Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Dana-Cristina Bunea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ion Liţoiu în Dosarul nr. 310/90/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 27D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, invocând, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume deciziile nr. 692 din 8 noiembrie 2018 şi nr. 274 din 23 aprilie 2019. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 6 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 310/90/2015, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ion Liţoiu cu ocazia soluţionării apelului formulat într-o cauză penală. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală încalcă egalitatea în drepturi, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel este obligată să readministreze declaraţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia numai în situaţia în care prima instanţă a dispus achitarea inculpatului. În cazul în care instanţa de fond pronunţă, în cauza dedusă judecăţii, o altă soluţie decât achitarea, instanţa de control judiciar nu are obligaţia de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia şi, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel poate aprecia asupra necesităţii readministrării probelor administrate la prima instanţă şi a administrării de probe noi. Autorul excepţiei consideră că soluţia legislativă criticată creează discriminare între inculpaţii care au fost achitaţi de instanţa de fond şi inculpaţii cu privire la care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. Susţine că această diferenţiere de tratament juridic nu are o justificare raţională, nu corespunde unui scop legitim şi nu respectă criteriile principiului proporţionalităţii. Prin urmare, dispoziţiile de lege criticate instituie o discriminare, încălcând dreptul fundamental la egalitate în faţa legii. Totodată, consideră că textul de lege criticat creează o diferenţă nejustificată de tratament juridic între părţile aceluiaşi proces penal în funcţie de criteriul soluţiei pronunţate de prima instanţă. Susţine, totodată, că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală înlătură dreptul instanţei de a-şi forma propria convingere asupra necesităţii readministrării probelor, deoarece instituie o prezumţie absolută, în sensul că în apel readministrarea declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare este întotdeauna şi necondiţionat necesară pentru justa soluţionare a cauzei de către instanţa de apel. Consideră că soluţia legislativă criticată aduce atingere şi principiului efectului devolutiv al apelului, care ar trebui aplicat indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de fond. 6. Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este fondată, deoarece dispoziţiile de lege criticate instituie o diferenţă de tratament juridic în soluţionarea apelului în raport cu soluţia pronunţată de prima instanţă, în sensul că instanţa de control judiciar, în cazul unei soluţii de achitare, este obligată să readministreze declaraţiile avute în vedere de prima instanţă, pe când, în ipoteza altor soluţii pronunţate de prima instanţă, instanţa de apel poate să aprecieze asupra necesităţii şi oportunităţii administrării unor astfel de probe. Subliniază şi faptul că, în ipoteza pronunţării unei soluţii de achitare favorabile inculpatului, de regulă apelul este declarat de parchet şi, în consecinţă, reglementarea cuprinsă în prevederile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală instituie o obligaţie a instanţei care poate fi favorabilă susţinerii apelului parchetului. Consideră că legiuitorul, prin soluţia legislativă prevăzută de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, instituie o diferenţă de tratament juridic prin excluderea posibilităţii instanţei de control judiciar de a aprecia în mod liber asupra administrării probelor în ipoteza în care soluţia instanţei de fond este de achitare. Această diferenţă de tratament juridic este de natură să creeze un dezechilibru între inculpat şi parchet, acesta din urmă având întotdeauna beneficiul administrării necondiţionate a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a bazat soluţia de achitare. Apreciază că o astfel de diferenţă de tratament juridic nu are o justificare raţională, în raport cu jurisprudenţa în materie a Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu corespunde unui scop legitim, nu respectă cerinţele principiului proporţionalităţii şi constituie un tratament juridic discriminatoriu în funcţie de criteriul soluţiei pronunţate de prima instanţă, criteriu care nu poate fi considerat legitim pentru a crea o astfel de diferenţiere între părţile procesului penal în ceea ce priveşte administrarea probelor. Consideră că dreptul la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie, reprezintă un aspect particular al principiului constituţional al egalităţii - consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală - şi implică, printre altele, o identitate de tratament juridic - în ceea ce priveşte administrarea probelor - pentru părţile implicate în cauza dedusă judecăţii, inclusiv întro cauză penală. Nu sunt admisibile diferenţieri în această privinţă în funcţie de natura soluţiei pronunţate de prima instanţă, deoarece, în caz contrar, se realizează o discriminare inadmisibilă din punct de vedere constituţional şi se îngrădeşte dreptul instanţei de a aprecia liber - în raport cu particularităţile cauzei şi cu legea aplicabilă - asupra readministrării probelor în procedura de control judiciar. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru aşi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, modificate prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Din motivarea excepţiei reiese însă că aceasta priveşte numai dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra acestui text de lege, care are următorul cuprins: „Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă si-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;“. 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în drepturi în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, precum şi a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici identice. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, reţinând că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut că instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. Curtea a observat că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative. 13. Prin decizia anterior citată, Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40). 14. În acest context, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus citată, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Curtea Constituţională a observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. 15. Prin aceeaşi decizie mai sus menţionată, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. 16. Prin urmare, Curtea a reţinut că instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 17. Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus citată, Curtea Constituţională a concluzionat că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). 18. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, şi Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019. 19. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ion Liţoiu în Dosarul nr. 310/90/2015 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 19 ianuarie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
