Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Mona-Maria │- preşedinte │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Andreea Costin │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de Societatea European Profiles - S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr. 2.371/3/2014* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 264D/2018. 2. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022, cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 24 februarie 2022, când, având în vedere imposibilitatea constituirii cvorumului legal de şedinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 51 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992, a fost amânată pronunţarea pentru data de 17 martie 2022. La această dată, având în vedere cererea de întrerupere a deliberărilor pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi ale art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea a amânat pronunţarea asupra cauzei pentru data de 6 aprilie 2022, când, pentru aceleaşi motive, s-a amânat pronunţarea pentru data de 28 aprilie 2022, respectiv 17 mai 2022, dată la care a fost pronunţată prezenta decizie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 3. Prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.371/3/2014*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii. Excepţia a fost ridicată de Societatea European Profiles - S.A. din Atena, Grecia, într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs prin care s-a solicitat casarea încheierii recurate şi, rejudecând, admiterea excepţiei lipsei procedurii prealabile şi respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea acţiunii ca nefondată. 4. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate, în interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, sunt neconstituţionale, deoarece calea de atac legală este, în temeiul Legii nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, apelul, şi nu recursul. Textul legal criticat trebuie interpretat în sensul că hotărârile pronunţate de tribunale cu privire la răspunderea contractuală în materie de achiziţii publice sunt supuse căii de atac a apelului. O interpretare contrară, asemenea celei oferite de instanţa supremă, ar determina ca prevederi abrogate să ultraactiveze, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil şi încalcă principiul legalităţii şi al securităţii juridice. Interpretarea dată de instanţa supremă încalcă prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi ale Legii nr. 76/2012 şi îl privează pe justiţiabil de un grad de jurisdicţie. 5. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. 6. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 7. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 8. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 9. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă dispoziţiile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 418 din 15 mai 2006, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625 din 20 iulie 2006, cu modificările şi completările ulterioare, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 3 decembrie 2015. 10. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 a fost abrogată prin art. 238 lit. a) din Legea nr. 98/2016 privind achiziţiile publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 23 mai 2016. 11. Prin Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea a stabilit că sintagma „în vigoare“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare. 12. Curtea va reţine ca obiect al excepţiei de neconstituţionalitate dispoziţiile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, care au următorul cuprins: "(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de curtea de apel.(2) Apelul nu suspendă executarea şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.(3) În cazul admiterii apelului, instanţa de apel va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond.“" 13. Prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava şi, în consecinţă, a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006, cu modificările şi completările ulterioare, hotărârea pronunţată de către secţia de contencios administrativ a tribunalului în procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică poate fi atacată numai cu recurs.“ 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta referitoare la calitatea legii, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie şi prin prisma prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţie. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că în jurisprudenţa sa a statuat, de principiu, că o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii (respectiv o hotărâre prealabilă pronunţată pentru dezlegarea unei chestiuni de drept) nu poate constitui eo ipso obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii (Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Însă interpretarea care se poate aduce normei juridice de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin deciziile în care soluţionează recursuri în interesul legii, precum şi prin hotărârile prealabile pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să ţină cont de exigenţa de ordin constituţional cuprinsă în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. 