Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secţia penală. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.792D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta susţine că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, întrucât critica vizează însăşi existenţa textelor legale ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, sunt aplicabile considerentele reţinute în Decizia nr. 515 din 5 iulie 2016, excepţia de neconstituţionalitate fiind neîntemeiată. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, invocă Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018 şi solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 9 mai 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.888/114/2015, Tribunalul Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Excepţia a fost ridicată de Ilie Nicolae, în calitate de inculpat în cauza penală în care a fost trimis în judecată prin Rechizitoriul nr. 14/P/2015 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Direcţia Naţională Anticorupţie - Serviciul Teritorial Ploieşti, pentru săvârşirea, printre altele, a infracţiunii de abuz în serviciu, prevăzută de art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 cu raportare la art. 297 din Codul penal, cu aplicarea art. 5 din Codul penal. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal sunt neconstituţionale, întrucât, prin aplicarea, alături de pedeapsa principală, a unui spor obligatoriu de o treime din totalul celorlalte pedepse se ajunge de cele mai multe ori la o pedeapsă rezultantă al cărei cuantum nu este reglementat cu claritate prin lege. Se arată că, în acest fel, conform textului criticat, pot fi stabilite şi aplicate pedepse rezultante exagerat de mari pentru infracţiuni al căror maxim special este mult inferior pedepsei rezultante stabilite, situaţie în care este încălcat principiul legalităţii pedepsei. Se susţine că un astfel de cuantum al pedepsei rezultante nu este reglementat de legea penală şi este stabilit fără a fi raportat la un criteriu obiectiv, cum ar fi maximul special al pedepsei. Chiar dacă legiuitorul a reglementat prin art. 39 alin. (2) din Codul penal o aşa-zisă plafonare a pedepsei rezultante, aceasta nu are la bază un element cert, astfel că nu înlătură caracterul nelegal al pedepsei dispuse prin hotărârea de condamnare. Se mai susţine că pedepsele stabilite pe baza soluţiei legislative criticate sunt similare tratamentelor inumane sau degradante, încălcând prevederile art. 3 şi art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. 6. Aşadar, autorul excepţiei susţine că prevederile legale contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei şi a supremaţiei legii, prin raportare la prevederile Legii nr. 24/2000, art. 11 privind dreptul intern şi dreptul internaţional, art. 20 cu privire la tratatele internaţionale privind drepturile omului, prin raportare la convenţiile şi tratatele la care România este parte, precum şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) privind libertatea individuală. 7. În susţinerea criticilor referitoare la neconstituţionalitatea art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, autorul face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, reproducând considerentele reţinute de Curtea Constituţională în adoptarea soluţiei de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate care a vizat dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969, ale art. 297 alin. (1) din Codul penal şi ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 şi de constatare a constituţionalităţii acestora în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. Chiar dacă, prin raportare la jurisprudenţa Curţii, Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 ar putea fi considerată ca fiind una de interpretare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) din Codul penal, totuşi, analizând în ansamblul său această decizie, se poate constata că în considerentele sale aceasta a trasat anumite jaloane obligatorii pentru legiuitor în procesul de armonizare a legislaţiei cu prevederile constituţionale. Cum legiuitorul, fie el Guvern sau Parlament, nu a respectat termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 147 din Constituţie, termen care a expirat la 20 august 2016, textul art. 297 alin. (1) din Codul penal, în întregul său, a încetat să îşi mai producă efectele juridice. 8. Autorul excepţiei susţine că efectele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 se extind şi asupra art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 datorită faptului că aceste prevederi legale constituie o agravantă specială a prevederilor art. 297 alin. (1) din Codul penal. Atâta vreme cât aceste prevederi au încetat să îşi mai producă efectele juridice, începând cu data de 20 august 2016, dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 nu mai pot subzista în mod autonom. 9. Tribunalul Buzău - Secţia penală consideră că excepţia având ca obiect dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal este neîntemeiată, întrucât soluţia legislativă criticată reprezintă o opţiune de politică penală a legiuitorului. 10. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000, instanţa, având în vedere tehnica de reglementare în ceea ce priveşte şi alte infracţiuni prin care se produce o vătămare sau o pagubă subiectului pasiv, apreciază că legiuitorul nu operează întotdeauna cu praguri valorice ale pagubei sau ale vătămării produse, aceste aspecte ţinând de interpretarea pe care organele judiciare o dau faptelor analizate, raportat şi la noile instituţii juridice cu privire la oportunitatea exercitării acţiunii penale, dar şi la consecinţele deosebit de grave ale unor infracţiuni. 11. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 12. Avocatul Poporului arată că, referitor la prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, îşi menţine punctul de vedere exprimat şi reţinut de Curtea Constituţională, de exemplu, în Deciziile nr. 256 din 5 mai 2016 şi nr. 329 din 24 mai 2016, în sensul că dispoziţiile legale criticate, potrivit cărora în cazul concursului de infracţiuni, când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, sunt constituţionale. 13. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, Avocatul Poporului face trimitere la Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că defectuozitatea îndeplinirii unui act trebuie stabilită numai prin raportare la legea în domeniu. 14. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 15. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 16. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal, art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, precum şi dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: - Art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal: „În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: [...] b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;“; – Art. 248 din Codul penal din 1969: „Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o pagubă patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.“; – Art. 297 alin. (1) din Codul penal: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act sau îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.“; – Art. 13^2 din Legea nr. 78/2000: „În cazul infracţiunilor de abuz în serviciu sau de uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine ori pentru altul un folos necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.“ 17. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, art. 11 privind dreptul intern şi dreptul internaţional, art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea de drepturi, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, art. 23 alin. (11) şi (12) privind prezumţia de nevinovăţie şi principiul legalităţii pedepsei, art. 52 referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, precum şi ale art. 124 alin. (3), care consacră principul independenţei judecătorilor. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 3 şi art. 7 paragraful 1 teza a doua din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, precum şi ale art. 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante. 18. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, fiind pronunţate, în acest sens, Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015, Decizia nr. 788 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 209 din 8 martie 2018, Decizia nr. 740 din 23 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 249 din 21 martie 2018, Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 928 din 2 noiembrie 2018, prin care excepţia de neconstituţionalitate invocată a fost respinsă, ca neîntemeiată. 19. Prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate reglementează în materia sancţionării concursului de infracţiuni săvârşite de persoana fizică, infractor major, pentru ipoteza în care s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, stabilind tratamentul penal al concursului de infracţiuni prin aplicarea sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix. Aşadar, potrivit prevederilor precitate, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. 20. În actualul Cod penal, legiuitorul român are o orientare mai degrabă preventivă decât represivă, de vreme ce a optat pentru reducerea limitelor speciale de pedeapsă pentru mai multe infracţiuni, concomitent cu înăsprirea tratamentului penal al pluralităţii de infracţiuni, în contextul în care critica principală a tendinţelor legislative anterioare de majorare a limitelor maxime de pedeapsă, ca principal instrument de combatere a unor infracţiuni, a fost aceea că sistemul sancţionator al vechiului Cod penal nu mai reflecta în mod corect sistemul valorilor sociale pe care legea penală este chemată să le protejeze. Astfel, în expunerea de motive la proiectul Legii privind Codul penal se arată că „soluţia de dorit nu este deci o majorare dusă la absurd a limitelor de pedeapsă, care nu face altceva decât să nesocotească ierarhia valorilor sociale într-o societate democratică“. Pe de altă parte, legiuitorul a urmărit ca noul Cod penal să ofere şi instrumente mult mai eficiente pentru individualizarea şi sancţionarea pluralităţii de infracţiuni, în condiţiile în care, sub imperiul fostei reglementări, pluralitatea de infracţiuni, deşi un indiciu important privind periculozitatea sporită a infractorului, rămânea practic nesancţionată, cauza de agravare fiind în foarte multe situaţii ignorată de instanţe în stabilirea pedepsei rezultante, din cauza faptului că sporul de pedeapsă prevăzut de lege avea un caracter facultativ. Astfel, noul Cod penal răspunde unei puternice exigenţe sociale, de a reglementa mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional. Potrivit expunerii de motive la proiectul Legii privind Codul penal, „într-un stat de drept, întinderea şi intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanţa valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracţiuni înainte de a fi definitiv condamnaţi şi cu atât mai mult pentru cei aflaţi în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispoziţiile părţii generale, care vor permite o agravare proporţională a regimului sancţionator prevăzut pentru pluralitatea de infracţiuni“. Aşadar, în cazul concursului de infracţiuni, pe lângă pedeapsa cea mai grea cu închisoarea - singura sancţiune aplicată, în mod obişnuit, de către instanţe sub legea veche -, sub imperiul legii noi este obligatorie aplicarea unui spor egal cu o treime din totalul celorlalte pedepse. Având în vedere toate cele arătate, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale (paragrafele 24, 26, 27 şi 28). 21. Prin aceeaşi decizie, Curtea a mai reţinut că reglementarea tratamentului penal al concursului de infracţiuni intră în atribuţiile organului legiuitor, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, prevăzut la art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, care, realizând o individualizare legală a sancţiunilor în materie, apreciază în concret în funcţie de o serie de criterii, printre care şi frecvenţa fenomenului infracţional. Aşa fiind, Curtea a reţinut că, prin adoptarea noului regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni, real şi formal - cât priveşte persoana fizică, infractor major -, reglementând mai sever tratamentul sancţionator al celui care repetă comportamentul infracţional, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. 22. De asemenea, Curtea nu a reţinut nici susţinerile autorului excepţiei potrivit cărora prevederile constituţionale ale art. 23 referitor la libertatea individuală ar fi încălcate de dispoziţiile de lege criticate. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni „în condiţiile şi în temeiul legii“, potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, pedeapsa s-ar reduce corespunzător (paragraful 44). 