Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela Ionescu│- magistrat-asistent │
└───────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 1, ale art. I pct. 17, ale art. I pct. 19, ale art. I pct. 34, ale art. I pct. 38, ale art. I pct. 62 şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 2. Cu Adresa nr. 587 din 12 aprilie 2023 preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a trimis Curţii Constituţionale Hotărârea nr. 3 din 11 aprilie 2023, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite a sesizat instanţa constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate, care a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.442 din 12 aprilie 2023 şi care constituie obiectul Dosarului nr. 881A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite formulează critici de neconstituţionalitate intrinsecă prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie, în componentele sale referitoare la calitatea legii. Astfel, autoarea obiecţiei susţine că dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. a)] şi ale art. II din legea criticată nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se susţine că termenul „orice“ din sintagma „orice persoană“, cuprinsă în art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)] din legea criticată, este neclar, în condiţiile în care o măsură privativă de libertate se dispune întotdeauna faţă de o persoană identificată, determinată, căreia, prin privarea de libertate, i se produce o pagubă, potrivit art. 202 şi următoarele din Codul de procedură penală. De asemenea, se susţine că folosirea noţiunii „injust“, în cuprinsul aceluiaşi articol, este improprie terminologiei specifice utilizate în materie penală, aspect care creează confuzie, lasă loc de interpretare şi, subsecvent, de analogie cu instituţii specifice dreptului civil. 4. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, formulează critici şi cu privire la soluţia legislativă propusă la art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. a)] din legea criticată, apreciind că aceasta este neclară şi ambiguă. Astfel, autoarea obiecţiei susţine că modalitatea de reglementare a dispoziţiilor art. 145^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală, prin care termenul de exercitare a plângerii, de 20 de zile, începe să curgă fie de la „data primirii încunoştinţării scrise prevăzute la alin. (2), când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1)“, fie de la „prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc înainte de rezolvarea cauzei“ nu permite identificarea cu claritate/în concret a modalităţii de calcul al termenului de exercitare a plângerii împotriva măsurii de supraveghere tehnică şi a modului de punere în executare a acesteia. Se susţine că argumentele cu privire la caracterul neclar al art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. a)] din legea criticată sunt aplicabile mutatis mutandis şi prevederilor art. II din legea criticată, faţă de similitudinea soluţiilor legislative preconizate în legătură cu prevederile art. 145^1 alin. (3) lit. a) din Codul de procedură penală. 5. De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite formulează critici de neconstituţionalitate, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (5),art. 21 alin. (1)-(3) şi art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, cu privire la art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată. Cât priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, autoarea obiecţiei susţine că soluţia normativă criticată nu realizează o punere în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, noile reglementări fiind în contradicţie cu exigenţele impuse de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional referitoare la înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Astfel, se susţine că, prin crearea posibilităţii ca legalitatea încheierii prin care s-au autorizat activităţi circumscrise siguranţei naţionale, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate să fie cenzurată în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă se încalcă normele privind competenţa strict determinată prin Legea nr. 51/1991, împrejurare ce aduce atingere normelor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul de drept şi în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Aşadar, se susţine că soluţia legislativă adoptată nesocoteşte ordinea constituţională privind instanţele judecătoreşti şi competenţele acestora. Se reţine că, prin considerentele Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, instanţa de contencios constituţional nu impune legiuitorului crearea unui cadru care să confere posibilitatea contestării legalităţii încheierii prin care s-au autorizat activităţi circumscrise siguranţei naţionale, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate similar cu cel privind procedura de contestare a legalităţii înregistrărilor - mijloace de probă ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală, ci impune obligaţia reglementării unei proceduri specifice, clare şi explicite aplicabile în cazul contestării legalităţii acestora, distinct de cel al activităţii procesual penale. Se susţine, astfel, că omisiunea legiuitorului de a reglementa o procedură de natura celei prevăzute în considerentele deciziei precitate atrage încălcarea principiului caracterului obligatoriu al deciziilor instanţei de contencios constituţional - câtă vreme acest efect se întinde atât asupra considerentelor, cât şi asupra dispozitivului deciziilor, în timp ce instituirea unei proceduri, care încalcă normele privind competenţa strict determinată prin Legea nr. 51/1991, aduce atingere principiului statutului de drept şi principiului legalităţii. Sub un alt doilea aspect, autoarea obiecţiei susţine că prevederile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată încalcă dreptul de acces la justiţie, garantat de dispoziţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală, al persoanelor care nu au o calitate în procesul penal sau care au calitatea de suspect, câtă vreme legalitatea înregistrărilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, şi a procedeelor probatorii, prin care acestea au fost obţinute, poate fi verificată doar în procedura de cameră preliminară, de către inculpat. În context, se observă că textele de lege referitoare la informarea persoanei supravegheate şi posibilitatea acesteia de a contesta măsurile (art. 145 şi 145^1 din Codul de procedură penală) fac referire exclusiv la măsurile de supraveghere tehnică prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală, nu şi la înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii obţinute potrivit Legii nr. 51/991, astfel încât, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii înregistrărilor ce rezultă din astfel de activităţi este reglementată doar în privinţa inculpatului, după trimiterea în judecată, în cadrul procedurii de cameră preliminară, cu excluderea celorlalte persoane care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect. Autoarea obiecţiei subliniază că, din coroborarea dispoziţiilor criticate cu prevederile art. 22 din Legea nr. 51/1991, rezultă că acestea din urmă sunt aplicabile doar în ipoteza în care sunt autorizate activităţi specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, din care rezultă înregistrări, însă, ulterior, nu se dispune trimiterea în judecată. Or, înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii, deşi constituie mijloc de probă în procesul penal, nu pot fi verificate decât în cadrul procedurii de cameră preliminară, iar în toate celelalte situaţii în care nu se dispune trimiterea în judecată prin rechizitoriu, legalitatea acestor înregistrări nu poate fi verificată de către judecător sau instanţă, deşi au valoare de mijloc de probă. Se susţine că soluţia legislativă prevăzută la art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată încalcă dreptul la un proces echitabil, întrucât controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa inferioară celei care a autorizat efectuarea activităţilor specifice culegerii de informaţii, potrivit Legii nr. 51/1991, cu privire la înregistrările şi procedeele probatorii prin care acestea au fost obţinute, este iluzoriu şi lipsit de efectivitate, de vreme ce judecătorul de cameră preliminară de la o instanţă inferioară nu are acces deplin la datele şi informaţiile avute în vedere de către judecătorul din cadrul Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, care a autorizat aceste măsuri. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, paragrafele 31, 32 şi 56. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite susţine, totodată, că dispoziţiile art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)] din legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale 24 alin. (1) din Constituţie. Se susţine că, deşi legiuitorul instituie, la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, sancţiunea nulităţii absolute în cazuri anume prevăzute de lege, norma criticată limitează momentul până la care această neregularitate poate fi invocată, contrar regimului juridic al acesteia, statuat şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, paragrafele 32, 41 şi 42. Având în vedere natura şi gravitatea vătămării pe care legiuitorul o prezumă în ipoteza nulităţii absolute, se apreciază că invocarea neregularităţii trebuie permisă în orice stare a procesului penal. Or, instituirea unui sistem de invocare a încălcării, care rezultă din nerespectarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, diferenţiat, în funcţie de momentul în care aceasta a intervenit, nu ţine seama de specificul nulităţii absolute şi nesocoteşte dreptul fundamental la apărare, fiind, totodată, în contradicţie cu viziunea în materie a instanţei de contencios constituţional. 7. Autoarea obiecţiei formulează, de asemenea, critici de neconstituţionalitate cu privire la prevederile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)] din legea criticată prin raportare la dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie. Astfel, se susţine că prevederile criticate, care impun părţilor obligaţia de a-şi alege apărători, care deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, aduc atingere dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care textul de lege limitează posibilitatea părţilor de a-şi exercita dreptul prevăzut la art. 24 din Constituţie. Garantarea dreptului la apărare constituie o obligaţie ce revine statului şi se află în strânsă corelaţie cu principii procesuale fundamentale, precum cel al legalităţii şi cel al aflării adevărului. În cursul procesului penal, părţile au dreptul să fie asistate de un apărător ales sau numit din oficiu, în cazul asistenţei juridice obligatorii. Dacă suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un apărător, se iau măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, necondiţionat de îndeplinirea cerinţei unei forme de autorizare prealabilă. Se susţine că soluţia legislativă, care prevede posibilitatea alegerii unei anumite categorii de apărători, trebuie să asigure proporţionalitatea între dreptul la apărare şi interesul public general, reclamat prin reglementare, în concret, între dreptul la apărare al părţilor şi interesul statului privind clasificarea anumitor informaţii în cauzele deduse judecăţii. Se susţine că aplicabilitatea generală a textului criticat şi în acele cauze în care nu există o afectare majoră a interesului public nu respectă principiul proporţionalităţii şi creează premisele restrângerii dreptului inculpatului la apărare, în substanţa sa, precum şi a dreptului la un proces echitabil. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragrafele 60, 70 şi 71, şi, de asemenea, considerente jurisprudenţiale referitoare la dreptul la apărare dezvoltate în deciziile Curţii Constituţionale nr. 248 din 16 aprilie 2019, paragraful 29, şi nr. 637 din 19 octombrie 2021, paragraful 33, precum şi considerente ale Hotărârii din 15 octombrie 2020, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Muhammad şi Muhammad împotriva României. 8. În fine, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite formulează critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] din legea criticată, prin raportare la prevederile art. 126 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4), ale art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 73 alin. (1) şi (3) lit. h) din Constituţie. Se invocă, în acest sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 651 din 25 octombrie 2018, paragrafele 48-50, pentru a se susţine că, în raport cu acestea, unicul act jurisdicţional care produce efectele unei legi penale de dezincriminare este decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Se reţine că rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este prevăzut de dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, şi anume acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. De asemenea, se reţine că, prin mecanismul instituit de recursul în interesul legii şi dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa supremă asigură interpretarea unitară a normelor care reglementează desfăşurarea procesului penal, garantând astfel un proces echitabil pentru persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, prin aceleaşi mecanisme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înlătură interpretările divergente apărute în practica judiciară cu privire la dreptul penal substanţial şi nu numai, permiţând astfel o interpretare şi aplicare unitară şi previzibilă a normelor de incriminare. Prin urmare, se susţine că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept nu au ca efect dezincriminarea unei fapte penale şi nici nu dobândesc caracter de lege, acestea, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) şi ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată. În aceste coordonate, se susţine că soluţia legislativă criticată, care prevede, în esenţă, că reprezintă un caz de înlăturare sau modificare a pedepsei/măsurii educative pronunţarea unei decizii de admitere de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin care se constată că o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, înfrânge rolul constituţional al instanţei supreme, instituit de dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1), în condiţiile în care prevederile criticate transformă, în mod nepermis, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din instanţă, ale cărei decizii pronunţate în mecanismele de unificare a jurisprudenţei au rolul de interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, în legiuitor, atunci când deciziile de admitere pronunţate în mecanismele de unificare a jurisprudenţei au în vedere aspectul că o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. Se susţine, totodată, că dispoziţiile criticate excedează considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 25 octombrie 2018, câtă vreme, pe de o parte, analiza instanţei de contencios constituţional nu poartă şi asupra mecanismelor juridice - recurs în interesul legii sau dezlegarea unei chestiuni de drept - ce au ca scop unificarea practicii judiciare, iar, pe de altă parte, natura juridică a deciziilor de admitere pronunţate de Curtea Constituţională, respectiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fundamental diferită (a se vedea, în acest sens, deciziile Curţii Constituţionale nr. 839 din 2 iunie 2009 şi nr. 206 din 29 aprilie 2013). Se reţine că Parlamentul este organul îndrituit să stabilească politica penală a statului, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, având o marjă largă de apreciere în acest demers. Însă competenţa exclusivă a Parlamentului în reglementarea măsurilor ce ţin de politica penală a statului nu este absolută, ceea ce presupune că soluţiile legislative adoptate pot fi supuse controlului de constituţionalitate al Curţii Constituţionale. Astfel, se reţine că aspectele legate de aplicarea legii penale în timp ori de înlăturarea sau modificarea pedepsei intră în marja de apreciere a legiuitorului, însă aceasta este condiţionată de respectarea principiilor, valorilor şi exigenţelor constituţionale, conform art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. În conformitate cu prevederile art. 73 alin. (1) şi (3) lit. h) din Legea fundamentală, reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, a pedepselor şi a regimului executării acestora reprezintă apanajul Parlamentului, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării, astfel că nu se poate concepe ca această atribuţie de legiferare să fie dată, în cazul reglementat de dispoziţiile criticate, în sarcina Înaltei Curţi de Casaţiei şi Justiţie, în exercitarea rolului constituţional al acesteia de asigurare a interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, cu efecte directe în ceea ce priveşte regimul pedepselor în cazul unor cauze soluţionate definitiv. O decizie, chiar şi de admitere, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a jurisprudenţei nu poate avea, în nicio împrejurare, caracterul unei legi organice. În ceea ce priveşte efectul încetării executării pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, respectiv al încetării consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în baza legii vechi (în speţă, în baza legii care nu a fost interpretată printr-o decizie dată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii), instituit prin dispoziţia criticată, se susţine că se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, cât priveşte hotărârile judecătoreşti definitive. 9. Pe rolul Curţii Constituţionale se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1) şi (2)] şi ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, obiecţie formulată de Avocatul Poporului. 10. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată Curţii Constituţionale prin Adresa nr. 10.596 din 12 aprilie 2023, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.443 din 12 aprilie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 882A/2023. 11. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Avocatul Poporului formulează critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată, prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 26, ale art. 28 şi ale art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie. Astfel, din perspectiva respectării principiului legalităţii, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituţie, apreciază că prevederile criticate nu îndeplinesc criteriile de precizie, claritate şi previzibilitate menţionate de Legea fundamentală. Reţine că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. În ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, invocă dispoziţiile procesual penale ale art. 30, care enumeră, în mod limitativ, organele specializate ale statului care realizează activitatea judiciară, ale art. 55 alin. (1), (4) şi (5), precum şi ale art. 57, care enumeră organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare şi organele de cercetare penală speciale printre organele de urmărire penală şi care stabilesc atribuţiile şi competenţa acestora. De asemenea, invocă dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, potrivit cărora organele Serviciului Român de Informaţii nu pot efectua acte de cercetare penală, însă, prin excepţie, pot fi desemnate organe de cercetare penală speciale, conform art. 55 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, pentru punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, potrivit prevederilor art. 57 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală. Invocă, totodată, jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (deciziile nr. 348 din 17 iunie 2014 şi nr. 302 din 4 mai 2017), iar legiuitorul trebuie să reglementeze din punct de vedere normativ atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei subdiviziuni, a fiecărei etape a procesului penal (deciziile nr. 302 din 4 mai 2017 şi nr. 390 din 2 iulie 2014). În plus, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element (Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020). Se susţine că, în accepţiunea dispoziţiilor art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată, înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii sunt obţinute cu respectarea prevederilor legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări, adică în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991, contrar dispoziţiilor art. 138-144 din Codul de procedură penală, referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare. În consecinţă, se apreciază că dispoziţiile criticate nu îndeplinesc standardele de claritate, precizie şi previzibilitate, încălcând principiul legalităţii procesului penal, reglementat la art. 2 din Codul de procedură penală, şi, prin urmare, prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 26 şi 28 din Constituţie, apreciază că legiuitorul trebuie să reglementeze, din punct de vedere normativ, atât cadrul de desfăşurare a procesului penal, cât şi competenţa organelor judiciare şi modul concret de realizare a fiecărei etape a procesului penal. Se susţine că reglementarea efectuării supravegherii tehnice şi organele care efectuează această supraveghere trebuie clar precizate în lege, pentru ca această procedură să nu fie îndeplinită de persoane care nu sunt prevăzute de lege sau care au un statut juridic incert. În acest sens, invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale, potrivit căreia drepturile prevăzute la art. 26 din Constituţie nu sunt absolute, însă limitarea lor trebuie să se facă respectând dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, iar gradul de precizie a termenilor şi noţiunilor folosite trebuie să fie unul ridicat, dată fiind natura drepturilor fundamentale limitate (Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016); totodată, limitarea exerciţiului dreptului la viaţă intimă şi la secretul corespondenţei şi a libertăţii de exprimare trebuie să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă şi lipsită de echivoc, astfel încât să fie îndepărtată, pe cât posibil, eventualitatea arbitrarului sau a abuzului autorităţilor în acest domeniu (Decizia nr. 1.258 din 8 octombrie 2009). Totodată, invocă şi considerente din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, dezvoltată cu ocazia examinării legislaţiilor naţionale care autorizează măsuri de supraveghere secretă şi prin care s-au stabilit garanţii minime împotriva abuzurilor de autoritate, pe care legea trebuie să le conţină (invocă, în acest sens, Decizia din 29 iunie 2006, pronunţată în Cauza Weber şi Saravia împotriva Germaniei, Hotărârea din 18 mai 2010, pronunţată în Cauza Kennedy împotriva Regatului Unit, Hotărârea din 16 februarie 2000, pronunţată în Cauza Amann împotriva Elveţiei, Hotărârea din 18 februarie 2003, pronunţată în Cauza Prado Bugallo împotriva Spaniei, Hotărârea din 6 septembrie 1978, pronunţată în Cauza Klass şi alţii împotriva Germaniei). În fine, se susţine că prevederile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată sunt contrare dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (4) din Constituţie, în raport cu cele statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 55 din 16 februarie 2022. Din această perspectivă, se susţine că examinarea dispoziţiilor criticate relevă omisiunea legiuitorului de a adopta o reglementare care să respecte exigenţele constituţionale, cu consecinţa persistenţei în legislaţie a unei carenţe legislative reflectate în absenţa unei reglementări complete a autorităţii/instituţiei/ organismului îndrituite/îndrituit să pună în executare mandatele de supraveghere tehnică emise potrivit Codului de procedură penală. 12. Autorul obiecţiei susţine, totodată, că prevederile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată contravin art. 147 alin. (2) şi (4) raportat la art. 1 alin. (5), art. 26 şi 28 din Constituţie. Din această perspectivă, apreciază că soluţia legislativă criticată este contrară considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020. 13. De asemenea, Avocatul Poporului susţine că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] din legea criticată contravin prevederilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie. Cu privire la dispoziţiile menţionate, se susţine că exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare al părţilor şi al persoanei vătămate este condiţionată de existenţa unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate, eliberată de o autoritate administrativă, în urma unei proceduri administrative de verificare. De asemenea, se susţine că, prin soluţia legislativă criticată, accesul/refuzul accesului la informaţiile esenţiale pentru soluţionarea cauzei penale, cu respectarea principiului aflării adevărului, este dispus de o autoritate administrativă, iar refuzul nu poate constitui obiectul controlului judiciar. Totodată, se susţine că prevederile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată - care stabilesc garanţia înlăturării informaţiilor clasificate de la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză - se referă strict la acele informaţii despre care judecătorul apreciază că ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau la apărarea securităţii naţionale, însă nu şi la cealaltă categorie de informaţii, care nu au acest impact, dar care sunt esenţiale pentru aflarea adevărului. Se subliniază că, în ceea ce priveşte această din urmă categorie de informaţii, accesul la probatoriu al părţilor şi al persoanei vătămate este interzis, iar accesul apărătorilor este condiţionat de dispoziţia unei autorităţi administrative, iar nu de dispoziţia instanţei de judecată, contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018. Cu privire la prevederile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată, se mai susţine că instanţa de judecată nu poate realiza un examen al interesului păstrării confidenţialităţii informaţiilor clasificate, pe de o parte, respectiv al interesului public de a lua cunoştinţă de acestea, pe de altă parte (în acord cu Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit, paragrafele 41, 42), singurul demers pe care îl poate realiza fiind acela al desemnării unui apărător din oficiu. În fine, se apreciază că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] din legea criticată, care vor intra în vigoare în 3 zile de la data publicării legii criticate în Monitorul Oficial al României, Partea I, vor determina întârzieri ale soluţionării cauzelor penale, având în vedere necesitatea derulării unor proceduri de verificare în vederea obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, cu consecinţa încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât priveşte termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor. 14. Pe rolul Curţii Constituţionalitate se află şi obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 17, ale art. I pct. 38, ale art. I pct. 43, ale art. I pct. 44, ale art. I pct. 45 şi ale art. I pct. 48 din aceeaşi lege, obiecţie formulată de un număr de 56 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului Social Democrat şi Partidului Umanist Social Liberal şi deputaţi neafiliaţi. 15. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată Curţii Constituţionale prin Adresa secretarului general al Camerei Deputaţilor nr. 2/3.897 din 12 aprilie 2023, a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2.445 din 12 aprilie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 883A/2023. 16. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, autorii acesteia formulează atât critici de neconstituţionalitate extrinsecă în ceea ce priveşte legea criticată, în ansamblu, cât şi critici de neconstituţionalitate intrinsecă în raport cu dispoziţiile menţionate punctual în sesizare. 17. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că legea criticată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 141 şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, ca urmare a nesolicitării avizului Consiliului Economic şi Social. În motivarea acestei critici se arată că instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa constantă, că dispoziţiile art. 141 din Constituţie se rezumă doar la consacrarea rolului Consiliului Economic şi Social de organ consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, iar, pentru detalii privind domeniile de specialitate în care acesta este consultat, textul face trimitere la legea sa organică de înfiinţare, organizare şi funcţionare. Norma constituţională, exprimând sintetic rolul pur consultativ pentru Parlament şi Guvern al Consiliului Economic şi Social, nu face niciun fel de referire expresă la obligaţia iniţiatorilor proiectelor de acte normative de a solicita avizul consultativ al Consiliului Economic şi Social şi nici cu privire la mecanismele de consultare a acestui organ consultativ, acestea fiind tratate în legea de organizare şi funcţionare a acestuia, la care Legea fundamentală face trimitere. Aşadar, Curtea a reţinut că nesolicitarea avizului consultativ al Consiliului Economic şi Social, deşi obligatorie, nu poate avea drept consecinţă neconstituţionalitatea actului normativ respectiv, numai prin raportare la art. 141 din Constituţie. Însă, prin raportare la dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie, Curtea Constituţională a statuat că este obligatorie solicitarea avizului Consiliului Economic şi Social, în cazul în care proiectul de lege vizează vreunul dintre domeniile de specialitate prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Economic şi Social. În acest sens este invocată Decizia Curţii Constituţionale nr. 221 din 2 iunie 2020, paragrafele 53 şi 59, potrivit căreia lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social este un motiv de neconstituţionalitate extrinsecă a actului normativ. Se reţine că, deşi avizul Consiliului Economic şi Social este consultativ, acesta trebuie să existe în procesul de legiferare, în domeniile prevăzute de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 248/2013. Se susţine că lipsa avizului Consiliului Economic şi Social constituie un viciu de neconstituţionalitate a actului normativ criticat, dat fiind faptul că rolul Consiliului Economic şi Social este acela de a garanta, în cadrul unui proces democratic de legiferare, că legile nu instituie soluţii arbitrare, mai ales atunci când au un impact major asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în special cu privire la dreptul la libertate. Din această perspectivă, se reţine că legea criticată conţine norme care reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, făcând parte din categoria legilor organice, fiind incidente prevederile art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie (astfel cum a reţinut şi Consiliul Legislativ în Avizul nr. 1469 din 27 decembrie 2022), şi, prin urmare, afectează drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, respectiv dreptul la libertate individuală, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, garantate de art. 23, 26, 24 şi 21 din Constituţie. Aşadar, se reţine că legea criticată conţine norme care reglementează domenii de specialitate ale Consiliului Economic şi Social, respectiv drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, la care fac referire dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. g) din Legea nr. 248/2013. Prin urmare, se susţine că este obligatoriu să fie solicitat avizul Consiliului Economic şi Social, în sensul consultării acestuia, ca organ de specialitate consultativ al Parlamentului şi al Guvernului, neavând relevanţă dacă legiuitorul, în opera sa de legiferare, ar fi ţinut sau nu seama de conţinutul acestuia. Se invocă dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative. Se reţine că, în ceea ce priveşte legea criticată, avizul Consiliului Economic şi Social nu a fost solicitat de către iniţiator, aspect care reiese din lipsa vreunei menţiuni în expunerea de motive, secţiunea a 6-a, pct. 6.5. În aceste condiţii, în lipsa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social, cu prilejul elaborării şi adoptării legii criticate, se susţine că au fost nesocotite prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Se apreciază că ignorarea principiului constituţional al obligativităţii respectării legii în cursul procedurilor parlamentare de legiferare ar plasa Guvernul pe o poziţie privilegiată, interzisă de principiul constituţional al egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (2) din Legea fundamentală. Având în vedere dispoziţiile constituţionale şi legale citate, se susţine că absenţa solicitării avizului Consiliului Economic şi Social este de natură să susţină neconstituţionalitatea extrinsecă a legii criticate, în raport cu prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) coroborate cu cele ale art. 141 din Constituţie. 18. Potrivit celei de-a doua critici de neconstituţionalitate extrinsecă, se susţine că legea analizată încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie raportat la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie. În motivarea acestei critici de neconstituţionalitate se susţine că, la definitivarea proiectului de lege criticat, nu s-au avut în vedere observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ de la pct. 4 şi 9 din Avizul nr. 1.470 din 27 decembrie 2022 şi nu a fost motivată neacceptarea acestora în cuprinsul expunerii de motive sau într-o notă însoţitoare, fiind încălcate dispoziţiile art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000. De asemenea, se susţine că, pentru fundamentarea proiectului de lege criticat, nu a fost examinată practica instanţei constituţionale în domeniu, proiectul nerespectând mai multe decizii de admitere ale instanţei de control constituţional, fiind încălcate dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 24/2000. 19. În motivarea celei de-a treia critici de neconstituţionalitate extrinsecă se susţine că procedura de examinare şi adoptare de către Camera Deputaţilor a proiectului de lege criticat este viciată, fiind încălcate flagrant atât garanţiile constituţionale privind procedura de examinare şi adoptare a legilor, cât şi obligaţiile constituţionale ce revin deputaţilor României, aspecte incompatibile cu statul de drept şi democraţia constituţională. În acest sens se susţine că, în procedura de examinare şi adoptare a legii criticate, Camera Deputaţilor a încălcat atât dispoziţiile constituţionale privind obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale, afectând libertatea cetăţenilor, dreptul la viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, cât şi procedura de examinare şi adoptare a unei legi, prevăzută de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, prin care textele de lege declarate neconstituţionale se pun în acord cu dispoziţiile Constituţiei. Astfel, se susţine că o lege organică, aflată într-o procedură de urgenţă, nu poate fi adoptată decât în condiţiile prevăzute expres şi detaliat în Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor. Or, legea criticată a fost examinată şi adoptată într-o procedură ad-hoc, neprevăzută de Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor. În aceste condiţii, se susţine că deputaţii şi-au exercitat mandatul cu încălcarea dispoziţiilor Regulamentului de organizare şi funcţionare a Camerei Deputaţilor, a Legii nr. 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi al senatorilor şi a prevederilor art. 16 alin. (2) şi ale art. 1 alin. (5) din Constituţie. Deşi proiectul de lege a fost iniţiat în vederea punerii în acord a prevederilor Codului de procedură penală cu deciziile Curţii Constituţionale, Biroul permanent al Camerei Deputaţilor nu a trimis proiectul de lege, în vederea examinării şi elaborării rapoartelor, către Comisia pentru constituţionalitate a Camerei Deputaţilor, contrar dispoziţiilor art. 63 coroborat cu art. 61 pct. 22 din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor. Se susţine astfel că deputaţii, care fac parte din Biroul permanent, au încălcat dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 raportat la art. 235 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie. Având în vedere modul în care s-au desfăşurat şedinţele Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a Camerei Deputaţilor, de examinare a proiectului de lege, în datele de 3 şi 4 aprilie 2023, se susţine că atât comisia, cât şi deputaţii care fac parte din aceasta au încălcat prevederi din Legea fundamentală. În acest sens se precizează că preşedintele Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a îngrădit dreptul constituţional al deputaţilor de a propune, în termenul stabilit, amendamente la proiectul de lege examinat. Se precizează că, în acest fel, au fost încălcate dispoziţiile art. 66 alin. (4), ale art. 118 alin. (1) şi ale art. 99 alin. (5) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor şi, implicit, prevederile art. 64 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 raportat la art. 235 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie. Totodată, se arată că preşedintele Comisiei juridice, de disciplină şi imunităţi a îngrădit dreptul constituţional al deputaţilor neafiliaţi de a-şi susţine amendamentele în cadrul şedinţei comisiei din data de 4 aprilie 2023. Se susţine că, în acest fel, au fost încălcate dispoziţiile art. 57 alin. (1) din Regulament şi, implicit, prevederile art. 64 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 raportat la art. 235 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie. Totodată, se afirmă că această comisie nu a examinat amendamentele depuse la proiectul de lege şi nici modul în care s-au soluţionat propunerile cuprinse în avizul Consiliului Legislativ. Se susţine că în acest fel au fost încălcate dispoziţiile art. 62 şi ale art. 68 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor şi, implicit, prevederile art. 64 alin. (1) şi (4) coroborate cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 raportat la art. 235 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, precum şi prevederile art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie. În fine, se arată că, în şedinţa plenului Camerei Deputaţilor din data de 5 aprilie 2023, au fost supuse la vot „calupuri“ de amendamente, atât de admitere, cât şi de respingere, cu încălcarea prevederilor art. 121 raportat la art. 110 alin. (3) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor şi, implicit, a prevederilor art. 64 alin. (1) coroborate cu art. 1 alin. (5) din Constituţie, precum şi a dispoziţiilor art. 11 alin. (1) din Legea nr. 96/2006 raportat la art. 235 alin. (1) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al Camerei Deputaţilor, precum şi a prevederilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie. 20. În concluzie, se susţine că legea criticată a fost analizată în mod formal de Camera Deputaţilor, aceasta ignorând atât prevederile Constituţiei, cât şi cele statuate de Curtea Constituţională, însuşindu-şi, prin votul majoritar al deputaţilor, forma proiectului de lege propusă de Guvernul României, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 2 alin. (1), ale art. 61, ale art. 69 alin. (1), ale art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală. 21. Criticile de neconstituţionalitate intrinsecă sunt formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)] şi ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative. 