16. În prezenta cauză, se ridică problema dacă, prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a realizat o veritabilă interpretare a textului legal al art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 sub aspectul căii de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă în materia achiziţiilor publice. 17. Astfel, Curtea reţine că prin decizia menţionată, instanţa supremă a stabilit că prevederile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, modificată prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, respectiv Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, aprobată prin Legea nr. 193/2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 28 iunie 2013, reglementează calea de atac a recursului. 18. Prin urmare, Curtea constată că prin această decizie, instanţa supremă, în exercitarea competenţei sale specifice de soluţionare a recursurilor în interesul legii, reglementată de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi transpusă în cadrul legislaţiei infraconstituţionale prin art. 514 din Codul de procedură civilă, a dat dezlegare unei probleme de drept, care nu vizează conţinutul normativ propriu-zis al dispoziţiei legale criticate. 19. În acest sens, Curtea observă că art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, modificată prin Legea nr. 76/2012, prevedea că: "(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu apel, în termen de 5 zile de la comunicare. Apelul se judecă de curtea de apel.(2) Apelul nu suspendă executarea şi se judecă de urgenţă şi cu precădere.(3) În cazul admiterii apelului, instanţa de apel va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond." 20. Art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, prevedea că: "(1) Hotărârea pronunţată în primă instanţă poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 5 zile de la comunicare. Recursul se judecă de Secţia contencios administrativ şi fiscal a curţii de apel.(2) Abrogat.(3) În cazul admiterii recursului, instanţa de recurs, modificând sau casând sentinţa, va rejudeca în toate cazurile litigiul în fond." 21. Legea nr. 193/2013 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, deşi modifică o serie de prevederi din aceasta, nu operează nicio intervenţie asupra art. 287^16. 22. Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că, în ambele variante redacţionale, art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 prevede în mod clar calea de atac ce poate fi exercitată, respectiv apel, sub imperiul modificării aduse prin Legea nr. 76/2012, sau recurs, sub imperiul modificării operate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012. Aşadar, textul legal în discuţie nu ridică probleme de interpretare sub acest aspect, conţinutul său normativ fiind neechivoc în ceea ce priveşte calea de atac, dar şi în ceea ce priveşte soluţia pe care o poate pronunţa instanţa de control judiciar. În acest context, prin hotărârea criticată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a interpretat o problemă de drept generată de omisiunea legiuitorului de a corela dispoziţia legală care stabileşte competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ (tribunale şi curţi de apel) cu calea de atac specifică, dublată de o tehnică legislativă contrară normelor de tehnică legislativă (a se vedea paragraful 21 din Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de instanţa supremă). 23. Or, identificarea textelor de lege în vigoare, incidente întrun anumit domeniu la un moment dat, şi coroborarea acestora în funcţie de aprecierea rangului actului normativ din care norma juridică incidentă face parte, urmate de interpretarea şi aplicarea acestora în cazuri concrete, caracterizate prin împrejurări de fapt proprii, reprezintă operaţiuni ce intră în competenţa judecătorului a quo (a se vedea, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 796 din 27 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 832 din 11 decembrie 2012). În cazul în care nu există un punct de vedere unitar, pentru a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, subiectele prevăzute de art. 514 din Codul de procedură civilă au posibilitatea de a promova un recurs în interesul legii, solicitând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti, ceea ce s-a întâmplat şi în prezenta cauză, având în vedere că unele instanţe judecătoreşti au calificat calea de atac ca fiind recursul, apreciind că dispoziţia vizând calea de atac a apelului din Legea nr. 76/2012 nu a intrat niciodată în vigoare (paragraful 3 din Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015), iar alte instanţe judecătoreşti au considerat calea de atac ca fiind apelul (paragraful 8 din Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015). 