Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.574/1/2019
┌────────────┬─────────────────────────┐
│ │- vicepreşedintele │
│Ilie Iulian │Înaltei Curţi de Casaţie │
│Dragomir │şi Justiţie, preşedintele│
│ │completului │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Daniel │- preşedintele Secţiei │
│Grădinaru │penale │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Laura │- preşedintele Secţiei I │
│Mihaela │civile │
│Ivanovici │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a │
│Voicheci │II-a civile │
├────────────┼─────────────────────────┤
│ │- preşedintele delegat al│
│Ionel Barbă │Secţiei de contencios │
│ │administrativ şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Geanina │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Arghir │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Valentin │- judecător la Secţia │
│Horia Şelaru│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Anca │- judecător la Secţia │
│Mădălina │penală │
│Alexandrescu│ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Daniela │penală │
│Encean │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Sorin Alin │- judecător la Secţia │
│Nicolescu │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ioana Alina │- judecător la Secţia │
│Ilie │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona │- judecător la Secţia │
│Cristina │penală │
│Neniţă │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ştefan │- judecător la Secţia │
│Pistol │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia │
│Sorina │penală │
│Popescu │ │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai │- judecător la Secţia │
│Matei │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Francisca │- judecător la Secţia │
│Maria Vasile│penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Oana Burnel │- judecător la Secţia │
│ │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Marius Dan │- judecător la Secţia │
│Foitoş │penală │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor│civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Mirela │- judecător la Secţia a │
│Poliţeanu │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Rodica │- judecător la Secţia a │
│Zaharia │II-a civilă │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Elena │- judecător la Secţia de │
│Mădălina │contencios administrativ │
│Grecu │şi fiscal │
├────────────┼─────────────────────────┤
│Claudia │- judecător la Secţia de │
│Marcela │contencios administrativ │
│Canacheu │şi fiscal │
└────────────┴─────────────────────────┘
Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, ce face obiectul Dosarului nr. 1.574/1/2019, este legal constituit conform prevederilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală şi conform art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Şedinţa este prezidată de către vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir. La şedinţa de judecată participă doamna Marinela Mincă, procuror şef al Serviciului judiciar penal - Secţia judiciară a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Totodată, la şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Elena Larisa Pavel, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 1.574/1/2019 aflat pe rolul Completului pentru soluţionarea recursului în interesul legii, precum şi cu privire la faptul că judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală, domnul judecător Nicolescu Alin Sorin - judecător la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, raportul întocmit fiind depus la dosar şi comunicat membrilor completului. A mai învederat că la dosar au fost depuse hotărâri relevante în materie pronunţate de instanţele judecătoreşti, punctul de vedere al Direcţiei legislaţie din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al Ministerului Public, punctele de vedere ale curţilor de apel şi instanţelor arondate, precum şi punctele de vedere ale specialiştilor consultaţi. După prezentarea referatului cauzei, preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedinte al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a acordat cuvântul doamnei procuror în susţinerea recursului în interesul legii. Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, doamna procuror Marinela Mincă, a susţinut că prezentul recurs în interesul legii vizează posibilitatea aplicării pedepselor accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. Astfel, reprezentantul Ministerului Public a arătat că s-au evidenţiat două orientări, respectiv, într-o primă orientare s-a apreciat că, în cazul în care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii, dacă s-a aplicat pedeapsa complementară, se aplică şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi, iar într-o a doua orientare s-a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii este nelegală în cazul condamnării la pedeapsa amenzii penale, având în vedere prevederile art. 65 alin. (3) din Codul penal, cea din urmă fiind şi opinia Ministerului Public. În dezvoltarea acestei opinii, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, din economia dispoziţiilor legale privind pedepsele, în special art. 54 şi 65-68 din Codul penal, rezultă că pedeapsa accesorie este incidentă numai în măsura în care pedeapsa principală este una privativă de libertate. Ca regulă, procurorul a susţinut că, atunci când pedeapsa principală este însoţită şi de pedeapsa complementară, se va aplica şi pedeapsa accesorie. Însă în ipoteza condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu vor fi aplicate pedepse complementare, ci vor fi aplicate pedepse accesorii, iar în ipoteza pedepsei amenzii sunt aplicate pedepse complementare, nu şi pedepse accesorii. Astfel, reprezentantul Ministerului Public a arătat că, în măsura în care instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa principală a amenzii, chiar dacă va stabili şi va aplica pedeapsa complementară, nu va putea, în mod legal, stabili şi, cu atât mai mult, aplica şi pedeapsa accesorie, întrucât pedeapsa principală nu este una privativă de libertate (închisoare sau detenţiune pe viaţă). Mai mult, executarea pedepsei accesorii este şi imposibilă, întrucât aceasta nu poate avea loc în perioada cuprinsă între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi momentul executării pedepsei principale, pentru că, pe această durată, se execută pedeapsa complementară. Pentru ipoteza în care pedeapsa principală a amenzii va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii, ipoteză în considerarea căreia unele instanţe au apreciat că pot dispune, pe lângă pedeapsa principală a amenzii, însoţită de pedeapsa complementară, şi pedeapsa accesorie, parchetul a apreciat că, în măsura în care instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa principală a amenzii, precum şi pedeapsa complementară, în ipoteza înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, se configurează două situaţii, respectiv de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea, condamnatul va executa pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi conform art. 68 alin. (1) lit. a) din Codul penal coroborat cu art. 63 din Codul penal, pe de-o parte, iar în situaţia când pe parcursul executării pedepsei închisorii care a înlocuit pedeapsa amenzii persoana condamnată nu este supusă niciunei interdicţii nici ca pedeapsă complementară, nici ca pedeapsă accesorie, însă, după executarea pedepsei închisorii care a înlocuit pedeapsa amenzii, condamnatul va executa partea din durata pedepsei complementare rămasă neexecutată la data înlocuirii, aşa cum prevede expres art. 68 alin. (3) din Codul penal. O astfel de situaţie în care persoana condamnată nu este supusă niciunei interdicţii pe durata executării pedepsei închisorii care a înlocuit amenda, dar este supusă acestora după executarea pedepsei închisorii care a înlocuit amenda nu va apărea, întrucât instanţa care va dispune înlocuirea pedepsei amenzii şi care este însoţită şi de pedeapsa complementară va aplica, odată cu înlocuirea, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor interzise ca pedeapsă complementară, pe durata executării pedepsei închisorii care a înlocuit amenda. Astfel, parchetul a apreciat că o astfel de soluţie este legală, neaducând nicio atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive prin care s-a dispus pedeapsa amenzii şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, fiind o consecinţă ope legis căreia instanţa care o dispune trebuie să îi dea curs. În raport cu aceste susţineri, reprezentantul Ministerului Public a solicitat să se constate că problema de drept supusă dezbaterii a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să se stabilească modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale anterior enunţate. Preşedintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, după ce a acordat posibilitatea membrilor completului să adreseze întrebări reprezentantului Ministerului Public, constatând că nu sunt chestiuni ori întrebări de formulat din partea acestora, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: 1. Problema de drept care a generat practica neunitară Prin Sesizarea nr. 1.650/584/III-5/2019 din data de 5 iunie 2019 privind recursul în interesul legii promovat de către Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu nr. 1.574/1/2019, s-a arătat că în practica judiciară naţională nu există un punct de vedere unitar cu privire la următoarea problemă de drept: „dacă este posibilă aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii.“ 2. Examenul jurisprudenţial În urma verificării jurisprudenţei la nivel naţional s-a constatat că se evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al problematicii supuse discuţiei: Într-o primă orientare, s-a apreciat că, în cazul în care s-a dispus condamnarea inculpatului la pedeapsa amenzii, dacă s-a aplicat pedeapsa complementară, se aplică şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea aceloraşi drepturi. Astfel, s-a arătat că instanţele au aplicat inculpaţilor, în baza art. 65 alin. (1) din Codul penal, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) din acelaşi cod. Totodată, instanţele au pus în vedere inculpaţilor prevederile art. 63 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei amenzii atrage înlocuirea zilelor-amendă neexecutate cu un număr corespunzător de zile de închisoare, şi dispoziţiile art. 64 alin. (1) din Codul penal, potrivit cărora neexecutarea pedepsei amenzii în tot sau în parte din motive neimputabile acestora duce la înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. În majoritatea hotărârilor analizate instanţele de judecată nu au motivat aplicarea pedepsei accesorii, doar într-o singură hotărâre judecătorească instanţa a argumentat în sensul că „aplicarea pedepsei accesorii este necesară atât din perspectiva dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul penal, cât şi în raport de eventuala situaţie în care pedeapsa principală devine executabilă“. S-a apreciat că, în conformitate cu art. 65 alin. (3) din Codul penal, deşi pedeapsa accesorie a interzicerii unor drepturi însoţeşte pedeapsa privativă de libertate, totuşi este necesară menţionarea pedepsei accesorii alături de cea complementară în situaţia în care pedeapsa principală devine executabilă, în scopul preîntâmpinării oricărei controverse. Concluzia instanţei a fost că pedeapsa accesorie trebuie aplicată ori de câte ori instanţa a considerat necesară aplicarea pedepsei complementare, chiar dacă aceasta a însoţit pedeapsa amenzii, şi, de asemenea, trebuie să aibă acelaşi conţinut cu cea din urmă. În acest sens s-a reţinut că „împrejurarea că, în conformitate cu art. 68 alin. (1) lit. a) din Codul penal, executarea pedepsei complementare care însoţeşte pedeapsa amenzii se realizează începând cu data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare nu exclude aplicarea pedepsei accesorii corespunzătoare, care nu este împiedicată nici de prevederile art. 65 alin. (3) din Codul penal referitoare la executarea acesteia, care se realizează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată“. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, s-a apreciat că aplicarea pedepsei accesorii este nelegală în cazul condamnării la pedeapsa amenzii penale, având în vedere prevederile art. 65 alin. (3) din Codul penal, aşa încât instanţele de judecată nu au aplicat inculpaţilor şi pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi prevăzute de art. 66 alin. (1) din Codul penal. De asemenea, ca şi în cazul primei orientări jurisprudenţiale, instanţa a pus în vedere inculpaţilor prevederile art. 63 din Codul penal referitoare la înlocuirea pedepsei amenzii, în caz de neexecutare cu rea-credinţă a acesteia, cu pedeapsa închisorii. În majoritatea hotărârilor analizate instanţele de judecată nu au motivat de ce nu s-a aplicat pedeapsa accesorie. Există însă hotărâri izolate în care instanţa de judecată a considerat că aplicarea pedepsei accesorii a interzicerii unor drepturi alături de pedeapsa amenzii nu este posibilă întrucât această pedeapsă accesorie se aplică doar pe lângă pedepsele cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. 3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu au fost identificate decizii relevante în problema de drept analizată. 4. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului Decizii care tratează problema de drept analizată, însă nu într-o manieră care să aibă legătură directă cu obiectul sesizării, au fost identificate în Cauza Cumpănă şi Mazăre împotriva României şi Cauza Sabou şi Pîrcălab contra României. 5. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Din perspectiva deciziilor obligatorii, menite să asigure unificarea practicii judiciare, nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi nici decizii de speţă în materie. 6. Dispoziţii legale aplicabile Codul penal Categoriile pedepselor "Art. 54 Pedeapsa accesorie "Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate." Art. 63 Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii "(1) Dacă persoana condamnată, cu rea-credinţă, nu execută pedeapsa amenzii, în tot sau în parte, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare.(2) Dacă amenda neexecutată a însoţit pedeapsa închisorii, numărul zilelor-amendă neexecutate se înlocuieşte cu un număr corespunzător de zile cu închisoare, care se adaugă la pedeapsa închisorii, pedeapsa astfel rezultată fiind considerată o singură pedeapsă.