22. Într-o primă critică de neconstituţionalitate intrinsecă se susţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1] din legea criticată pentru motivele ce urmează. Având în vedere considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019 şi faptul că textul criticat face referire la „date şi informaţii privitoare la săvârşirea unei infracţiuni“, se susţine că acesta extinde competenţa Serviciului Român de Informaţii dincolo de competenţa care îi revine potrivit art. 119 din Constituţie, în condiţiile în care textul de lege criticat se referă la orice infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare, iar nu numai la infracţiunile contra securităţii naţionale. Sub acest aspect, se susţine că textul de lege analizat încalcă prevederile art. 119 raportat la art. 132 din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (5). Se susţine că, în acest fel, textul a fost adoptat cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborat cu art. 119 din Constituţie, precum şi ale art. 131 şi 132 din Legea fundamentală, fiind incompatibil cu un stat de drept şi democratic, precum şi cu democraţia constituţională. De asemenea, se susţine că serviciile de culegere de informaţii devin, implicit, organe de cercetare penală specială pentru un număr considerabil de infracţiuni prevăzute de legislaţia penală, contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin deciziile nr. 51 din 16 februarie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018, nr. 802 din 6 decembrie 2018, nr. 26 din 16 ianuarie 2019, nr. 55 din 4 februarie 2020 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, nerespectânduse astfel prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. Totodată, se susţine că introducerea în Codul de procedură penală, prin art. I pct. 17 din legea criticată, a art. 139^1 s-a realizat fără o reglementare adecvată a garanţiilor procedurale în materie penală şi fără a fi însoţită de un ansamblu de norme care să permită contestarea legalităţii acestora în mod efectiv. Prin reglementarea posibilităţii conferirii calităţii de mijloc de probă acestor înregistrări, fără crearea cadrului adecvat, care să asigure posibilitatea contestării legalităţii acestora, legiuitorul a legiferat fără a respecta cerinţele de claritate şi previzibilitate prevăzute de Constituţie. De asemenea, reglementarea propusă nu a avut în vedere nici ipoteza în care este analizată legalitatea mandatului de către o instanţă inferioară celei care a autorizat activităţile de culegere de informaţii. Textul de lege criticat prevede că legalitatea încheierilor şi mandatelor emise de către judecătorii instanţei supreme va fi supusă verificării judecătorilor de la instanţele inferioare, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 alin. (3) şi (4). Se invocă, în acest sens, considerente ale deciziilor Curţii Constituţionale nr. 26 din 16 ianuarie 2019 şi nr. 55 din 16 februarie 2022. Se susţine că, în acest fel, se aduce atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 26, 28 şi 53, precum şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, art. 20 din Constituţie. De asemenea, se afirmă că introducerea în Codul de procedură penală, prin art. I pct. 17 din legea criticată, a art. 139^1 permite interceptarea de către Serviciul Român de Informaţii a avocaţilor, în cadrul exercitării activităţii lor profesionale. Din această perspectivă, se susţine că textul criticat aduce atingere prevederilor Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate şi, implicit, dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie. Totodată, întrucât nu oferă suficiente garanţii procedurale pentru a asigura respectarea dreptului la viaţa privată şi secretului profesional al avocatului, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, se susţine că textul criticat încalcă dreptul la viaţa privată şi secretul corespondenţei avocatului, garantate de art. 26 şi 28 din Constituţie şi de art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, de art. 20 din Constituţie. Se arată că textul criticat permite interceptarea convorbirilor şi discuţiilor dintre client şi avocat, fiind astfel încălcat principiul confidenţialităţii client-avocat, şi, totodată, ca urmare a faptului că înregistrările devin probe în procesul penal, încalcă şi dreptul de a păstra tăcerea şi de a nu se autoincrimina, garantat de art. 6 din Convenţie, întrucât, indiferent de atitudinea pe care o adoptă acuzatul în procesul penal şi invocarea de către acesta a dreptului la tăcere, discuţiile şi conversaţiile pe care le-a avut cu avocatul, înregistrate de către Serviciul Român de Informaţii, pot să devină probe clasificate în dosarul penal, la care nu are acces şi pe care nu le poate contesta. Se susţine că, în acest fel, se încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 20 raportat la art. 6 din Convenţie, ale art. 4 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 şi, implicit, ale art. 148 alin. (4) din Constituţie. 23. A doua critică de neconstituţionalitate intrinsecă are ca obiect dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] şi ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)] din legea criticată. Se susţine că toate înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii sunt mijloace de probă clasificate, aşa încât majoritatea proceselor penale vor conţine probe clasificate, fiind aplicabile, astfel, dispoziţiile de lege criticate. Or, în condiţiile în care aceste din urmă dispoziţii sunt contrare celor statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragrafele 26-32, 61-63, 70 şi 71, se susţine că se încalcă, implicit, dispoziţiile art. 147 alin. (4), precum şi ale art. 21 alin. (3), ale art. 24, ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 124 alin. (2), ale art. 11 şi 20 din Constituţie. Se arată că dispoziţiile criticate, menţionate anterior, interzic dreptul de acces al părţilor la informaţiile clasificate din dosar, indiferent de conţinutul acestora şi indiferent dacă această restrângere a dreptului are un scop real şi justificat de protecţia unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, încălcând astfel dispoziţiile art. 21 alin. (3) şi ale art. 31 raportat la art. 53 din Constituţie. Pentru a fi respectat principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil, judecătorul de cameră preliminară trebuie să permită accesul la informaţiile clasificate atât apărării, cât şi acuzării. Cu toate acestea, textele de lege criticate stabilesc că simpla lipsă a deţinerii unei autorizaţii de acces, prevăzută de lege, determină interzicerea accesului apărătorului, fiind necesar ca acesta să fie înlocuit, contrar dispoziţiilor art. 53 din Constituţie. Textele criticate reglementează impunerea de către judecătorul de cameră preliminară a unui avocat din oficiu atât părţii, cât şi persoanei vătămate, în cazul în care apărătorul iniţial nu deţine autorizaţia de acces la informaţii clasificate, prevăzută de lege, şi acestea nu angajează un apărător care să deţină o astfel de autorizaţie, contrar dreptului la un apărător ales de acuzat, garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie şi de art. 24 din Constituţie. Cât priveşte dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] şi ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (12)] din legea criticată, se susţine că, în cazul în care se refuză motivat accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză, fără să se prevadă eliminarea lor din dosarul cauzei, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (11). În acest sens, se susţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, paragrafele 19-24 şi 26-27, se aplică mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor de lege criticate. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)] şi ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)] din legea criticată, se arată că, în expunerea de motive a proiectului de lege, la secţiunea a 2-a, 2.3. Schimbări preconizate pct. 24 d), se menţionează că pentru acest articol din proiectul de lege sau avut în vedere cele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, menţionându-se că se propune „modificarea art. 375 alin. (3), art. 377 alin. (5) şi a art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, intervenţiile fiind necesare pentru corelare faţă de introducerea la art. 374 a celor două alineate noi, alin. (11) şi (12), normele de trimitere din articolele menţionate urmând să fie corelate cu conţinutul acestor alineate noi“. În aceste condiţii, se susţine că, întrucât prin legea criticată s-a introdus aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 374 alin. (11) şi (12) din Codul de procedură penală şi la art. 375, art. 377 şi art. 421 din Codul de procedură penală, neconstituţionalitatea art. 374 alin. (11) şi (12) atrage şi neconstituţionalitatea normelor introduse la aceste articole. 25. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, sesizările au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a comunica punctele lor de vedere asupra acestora. 26. Guvernul a transmis punctul său de vedere cu privire la sesizarea ce formează obiectul Dosarului Curţii nr. 881A/2023, pe care o apreciază ca fiind neîntemeiată. 27. Cu privire la susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. I pct. 17 din legea criticată nu realizează o punere în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, apreciază că soluţia normativă - potrivit căreia legalitatea înregistrărilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii este supusă verificării judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară - este în deplin acord cu considerentele deciziei precitate. De asemenea, apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica referitoare la instanţa competentă să efectueze controlul legalităţii înregistrărilor. Din această perspectivă, reţine că, potrivit art. 3 din Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are competenţa funcţională de a examina legalitatea (inclusiv loialitatea, componentă intrinsecă a legalităţii) administrării probelor de către organele de urmărire penală. Având în vedere că, potrivit Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, „legalitatea înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii (...), care sunt folosite în procesul penal, trebuie verificată respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul folosirii în cursul procesului penal a înregistrărilor ce rezultă din aplicarea sistemului reglementat de Codul de procedură penală“ (paragraful 50), apreciază că, pentru identitate de raţiune, organul competent să se pronunţe asupra legalităţii înregistrărilor în cauză ar trebui să fie judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă. Precizează că, fiind învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 142 alin. (5) din Codul procedură penală, Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 372 din 28 mai 2019, prin care nu a identificat nicio problemă de constituţionalitate în privinţa reglementării care - fără a distinge după cum mandatul de supraveghere tehnică a fost emis de o instanţă superioară sau de o instanţă egală în grad celei sesizate cu rechizitoriu - permite folosirea interceptărilor într-o altă cauză decât cea în care s-a emis mandatul. În plus, în opinia Guvernului, „competenţa specializată“ a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul autorizării activităţilor specifice culegerii de informaţii, care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, nu poate conduce la concluzia că aceasta ar avea competenţa exclusivă de a verifica legalitatea probelor şi mijloacelor de probă rezultate din astfel de activităţi specifice şi utilizate în cauze penale a căror soluţionare este de competenţa altor instanţe de judecată. În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. I pct. 17 din legea criticată sunt neconstituţionale, întrucât nu reglementează o procedură aplicabilă şi în cazul în care se contestă legalitatea înregistrărilor rezultate din efectuarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, dacă nu se dispune trimiterea în judecată, arată că legiuitorul infraconstituţional a reglementat o procedură de contestare a legalităţii înregistrărilor anterior menţionate, dacă acestea sunt folosite ca probe mijloace de probă în procesul penal, astfel încât textul art. I pct. 17 din legea criticată este conform atât cu dispoziţiile art. 147 alin. (4), cât şi cu cele ale art. 21 din Constituţie. Pe de altă parte, apreciază că Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, invocată implicit în susţinerea caracterului neconstituţional al textului criticat, impune legiuitorului obligaţia de a reglementa un astfel de control doar în ceea ce priveşte persoanele care nu dobândesc calitatea de inculpat şi ale căror drepturi au fost restrânse prin autorizarea unor măsuri de supraveghere tehnică în condiţiile Codului de procedură penală, nu şi în cazul persoanelor care au făcut obiectul unor măsuri specifice activităţii de culegere de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. În acest sens, apreciază că prevederile legale criticate se coroborează cu dispoziţiile art. 22 din Legea nr. 51/1991. De asemenea, apreciază ca fiind neîntemeiată şi critica privind caracterul iluzoriu şi lipsit de efectivitate al controlului exercitat de judecătorul de cameră preliminară. Arată că, potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, cu modificările şi completările ulterioare, accesul la informaţii clasificate ce constituie secret de stat, respectiv secret de serviciu este garantat judecătorilor, sub condiţia validării numirii şi a depunerii jurământului. În consecinţă, reţine că judecătorul de cameră preliminară, care va examina legalitatea înregistrărilor, are autorizaţie de acces la informaţii clasificate, deci poate verifica în mod efectiv atât încheierea judecătorului de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi mandatul - ambele prevăzute de art. 17 din Legea nr. 51/1991. Totodată, reţine că judecătorul de cameră preliminară va putea verifica şi actele care au stat la baza încheierii şi, respectiv, a mandatului. 28. Referitor la critica formulată în raport cu dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie cu privire la prevederile art. I pct. 1 din legea criticată, Guvernul apreciază că aceasta este neîntemeiată. În primul rând, reţine că nu rezultă din motivarea sesizării în ce constă neclaritatea termenului „orice“, folosit de legiuitor în cuprinsul art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală. Arată că din formularea actuală a textului legal criticat - „Orice persoană faţă de care s-a dispus...“ - rezultă că doar persoana care s-a aflat sub imperiul unei măsuri privative de libertate va avea dreptul la repararea prejudiciului creat, neputând fi vorba de alte persoane. Apreciază că acest lucru rezultă şi din cuprinsul art. 539 alin. (1) din Codul de procedură penală, text care se coroborează cu norma de principiu prevăzută la art. 9 din acelaşi act normativ. Precizează că singura intervenţie operată prin legea criticată asupra formei de lege lata a art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală constă în adăugarea adverbului „injust“, intervenţia fiind necesară pentru corelarea textului cu modificarea intervenită asupra art. 539 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021. 29. Apreciază, totodată, că pretinsa ambiguitate sau neclaritate în ceea ce priveşte prevederile art. I pct. 19 şi ale art. II din legea criticată este neîntemeiată. În acest sens, reţine că art. 145^1 din Codul de procedură penală reglementează plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, procedură accesibilă atât persoanelor cu privire la care s-a dispus sau s-a confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu au dobândit în acea cauză calitatea de parte, cât şi inculpatului faţă de care s-a dispus clasarea sau renunţarea la urmărirea penală. Îndată după soluţionarea cauzei, procurorul încunoştinţează în scris persoana supravegheată cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare ori renunţare la urmărirea penală. De la primirea încunoştinţării, persoana supravegheată are la dispoziţie un termen de 20 de zile pentru formularea plângerii. Întrucât prezentarea proceselor-verbale de redare şi a conţinutului suporturilor poate avea loc fie în cursul urmăririi penale (după încetarea măsurii de supraveghere tehnică), fie, cel mai târziu, după rezolvarea cauzei şi având în vedere că dreptul de a formula plângere se naşte în toate situaţiile după rezolvarea cauzei de către procuror, în reglementarea momentului de la care curge termenul de formulare a plângerii, dispoziţiile art. 145^1 alin. (3) din Codul de procedură penală ţin seama de aceste împrejurări. Astfel, dacă informarea şi prezentarea conţinutului proceselor-verbale/ suporturilor s-au realizat în cursul urmăririi penale, deci înainte de rezolvarea cauzei, termenul de formulare a plângerii va curge de la primirea încunoştinţării scrise cu privire la emiterea rechizitoriului/ordonanţei de clasare/renunţare la urmărire penală. Aşadar, chiar dacă a luat cunoştinţă de conţinutul suporturilor şi al proceselor-verbale de redare înainte de rezolvarea cauzei, persoana interesată nu va putea formula plângere decât după rezolvarea cauzei, iar termenul pentru exercitarea acestui drept va curge de la data primirii încunoştinţării scrise despre soluţionarea cauzei. Dacă, însă, procurorul a amânat până la soluţionarea cauzei informarea sau prezentarea conţinutului proceselor-verbale de redare/ suporturilor, termenul pentru formularea plângerii va curge de la primirea acestei informări sau, după caz (în situaţia în care persoana a uzat de dreptul de a cunoaşte conţinutul proceselor-verbale/suporturilor), de la data prezentării conţinutului suporturilor. În această ipoteză, termenul de formulare a plângerii nu poate curge de la primirea încunoştinţării prevăzute la art. 145^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, întrucât este necesar să i se dea persoanei mai întâi posibilitatea să ia cunoştinţă de conţinutul suporturilor/proceselor-verbale de redare. 