24. Aşadar, Curtea reţine că prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015 pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a intervenit asupra textului legal în vederea interpretării lui stricto sensu şi a stabilirii, în concret, a unui anumit sens în funcţie de anumite situaţii şi soluţii jurisprudenţiale diferite, ci a identificat şi stabilit care dintre formele acestuia este în vigoare, ţinând cont de succesiunea în timp a momentelor intrării în vigoare a actelor modificatoare (în acelaşi sens sunt Decizia nr. 212 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 21 iunie 2013, Decizia nr. 466 din 14 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 16 ianuarie 2014, sau Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 24 ianuarie 2014, prin care Curtea a analizat situaţia în care decizia instanţei supreme nu conţine indicaţii de interpretare cu caracter normativ, ci constituie o soluţie jurisprudenţială obligatorie pentru instanţele judecătoreşti prin care se face aplicarea legii speciale, în virtutea principiului specialia generalibus derogant). Aşadar, prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a analizat succesiunea în timp a unor acte normative pentru a stabili calea de atac ce poate fi formulată în litigiile din materia achiziţiilor publice. 25. În acest context, Curtea constată că în prezenta cauză nu se critică faptul că unui anumit text legal i s-a impus un sens contrar Legii fundamentale, ci este criticată însăşi dezlegarea dată problemelor de drept judecate prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, aspect sub care excepţia de neconstituţionalitate apare ca fiind inadmisibilă, întrucât o hotărâre judecătorească, fie ea pronunţată chiar de instanţa supremă pentru dezlegarea unor probleme de drept, nu intră în sfera actelor sau dispoziţiilor normative susceptibile de control constituţional. 26. Referitor la instituţia juridică a recursului în interesul legii, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa menţionată, că aceasta contribuie la asigurarea respectării principiului securităţii juridice şi a preeminenţei dreptului, în vederea înfăptuirii unei justiţii unice, imparţiale şi egalitare, în acord cu prevederile art. 124 alin. (2) din Constituţie. 27. În acest sens, în scopul asigurării unei jurisprudenţe unitare, rolul instanţei supreme în cadrul sistemului judiciar naţional este unul esenţial, acesta fiind subliniat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Hotărârea din 6 decembrie 2007, pronunţată în Cauza Beian împotriva României (nr. 1), paragraful 37, prin care s-a statuat că, deşi divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială, rolul unei instanţe supreme este să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă. 28. Reglementat prin art. 514 şi următoarele din noul Cod de procedură civilă, recursul în interesul legii este acel mijloc procesual prin care se urmăreşte realizarea unei jurisprudenţe unitare atunci când se constată că, prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, respectiv definitive - în sistemul noului Cod de procedură civilă -, s-au dat dezlegări diferite aceleiaşi chestiuni/probleme de drept. Cu alte cuvinte, scopul recursului în interesul legii este acela de a înlătura o practică neunitară a instanţelor judecătoreşti, prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei decizii prin care dezlegarea dată chestiunilor/problemelor de drept judecate devine obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I. 29. Cu privire la activitatea de interpretare a legii, realizată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu prilejul soluţionării unui recurs în interesul legii, Curtea a reţinut că, în acest caz, instanţa supremă desfăşoară o activitate care este parte integrantă a procesului de aplicare a dreptului, iar în ceea ce priveşte sensul interpretării cazuale, realizate de instanţele de judecată sau de autorităţile administrative în procesul aplicării dreptului, s-a arătat că, în cadrul acesteia, organul de interpretare este ţinut să clarifice cu toată precizia sensul normei juridice şi să stabilească compatibilitatea acesteia în raport cu o anumită situaţie de fapt (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 491 din 21 noiembrie 2013, precitată). 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, excepţie ridicată de Societatea European Profiles - S.A. din Atena, Grecia, în Dosarul nr. 2.371/3/2014* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2022. PREŞEDINTE pentru prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Andreea Costin OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu soluţia adoptată - cu majoritate de voturi - prin Decizia nr. 290 din 17 mai 2022, considerăm că excepţia de neconstituţionalitate trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, pentru argumentele ce urmează a fi expuse. Curtea Constituţională este competentă să verifice constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretările consacrate prin recursurile în interesul legii, exercitându-şi astfel rolul său constituţional de a veghea ca un text legal să nu