi considerente, şi aceasta din urmă este de natură a aduce atingere principiului imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 47. În continuare, Curtea reţine că, prin aplicarea dispoziţiilor art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă doar ipotezei judecătorului care are calitatea de pârât, şi nu şi la ipoteza la care instanţa de judecată ar avea această calitate, dispoziţiile legale nu îşi ating scopul pentru care au fost reglementate. Legiuitorul a prevăzut, în ipoteza alin. (2) al art. 127 din Codul de procedură civilă, că pentru cererea introdusă împotriva unui judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii. Caracterul facultativ rezultă din folosirea verbului „poate“, ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunţa la beneficiul acordat de lege. Dar atunci când decide să uzeze de acest beneficiu, apreciind că nu va avea parte de un proces echitabil judecat de o instanţă imparţială, legea nu îi poate interzice accesul la acest mecanism pe motiv că partea pârâtă este chiar instanţa competentă să îi judece cauza şi nu doar un judecător din cadrul acesteia. Legiuitorul a reglementat acest beneficiu în considerarea calităţii de judecător a părţii pârâte, însă, cu atât mai mult cu cât parte pârâtă este chiar instanţa de judecată, legea ar trebui să acorde dreptul de opţiune părţii reclamante, mai ales că în viziunea legiuitorului exercitarea unei acţiuni de competenţa de soluţionare a instanţei la care acesta îşi desfăşoară activitatea este de natură să nască suspiciuni în privinţa modului de soluţionare a litigiului tocmai de colegii acestuia. 48. În acest context, Curtea reţine că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Prin urmare, puterea judecătorească se circumscrie activităţii instanţelor judecătoreşti desfăşurate de către judecătorii care alcătuiesc aceste instanţe. 49. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea constată că există elemente obiective care conduc în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, întrucât instanţa din care face parte cumulează competenţa jurisdicţională cu calitatea de parte în proces. Curtea reţine că, în urma constatării neconstituţionalităţii sintagmelor menţionate la paragraful 46 al prezentei decizii, noua formulă a textului art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă se bucură în continuare de prezumţia de constituţionalitate, permiţând, în mod rezonabil, calificarea noţiunii de judecător ca fiind una sui generis, aceasta cuprinzând atât judecătorul - stricto sensu, cât şi instanţa de judecată - lato sensu. În aceste condiţii, Curtea reţine că noţiunea de judecător privită stricto sensu din cuprinsul dispoziţiilor legale criticate are un caracter restrictiv şi nu corespunde cerinţelor de imparţialitate obiectivă a instanţelor. 50. Prin urmare, Curtea reţine că dispoziţiile art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în interpretarea restrictivă, încalcă principiul imparţialităţii justiţiei cuprins în art. 124 alin. (2) şi, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituţie. 51. Şi în acest caz, în mod simetric constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă cu privire la conţinutul constituţional al normei menţionate, Curtea îşi extinde controlul, potrivit art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 la art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă sub aspectul sensului constituţional al acestuia. Astfel, Curtea reţine că noţiunea de „judecător“ din cuprinsul art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă îşi găseşte un sens constituţional numai în măsura în care aceasta vizează şi instanţa de judecată, astfel încât competenţa facultativă urmează a se aplica şi în ipoteza în care instanţa de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz. 52. Având în vedere circumstanţele cauzei, Curtea reţine că permiterea cumulului competenţei jurisdicţionale cu calitatea de parte în proces reprezintă un element obiectiv care conduce în mod întemeiat la îndoieli cu privire la imparţialitatea instanţei, contrar art. 21 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) din Constituţie. 53. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numelelegii DECIDE: 1. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Laura Ileana Gal, Florin Dănuţ Ciucaş şi Societatea Bihor Media - S.R.L. din Oradea în Dosarul nr. 17.133/271/2015 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că sintagma „de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea“ din cuprinsul art. 127 alin. (1) din Codul de procedură civilă, precum şi sintagma „care îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să judece cauza“ din cuprinsul art. 127 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale. 2. Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Baroul Vâlcea în Dosarul nr. 30.098/3/2014/a1 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă sunt constituţionale în măsura în care privesc şi instanţa de judecată în calitate de parte reclamantă/pârâtă. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Definitivă şi general obligatorie. Pronunţată în şedinţa din data de 26 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Andreea Costin ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