30. De asemenea, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. I pct. 38 din legea criticată, prin care se introduc două alineate noi la art. 345 din Codul de procedură penală, respectă exigenţele constituţionale, asigurând un just echilibru între interesul aflării adevărului şi necesitatea respectării dreptului la un proces echitabil. Reţine că, din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 21 din 18 ianuarie 2018, rezultă că în cazul probelor ce constituie informaţii clasificate instanţa trebuie să fie în măsură să hotărască asupra relevanţei lor probatorii şi să aibă posibilitatea de a refuza accesul la acestea în cazul în care apreciază că, altfel, s-ar afecta viaţa unei persoane, securitatea naţională sau un alt interes public important (situaţie în care existenţa sau inexistenţa autorizaţiei de acces la informaţii clasificate în persoana avocatului ales va fi nerelevantă, iar informaţiile respective nu vor putea fi accesate de avocat chiar dacă ar avea autorizaţie de acces la informaţii clasificate şi nici nu vor putea sprijini o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), pe de o parte, iar, pe de altă parte, în cazul în care instanţa permite accesul la informaţiile clasificate, condiţionarea cunoaşterii acestora de deţinerea autorizaţiei de acces la informaţii clasificate de către avocat este constituţională, fiind proporţională cu scopul urmărit (protejarea informaţiilor clasificate). Apreciază că textele introduse în cuprinsul art. 345 din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 38 din legea criticată, ţin seama de considerentele menţionate. Totodată, reţine că, dacă apărătorii părţilor şi ai persoanei vătămate nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după caz, persoana vătămată nu îşi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin această autorizaţie. Apreciază că prin aceste completări nu se restrânge dreptul părţilor ori al persoanei vătămate de a-şi alege un avocat care să le/o reprezinte sau să le/o asiste în cursul procesului penal, pentru că doar în situaţia în care avocatul ales de parte nu deţine autorizaţie de acces la informaţii clasificate şi aceasta nu îşi desemnează un alt avocat ales care deţine o astfel de autorizaţie se va desemna de către judecătorul de cameră preliminară un avocat din oficiu, care poate avea acces la respectivele informaţii. Exercitarea de către judecătorul de cameră preliminară a competenţei de desemnare a unui avocat din oficiu este determinată de pasivitatea părţii şi are în vedere tocmai asigurarea dreptului la informare al inculpatului, în modalitatea prevăzută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa personal şi, eventual, asistat de avocat informaţiile clasificate din dosar. Consideră că dispoziţiile art. I pct. 38 din legea criticată au rolul de a asigura aflarea adevărului în cauză şi, în acest sens, invocă Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragraful 70. Apreciază că, în ipoteza în care legiuitorul nu ar fi prevăzut un astfel de mecanism, folosirea acestor probe în cursul procesului ar fi fost condiţionată exclusiv de opţiunea subiectului procesual de a-şi desemna un avocat care să deţină o astfel de autorizaţie. Or, în cursul procesului penal, pot fi subiecţi procesuali care nu au interesul ca probele, reprezentând informaţii clasificate, să poată fi folosite şi, astfel, să afecteze situaţia lor juridică. De aceea, blocarea posibilităţii folosirii acestor probe de atitudinea unui subiect procesual, care poate justifica un anumit interes, nu poate decât să afecteze unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal, acela al aflării adevărului. Aşadar, prin excluderea probelor clasificate din voinţa exclusivă a celui interesat, se poate ajunge la situaţia unei adevărate „imunităţi“ în faţa legii penale în rândul inculpaţilor care nu optează pentru asistenţa sau reprezentarea judiciară oferită de avocaţi care deţin o autorizaţie de acces, în ipoteza în care actul de sesizare se întemeiază pe probe constând în informaţii clasificate. Apreciază că această situaţie contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, cât timp, în dosarele inculpaţilor care îşi vor desemna avocaţi care deţin autorizaţii de acces la informaţii clasificate, astfel de informaţii vor putea servi la condamnarea acestora, ceea ce nu ar fi posibil în dosarele în care inculpaţii aleg să nu îşi desemneze un astfel de avocat - diferenţa de tratament juridic neavând nicio justificare obiectivă. Or, crearea unui statut privilegiat care contravine în mod vădit principiilor aflării adevărului şi egalităţii în drepturi nu poate fi acceptată într-un stat de drept, o atitudine contrară fiind de natură să conducă la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie. 31. De asemenea, Guvernul apreciază că dispoziţiile art. I pct. 34 din legea criticată respectă exigenţele constituţionale prevăzute în cuprinsul art. 24 alin. (1) şi al art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie. În acest sens reţine că, prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, instanţa de control constituţional nu a stabilit în sarcina legiuitorului obligaţia de a reglementa ca cel interesat să poată să invoce cazurile de nulitate absolută menţionate oricând, indiferent de momentul procesual în care a intervenit nulitatea. În ceea ce priveşte momentul până la care se poate invoca nulitatea absolută, observă că, similar materiei civile, legiuitorul penal a prevăzut, ca regulă, posibilitatea invocării nulităţii absolute în orice stare a procesului, iar, ca excepţie, situaţia când aceasta va putea fi invocată până la o anumită etapă sau până la un anumit moment procesual. Reţine că, în considerarea imperativului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, legiuitorul, în virtutea competenţei sale constituţionale în ceea ce priveşte modalitatea de configurare a procesului penal/civil, poate institui unele termene până la care persoanele interesate ar putea exercita unele drepturi procesuale. O astfel de limitare nu afectează substanţa dreptului la un proces echitabil sau a celui privind accesul la o instanţă, ci priveşte exercitarea unor astfel de drepturi, ţinând cont de necesitatea respectării unor condiţii sau termene procedurale. 32. Guvernul consideră, totodată, că susţinerea referitoare la art. I pct. 62 din legea criticată este neîntemeiată. Apreciază că susţinerea instanţei supreme în sensul că există diferenţe între efectele deciziilor sale pronunţate în soluţionarea recursului în interesul legii şi în dezlegarea unei chestiuni de drept şi deciziile Curţii Constituţionale este validă, însă aceste diferenţe nu sunt relevante în ceea ce priveşte incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile. Reţine că însăşi premisa implementării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 25 octombrie 2018, prin introducerea unui nou alineat, este aceea că, în afară de actele normative în sens formal (legi şi ordonanţe ale Guvernului), există şi alte acte ale autorităţilor statului care, prin efectele lor opozabile inclusiv instanţelor de judecată în activitatea lor de aplicare a legii, devin izvor de drept şi sunt similare legilor din punctul de vedere al modalităţii de sancţionare penală a comiterii anumitor fapte. În consecinţă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile devine incident în cazul respectivelor decizii, iar legiuitorul trebuie să asimileze legii aceste acte în ceea ce priveşte aplicarea art. 4 din Codul penal. Reţine că deciziile pronunţate de instanţa supremă în procedura hotărârii prealabile sau a recursului în interesul legii nu dezincriminează ori incriminează ele însele, în mod formal, o anumită faptă, însă prin efectele lor, obligatorii pentru instanţele de judecată care aplică legea penală, se poate ajunge indirect la reconfigurarea unei infracţiuni, spre exemplu, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii sau a sferei subiectului activ ori pasiv. Deşi nu constituie o lege de dezincriminare per se, o decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în procedura recursului în interesul legii ori în procedura dezlegării unor probleme de drept în materie penală, reconfigurează cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată conţinutul unei infracţiuni ori al unor infracţiuni, inclusiv din perspectiva reţinerii sau nereţinerii concursului de infracţiuni. Prin urmare, pentru a se da o reală expresie principiului aplicării lex mitior, este necesară luarea în considerare şi a efectelor concrete ale unor astfel de decizii ale instanţei supreme, câtă vreme aceste efecte pot fi, în anumite cazuri, de definire a conţinutului constitutiv al unor infracţiuni şi, în consecinţă, de excludere de la răspunderea penală a anumitor tipuri de comportamente care au fost anterior sancţionate ca infracţiuni. Apreciază că, deşi diferite din punctul de vedere al mecanismelor adoptării/pronunţării, precum şi din alte puncte de vedere, deciziile instanţei supreme, pronunţate în procedura recursului în interesul legii ori în procedura dezlegării unor probleme de drept în materie penală, respectiv deciziile Curţii Constituţionale sunt similare din punctul de vedere al efectelor lor concrete care au relevanţă din perspectiva principiului aplicării legii penale mai favorabile, statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, întrucât acestea operează o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare. Consideră că susţinerile privind acordarea de atribuţii de legiuitor instanţei supreme sunt neîntemeiate. Legea criticată nu intervine asupra atribuţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci doar stabileşte, în vederea respectării art. 15 alin. (2) din Constituţie, posibilitatea de aplicare retroactivă a anumitor decizii ale acestei instanţe pronunţate în procedura recursului în interesul legii ori în procedura dezlegării unor probleme de drept în materie penală, care au, în concret, prin conţinutul lor, efectele unei legi penale mai favorabile. Asimilarea cu legea este limitată, aşadar, la modalitatea de aplicare în timp a deciziilor pronunţate de instanţa supremă în procedurile menţionate, fără a se extinde asupra celorlalte caracteristici care definesc un act normativ/o decizie a instanţei supreme şi fără a transforma, în consecinţă, instanţa supremă în legiuitor pozitiv. Reţine că deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în procedura recursului în interesul legii ori în procedura dezlegării unor probleme de drept în materie penală, au efecte general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, aşa încât apreciază că se impune aceeaşi abordare, inclusiv din perspectiva persoanelor care au fost condamnate pentru fapte care ulterior nu vor mai fi sancţionate ca infracţiuni. 33. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate. 34. La dosarele cauzei, Asociaţia Magistraţilor din România şi Asociaţia Procurorilor din România, ambele cu sediul în Bucureşti, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi Asociaţia Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului, ambele cu sediul în Oradea, în calitate de amicus curiae, au depus un înscris prin care apreciază că obiecţiile de neconstituţionalitate sunt întemeiate. CURTEA, examinând obiecţiile de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 35. În vederea soluţionării prezentelor sesizări, Curtea procedează, mai întâi, la verificarea admisibilităţii acestora. Instanţa constituţională are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale obiecţiei de neconstituţionalitate, prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie şi de art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, al termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi al obiectului controlului de constituţionalitate. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, iar cea dea treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează a fi cercetate în ordine, constatarea neîndeplinirii uneia având efecte dirimante şi făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (a se vedea în acest sens deciziile nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38, şi nr. 334 din 10 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 455 din 31 mai 2018, paragraful 27). 36. Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate, care formează obiectul dosarelor nr. 881A/2023, nr. 882A/2023 şi nr. 883A/2023, îndeplinesc condiţia de admisibilitate, prevăzută de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie, sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât au fost formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în Dosarul nr. 881A/2023, de Avocatul Poporului, în Dosarul nr. 882A/2023, respectiv de un număr de 56 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului Social Democrat şi Partidului Umanist Social Liberal şi deputaţi neafiliaţi, în Dosarul nr. 883A/2023, iar actul supus controlului de constituţionalitate este o lege adoptată de Parlamentul României. 37. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. Din coroborarea informaţiilor cuprinse în fişele legislative publicate pe paginile celor două Camere ale Parlamentului, Curtea constată că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 29 martie 2023, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 5 aprilie 2023. La data de 11 aprilie 2023, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 13 aprilie 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizările au fost înregistrate la Curtea Constituţională în data de 12 aprilie 2023, aşa încât Curtea constată că obiecţiile de neconstituţionalitate au fost formulate în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. 38. Prin urmare, Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie şi ale art. 1, 10, 15, 16 şi 18 din Legea nr. 47/1992, să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor legale criticate. 39. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 881A/2023 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. a)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)], ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] şi ale art. II din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative. Cât priveşte dispoziţiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. a)] şi ale art. II din legea criticată, din motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine că instanţa supremă are în vedere modalitatea de calcul al termenului de exercitare a plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, la care fac referire lit. a) şi b) ale art. 145^1 alin. (3) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 19 din legea criticată. Prin urmare, Curtea reţine că, în Dosarul nr. 881A/2023, obiect al criticilor de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)], ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] şi ale art. II alin. (2) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative. 40. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 882A/2023 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile art. I pct. 17 (cu referire la art. 139^1) şi ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative. 41. Actul de sesizare în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 883A/2023 are ca obiect al criticilor de neconstituţionalitate dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum şi dispoziţiile art. I pct. 17 (cu referire la art. 139^1), ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)] şi ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)] din aceeaşi lege. 42. Având în vedere faptul că obiectul celor trei sesizări îl constituie dispoziţii ale aceluiaşi act normativ, pentru o bună administrare a actului de justiţie constituţională, în temeiul art. 139 din Codul de procedură civilă, coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992, plenul Curţii Constituţionale dispune, din oficiu, conexarea celor trei cauze, respectiv a dosarelor nr. 882A/2023 şi nr. 883A/2023 la Dosarul nr. 881A/2023, care a fost primul înregistrat, urmând ca instanţa constituţională să pronunţe o singură decizie prin care să efectueze controlul de constituţionalitate a priori asupra dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], art. I pct. 17 (cu referire la art. 139^1), ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)], ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)], ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] şi ale art. II alin. (2) din aceeaşi lege. 43. Autorii sesizărilor susţin că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), (4) şi (5) care consacră statul de drept şi democratic, principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în cadrul democraţiei constituţionale şi calitatea legii, ale art. 2 alin. (1) privind suveranitatea, ale art. 11 referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, ale art. 26 referitor la viaţa intimă, familială şi privată, ale art. 28 referitor la secretul corespondenţei, ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, ale art. 61 privind rolul şi structura Parlamentului, ale art. 31 referitor la dreptul la informaţie, ale art. 64 alin. (1) şi (4) privind organizarea internă a Camerelor Parlamentului, ale art. 69 alin. (1) privind mandatul reprezentativ al deputaţilor şi senatorilor, ale art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) privind reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi regimului executării acestora, ale art. 119 privind Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, ale art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi, ale art. 126 alin. (1), (3) şi (4) privind instanţele judecătoreşti, ale art. 131 privind rolul Ministerului Public, ale art. 132 referitor la statutul procurorilor, ale art. 141 privind Consiliul Economic şi Social, ale art. 147 alin. (1), (2) şi (4) privind obligaţia Parlamentului de a reexamina dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale, anterior promulgării acestora, şi de a le pune în acord cu decizia Curţii Constituţionale şi care consacră, totodată, caracterul general obligatoriu şi puterea pentru viitor a deciziilor Curţii Constituţionale, de la data publicării acestora în Monitorul Oficial al României, şi ale art. 148 alin. (4) privind integrarea în Uniunea Europeană. Totodată, sunt invocate dispoziţiile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil, în particular, dispoziţiile art. 6 paragraful 3 lit. c) referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 44. Propunerea de lege pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, însoţită de Avizul favorabil al Consiliului Legislativ nr. 1.470 din 27 decembrie 2022, a fost iniţiată de Guvernul României şi înaintată Senatului, în calitate de primă Cameră sesizată, la data de 29 decembrie 2022. La aceeaşi dată, a fost solicitată de către iniţiator dezbaterea pe fond în procedură de urgenţă, aprobată la 10 ianuarie 2023. La această din urmă dată, Biroul permanent al Senatului a dispus trimiterea propunerii legislative Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, în vederea întocmirii raportului, respectiv Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională, Comisiei pentru drepturile omului, egalitate de şanse, culte şi minorităţi şi Comisiei pentru muncă, familie şi protecţie socială, în vederea emiterii avizelor. Prin Adresa nr. XIX/15/7 februarie 2023, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a solicitat Consiliului Economic şi Social avizul cu privire la proiectul de lege L2/2023. La data de 25 ianuarie 2023, Comisia pentru drepturile omului, egalitate de şanse, culte şi minorităţi a emis aviz favorabil (nr. XXVI/3/ 25 ianuarie 2023). Comisia pentru muncă, familie şi protecţie socială a avizat favorabil iniţiativa legislativă la data de 13 februarie 2023 (nr. XXVII/2/13 februarie 2013). În data de 28 martie 2023, Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a depus raportul favorabil, cu amendamente (nr. XIX/2/28.03.2023). La aceeaşi dată, propunerea legislativă a fost adoptată, în procedură de urgenţă, de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată. 45. În data de 3 aprilie 2023, proiectul de lege, în forma adoptată de Senat, a fost prezentat la Biroul permanent al Camerei Deputaţilor, s-a înregistrat pentru dezbatere la Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, şi a fost trimis pentru examinare pe fond, în procedură de urgenţă, la Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi, cu termen pentru depunerea amendamentelor la 4 aprilie 2023 şi termen pentru depunerea raportului la 5 aprilie 2023. Proiectul de lege a primit aviz favorabil de la Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale (nr. 4c-6/283/5 aprilie 2023). În data de 4 aprilie 2023, Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi a depus raportul, cu 210 amendamente admise, cuprinse în anexa nr. 1, şi 7 amendamente respinse, cuprinse în anexa nr. 2, iar Biroul permanent al Camerei Deputaţilor a dispus înscrierea pe ordinea de zi a plenului Camerei Deputaţilor a dezbaterii şi adoptării propunerii legislative. Aşa fiind, în data de 5 aprilie, Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră decizională, în temeiul art. 75 şi al art. 76 alin. (1) din Constituţie, a adoptat legea şi a trimis-o spre promulgare Preşedintelui României în data de 13 aprilie 2023. 