se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală. Raportând considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii nr. 20 din 5 octombrie 2015 la normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative reglementate prin Legea nr. 24/2000, Curtea trebuia să constate că prin interpretarea dată nu a fost respectată competenţa de legiferare a Parlamentului prevăzută de art. 61 din Constituţie, iar instanţa supremă nu s-a încadrat în limitele competenţei sale constituţionale, de interpretare şi aplicare unitară a legii, prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie. Astfel, analizând succesiunea în timp a adoptării actelor normative se observă că la data de 30 mai 2012 a fost publicată Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, act normativ care urma să intre în vigoare odată cu Codul de procedură civilă, respectiv la data de 1 septembrie 2012. Prin titlul IV al Legii nr. 76/2012 au fost modificate şi completate o serie de legi speciale, printre care şi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel încât prin art. 61 pct. 4 al legii a fost modificat art. 287^16 din ordonanţa de urgenţă în sensul stabilirii căii de atac a apelului în litigiile din materia achiziţiilor publice. Legea nr. 76/2012 nu a modificat, însă, şi instanţa competentă să judece în primă instanţă litigiile în materia achiziţiilor publice, întrucât art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 prevedea, la acea dată, că litigiile la care face referire se soluţionează de către secţia comercială a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante. Prin urmare, soluţia normativă referitoare la calea de atac se corobora cu dispoziţia din actul modificat referitoare la instanţa competentă să soluţioneze în primă instanţă. La 6 luni de la publicarea Legii nr. 76/2012, dar anterior intrării în vigoare a acesteia, a fost publicată, la 10 decembrie 2012, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 decembrie 2012, ordonanţă de urgenţă care a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2013. Prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 a fost modificat art. 286 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 în sensul stabilirii competenţei secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante de a soluţiona procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică, iar prin art. I pct. 71 a modificat art. 287^16 în sensul stabilirii recursului ca fiind calea de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor tribunalului. Ulterior, la data de 15 februarie 2013, a intrat în vigoare Legea nr. 76/2012, care, astfel cum am arătat mai sus, a modificat art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 în sensul că apelul este cale de atac ce poate fi formulată împotriva hotărârilor pronunţate de instanţa competentă să soluţioneze litigiile prevăzute la art. 286 din aceeaşi ordonanţă de urgenţă. În concluzie, în perioada 1 ianuarie 2013 - 15 februarie 2013 şi-au produs efectele prevederile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, atât sub aspectul instanţei competente să soluţioneze litigiile în materia achiziţiilor publice - secţia de contencios administrativ a instanţei judecătoreşti, cât şi al căii de atac ce poate fi formulată în aceste litigii - recursul. Însă, după această dată, odată cu Legea nr. 76/2012 a intrat în vigoare şi modificarea dispoziţiilor art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, în sensul stabilirii căii de atac a apelului în litigiile din materia achiziţiilor publice. Prin urmare, începând cu data de 15 februarie 2013, dispoziţiile modificatoare cuprinse în Legea nr. 76/2012 au fost integrate în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, întrucât de la data intrării în vigoare a actului modificator, prevederile sale se integrează în actul modificat şi iau locul dispoziţiilor normative din actul de bază supus modificării. Aşadar, având în vedere că actul modificat şi actul modificator nu au o existenţă separată, art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012 a modificat art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum acesta a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012. Ca atare, începând cu 15 februarie 2013, calea de atac ce poate fi formulată este apelul şi nu recursul. Ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2013, care a fost publicată la data de 28 iunie 2013 şi a intrat în vigoare, la 3 zile de la publicare, respectiv la 1 iulie 2013. Astfel, la aproximativ 5 luni de la intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, Legea nr. 193/2013 a aprobat şi a adus o serie de modificări Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, însă nu a prevăzut nicio modificare referitoare la instanţa competentă sau la calea de atac din materia analizată. Dispoziţiile modificatoare au fost introduse în proiectul legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională. În dreptul pct. 74 (cu privire la art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 referitor la competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului) şi al pct. 77 (cu privire la art. I pct. 71 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 referitor la calea de atac a recursului) din Raportul comun înlocuitor asupra proiectului de lege al Comisiei pentru industrii şi servicii şi al Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor a fost trecută menţiunea „Nemodificat“ . Or, omiţând faptul că în vigoare este art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012, prin care se stabilea calea de atac a apelului, legiuitorul, prin adoptarea Legii nr. 193/2013, a creat falsa impresie că în fondul activ al legislaţiei este art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, care stabilea calea de atac a recursului. În realitate, astfel cum am menţionat, de la data intrării în vigoare a actului modificator, prevederile sale se integrează în actul modificat şi iau locul dispoziţiilor normative din actul de bază supus modificării. O reintroducere în fondul activ al legislaţiei putea avea loc doar prin manifestarea expresă a legiuitorului. Aprobarea prin lege a unei ordonanţe de urgenţă nu repune în vigoare in corpore prevederile acesteia, ci trebuie să ţină cont de realitatea normativă existentă la momentul adoptării actului de aprobare. În concluzie, prin adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 şi a Legii de aprobare nr. 193/2013, legiuitorul şi-a materializat intenţia de a modifica instanţa competentă, însă, referitor la calea de atac ce poate fi exercitată în litigiile din materia achiziţiilor publice, a ignorat faptul că, încă din 30 mai 2012, în Monitorul Oficial era publicată Legea nr. 76/2012 care prevedea o soluţie legislativă contrară, şi care urma să intre în vigoare, iniţial, la 1 februarie 2013, şi ulterior, la 15 februarie 2013. Deşi avea toate premisele cunoaşterii existenţei unei reglementări contrare, legiuitorul nu a procedat la abrogarea acesteia, prin utilizarea mecanismului prevăzut de art. 58 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 potrivit căruia „în situaţii temeinic justificate, prin excepţie de la prevederile alin. (1), actele normative de importanţă şi complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea emitentă şi în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ.“ Nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, la 15 februarie 2013, legiuitorul nu a intervenit să corecteze această inadvertenţă legislativă, deşi avea obligaţia să prevadă norme prin care, potrivit art. 16 din Legea nr. 24/2000, să asigure asanarea legislaţiei. În continuare, referitor la instanţa competentă să soluţioneze litigiile din materia achiziţiilor publice, în privinţa art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, nu devin incidente dispoziţiile art. 83 lit. k) din Legea nr. 76/2012 potrivit căruia „La data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă se abrogă: [...] k) orice alte dispoziţii contrare, chiar dacă sunt cuprinse în legi speciale.“ La momentul adoptării sale Legea nr. 76/2012 a modificat art. 286 alin. (2) însă nu a modificat alin. (1) al acestui articol din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2016, astfel încât acesta stabilea competenţa de soluţionare în favoarea secţiei comerciale a tribunalului. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2012, a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 care prin art. I pct. 68 a modificat art. 286 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 şi stabilit competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante de a soluţiona procesele şi cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum şi cele privind executarea, nulitatea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractelor de achiziţie publică. Or, potrivit art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 „În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.“ Deşi Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 nu exista în realitatea juridică la data elaborării, adoptării şi publicării Legii nr. 76/2012, până la intrarea în vigoare a acesteia din urmă legiuitorul avea posibilitatea identificării normei contrare şi să o abroge explicit prin mecanismul art. 58 din Legea nr. 24/2000. Nu se poate accepta ideea abrogării implicite a art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012 prin care a fost stabilită instanţa competentă, întrucât legiuitorul trebuia să transforme această abrogare implicită într-una expresă având în vedere că art. 67 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 prevede că „în cadrul atribuţiilor sale Consiliul Legislativ are obligaţia să identifice toate dispoziţiile legale care au suferit evenimentele legislative implicite şi să propună Parlamentului şi, respectiv, Guvernului măsurile necesare de modificare, completare sau abrogare expresă a acestora.“ Mai mult, potrivit art. 67 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 „evenimentele legislative implicite nu sunt recunoscute în cazul actelor normative speciale ale căror dispoziţii nu pot fi socotite modificate, completate sau abrogate nici prin reglementarea generală a materiei, decât dacă acest lucru este exprimat expres.