(3) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, în condiţiile alin. (1) şi alin. (2), unei zile-amendă îi corespunde o zi de închisoare."" Pedeapsa accesorie "Art. 65 Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a interzicerii exercitării unor drepturi "(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o), a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.(2) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având conţinutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată."" Pedepsele complementare "Art. 66 Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi "(1) Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi constă în interzicerea exercitării, pe o perioadă de la unu la 5 ani, a unuia sau mai multora dintre următoarele drepturi: a) dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; b) dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat; (...) d) dreptul de a alege; e) drepturile părinteşti; f) dreptul de a fi tutore sau curator; g) dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii; h) dreptul de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanţă; j) dreptul de a părăsi teritoriul României; k) dreptul de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept public; l) dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă; m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă; n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de acestea; o) dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată.(2) Când legea prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, instanţa dispune interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b).(3) Interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în alin. (1) lit. a) şi lit. b) se dispune cumulativ.(4) Pedeapsa prevăzută în alin. (1) lit. c) nu se va dispune atunci când există motive întemeiate de a crede că viaţa persoanei expulzate este pusă în pericol ori că persoana va fi supusă la tortură sau alte tratamente inumane ori degradante în statul în care urmează a fi expulzată.(5) Când dispune interzicerea unuia dintre drepturile prevăzute în alin. (1) lit. n) şi lit. o), instanţa individualizează în concret conţinutul acestei pedepse, ţinând seama de împrejurările cauzei."" 7. Punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost în sensul că din economia dispoziţiilor legale privind pedepsele, în special art. 54 şi 65-68 din Codul penal, rezultă că pedeapsa accesorie este incidentă numai în măsura în care pedeapsa principală este una privativă de libertate. De asemenea, ca regulă, când pedeapsa principală este însoţită şi de pedeapsa complementară, se va aplica şi pedeapsa accesorie. Însă parchetul a opinat că această regulă cunoaşte şi două excepţii, respectiv prima excepţie este configurată de ipoteza condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, caz în care nu vor fi aplicate pedepse complementare, însă vor fi aplicate pedepse accesorii, cu referire la art. 65 alin. (2) şi art. 2 din Codul penal, iar a doua excepţie este reprezentată de ipoteza pedepsei amenzii, caz în care sunt aplicate pedepsele complementare, dar nu şi pedepse accesorii, cu referire la art. 54, art. 65 alin. (3) din Codul penal, art. 404 alin. (5) din Codul de procedură penală. În consecinţă, în măsura în care instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa principală a amenzii, chiar dacă va stabili şi va aplica pedeapsa complementară, nu va putea, în mod legal, stabili şi, cu atât mai mult aplica, şi pedeapsa accesorie. Aceasta, întrucât, aşa cum s-a precizat, pedeapsa principală nu este una privativă de libertate (închisoare sau detenţiune pe viaţă). Mai mult, executarea pedepsei accesorii este şi imposibilă, întrucât aceasta nu poate avea loc în perioada cuprinsă între momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la momentul executării pedepsei principale pentru că, pe această durată, se execută pedeapsa complementară, aşa cum prevăd expres dispoziţiile art. 68 alin. (1) lit. a) din Codul penal. Pentru ipoteza în care pedeapsa principală a amenzii va fi înlocuită cu pedeapsa închisorii, ipoteză în considerarea căreia unele instanţe au apreciat că pot dispune, pe lângă pedeapsa principală a amenzii, însoţită de pedeapsa complementară, şi pedeapsa accesorie, s-a apreciat că, în măsura în care instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa principală a amenzii, precum şi pedeapsa complementară, în ipoteza înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, se configurează următoarea situaţie: - de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii şi până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus înlocuirea, conform art. 63 din Codul penal, condamnatul va executa pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi [art. 68 alin. (1) lit. a) din Codul penal coroborat cu art. 63 din Codul penal]; – pe parcursul executării pedepsei închisorii care a înlocuit pedeapsa amenzii pare că persoana condamnată nu este supusă niciunei interdicţii/decăderi, nici ca pedeapsă complementară, nici ca pedeapsă accesorie; – însă, după executarea pedepsei închisorii care a înlocuit pedeapsa amenzii, condamnatul va executa partea din durata pedepsei complementare rămasă neexecutată la data înlocuirii, aşa cum prevede expres art. 68 alin. (3) din Codul penal. O astfel de situaţie în care persoana condamnată nu este supusă niciunei interdicţii pe durata executării pedepsei închisorii care a înlocuit amenda, dar este supusă acestora după executarea pedepsei închisorii care a înlocuit amenda nu va apărea, întrucât instanţa, care va dispune înlocuirea pedepsei amenzii şi care este însoţită şi de pedeapsa complementară, va aplica, odată cu înlocuirea, şi pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor interzise ca pedeapsă complementară, pe durata executării pedepsei închisorii care a înlocuit amenda. Astfel, parchetul a apreciat că o astfel de soluţie este legală, neaducând nicio atingere autorităţii de lucru judecat a hotărârii definitive prin care s-a dispus pedeapsa amenzii şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi. Aceasta, întrucât o astfel de dispoziţie nu reprezintă un act de judecată nou, o individualizare judiciară a unei noi sancţiuni, ci reprezintă îndeplinirea de către instanţa care dispune înlocuirea a unei obligaţii legale pozitive întemeiate pe dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Codul penal, aceea a aplicării pedepsei accesorii constând în interzicerea acelor drepturi care deja au fost interzise ca pedeapsă complementară, câtă vreme pedeapsa principală a devenit, prin înlocuire, o pedeapsă privativă de libertate. 8. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că, în interpretarea dispoziţiilor art. 54 din Codul penal şi ale art. 65 din Codul penal, aplicarea pedepsei accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în ipoteza dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. În argumentarea opiniei exprimate s-a făcut referire la dispoziţiile art. 54 din Codul penal, în raport cu care, referindu-se explicit şi exclusiv la „pedeapsa privativă de libertate“, legiuitorul a legat, în mod indisolubil, pedeapsa accesorie de pedeapsa principală privativă de libertate, respectiv închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. Existenţa unei soluţii de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate constituie, în concepţia dispoziţiilor art. 54 din Codul penal, un element definitoriu al pedepsei accesorii, pedeapsa accesorie fiind concepută de legiuitor într-o conexiune exclusivă cu pedeapsa principală privativă de libertate, iar nu şi cu pedeapsa principală a amenzii. În consecinţă, rezultă că aplicarea pedepsei accesorii este posibilă numai în ipoteza dispunerii unei soluţii de condamnare la o pedeapsă principală privativă de libertate, iar nu şi în ipoteza dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa principală neprivativă de libertate a amenzii. În cazul în care legiuitorul ar fi admis posibilitatea aplicării pedepsei accesorii în ipoteza condamnării la pedeapsa principală a amenzii, fie ar fi prevăzut, în mod explicit, această posibilitate în cuprinsul dispoziţiilor art. 54 din Codul penal, fie nu s-ar fi referit, în mod explicit, la pedeapsa privativă de libertate în cuprinsul dispoziţiilor menţionate. Soluţia legislativă prevăzută în dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul penal reflectă o simetrie între pedeapsa accesorie şi pedeapsa complementară, legiuitorul stabilind o legătură directă între interzicerea exercitării unui anumit drept ca pedeapsă accesorie şi ca pedeapsă complementară, în sensul că exercitarea dreptului interzisă ca pedeapsă complementară va fi interzisă şi ca pedeapsă accesorie, iar exercitarea dreptului care nu a fost interzisă ca pedeapsă complementară nu poate fi interzisă ca pedeapsă accesorie. În realitate, interpretarea corelată a dispoziţiilor art. 65 alin. (1) din Codul penal şi a dispoziţiilor art. 54 din Codul penal conduce la concluzia că, în cazul condamnării la pedeapsa principală privativă de libertate a închisorii, pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 66 alin. (1) lit. a),b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. 9. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele judecătoreşti arondate În conformitate cu dispoziţiile legale în materie, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra problemei de drept supuse discuţiei. În urma consultării instanţelor de judecată, s-a evidenţiat opinia majoritară potrivit căreia nu este posibilă aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. În acest sens au opinat curţile de apel: Braşov, Bucureşti, Secţia a II-a penală, Craiova, Iaşi, Oradea, Piteşti, Suceava, Timişoara; tribunalele: Arad, Bacău, Braşov, Brăila, Bucureşti, Caraş-Severin, Dolj, Gorj, Ialomiţa, Mehedinţi, Olt, Prahova, Sălaj, Teleorman, Vaslui, judecătoriile: Huşi, Iaşi, Reghin, Alexandria, Zimnicea, Turda, Zalău, Câmpina, Sinaia, Reşiţa, Caransebeş, Zărneşti, Babadag, Hârlău, Vânju Mare. În argumentarea opiniei exprimate, instanţele mai sus amintite au precizat, în esenţă, că prevederile art. 65 alin. (1) din Codul penal nu disting între felul pedepsei principale aplicate (pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu amenda), prevăzând doar că pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară. Potrivit art. 67 alin. (1) din Codul penal referitoare la pedeapsa complementară, aceasta poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda. Cu toate acestea, imposibilitatea aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală a amenzii decurge din prevederile art. 65 alin. (3) din Codul penal, referitoare la executarea aceleiaşi pedepse. Conform acestora, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Executarea pedepsei accesorii are ca premisă soluţia de condamnare la o pedeapsă principală privativă de libertate, deci închisoarea sau detenţiunea pe viaţă. Din interpretarea per a contrario a celor învederate anterior rezultă că instanţa nu ar putea aplica pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. În acelaşi sens, s-a opinat că nu se poate aplica pedeapsa accesorie nici sub condiţia suspensivă a înlocuirii acestei pedepse cu închisoarea, întrucât aceasta are la bază reaua-credinţă a condamnatului, împrejurare care nu ar trebui avută în vedere de plano, la momentul dispunerii soluţiei de condamnare la pedeapsa amenzii, dublată de faptul că reaua-credinţă nu se prezumă. În acest sens au fost pronunţate mai multe hotărâri, astfel cum rezultă din relaţiile înaintate de către instanţe la dosarul cauzei. Alte instanţe au opinat că este posibilă aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. În acest sens au comunicat puncte de vedere curţile de apel: Bucureşti, Secţia I penală, Galaţi, Ploieşti; tribunalele: Braşov, Bihor, Covasna, Dâmboviţa, judecătoriile: Călăraşi, Lehliu-Gară, Roşiori de Vede, Turnu Măgurele, Ploieşti, Braşov, Rupea, Constanţa. În argumentarea acestei opinii s-a avut în vedere, în esenţă, că executarea efectivă a pedepsei accesorii are loc în situaţia în care, conform art. 63 din Codul penal, se înlocuieşte pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii, întrucât, potrivit art. 65 alin. (3) din Codul penal, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Deopotrivă, se constată că şi în acest sens au fost pronunţate mai multe hotărâri de către instanţele naţionale, acestea fiind înaintate la dosarul cauzei. 10. Punctul de vedere al specialiştilor consultaţi Centrul de Cercetări în Ştiinţe Penale al Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, în vederea formulării unui răspuns cu privire la problema de drept amintită, a opinat, sub un prim aspect, că pe această cale de asigurare a unei practici judiciare unitare judecătorii instanţei supreme nu se pot substitui legiuitorului în încercarea de a dispune, cu titlu obligatoriu, o rezolvare neprevăzută de dreptul pozitiv. Astfel, s-a apreciat că sesizarea nu îndeplineşte cerinţele de admisibilitate, prin prisma imposibilităţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a statua printr-o hotărâre, cu caracter general obligatoriu, aplicarea unei pedepse accesorii într-o situaţie neprevăzută de lege şi pe care, în mod evident, legiuitorul a exclus-o, motiv pentru care s-a considerat că prezenta sesizare se impune a fi respinsă ca inadmisibilă faţă de obiectul recursului în interesul legii, astfel cum este acesta definit în lege. Pe fondul problemei în discuţie, s-a apreciat că din interpretarea coroborată a textelor legale incidente rezultă că nu se poate aplica pedeapsa accesorie pe lângă pedeapsa principală a amenzii, deoarece legiuitorul a exclus în mod indubitabil această posibilitate. S-a opinat că art. 54 din Codul penal, ce constituie norma generală în materia pedepsei accesorii, stabileşte obligativitatea aplicării pedepsei accesorii doar pe lângă pedepsele privative de libertate, respectiv închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Astfel că situaţia aplicării pedepsei accesorii pe lângă pedeapsa principală a amenzii nu este reglementată nici măcar pentru cazul înlocuirii amenzii cu pedeapsa închisorii, aşa încât extinderea sferei de aplicare într-o asemenea situaţie apare ca nelegală. Aşadar, dacă instanţa nu a aplicat pe lângă pedeapsa amenzii şi pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 