46. În termenele legale şi constituţionale, titularii dreptului de a sesiza Curtea Constituţională, menţionaţi în prealabil, au formulat sesizările de neconstituţionalitate care constituie obiectul prezentelor cauze. 47. Potrivit primei critici de neconstituţionalitate extrinsecă, Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblul său, încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi (5) raportat la art. 141 şi la art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Legea fundamentală, întrucât nu a fost solicitat avizul Consiliului Economic şi Social. 48. Curtea constată că, astfel cum rezultă din Adresa Senatului nr. XXXV/2.283 din 3 mai 2023, în cadrul procedurii legislative de adoptare a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative (L2/2023), Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări a solicitat avizul Consiliului Economic şi Social. În aceste condiţii, având în vedere şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale potrivit căreia nu este obligatorie şi obţinerea unui aviz, iar procedura legislativă nu poate fi obstrucţionată de pasivitatea autorităţilor avizatoare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 139 din 13 martie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 336 din 3 mai 2019, paragraful 84), Curtea constată că legea criticată nu aduce atingere dispoziţiilor constituţionale invocate. 49. Cu privire la cea de-a doua critică de neconstituţionalitate extrinsecă, vizând încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie raportat la dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, şi ale art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, la definitivarea proiectului de lege criticat nu s-au avut în vedere observaţiile şi propunerile Consiliului Legislativ de la pct. 4 şi 9 din Avizul nr. 1.470 din 27 decembrie 2022 şi nu a fost motivată neacceptarea acestora în cuprinsul expunerii de motive sau într-o notă însoţitoare, contrar dispoziţiilor art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000, iar, pe de altă parte, pentru fundamentarea proiectului de lege criticat nu a fost examinată practica în domeniu a Curţii Constituţionale, proiectul încălcând mai multe decizii de admitere ale instanţei de control constituţional, contrar dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 24/2000, Curtea reţine că avizul menţionat este unul deosebit de important pentru că observaţiile formulate au drept finalitate sistematizarea, unificarea şi coordonarea întregii legislaţii, astfel că acesta trebuie să fie solicitat în prealabil adoptării actului normativ. Urmărirea şi implementarea cerinţelor impuse de Legea nr. 24/2000 asigură coerenţa întregului sistem de drept, iar Consiliul Legislativ este cel care, în mod primar, realizează această activitate. Consiliul Legislativ are obligaţia de a contribui la asigurarea coerenţei şi unificării legislaţiei (Decizia nr. 304 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 520 din 5 iulie 2017, paragraful 27). Avizul Consiliului Legislativ este de natură să contribuie la unitatea şi coerenţa textului actului normativ care urmează a fi adoptat, astfel că art. 79 alin. (1) din Constituţie nu se poate interpreta decât în sensul că solicitarea avizului trebuie să fie anterioară adoptării actului normativ vizat (Decizia nr. 221 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 7 iulie 2020, paragraful 62). Însă, în acelaşi timp, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1122 din 29 noiembrie 2004, avizul acestuia este unul consultativ, astfel că nerespectarea în sine a unor observaţii din aviz nu se converteşte per se într-un motiv de neconstituţionalitate a actului normativ adoptat. Desigur, aspectele semnalate de Consiliul Legislativ, în măsura în care au relevanţă constituţională, pot constitui însă motive de neconstituţionalitate. Prin urmare, în cauză, întrucât critica de neconstituţionalitate este circumscrisă ideii de nerespectare a avizului, şi nu unor aspecte punctuale rezultate din observaţiile cuprinse în aviz, Curtea constată că nu a fost încălcat art. 1 alin. (5) din Constituţie. 50. Cu privire la faptul că nu a fost motivată neacceptarea observaţiilor din avizul Consiliului Legislativ, în concordanţă cu art. 10 alin. (4) teza a doua din Legea nr. 24/2000, Curtea reţine că această exigenţă nu are relevanţă constituţională, ci ţine de modul de lucru al Parlamentului şi îndeplinirea sau neîndeplinirea acestei condiţii de procedură nu afectează constituţionalitatea legii. Totodată, critica referitoare la faptul că în activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act normativ nu a fost examinată în mod complet jurisprudenţa Curţii Constituţionale va fi analizată în raport şi în coroborare cu criticile punctuale formulate, întrucât în această fază a analizei nu se pot antama aspecte de fond ale reglementării. 51. Potrivit celei de-a treia critici de neconstituţionalitate extrinsecă, procedura de examinare şi adoptare de către Camera Deputaţilor a proiectului de lege criticat a fost viciată, fiind încălcate atât garanţiile constituţionale privind procedura de examinare şi adoptare a legilor, cât şi obligaţiile constituţionale ce le revin deputaţilor. Cu privire la această din urmă susţinere, Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată în procedură de urgenţă. Referitor la termenele stabilite în regulamentele parlamentare în cadrul procedurii de adoptare a legilor, Curtea Constituţională a stabilit, prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 10 iunie 2022, paragraful 67, următoarele: ca regulă, intervalele de timp stabilite prin Regulamentul Camerei Deputaţilor, sub forma termenelor minime sau maxime, sunt un element caracteristic procedurii de adoptare a legilor în procedură generală/comună (art. 75 din Constituţie), iar, ori de câte ori se doreşte comprimarea acestor termene, trebuie să se apeleze la procedura de urgenţă de adoptare a legilor [art. 76 alin. (3) din Constituţie]. 52. Având în vedere critica autorilor sesizărilor, Curtea constată că, în cauză, ceea ce se invocă în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate reprezintă o chestiune care ţine de aplicarea regulamentelor parlamentare în cazul adoptării unei legi aflate în procedură de urgenţă. Analizând critica potrivit căreia raportul comisiei speciale comune, elaborat în cadrul procedurii din faţa Camerei Deputaţilor, a fost difuzat deputaţilor în chiar ziua votului, aşadar, cu nerespectarea termenului, prevăzut de Regulamentul Camerei Deputaţilor, de cel puţin 5 zile înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative în plenul Camerei Deputaţilor, fapt care ar aduce atingere prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit prin Decizia nr. 633 din 12 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1020 din 29 noiembrie 2018, paragraful 267, Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 214-216, sau Decizia nr. 250 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 3 mai 2018, paragraful 45, că nerespectarea termenului de depunere a raportului constituie o problemă de aplicare a regulamentelor celor două Camere. Cu alte cuvinte, obiectul criticii de neconstituţionalitate îl constituie, de fapt, modul în care, ulterior prezentării raportului de către Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru sistematizarea, unificarea şi asigurarea stabilităţii legislative în domeniul justiţiei, au fost respectate normele şi procedurile parlamentare de adoptare a legii. Or, în măsura în care dispoziţiile regulamentare invocate în susţinerea criticilor nu au relevanţă constituţională, nefiind consacrate expres sau implicit într-o normă constituţională, aspectele invocate de autorii sesizării nu constituie probleme de constituţionalitate, ci de aplicare a normelor regulamentare (a se vedea în acest sens şi Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012). 53. Considerentele menţionate la paragraful anterior sunt aplicabile mutatis mutandis în prezenta cauză, deoarece au vizat o lege aflată în procedură de urgenţă, astfel că, prin respectarea art. 76 alin. (3) din Constituţie, termenele au putut fi scurtate, iar modul în care au fost comprimate şi intervalele de timp rezultate este o chestiune de aplicare a regulamentelor parlamentare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, precitată, paragraful 63). Or, aşa cum a stabilit instanţa de control constituţional în mod constant în jurisprudenţa sa, nu este de competenţa Curţii Constituţionale verificarea modului în care au fost aplicate prevederile regulamentare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 44 din 8 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 10 august 1993, Decizia nr. 68 din 23 noiembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, Decizia nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995, Decizia nr. 710 din 6 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 28 mai 2009, Decizia nr. 786 din 13 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 12 iunie 2009, Decizia nr. 1.466 din 10 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 893 din 21 decembrie 2009, Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012, Decizia nr. 738 din 19 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 690 din 8 octombrie 2012, Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015, paragraful 18, Decizia nr. 223 din 13 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 6 mai 2016, paragrafele 33 şi 34, Decizia nr. 766 din 14 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 143 din 24 februarie 2017, paragraful 34, sau Decizia nr. 583 din 25 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 4 octombrie 2018, paragraful 116). 54. Curtea precizează că motivele care au condus la soluţia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată prin Decizia nr. 261 din 5 mai 2022, invocată, nu au relevanţă în prezenta cauză. Astfel, aşa cum a reţinut Curtea la paragraful 70 al deciziei menţionate, cu toate că procedura de urgenţă nu a fost cerută/aprobată, procedura de adoptare a legii supuse controlului de constituţionalitate a fost una de urgenţă (deoarece constituirea comisiei permanente de întocmire a raportului, întocmirea raportului în paralel cu desfăşurarea lucrărilor plenului/în pauza luată, luarea unei pauze a plenului pentru a permite finalizarea raportului şi adoptarea legii au avut loc în aceeaşi şedinţă a plenului Camerei parlamentare), ceea ce a condus la nerespectarea dispoziţiilor art. 76 alin. (3) din Constituţie. 55. Or, spre deosebire de această situaţie, în cauza de faţă, din analiza parcursului legislativ al legii criticate rezultă că aceasta a fost adoptată în procedura de urgenţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 76 alin. (3) din Constituţie, astfel că susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (2) şi ale art. 64 alin. (1) şi (4) coroborat cu art. 1 alin. (5) din Constituţie este neîntemeiată. 56. Cât priveşte susţinerea potrivit căreia Camera Deputaţilor a realizat o analiză formală a legii criticate, ignorând atât prevederile Constituţiei, cât şi pe cele statuate de instanţa de control constituţional, însuşindu-şi, prin votul majoritar al deputaţilor, forma proiectului de lege propusă de Guvern, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), (4) şi (5), ale art. 2 alin. (1), ale art. 61, ale art. 69 alin. (1), ale art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) şi ale art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală, având în vedere cele constatate în paragrafele 52-56 din prezenta decizie, Curtea constată că, în examinarea pe fond a obiecţiei de neconstituţionalitate, această susţinere constituie o simplă afirmaţie, fără relevanţă constituţională. 57. Având în vedere respingerea criticilor de neconstituţionalitate extrinsecă, Curtea urmează să analizeze criticile de neconstituţionalitate intrinsecă formulate cu privire la dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)], ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)], ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] şi ale art. II alin. (2) din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative. 58. Dispoziţiile art. I pct. 1 din legea criticată au următorul conţinut: „La articolul 9, alineatul (5) se modifică şi va avea următorul cuprins: «(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege.»“ Se susţine că dispoziţiile criticate nu întrunesc exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrucât termenul „orice“ din sintagma „orice persoană“ este neclar, iar folosirea noţiunii „injust“ în cuprinsul aceluiaşi articol este improprie terminologiei specifice utilizate în materie penală. 59. Cu privire la introducerea termenului „injust“ în cuprinsul art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că norma procesual penală care îl include reglementează, ca principiu, dreptul la libertate şi siguranţă, drept a cărui valorificare îşi găseşte temei în dispoziţiile art. 539 din Codul de procedură penală (modificate, în mod corespunzător, prin art. I pct. 55 din legea criticată). În ceea ce priveşte aceste din urmă norme procesual penale, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 494 din 12 mai 2021, Curtea Constituţională - reţinând că soluţia de clasare dată conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală sau de achitare nu califică, în mod explicit sau implicit, privarea de libertate dispusă în cursul procesului penal ca fiind nelegală, ceea ce înseamnă că prevederile art. 539 din Codul de procedură penală exclud dreptul persoanei la repararea pagubei în considerarea acestei ipoteze - a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă din cuprinsul art. 539 din Codul de procedură penală, care exclude dreptul la repararea pagubei în cazul privării de libertate dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare, este neconstituţională. Curtea constată că, prin Decizia nr. 136 din 3 martie 2021, precitată, a reţinut ca temei al neconstituţionalităţii normei examinate şi dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, cu referire la „dreptate“ ca valoare supremă în statul de drept. Cu privire la acest din urmă temei constituţional, instanţa de control constituţional a reţinut că valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie reprezintă garanţii juridice fundamentale pentru asigurarea supremaţiei Constituţiei, astfel că acestea sunt standarde de referinţă primordiale în cadrul controlului de constituţionalitate a normei juridice şi, în consecinţă, trebuie valorizate în mod corespunzător. Raţiunea şi finalitatea existenţei statului se fundamentează pe valorile supreme consacrate prin art. 1 alin. (3) din Constituţie, iar printre acestea se numără şi dreptatea, care asigură nu doar buna funcţionare a statului, dar şi încrederea societăţii în acţiunea acestuia, în speţă, în actul de justiţie. Raportul juridic dintre stat şi cetăţean în cadrul unui proces penal este un raport de putere publică, oferind autorităţilor abilitate competenţa de a folosi în mod legitim forţa de constrângere a statului. Aceasta trebuie realizată în limitele prevederilor constituţionale şi legale, astfel încât să fie respectate atât procedurile normate prin lege, cât şi drepturile şi libertăţile fundamentale, principiile de drept şi valorile supreme prevăzute în Constituţie. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că orice acţiune a statului, chiar legală fiind, dacă prin finalitatea ei devine injustă/nedreaptă pentru cetăţean, trebuie însoţită de un remediu normativ corespunzător în vederea restabilirii stării de dreptate atât în privinţa persoanei în cauză, cât şi pentru societate. Prin urmare, Curtea a statuat că evaluarea acţiunii statului strict dintr-o perspectivă legalistă - subsumată în mod mecanic respectării procedurilor legale - poate duce la o concluzie înşelătoare în analiza constituţionalităţii normei juridice. 60. În mod concret, Curtea a reţinut că dreptatea este un concept constituţional care, având în vedere natura sa moral-filosofică, nu poate cunoaşte în sine o normativizare, dar reprezintă cadrul şi măsura acţiunii statului. Societatea, în mod rezonabil, pretinde dreptatea, iar statul, prin autorităţile sale, are sarcina de a o impune şi valoriza. Dreptatea este un element intrinsec şi inseparabil al fiecărei acţiuni etatice care se reflectă asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi, prin urmare, orice limitare a acestora trebuie însoţită de un set de garanţii care să asigure societatea, pe de o parte, că măsura etatică nu numai că nu este arbitrară, ci este şi justă, iar, pe de altă parte, că, în cazul unor erori de apreciere ale statului, remediul existent este unul apt să corecteze nedreptatea săvârşită. De aceea, raportat la libertatea individuală, Curtea a reţinut că devine axiomatic faptul că, dacă s-a făcut dreptate pe fondul acuzaţiei în materie penală, fiind constatată netemeinicia sa, efectele actului de dreptate în mod inevitabil se repercutează şi asupra măsurilor preventive privative de libertate luate în cursul procesului penal, ceea ce implică necesitatea existenţei unui remediu judiciar de natură să corecteze suferinţa produsă. Curtea a statuat, astfel, că statul este obligat să recunoască şi să garanteze dreptul la despăgubiri ca urmare a unei privări de libertate dispuse în cursul procesului penal, indiferent de temeiul generator al răspunderii sale, respectiv caracterul nedrept (s.n. injust) sau nelegal al măsurii privative de libertate. Orice diferenţiere sub acest aspect nu este decât una artificială care în final neagă dreptul persoanei vătămate la repararea pagubei suferite ca urmare a unei disfuncţii de orice natură a sistemului judiciar. Curtea a reţinut, totodată, că această răspundere poate fi limitată doar în cazul în care prin faptele sale persoana supusă măsurii a împiedicat/stânjenit ori a încercat să împiedice/ stânjenească aflarea adevărului, îngreunând/distorsionând activitatea organelor judiciare, sau a avut o conduită reprobabilă în contextul desfăşurării procesului penal. Principiul fundamental care stă la baza răspunderii civile delictuale, conform căruia orice acţiune sau inacţiune care conduce la cauzarea în mod culpabil a unui prejudiciu obligă partea care a săvârşit-o să compenseze dauna, funcţionează nu numai dacă acţiunea sau inacţiunea încalcă o anumită dispoziţie legală expresă, ci şi dacă aceasta încalcă o reglementare constituţională care vizează un drept/o libertate fundamentală. 61. De aceea, având în vedere soluţia de clasare sau de achitare pronunţată, Curtea a statuat că art. 1 alin. (3) - care reglementează dreptatea ca valoare supremă a statului - şi art. 23 alin. (1) din Constituţie trebuie privite în mod coroborat, fiind intrinsec legate între ele. În consecinţă, recunoaşterea dreptului la despăgubiri în cazul privării nedrepte/injuste de libertate nu este o consecinţă a art. 5 paragraful 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci a art. 1 alin. (3), art. 23 alin. (1) şi art. 52 alin. (3) teza întâi din Constituţie. Aceste texte constituţionale oferă un standard mai înalt de protecţie libertăţii individuale decât cel stabilit de Convenţie, dreptul la despăgubire fiind recunoscut atât în privinţa privării nelegale de libertate, cât şi a celei nedrepte/ injuste dispuse în cursul procesului penal soluţionat prin clasare, conform art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, sau achitare. Odată oferit acest standard, şi în privinţa acestuia devin aplicabile garanţiile rezultate din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la art. 5 paragraful 5 din Convenţie. 