“ Prin urmare, din acest joc al normelor legale şi din cauza pasivităţii legiuitorului în armonizarea legislaţiei rezultă că în fondul activ al legislaţiei se aflau art. 286 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 68 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, aprobată cu modificări prin Legea nr. 193/2013 şi art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin art. 61 pct. 4 din Legea nr. 76/2012. Potrivit acestor norme legale instanţa competentă să soluţioneze litigiile în materia achiziţiilor publice este secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, iar calea de atac ce poate fi exercitată este apelul. Contrar concluziei de mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a considerat că în realitatea juridică există în vigoare două texte care reglementează diferit calea de atac, prin care s-a creat un paralelism legislativ (paragraful 35 din Decizia nr. 20/2015) şi a urmărit identificarea unei modalităţi de rezolvare a antinomiei juridice (paragraful 36 din Decizia nr. 20/2015). Aşadar, ca urmare a raţionamentului expus pe larg în considerentele Deciziei nr. 20 din 5 octombrie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 77/2012, aprobată prin Legea nr. 193/2013 este în fondul activ al legislaţiei (paragraful 39) şi a stabilit că recursul este calea de atac ce poate fi exercitată. Or, în realitate, prin această interpretare instanţa supremă a modificat soluţia legislativă a normei legale în vigoare prin repunerea în vigoare a unui text legal anterior care şi-a pierdut definitiv existenţa de sine stătătoare. Acest procedeu este de resortul legiuitorului care are competenţă exclusivă în reglementarea normelor de procedură şi implică intervenţia expresă a acestuia în modificarea normei legale prin reglementarea unei noi soluţii legislative. Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii şi-a depăşit competenţa de interpretare prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie şi a intervenit în competenţa de legiferare a Parlamentului prevăzută de art. 126 alin. (2) din Constituţia, consecinţa fiind înfrângerea principiului separaţiei puterilor în stat prevăzut de art. 1 alin. (4) din Constituţie. Demersul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a corecta, pe calea recursului în interesul legii, vicii de tehnică legislativă care au afectat procedura modificării unor acte normative, şi de a repune în vigoare acte care îşi încetaseră aplicarea contravine dispoziţiilor constituţionale. Aşadar, interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este neconstituţională. În continuare, Curtea trebuia să stabilească dacă conţinutul normativ al textului criticat, în forma avută după eliminarea interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, este conform dispoziţiilor Constituţiei, având în vedere că există o neconcordanţă între competenţa materială a primei instanţe şi calea de atac ce poate fi exercitată împotriva hotărârilor pronunţate de aceasta. Raţiunea pentru care legiuitorul a prevăzut calea de atac a apelului în materia achiziţiilor publice a fost aceea că competenţa de soluţionare a acestor litigii, la data adoptării Legii nr. 76/2012, era atribuită instanţelor comerciale, iar nu celor de contencios administrativ, pentru care recursul este calea de atac unică. Astfel, la 15 februarie 2013, ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, s-a ajuns în situaţia ca secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale instanţelor judecătoreşti să judece apelurile formulate împotriva hotărârilor pronunţate în prima instanţă, cale de atac care este străină materiei contenciosului administrativ. Prin urmare, având în vedere că există o necorelare între instanţa competentă să judece potrivit regulilor de contencios administrativ şi folosirea căii de atac a apelului care vizează alte domenii, dispoziţiile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 în redactarea avută după îndepărtarea interpretării date prin Decizia pronunţată în soluţionarea recursului în interesul Legii nr. 20/2015 sunt neconstituţionale fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate circumscrise contextului normativ existent în perioada de activitate a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 (2013-2016), contrare principiului securităţii raporturilor juridice prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituţie. În consecinţă, Curtea trebuia să admită excepţia de neconstituţionalitate şi să constate că: - Dispoziţiile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, în interpretarea dată prin Decizia nr. 20 din 5 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii este neconstituţională. – Dispoziţiile art. 287^16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 76/2012, sunt neconstituţionale. Judecător, prof. univ. dr. Mona-Maria Pivniceru Judecător, Gheorghe Stan
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