23. De asemenea, prin Decizia nr. 447 din 28 iunie 2018, Curtea a constatat că dispoziţiile legale criticate prevăd reguli clare, precise şi previzibile de stabilire a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni, atunci când pentru faptele săvârşite s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, reguli a căror aplicare duce la stabilirea unei pedepse rezultante care nu poate depăşi maximul general al pedepselor penale cu închisoarea, motiv pentru care nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 teza a doua din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la legalitatea incriminării şi a pedepsei, astfel cum acestea au fost preluate la art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală. Curtea a reţinut că nu poate fi constatată nici încălcarea dispoziţiilor convenţionale şi a celor de drept european referitoare la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum acestea se regăsesc la art. 22 alin. (2) din Constituţie, aplicarea textului criticat neputând afecta integritatea fizică sau psihică ori demnitatea persoanei condamnate câtă vreme pedeapsa rezultantă nu depăşeşte maximul general al pedepsei prevăzut la art. 60 din Codul penal. 24. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei anterior invocate, atât soluţia, cât şi considerentele reţinute în deciziile mai sus menţionate sunt aplicabile şi în prezenta cauză. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea reţine că acestea au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din data de 8 iulie 2016, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 248 din Codul penal din 1969 sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. În acest sens, Curtea a reţinut că argumentele prezentate în cuprinsul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 sunt pe deplin aplicabile şi în cazul dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969. 26. În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate referitoare la lipsa unui prag valoric sau a intensităţii vătămării rezultate din comiterea faptei, Curtea constată că, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, a reiterat considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, prin care a subliniat că revine legiuitorului sarcina de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de „abuz în serviciu“, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale), aceste circumstanţieri fiind necesare delimitării răspunderii penale de celelalte forme de răspundere juridică. Totodată, Curtea a reţinut că, dată fiind natura omisiunii legislative relevate, instanţa constituţională nu are competenţa de a complini acest viciu normativ, întrucât şi-ar depăşi atribuţiile legale, acţionând în sfera de competenţă a legiuitorului primar sau delegat, acesta fiind singura autoritate care are obligaţia de a reglementa pragul valoric sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu. Pe cale de consecinţă, ţinând seama de dispoziţiile constituţionale ale art. 142 alin. (1), potrivit cărora „Curtea Constituţională este garantul supremaţiei Constituţiei“, şi de cele ale art. 1 alin. (5), potrivit cărora, „În România, respectarea [...] legilor este obligatorie“, Curtea a subliniat că legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii. 27. Cu referire la dispoziţiile art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea a observat că Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 reprezintă o decizie interpretativă, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate, care vizează înţelesul normei juridice care nu a fost exclusă din cadrul constituţional prin decizia antereferită, poate face obiectul controlului de constituţionalitate. Raportat la cele anterior arătate, Curtea constată însă că autorul prezentei excepţii de neconstituţionalitate formulează critici care vizează textul de lege în forma anterioară constatării neconstituţionalităţii sale, prin prisma faptului că legiuitorul nu a intervenit asupra acestuia, după pronunţarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016. 28. Având în vedere că, potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“ şi ţinând cont de faptul că deciziile nr. 405 din 15 iunie 2016 şi nr. 392 din 6 iunie 2017, mai sus menţionate, au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, anterior sesizării instanţei de contencios constituţional în prezenta cauză, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal este inadmisibilă. 29. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii, constatând constituţionalitatea acestora. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a reţinut că infracţiunea prevăzută de norma criticată constituie, astfel cum prevede şi titlul secţiunii din care face parte, o infracţiune asimilată celor de corupţie, prin modul în care a fost incriminată constituind o formă specială a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea a observat că, în legislaţia penală, în raport cu elementele componente, pot exista norme complete şi norme incomplete, acestora din urmă lipsindu-le fie dispoziţia, fie sancţiunea, fie elemente ale acestora, pe care le împrumută din conţinutul altor norme. În legătură cu normele de trimitere, Curtea, prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 19 martie 1996, a statuat că trimiterea de la un text de lege la altul, în cadrul aceluiaşi act normativ sau din alt act normativ, este un procedeu frecvent utilizat în scopul realizării economiei de mijloace. Pentru a nu se repeta de fiecare dată, legiuitorul poate face trimitere la o altă prevedere legală, în care sunt stabilite expres anumite prescripţii normative. Efectul dispoziţiei de trimitere constă în încorporarea ideală a prevederilor la care se face trimiterea în conţinutul normei care face trimitere. Se produce astfel o împlinire a conţinutului ideal al normei care face trimiterea cu prescripţiile celuilalt text. În lipsa unei atari operaţii, legiuitorul ar fi încadrat, evident, acest text în forma scrisă a textului care face trimitere. Astfel, potrivit art. 5 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, „Atunci când o normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete“. Prin urmare, analiza întrunirii elementelor constitutive ale infracţiunii prevăzute de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 trebuie să se raporteze la dispoziţiile art. 246 şi art. 248 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal, astfel cum acestea au fost reconfigurate prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016 şi Decizia nr. 397 din 13 iunie 2017, dispoziţia criticată fiind o normă incompletă, de trimitere (a se vedea în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 58-60). 30. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a determina modificarea jurisprudenţei anterior invocate, Curtea urmează să respingă, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ilie Nicolae în Dosarul nr. 1.888/114/2015 al Tribunalului Buzău - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) teza a doua din Codul penal şi cele ale art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 2. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal din 1969 coroborat cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Buzău - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