62. Pornind de la premisa că o hotărâre judecătorească definitivă de achitare se bucură de autoritate de lucru judecat şi are drept rezultat menţinerea/prezervarea prezumţiei de nevinovăţie, Curtea a apreciat că a distinge între temeiurile achitării pentru a determina dacă inculpatul beneficiază sau nu de dreptul la despăgubire ar însemna să se menţină o umbră de îndoială cu privire la nevinovăţia acestuia. De vreme ce soluţia de achitare este unică şi produce aceleaşi efecte, indiferent de temeiul achitării, rezultă că nici anterior pronunţării soluţiei şi nici ulterior acesteia nu se pot crea diverse grade de comparaţie ale nevinovăţiei, în funcţie de care să se nască dreptul la despăgubire. Prin urmare, acceptarea unor efecte diferite ale hotărârii judecătoreşti în funcţie de motivul achitării ar fi de natură să afecteze prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 23 alin. (11) din Constituţie. Spre deosebire de soluţionarea procesului penal prin achitarea inculpatului, caz în care dreptul la despăgubire operează în mod plenar, indiferent de temeiul achitării, în cazul soluţionării procesului prin clasare, Curtea a stabilit că dreptul la repararea pagubei se naşte doar în ipotezele prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) din Codul de procedură penală, în care se dispune cu privire la fondul cauzei respective doar atunci când: fapta nu există, nu este prevăzută de legea penală, nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege, nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea sau există o cauză justificativă sau de neimputabilitate, adică situaţiile în care instanţa de judecată ar dispune achitarea potrivit art. 396 alin. (5) din Codul de procedură penală. În schimb, atunci când procurorul dispune clasarea prin aplicarea uneia dintre cauzele prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j) din Codul de procedură penală, cauze procedurale sau substanţiale care au ca echivalent soluţia de încetare a procesului penal dispusă de instanţa de judecată conform art. 396 alin. (6) din Codul de procedură penală, dreptul la repararea pagubei nu subzistă pentru că acuzaţia penală nu a fost soluţionată pe fond. 63. În consecinţă, având în vedere considerentele precitate, Curtea constată că, modificând dispoziţiile art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală, prin art. I pct. 1 din legea criticată, în sensul introducerii termenului „injust“ în cuprinsul acestora, legiuitorul a pus în acord norma menţionată cu dispoziţia procedurală de la art. 539 (modificată, de asemenea, prin art. I pct. 55 din legea criticată), prin reglementarea căreia legiuitorul şi-a îndeplinit obligaţia de a legifera o formă de răspundere obiectivă a statului în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 136 din 3 martie 2021. 64. Totodată, Curtea constată netemeinicia criticii de neconstituţionalitate, formulată din perspectiva clarităţii normei, cu privire la sintagma „orice persoană“, cuprinsă în art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)] din legea criticată. Curtea reţine că, deşi exprimarea legiuitorului este una generală, care vizează persoane nedeterminate, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate aparţine persoanei faţă de care s-a dispus în mod nelegal sau injust, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate. Astfel cum s-a reţinut în paragrafele anterioare, dispoziţiile cu caracter de principiu prevăzute la art. 9 alin. (5) din Codul penal se corelează cu prevederile art. 539 din acelaşi act normativ. Cu alte cuvinte, dreptul la libertate şi siguranţă, consacrat în codificarea procesual penală, poate fi valorificat doar în condiţiile art. 539 din acelaşi act normativ, care stabileşte atât titularul acţiunii („persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate“), cât şi actele procesuale prin care poate fi stabilită privarea nelegală de libertate, respectiv ordonanţa procurorului, încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei. De asemenea, art. I pct. 55 din legea criticată, care modifică art. 539 din Codul de procedură penală, circumstanţiază titularul acţiunii în repararea pagubei în cazul privării nelegale sau injuste de libertate, stabilind că „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana faţă de care, în cursul procesului penal, sa dispus o măsură preventivă privativă de libertate, dacă: a) măsura a fost constatată ca nelegală; b) pentru infracţiunea care a justificat luarea măsurii s-a dispus în temeiul art. 16 alin. (1) lit. a)-d) clasarea sau achitarea, cu excepţia cazului în care soluţia s-a dispus ca urmare a dezincriminării faptei săvârşite.“, iar „(2) Situaţiile prevăzute la alin. (1) se dovedesc prin ordonanţa procurorului de revocare a măsurii reţinerii ori de clasare, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi, a judecătorului de cameră preliminară ori a instanţei de judecată, de revocare a măsurii preventive privative de libertate ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia, sau, după caz, prin hotărârea definitivă de achitare“. De principiu, normele juridice nu există izolat, ci ele trebuie raportate la întreg ansamblul normativ din care fac parte. Din această perspectivă, Curtea constată că sintagma „orice persoană“, din cuprinsul art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală, este suficient de clară şi precisă, conţinutul normativ al textului de lege astfel rezultat fiind necesar a fi corelat cu dispoziţiile legale aflate în conexiune directă cu acesta. Mai mult, Curtea reţine că sintagma criticată - „orice persoană“ - se regăseşte, cu aceeaşi formulare, şi în cuprinsul normei procesual penale în vigoare, art. 9 alin. (5) din Codul de procedură penală stabilind că „Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege“. Cu privire la acest aspect, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa, că „utilizarea constantă şi uniformă a aceloraşi termeni în redactarea actelor normative este o garanţie pentru realizarea coerenţei legislaţiei naţionale, în aceste condiţii nemaifiind necesară determinarea conceptuală şi definirea acestor termeni, aşadar interpretarea oficială, autentică, contextuală a noţiunilor cu conţinut normativ identic reglementării anterioare“ (în acest sens, Decizia nr. 489 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 661 din 29 august 2016, paragraful 61). 65. În concluzie, Curtea constată că obiecţia formulată cu privire la dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)] din legea criticată este neîntemeiată. 66. Dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată au următorul conţinut: "17. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 139^1, cu următorul cuprins: «Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii ART. 139^1 (1) Înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări. [...]." 67. Cu privire la dispoziţiile menţionate, se susţine că serviciile de culegere de informaţii devin, implicit, organe de cercetare penală specială pentru un număr considerabil de infracţiuni prevăzute de legislaţia penală, contrar dispoziţiilor art. 1 alin. (4) şi (5) coroborat cu art. 119 din Constituţie, precum şi ale art. 131 şi ale art. 132 din Legea fundamentală şi deciziilor Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016, nr. 91 din 28 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 20 aprilie 2018, nr. 802 din 6 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 218 din 20 martie 2019, nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, nr. 55 din 4 februarie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 17 iunie 2020, şi nr. 55 din 16 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 358 din 11 aprilie 2022, încălcându-se astfel prevederile art. 147 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, se susţine că prevederile criticate nu îndeplinesc criteriile de precizie, claritate şi previzibilitate menţionate de Legea fundamentală, întrucât înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii sunt obţinute cu respectarea prevederilor legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări, adică în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 18 martie 2014, contrar însă dispoziţiilor art. 138-144 din Codul de procedură penală, referitoare la metodele speciale de supraveghere sau cercetare. Din această perspectivă, se invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5), ale art. 26, ale art. 28 şi ale art. 147 alin. (2) şi (4). Din perspectiva respectării dispoziţiilor art. 26 şi 28 din Constituţie, se susţine că reglementarea efectuării supravegherii tehnice şi organele care efectuează această supraveghere trebuie clar precizate în lege, în acest sens fiind invocate deciziile Curţii Constituţionale nr. 51 din 16 februarie 2016 şi nr. 55 din 16 februarie 2022, precitate. 68. În raport cu criticile astfel formulate, Curtea reţine că, potrivit art. 139 alin. (3) din Codul de procedură penală, „(3) Înregistrările prevăzute în prezentul capitol, efectuate de părţi sau de alte persoane, constituie mijloace de probă când privesc propriile convorbiri sau comunicări pe care le-au purtat cu terţii. Orice alte înregistrări pot constitui mijloace de probă dacă nu sunt interzise de lege“. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Analizând în ce măsură înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de probă, Curtea a reţinut, în decizia precitată, că reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului (paragraful 30). În acelaşi timp, Curtea a reţinut că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar, în materia analizată, reglementarea garanţiilor specifice se circumscrie, printre altele, legiferării unei proceduri clare şi efective care să permită analiza legalităţii mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările (paragraful 31). Aşadar, prin decizia precitată, Curtea a statuat că legiuitorul are libertatea de a reglementa categoria mijloacelor de probă, respectiv includerea sau excluderea anumitor elemente în/din această categorie, marja de apreciere a acestuia fiind destul de întinsă, însă orice reglementare în domeniu trebuie să fie realizată cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale incidente. În concret, instanţa de control constituţional a admis că atribuirea „calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element“ (paragraful 57). Or, câtă vreme instanţa de control constituţional a statuat că legiuitorul are libertatea să confere calitatea de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în condiţiile în care reglementează şi cadrul legal adecvat, care să permită contestarea legalităţii acestora în condiţii de efectivitate, Curtea constată că susţinerea potrivit căreia „serviciile de culegere de informaţii“ se transformă în organe de cercetare penală specială este neîntemeiată. 69. Curtea reţine, totodată, că, în acest context legislativ şi jurisprudenţial, trebuie realizată o distincţie între măsurile de supraveghere tehnică, dispuse potrivit Codului de procedură penală, şi activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Supravegherea tehnică este reglementată de Codul de procedură penală, iar punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică este, potrivit art. 142 alin. (1) din acest act normativ, realizată de procuror ori de organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadrul poliţiei, dacă procurorul dispune în acest sens. În schimb, activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului sunt reglementate de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, iar punerea în executare a acestora este, potrivit art. 6 alin. (1) şi art. 13 din această lege, realizată de organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale. În aceste condiţii, Curtea subliniază că desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului nu trebuie confundată cu punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică dispuse potrivit Codului de procedură penală. De altfel, Curtea reţine că, în formularea criticii de neconstituţionalitate, autorii pleacă de la o premisă greşită, şi anume aceea că dispoziţiile din Codul de procedură penală invocate ar sta la baza desfăşurării activităţii organelor de stat în domeniul securităţii naţionale. Aşa încât Curtea constată că susţinerea autorilor obiecţiei este neîntemeiată, având în vedere că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 şi Decizia nr. 55 din 16 februarie 2022, precitate, nu antamează şi nu se referă la desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispuse potrivit Legii nr. 51/1991, ci se referă la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică, potrivit normelor procesual penale, de către alte organe decât procurorul sau organul de cercetare penală. 70. Cu privire la art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată, se susţine că permite interceptarea de către Serviciul Român de Informaţii a avocaţilor, în cadrul exercitării activităţii lor profesionale. Din această perspectivă, se susţine că textul criticat nu oferă suficiente garanţii procedurale pentru a asigura respectarea dreptului la viaţa privată şi a secretului profesional al avocatului, având în vedere jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, contrar atât dispoziţiilor art. 26 şi 28 din Constituţie şi celor ale art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, implicit, ale art. 20 din Constituţie, cât şi Directivei 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 privind dreptul de a avea acces la un avocat în cadrul procedurilor penale şi al procedurilor privind mandatul european de arestare, precum şi dreptul ca o persoană terţă să fie informată în urma privării de libertate şi dreptul de a comunica cu persoane terţe şi cu autorităţi consulare în timpul privării de libertate şi, implicit, dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie. Se susţine că textul criticat permite interceptarea convorbirilor şi discuţiilor dintre client şi avocat, fiind încălcat principiul confidenţialităţii client-avocat şi, totodată, ca urmare a faptului că înregistrările devin probe în procesul penal, se încalcă şi dreptul la tăcere şi neautoincriminare, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 20 raportat la prevederile art. 6 din Convenţie, ale art. 4 din Directiva 2013/48/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2013 şi, implicit, ale art. 148 alin. (4) din Constituţie. 71. În examinarea criticii formulate, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 23 din 18 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 5 aprilie 2017, a respins, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. I pct. 14 [referitor la art. 35 alin. (1^1)] şi pct. 19 [referitor la art. 46 alin. (4^3)] din Legea privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. În motivarea soluţiei sale, instanţa de control constituţional a subliniat statutul privilegiat al corespondenţei avocat-client, aceasta beneficiind, în consecinţă, şi de un tratament juridic specific, fără a se putea pune semnul egalităţii între aceasta şi corespondenţa obişnuită între indivizi. Pentru a ajunge la concluzia menţionată anterior, Curtea a avut în vedere actele normative care reglementează relaţia avocat-client, secretul profesional care caracterizează această relaţie, jurisprudenţa instanţei de control constituţional în materie, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului privind relaţia client-avocat. 72. În aceste condiţii, Curtea reţine că, în conformitate cu art. 28 alin. (1) şi art. 35 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 24 mai 2018, „Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste şi să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă [...]“, iar „Contactul dintre avocat şi clientul său nu poate fi stânjenit sau controlat, direct sau indirect, de niciun organ al statului“. De asemenea, „Avocatul este obligat să acorde asistenţă juridică în cauzele în care a fost desemnat din oficiu sau gratuit de către barou“ (art. 40 din lege). Potrivit art. 11 din aceeaşi lege, „Avocatul este dator să păstreze secretul profesional privitor la orice aspect al cauzei care i-a fost încredinţată, cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege“. 73. De asemenea, potrivit art. 6 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Uniunii Naţionale a Barourilor din România nr. 64/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011, „Relaţiile dintre avocat şi clienţii săi se bazează pe onestitate, probitate, corectitudine, sinceritate, loialitate şi confidenţialitate. Drepturile şi obligaţiile avocatului sunt prevăzute de Lege, prezentul statut, codul deontologic şi de contractul de asistenţă juridică legal încheiat“. În acelaşi sens, conform art. 109 alin. (2) din Statut, „Activitatea avocatului nu poate fi motivată decât în interesul clientului, apreciat în limitele legii, ale prezentului statut şi ale codului deontologic“; totodată, „Avocatul este dator să îşi sfătuiască clientul cu promptitudine, în mod conştiincios, corect şi cu diligentă“ (art. 111 teza întâi din Statut). Art. 108 alin. (1) din Statut prevede că „Dreptul avocatului de a asista, a reprezenta ori a exercita orice alte activităţi specifice profesiei se naşte din contractul de asistenţă juridică, încheiat în formă scrisă între avocat şi client ori mandatarul acestuia“, iar art. 113 dispune că „Avocatul este confidentul clientului în legătură cu cazul încredinţat. Confidenţialitatea şi secretul profesional garantează încrederea în avocat şi constituie obligaţii fundamentale ale avocatului“. 74. Prin urmare, în virtutea contractului de asistenţă juridică se nasc drepturi şi obligaţii specifice profesiei de avocat (Decizia nr. 1.210 din 5 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 801 din 30 noiembrie 2010), în considerarea rolului esenţial al avocatului de apărător al drepturilor şi intereselor justiţiabililor (Decizia nr. 472 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 28 iulie 2016, paragraful 28), drept care relaţia dintre aceştia trebuie să fie caracterizată prin încredere (a se vedea, în acest sens, şi Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 67 din 27 ianuarie 2012, sau Decizia nr. 136 din 10 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 18 aprilie 2016, paragraful 23). Curtea a subliniat că „o apărare eficientă nu poate fi realizată decât dacă între parte şi avocatul care îi reprezintă interesele există o relaţie bazată pe încredere deplină, având în vedere faptul că partea urmează să îi încredinţeze avocatului informaţii de natură personală, pe baza cărora acesta va construi o apărare adecvată“ (a se vedea Decizia nr. 1.519 din 15 noiembrie 2011, precitată). 75. Cu privire la relaţia client-avocat, în Decizia nr. 23 din 18 ianuarie 2017, precitată, paragrafele 34-37, instanţa de control constituţional a invocat bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului din care transpar caracterul privilegiat şi necesitatea reglementării unor garanţii suplimentare de protecţie a acesteia. În acest sens, s-a reţinut că instanţa de la Strasbourg a statuat că percheziţia dispusă cu privire la un cabinet de avocat (avocat care nu era bănuit de nicio faptă penală) nu a fost însoţită de remedii împotriva ingerinţelor în secretul profesional, precum, spre exemplu, interdicţia de a ridica documente care intră sub privilegiul avocat-client sau supravegherea activităţii de percheziţie de un observator independent capabil să identifice, independent de echipa de investigare, documentele care erau acoperite de privilegiul profesional. Inspectarea şi confiscarea materialelor acoperite de secretul profesional reprezintă o ingerinţă disproporţionată asupra secretului corespondenţei. Curtea a reamintit că o atingere adusă secretului profesional (al avocatului) poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei şi automat asupra art. 6 din Convenţie (Hotărârea din 7 iunie 2007, pronunţată în Cauza Smirnov împotriva Rusiei, paragrafele 46 şi 48, şi, în acelaşi sens, referitor la privilegiul avocat-client, a se vedea şi Decizia de inadmisibilitate din 19 septembrie 2002, pronunţată în Cauza Tamosius împotriva Regatului Unit, sau Hotărârea din 22 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Annagi Hajibeyli împotriva Azerbaidjanului, paragraful 69 şi următoarele). 