66 din Codul penal, condamnatul nu va putea fi supus vreunei interdicţii privind exercitarea unor drepturi ale sale, nici măcar în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, Universitatea Titu Maiorescu din Bucureşti - Facultatea de Drept, Departamentul de drept penal, prin răspunsul înaintat, a opinat că, în ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, aceasta constă într-o sancţiune cu caracter pecuniar prin care persoana condamnată este obligată să plătească o sumă de bani statului şi care nu presupune, de cele mai multe ori, o anumită durată în timp. Prin urmare, având în vedere faptul că în cele mai multe situaţii amenda este achitată dintr-odată, nu s-ar justifica aplicarea unei pedepse accesorii care ar presupune o anumită perioadă pentru a putea fi executată. Totodată, în eventualitatea în care o asemenea măsură ar fi alăturată unei pedepse cu amenda, iar aceasta ar fi executată de îndată ce hotărârea de condamnare rămâne definitivă, având în vedere dispoziţiile art. 66 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 65 alin. (1) din Codul penal, s-ar putea ca pedeapsa accesorie aplicată de către instanţa de judecată să se suprapună cu pedeapsa complementară. Singura situaţie practică care ar putea determina o posibilă executare a pedepsei cu amenda în timp este reprezentată de plata acesteia în mai multe tranşe, însă o asemenea ipoteză se poate ivi doar după pronunţarea hotărârii de condamnare, iar pedeapsa accesorie este stabilită la momentul pronunţării hotărârii de condamnare. În ceea ce priveşte înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii s-a apreciat că pedeapsa accesorie nu ar putea să fie alăturată unei pedepse privative de libertate, deoarece într-o asemenea situaţie hotărârea instanţei de executare s-ar suprapune peste hotărârea pronunţată de către instanţa care a analizat iniţial cauza dedusă judecăţii. Mai mult decât atât, legiuitorul a stabilit, în mod expres, faptul că pedeapsa accesorie se execută de îndată ce hotărârea de condamnare rămâne definitivă, iar într-o asemenea ipoteză intervine o înlocuire a pedepsei stabilită iniţial pentru o serie de motive ce au intervenit ulterior pronunţării hotărârii de condamnare. În acest sens, conform art. 65 alin. (3) din Codul penal raportat la art. 74 din Codul penal, sarcina de stabilire a unei pedepse accesorii revine instanţei odată cu judecarea cauzei, în lipsa unor prevederi legale explicite care să reglementeze situaţia înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea, neputându-se interveni asupra stabilirii în sarcina infractorului a unei pedepse accesorii. În esenţă, s-a apreciat că nu este posibilă aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii, nici măcar în ipoteza în care se dispune înlocuirea amenzii cu pedeapsa privativă de libertate. 11. Raportul asupra recursului în interesul legii 11.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii În conformitate cu dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală, judecătorul-raportor a reţinut următoarele: Art. 471. "(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti." Art. 472. "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează la cerere." În opinia judecătorului-raportor, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate imperativ prevăzute de dispoziţiile art. 471 şi 472 din Codul de procedură penală. Astfel, în mod cert, din sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie rezultă faptul că problema de drept care formează obiectul judecăţii evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia, fiind soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, anexate la cerere, iar titularul sesizării este procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 11.2. Pe fondul recursului în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând sesizarea de recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reţine următoarele: Sub un prim aspect se impune a fi subliniat că sistemul pedepselor prevăzut de Codul penal român este unul tripartit, cuprinzând pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse accesorii, conform capitolului I - Categoriile pedepselor, titlul III - Pedepsele, art. 53-55 din Codul penal. Potrivit art. 54 din Codul penal, „Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor drepturi, din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei privative de libertate“, iar, potrivit art. 65 din Codul penal, "(1) Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară.(2) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie constă în interzicerea de către instanţă a exercitării drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a)-o) sau a unora dintre acestea.(3) Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată.(4) În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie având conţinutul prevăzut la art. 66 alin. (1) lit. c) se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce pedeapsa a fost considerată ca executată.“" O interpretare sistemică şi coroborată a textelor legale indicate mai sus conduce la concluzia că nu se poate aplica pedeapsa accesorie pe lângă pedeapsa principală a amenzii, deoarece legiuitorul a exclus în mod lipsit de echivoc această posibilitate chiar şi în ipoteza interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, ca pedeapsă complementară. Art. 54 din Codul penal constituie norma generală în materia pedepsei accesorii şi stabileşte obligativitatea aplicării pedepsei accesorii doar pe lângă pedepsele privative de libertate, respectiv închisoarea şi detenţiunea pe viaţă. Se poate accepta că dispoziţiile art. 65 alin. (1) din Codul penal nu se referă expres la situaţia aplicării pedepsei accesorii a interzicerii drepturilor prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară numai pe lângă pedeapsa închisorii, însă alin. (2) şi (3) al aceluiaşi articol prevăd neîndoielnic drepturile ce pot fi interzise ca pedeapsă accesorie în cazul condamnării la pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă şi dispoziţia conform căreia pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca executată. Este de necontestat faptul că textele de lege din Codul penal aplicabile în cazul unei instituţii se interpretează coroborat şi logic, fiind obligatoriu a fi avută în vedere topografia textelor, ci nu scos din context, acordând-se un alt sens decât cel avut în vedere de legiuitor. Excepţiile de la regulile generale sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi menţionate în cuprinsul actului normativ. În condiţiile în care art. 54 din Codul penal constituie regula, nu se poate reţine că art. 65 alin. (1) din Codul penal ar permite aplicarea vreunei excepţii. În aceste condiţii pedeapsa accesorie este, aşadar, consecutivă stabilirii unei pedepse principale privative de libertate (închisoarea sau detenţia pe viaţă) însoţită de aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Mai mult, în cuprinsul art. 27 alin. (1)-(4) din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate, dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, sunt prevăzute dispoziţii imperative care stabilesc cadrul de executare al pedepselor accesorii ce însoţesc pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi a închisorii, nefiind făcută vreo referire la executarea pedepsei accesorii în cazul condamnării la pedeapsa amenzii. Nu în ultimul rând, această concluzie rezultă şi din Expunerea de motive a Codului penal, care se referă la pedeapsa accesorie exclusiv în legătură cu pedeapsa principală privativă de libertate. Concret, în Expunerea de motive a Codului penal, legiuitorul arată că pedeapsa accesorie cunoaşte o reglementare diferită faţă de cea actuală (Codul penal anterior), atât sub aspectul modului de aplicare, cât şi sub aspectul conţinutului, după cum aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii. Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă este reglementată similar cu dispoziţiile în vigoare (Codul penal anterior) şi se aplică de drept, prin efectul legii (...). Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii îşi păstrează caracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare (Codul penal anterior), însă sfera pedepsei accesorii obligatorii, constând în interzicerea exercitării unor drepturi ca urmare a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constând în interzicerea exercitării unor drepturi atunci când instanţa consideră necesar, a fost semnificativ extinsă. Relativ la cele ce precedă, aplicarea pedepsei accesorii în cazul condamnării la pedeapsa principală neprivativă de libertate a amenzii, chiar şi în situaţia în care este stabilită şi pedeapsa complementară, echivalează cu aplicarea unei pedepse neprevăzute de lege, contrar jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În considerarea celor expuse, Completul pentru judecarea recursului în interesul legii va admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal, va stabili că: aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 65 alin. (3) din Codul penal, stabileşte că: aplicarea pedepselor accesorii constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) şi d)-o) din Codul penal, a căror exercitare a fost interzisă de instanţă ca pedeapsă complementară, nu este posibilă în cazul dispunerii unei soluţii de condamnare la pedeapsa amenzii. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 noiembrie 2019. VICEPREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE ILIE IULIAN DRAGOMIR Magistrat-asistent, Elena Larisa Pavel ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