76. Caracterul privilegiat al relaţiei client-avocat decurge din art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care protejează confidenţialitatea comunicărilor cu caracter privat, indiferent de conţinutul şi forma acestora (Hotărârea din 6 decembrie 2012, pronunţată în Cauza Michaud împotriva Franţei, paragraful 90). Prin urmare, obligaţia de raportare a unei operaţiuni suspecte instituite în sarcina avocaţilor, din moment ce constrânge la furnizarea către o autoritate administrativă de informaţii referitoare la o altă persoană, pe care le deţin prin natura schimburilor pe le-au avut cu ea, constituie o ingerinţă în dreptul lor la respectarea corespondenţei (paragraful 91). Curtea de la Strasbourg a remarcat că, indiferent de finalitatea sa, corespondenţa dintre avocat şi client beneficiază de un statut privilegiat în ceea ce priveşte confidenţialitatea, indiferent de formele schimburilor realizate între avocaţi şi clienţi. Se acordă o mare importanţă riscului de alterare a secretului profesional al avocaţilor, deoarece acesta poate avea repercusiuni asupra bunei administrări a justiţiei în condiţiile în care secretul profesional este la baza relaţiei de încredere dintre avocat şi client (paragraful 117). Curtea a subliniat că art. 8 din Convenţie protejează confidenţialitatea corespondenţei dintre indivizi, dar acordă o protecţie sporită schimburilor dintre avocaţi şi clienţi. Acest lucru se justifică prin faptul că avocaţii au o misiune fundamentală într-o societate democratică: apărarea justiţiabililor. Or, un avocat nu poate îndeplini această misiune fundamentală dacă nu este în măsură să garanteze celor cărora le asigură apărarea că schimburile lor rămân confidenţiale. Relaţia de încredere dintre ei, indispensabilă îndeplinirii acestei misiuni, intră astfel în joc. De aceasta depinde, de asemenea, în mod indirect, dar necesar, şi respectarea dreptului justiţiabilului la un proces echitabil, mai ales în ceea ce priveşte dreptul oricărui „acuzat“ de a nu contribui la propria incriminare (paragraful 118) (a se vedea şi Hotărârea din 23 aprilie 2015, pronunţată în Cauza François împotriva Franţei, paragraful 51, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului, de asemenea, reaminteşte că statutul specific al avocaţilor îi plasează într-o poziţie centrală în administrarea justiţiei, în calitate de intermediari între justiţiabili şi instanţele de judecată; aceştia joacă un rol-cheie în asigurarea încrederii publicului în activitatea instanţelor, aspect fundamental într-o democraţie şi într-un stat de drept]. Prin urmare, secretul profesional al avocaţilor - care presupune înainte de toate o serie de obligaţii în sarcina lor - este în mod special protejat de art. 8 din Convenţie (paragraful 119). 77. Secretul profesional al avocaţilor nu este intangibil, iar instanţa de la Strasbourg a constatat că acesta poate fi limitat, spre exemplu, atunci când intră în conflict cu dreptul la libertatea de exprimare a avocatului (paragraful 123) (a se vedea şi Hotărârea din 16 iunie 2016, pronunţată în Cauza Versini-Campinchi şi Crasnianski împotriva Franţei, paragraful 77). Importanţa acestuia trebuie pusă în balanţă cu cea pe care statele membre o dau luptei împotriva spălării banilor proveniţi din activităţi ilicite, susceptibili a servi finanţării unor activităţi infracţionale, în special în domeniul traficului de stupefiante, sau terorismului internaţional (paragraful 123). Obligaţia avocaţilor de raportare a suspiciunilor referitoare la săvârşirea unor infracţiuni anume determinate nu contravine în sine textului convenţional dacă aceasta este reglementată în mod corespunzător, în cazuri limitativ prevăzute, şi nu atinge esenţa însăşi a misiunii de apărare (paragrafele 127-132), iar Curtea nu poate invalida alegerea unui stat sau a unui grup de state de a impune prevederi represive în cadrul unui mecanism specific de prevenire (paragraful 124). 78. În privinţa interceptării convorbirilor client-avocat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în mod excepţional, secretul profesional al avocaţilor, care se bazează pe dreptul la apărare al clientului, nu constituie un obstacol în calea transcrierii unei conversaţii dintre un avocat şi clientul său în cadrul interceptării obişnuite a liniei telefonice a celui din urmă dacă conţinutul acesteia este de natură să ducă la prezumpţia participării avocatului însuşi la o infracţiune şi în măsura în care această transcriere nu afectează dreptul la apărare al clientului. Cu alte cuvinte, Curtea admite că, fiind enunţată atât de restrictiv, această excepţie de la principiul confidenţialităţii conversaţiilor dintre avocat şi clientul său conţine o garanţie adecvată şi suficientă împotriva abuzurilor (Hotărârea din 16 iunie 2016, pronunţată în Cauza Versini-Campinchi şi Crasnianski împotriva Franţei, paragraful 79). Curtea a apreciat că ceea ce este important în primul rând în acest context este ca dreptul la apărare al clientului să nu fie afectat, iar transcrierile astfel realizate să nu fie utilizate împotriva acestuia în procedura la care este supus (paragraful 80). Puterea conferită judecătorului de instrucţie de a dispune interceptarea, înregistrarea şi transcrierea corespondenţelor telefonice „era limitată de respectarea dreptului la apărare care guvernează în special confidenţialitatea corespondenţelor dintre persoana pusă sub urmărire şi avocatul pe care l-a desemnat“ şi „că o conversaţie telefonică ce are loc între cei doi nu poate fi transcrisă şi depusă la dosar decât dacă conţinutul şi natura sa sunt în măsură să ducă la prezumpţia participării avocatului respectiv la o infracţiune“. Cu alte cuvinte, transcrierea unei conversaţii dintre un avocat şi clientul său nu poate fi reţinută în acuzarea clientului pus sub urmărire; ea poate totuşi să fie reţinută în acuzarea avocatului dacă relevă o infracţiune din partea acestuia (paragraful 81). 79. Aşa încât, având în vedere cadrul legal şi jurisprudenţial menţionat, instanţa de control constituţional a constatat că activitatea de asistenţă juridică prestată de avocat presupune o relaţie de încredere între acesta şi client, ce are la bază secretul profesional, paradigmă în care confidenţialitatea joacă un rol primordial. Secretul profesional decurge din dreptul de apărare al clientului, care, la rândul său, este o garanţie a dreptului la un proces echitabil. Corespondenţa dintre aceştia contribuie, în mod esenţial, la realizarea apărării clientului, fiind, aşadar, un element intrinsec al dreptului fundamental la apărare, consacrat de art. 24 din Constituţie; de aceea, relaţia avocat-client este calificată drept una privilegiată (Decizia nr. 23 din 18 ianuarie 2017, paragraful 38). 80. De asemenea, Curtea Constituţională reţine că, în vederea asigurării unor garanţii suplimentare de protecţie a acestui tip de corespondenţă, art. 34 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 51/1995 prevede: „(1) Pentru asigurarea secretului profesional, actele şi lucrările cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul său sunt inviolabile. Percheziţionarea avocatului, a domiciliului ori a cabinetului său sau ridicarea de înscrisuri şi bunuri nu poate fi făcută decât de procuror, în baza unui mandat emis în condiţiile legii. (2) Sunt exceptate de la măsura ridicării de înscrisuri şi de la măsura confiscării: a) înscrisurile care conţin comunicări între avocat şi clientul său; b) înscrisurile care conţin consemnări efectuate de către avocat cu privire la aspecte referitoare la apărarea unui client.“ În ceea ce priveşte interceptarea convorbirilor client-avocat, acelaşi text de lege reglementează, în mod expres, la alin. (3) şi (4), faptul că „(3) Nu vor putea fi ascultate şi înregistrate, cu niciun fel de mijloace tehnice, convorbirile telefonice ale avocatului şi nici nu va putea fi interceptată şi înregistrată corespondenţa sa cu caracter profesional, decât în condiţiile şi cu procedura prevăzute de lege. (4) Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute în art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală. Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Judecătorul dispune informarea avocatului.“ În mod similar, art. 139 alin. (4) din Codul de procedură penală stabileşte că „Raportul dintre avocat şi persoana pe care o asistă sau o reprezintă nu poate forma obiectul supravegherii tehnice decât dacă există date că avocatul săvârşeşte ori pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la alin. (2). Dacă pe parcursul sau după executarea măsurii rezultă că activităţile de supraveghere tehnică au vizat şi raporturile dintre avocat şi suspectul ori inculpatul pe care acesta îl apără, probele obţinute nu pot fi folosite în cadrul niciunui proces penal, urmând a fi distruse, de îndată, de către procuror. Judecătorul care a dispus măsura este informat, de îndată, de către procuror. Atunci când apreciază necesar, judecătorul dispune informarea avocatului.“ În mod particular, asigurarea confidenţialităţii comunicărilor dintre client şi avocat este codificată inclusiv ca drept al persoanei reţinute sau arestate (suspect sau inculpat), art. 89 alin. (2) din Codul de procedură penală prevăzând că „Persoana reţinută sau arestată are dreptul să ia contact cu avocatul, asigurându-i-se confidenţialitatea comunicărilor, cu respectarea măsurilor necesare de supraveghere vizuală, de pază şi securitate, fără să fie interceptată sau înregistrată convorbirea dintre ei. Probele obţinute cu încălcarea prezentului alineat se exclud.“ Aşa încât Curtea reţine că dispoziţiile din legea specială care reglementează organizarea şi exercitarea profesiei de avocat coroborate cu normele din codificarea procesual penală precitate, precum şi cu prevederile art. 306 alin. (6) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Secretul bancar şi cel profesional, cu excepţia secretului profesional al avocatului, nu sunt opozabile procurorului, după începerea urmăririi penale“, constituie un cadru normativ apt să asigure o protecţie suplimentară relaţiei avocat-client şi, implicit, corespondenţei dintre aceştia. În caz contrar, dacă s-ar fi prevăzut o exceptare totală a supravegherii tehnice a convorbirilor dintre avocat şi client, ar fi fost limitate prevederile Codului de procedură penală în privinţa sferei de cuprindere a metodelor speciale de cercetare şi supraveghere în sensul că nu putea fi folosit ca mijloc de probă procesul-verbal întocmit pentru activitatea de supraveghere tehnică ce ar fi vizat comunicările dintre avocat şi client şi care nu ar fi fost în legătură cu dreptul la apărare al clientului, vizând activitatea infracţională a avocatului. În schimb, Curtea reţine că probele obţinute în această modalitate şi care vizează raporturile avocat-client subsumate activităţii de asistenţă juridică nu pot fi folosite în procesul penal. 81. În concluzie, Curtea reţine că garanţiile specifice, care însoţesc relaţia privilegiată client-avocat, nu se aplică dacă avocatul săvârşeşte el însuşi fapte penale. Relaţia privilegiată client-avocat subzistă însă în toate condiţiile şi circumstanţele, iar săvârşirea unor fapte penale de către avocat excedează acestei relaţii, ipoteză în care urmează să se aplice normele de drept comun în materie. În aceste condiţii, Curtea constată că cele reţinute anterior, precum şi considerentele Deciziei nr. 23 din 18 ianuarie 2017, precitată, sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului din care rezultă înregistrările la care fac referire dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată, obiecţia formulată fiind neîntemeiată. 82. Dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată au următorul conţinut: "17. După articolul 139 se introduce un nou articol, art. 139^1, cu următorul cuprins: «Înregistrările obţinute din activităţi specifice culegerii de informaţii ART. 139^1 […] (2) Legalitatea încheierii prin care sau autorizat activităţile respective, a mandatului emis în baza acesteia, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se verifică în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă." 83. O primă critică cu privire la dispoziţiile menţionate în paragraful anterior vizează faptul că legalitatea încheierilor şi mandatelor emise de către judecătorii instanţei supreme va fi supusă verificării judecătorilor de la instanţele inferioare, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) şi ale art. 126 alin. (3) şi (4). Se susţine că soluţia normativă criticată nu realizează o punere în acord cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 55 din 4 februarie 2020, contrar dispoziţiilor art. 147 alin. (2) şi (4) raportat la cele ale art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 26 şi 28 din Constituţie, precum şi că se încalcă normele privind competenţa strict determinată prin Legea nr. 51/1991, împrejurare ce aduce atingere normelor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5). În concluzie, controlul de legalitate exercitat de judecătorul de cameră preliminară de la instanţa inferioară celei care a autorizat efectuarea activităţilor specifice culegerii de informaţii, potrivit Legii nr. 51/1991, este iluzoriu şi lipsit de efectivitate, contrar art. 21 alin. (3) din Constituţie. 84. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, analizând exclusiv în ce măsură înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot avea calitatea de mijloc de probă, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 139 alin. (3) teza finală din Codul de procedură penală sunt constituţionale în măsura în care nu privesc înregistrările rezultate ca urmare a efectuării activităţilor specifice culegerii de informaţii ce presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi fundamentale ale omului desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. 85. În motivarea soluţiei sale, Curtea a reţinut, de principiu, că reglementarea aspectelor legate de administrarea probelor, precum cel referitor la precizarea/enumerarea mijloacelor de probă în materie penală, intră în sfera de competenţă a legiuitorului, însă, indiferent de modalitatea de reglementare a categoriei mijloacelor de probă, acestea rămân guvernate de principiul legalităţii. Curtea a statuat că includerea unui element în categoria mijloacelor de probă trebuie însoţită de garanţiile necesare respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale, iar, în materia analizată, conferirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal anumitor elemente este intrinsec legată de crearea cadrului adecvat care să confere posibilitatea contestării legalităţii acestora (paragrafele 30 şi 31). În concret, Curtea a admis că atribuirea calităţii de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate în urma desfăşurării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în temeiul Legii nr. 51/1991, se poate realiza numai în măsura în care această reglementare este însoţită de o procedură clară şi explicită referitoare la verificarea legalităţii acestui element (paragraful 57). Din această perspectivă, Curtea a statuat că, în cadrul procesului penal, judecătorul trebuie să poată verifica atât legalitatea mijlocului de probă - înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului -, cât şi legalitatea procedeului probatoriu prin care aceste înregistrări au fost obţinute, acest fapt presupunând verificarea inclusiv a legalităţii încheierii prin care s-a încuviinţat măsura, precum şi a mandatului emis cu această ocazie (paragraful 51). 86. Cu acest prilej, Curtea a reţinut, totodată, că, atunci când analizează legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care au fost obţinute înregistrările, în cazul sistemului reglementat de Codul de procedură penală, judecătorul de cameră preliminară are în vedere, pe de o parte, condiţiile impuse de dispoziţiile legale pentru autorizarea unor asemenea măsuri, iar, pe de altă parte, organul competent să emită această autorizare. În acest context, Curtea a observat că activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, în mod similar măsurilor de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală, sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător, aspect care nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a priori. Astfel, potrivit art. 140 alin. (1) din Codul de procedură penală, măsura supravegherii tehnice poate fi dispusă în cursul urmăririi penale, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul care a formulat cererea, astfel că, în cazul acesta, legalitatea administrării probelor este verificată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică. În schimb, în cazul activităţii specifice culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, dispusă potrivit Legii nr. 51/1991, măsura este dispusă întotdeauna de către un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Or, în condiţiile în care legiuitorul nu a reglementat o procedură specifică aplicabilă în cazul contestării legalităţii acestora din urmă, judecătorul de cameră preliminară va analiza legalitatea administrării probelor prin raportare fie la dispoziţiile relevante din Legea nr. 51/1991, fie la cele din Codul de procedură penală, care diferă în mod evident. Dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Codului de procedură penală, se ajunge în situaţia în care, deşi activitatea specifică culegerii de informaţii care presupune restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului a fost autorizată potrivit Legii nr. 51/1991, legalitatea mijlocului de probă şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute se va verifica prin raportare la un act normativ care nu a fost luat în considerare la momentul autorizării măsurii. Pe de altă parte, dacă judecătorul de cameră preliminară va adopta ca reper prevederile Legii nr. 51/1991, se va ajunge în situaţia în care instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul vor avea competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. 87. Aşadar, în ipoteza examinată, Curtea a observat că, dacă în cazul supravegherii tehnice, dispusă potrivit Codului de procedură penală, verificarea legalităţii administrării probelor este realizată, în principiu, de o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, în cazul mandatelor emise în temeiul Legii nr. 51/1991, analiza legalităţii acestora este realizată, de cele mai multe ori, de instanţe ierarhic inferioare celei care a emis mandatul (emiterea mandatului fiind realizată întotdeauna de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). Or, Curtea a subliniat că Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României consacră Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca instanţă specializată în domeniul autorizării activităţii specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, aspect ce implică o anumită competenţă specializată a acesteia, strict determinată de lege (paragraful 54). Din această perspectivă, Curtea a reamintit că reglementarea competenţelor organelor judiciare reprezintă un element esenţial ce decurge din principiul legalităţii, principiu ce constituie o componentă a statului de drept. Aceasta, deoarece o regulă esenţială a statului de drept este aceea că atribuţiile/competenţele autorităţilor sunt definite prin lege. Principiul legalităţii presupune, în principal, că organele judiciare acţionează în baza competenţei pe care legiuitorul le-a conferito, iar, subsecvent, presupune că acestea trebuie să respecte atât dispoziţiile de drept substanţial, cât şi pe cele de drept procedural incidente. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte legiuitorul, principiul legalităţii - componentă a statului de drept - îl obligă pe acesta să reglementeze în mod clar competenţa organelor judiciare. În acest sens, Curtea a statuat că legea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 566 din 17 iulie 2017, sau Decizia nr. 348 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 16 iulie 2014, paragraful 17). 88. Examinând dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1] din legea criticată, în raport cu susţinerile de neconstituţionalitate formulate prin prezenta obiecţie, Curtea constată că legiuitorul a atribuit calitatea de mijloc de probă în procesul penal înregistrărilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, stabilind, în acest sens, o dublă condiţionare, respectiv dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală şi dacă au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări, aspect confirmat ca fiind constituţional prin Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, câtă vreme includerea anumitor elemente în categoria mijloacelor de probă intră în sfera de competenţă a legiuitorului. 89. Curtea constată însă că, reglementând procedura de verificare a legalităţii încheierii prin care s-au autorizat activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, a mandatului emis cu această ocazie, a mijlocului de probă (înregistrările rezultate din aceste activităţi) şi a procedeului probatoriu prin care acestea au fost obţinute, legiuitorul a stabilit, în alin. (2) al art. 139^1 din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 17 din legea criticată, că organul competent în acest sens este judecătorul de cameră preliminară de la instanţa căreia îi revine, potrivit legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă, cu alte cuvinte judecătorul de cameră preliminară de la instanţa sesizată prin rechizitoriu, contrar considerentelor Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020 (paragrafele 51-60), anterior citate. 90. Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de control constituţional, puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 17 ianuarie 1995 privind obligativitatea deciziilor sale pronunţate în cadrul controlului de constituţionalitate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 26 ianuarie 1995, Decizia nr. 414 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 4 mai 2010, Decizia nr. 415 din 14 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 294 din 5 mai 2010, Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 584 din 17 august 2010, Decizia nr. 1018 din 19 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 22 iulie 2010, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, sau Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012). 91. Or, având în vedere cele statuate de instanţa de control constituţional în considerentele Deciziei nr. 55 din 4 februarie 2020, în sensul că verificarea legalităţii administrării probelor trebuie realizată de către o instanţă egală în grad cu cea care a emis mandatul de supraveghere tehnică, respectiv a autorizat activitatea specifică culegerii de informaţii, potrivit Legii nr. 51/1991, şi faptul că, în acest din urmă domeniu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este instanţă specializată, având competenţă specializată, strict determinată de Legea nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, aspect subliniat, de asemenea, de instanţa de control constituţional, în aceeaşi decizie, Curtea constată că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia constituţională, în sensul punerii în acord a prevederilor declarate neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei, contrar dispoziţiilor art. 147 din Legea fundamentală. 92. În cadrul procedurii de punere în acord a unei legi/norme constatate neconstituţională cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competenţă de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale în acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere în acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate (Decizia nr. 466 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 25 octombrie 2019, paragraful 166, sau Decizia nr. 467 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 20 septembrie 2019, paragraful 247). 93. Totodată, Curtea reţine că infracţiunile date în competenţa de primă instanţă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt cele strict reglementate în art. 40 alin. (1) din Codul de procedură penală, respectiv infracţiunile de înaltă trădare, infracţiunile săvârşite de senatori, deputaţi şi membri din România în Parlamentul European, de membrii Guvernului, de judecătorii Curţii Constituţionale, de membrii Consiliului Superior al Magistraturii, de judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de procurorii de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe. Cu privire la celelalte infracţiuni, competenţa funcţională, după materie şi după calitatea persoanei, este partajată, potrivit dispoziţiilor art. 35-38 din Codul de procedură penală, între judecătorie, tribunal şi curte de apel. Aşa încât Curtea constată că, în aplicarea dispoziţiilor art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată, verificarea legalităţii încheierii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-au autorizat activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, potrivit Legii nr. 51/1991, a mandatului emis în baza acestei încheieri, a modului de punere în executare a autorizării, precum şi a înregistrărilor rezultate se va realiza în procedura de cameră preliminară de către judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie, tribunal ori curtea de apel, pentru infracţiunile date în competenţa de primă instanţă acestora. În consecinţă, se ajunge în situaţia în care instanţe judecătoreşti ierarhic inferioare celei care a autorizat activităţile specifice culegerii de informaţii ce presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, respectiv care a emis mandatul, potrivit Legii nr. 51/1991, au competenţa verificării elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă. Mai mult, Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un control efectiv al elementelor ce ţin de legalitatea înregistrărilor - mijloc de probă în procesul penal - rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, desfăşurate cu respectarea prevederilor legale, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991. Curtea constată că reglementarea în această materie a unui control formal şi lipsit de efectivitate determină lipsa de eficienţă a procedurii contestării legalităţii administrării probelor cu consecinţe în planul respectării accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil. 94. Pentru aceste motive, Curtea constată că prevederile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (3) şi ale art. 147 din Constituţie. 95. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite susţine că prevederile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată încalcă dreptul de acces la justiţie al persoanelor care nu au o calitate în procesul penal sau care au calitatea de suspect, câtă vreme, în ipoteza trimiterii în judecată, înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii, constituind mijloace de probă în procesul penal, pot fi verificate în cadrul procedurii de cameră preliminară, iar, în schimb, în toate celelalte situaţii în care nu se dispune trimiterea în judecată prin rechizitoriu, legalitatea acestor înregistrări nu poate fi verificată de către judecător sau instanţă, deşi au valoare de mijloc de probă. 96. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 529 din 6 iulie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. Pornind de la premisa că, prin însăşi dispunerea măsurilor de supraveghere tehnică, persoana supravegheată suferă o ingerinţă în sfera dreptului său la viaţă privată, Curtea a analizat, în decizia precitată, în ce măsură inexistenţa unui control a posteriori al legalităţii dispunerii măsurii supravegherii tehnice respectă condiţiile prevăzute de Constituţie şi de Convenţie referitoare la restrângerea exerciţiului dreptului de acces la o instanţă în scopul protejării dreptului unei persoane la viaţă privată. Din analiza dispoziţiilor constituţionale şi convenţionale şi a jurisprudenţei proprii, precum şi a celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de control constituţional a constatat că, în materia măsurilor de supraveghere tehnică, ce constituie o ingerinţă în viaţa privată a persoanelor supuse acestor măsuri, trebuie să existe un control a posteriori încuviinţării şi punerii în executare a supravegherii tehnice. Astfel, persoana supusă măsurilor de supraveghere tehnică trebuie să poată exercita acest control în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru luarea măsurii, precum şi a modalităţilor de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică. Totodată, Curtea a reţinut că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii măsurii supravegherii tehnice este circumstanţiată de legiuitor numai în ceea ce priveşte persoana inculpatului, în cadrul procedurii de cameră preliminară, după trimiterea în judecată, precum şi în cadrul procedurii de cameră preliminară atunci când se soluţionează plângerea împotriva soluţiei de clasare, dacă în cauză a fost pusă în mişcare acţiunea penală. Astfel, Curtea a constatat că reglementarea expresă a modalităţii de contestare a legalităţii măsurii supravegherii tehnice determină excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să poată analiza acest aspect. Aşa încât Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, iar acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a prevederilor art. 8 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Din această perspectivă, Curtea a statuat că controlul a posteriori în materie trebuie să se refere la analiza legalităţii măsurii supravegherii tehnice, indiferent dacă această verificare se realizează în cadrul procesului penal sau independent de acesta. Aşadar, Curtea a apreciat că existenţa unui control a posteriori ce are în vedere aceste aspecte se constituie într-o garanţie a dreptului la viaţă privată, care conturează şi, în final, pe lângă celelalte elemente necesare şi recunoscute la nivel constituţional şi convenţional, determină existenţa proporţionalităţii între măsura dispusă şi scopul urmărit de aceasta, precum şi necesitatea ei într-o societate democratică. În aceste condiţii, Curtea constată că, în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere tehnică dispuse potrivit Codului de procedură penală, introducerea, prin art. I pct. 19 din legea criticată, a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, având denumirea marginală „Plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică“, este în acord cu soluţia şi considerentele Deciziei nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată. 97. Critica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, având ca premisă Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, precitată, are însă în vedere înregistrările (mijloc de probă) ce rezultă din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României. Pentru a răspunde criticii astfel formulate, în ceea ce priveşte activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, Curtea va face distincţie între acele activităţi din care pot rezulta înregistrări, care sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală şi care dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal, indiferent dacă s-a dispus ori nu s-a dispus trimiterea în judecată a persoanei vizate de acestea, pe de o parte, şi acele activităţi din care pot rezulta înregistrări, dar care nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora nu rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, pe de altă parte. 98. Curtea constată că în ipotezele menţionate anterior, activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului (ca şi măsurile de supraveghere tehnică reglementate de Codul de procedură penală) sunt supuse, în mod obligatoriu, încuviinţării prealabile a unui judecător (de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie), însă, astfel cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa Curţii, raţionamentul, care conduce la concluzia potrivit căreia calitatea de magistrat a celui care dispune şi supraveghează înregistrările implică, ipso facto, legalitatea şi conformitatea acestora cu art. 8 din Convenţie, nu poate fi primit, un astfel de raţionament făcând inoperant orice recurs formulat de părţile interesate (Decizia nr. 55 din 4 februarie 2020, paragraful 50). Cu alte cuvinte, încuviinţarea acestor activităţi de către un judecător nu echivalează cu existenţa unei prezumţii absolute de legalitate ce exclude exercitarea unui control judecătoresc a posteriori al legalităţii înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, precum şi a elementelor ce ţin de legalitatea acestora (încheiere, mandat, punere în executare). 99. În aceste împrejurări, cât priveşte prima ipoteză, Curtea reţine că verificarea legalităţii înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii, care sunt comunicate organelor de urmărire penală şi care dobândesc calitatea de mijloace de probă în procesul penal în care s-a dispus trimiterea în judecată, are loc potrivit art. 139^1 alin. (2) din Codul de procedură penală, introdus prin art. I pct. 17 din legea criticată, în procedura de cameră preliminară. În schimb, Curtea constată că, în cazul înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii, care sunt comunicate organelor de urmărire penală şi care dobândesc calitatea de mijloace de probă în dosarul penal în care nu s-a dispus trimiterea în judecată, nici persoana vizată de aceste activităţi, care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, şi nici inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea nu pot contesta legalitatea acestor înregistrări şi nici elementele ce ţin de legalitatea mijlocului de probă (respectiv încheierea prin care au fost autorizate activităţile specifice culegerii de informaţii, potrivit Legii nr. 51/1991, mandatul emis în baza acesteia şi procedeul probatoriu prin care acestea au fost obţinute). Aşa încât Curtea constată că, în cadrul procesului penal, posibilitatea contestării legalităţii înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii şi a elementelor ce ţin de legalitatea mijlocului de probă este circumstanţiată de legiuitor doar în ceea ce îl priveşte pe inculpat, după trimiterea în judecată, în cadrul camerei preliminare. În condiţiile atribuirii calităţii de mijloc de probă înregistrărilor ce rezultă din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, fără a distinge după cum acestea au valoare probatorie în faza de urmărire penală ori în fazele ulterioare ale procesului penal, Curtea constată că este nejustificată excluderea celorlalte persoane, care nu au nicio calitate în dosarul penal sau au calitatea de suspect ori de inculpat, atunci când faţă de acesta s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea, de la posibilitatea accederii la o instanţă de judecată care să verifice legalitatea acestor înregistrări, precum şi a elementelor circumscrise acesteia (încheiere, mandat, punere în executare). Deşi textul de lege criticat nu prevede, în mod expres, eliminarea persoanelor care nu au nicio calitate în dosarul penal ori au calitatea de suspect sau de inculpat, atunci când faţă de acesta s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea, de la posibilitatea exercitării unui control în vederea verificării legalităţii înregistrărilor rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii, Curtea reţine că excluderea rezultă tocmai din faptul că legiuitorul nu a reglementat, în mod separat, un astfel de control a posteriori. 100. În aceste condiţii, chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, Curtea constată că viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului constituţional de acces liber la justiţie şi a dreptului la viaţă intimă, familială şi privată (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 28 mai 2010, pct. I). Curtea reţine, totodată, că în cazul art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1] din legea criticată nu ne aflăm în prezenţa unei simple opţiuni a legiuitorului, expresie a prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării“, ci a unei omisiuni legislative cu relevanţă constituţională, care atrage competenţa instanţei de contencios constituţional de a proceda la corectarea acesteia pe calea controlului de constituţionalitate (în acest sens, a se vedea Decizia nr. 224 din 4 aprilie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 427 din 9 iunie 2017, paragraful 31). Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa că, într-o atare situaţie, chiar dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de neconstituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare omisiune şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea normelor constituţionale. Or, Curtea Constituţională, potrivit art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, verificarea conformităţii întregului drept cu Constituţia (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, precitată, sau Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 318 din 30 aprilie 2014). 101. Totodată, Curtea constată că, pe lângă obligaţia pozitivă de a reglementa în Codul de procedură penală o formă de control a posteriori pe care persoanele în cauză, menţionate anterior, să îl poată accesa în scopul verificării legalităţii înregistrărilor (mijloace de probă) ce rezultă din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, precum şi a elementelor ce ţin de acestea, respectând aceleaşi garanţii procedurale aplicabile în cazul contestării măsurilor de supraveghere tehnică dispuse potrivit Codului de procedură penală, legiuitorul are obligaţia de a reglementa şi procedura aplicabilă conservării şi/sau distrugerii acestor înregistrări. 102. Revenind la cea de-a doua ipoteză, în care înregistrările rezultate din desfăşurarea activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, autorizate potrivit Legii nr. 51/1991, nu sunt comunicate organelor de urmărire penală, întrucât din cuprinsul acestora nu au rezultat date şi informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că informarea persoanei vizate de aceste activităţi, precum şi contestarea legalităţii înregistrărilor trebuie să facă obiectul de reglementare al Legii nr. 51/1991 privind securitatea naţională a României, iar nu al Codului de procedură penală. Câtă vreme procedura de autorizare a activităţilor specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului este reglementată în legea specială privind securitatea naţională a României, acelaşi act normativ trebuie să statueze şi cu privire la informarea persoanei vizate de acestea şi contestarea a posteriori a legalităţii înregistrărilor rezultate din desfăşurarea acestor activităţi, care nu au fost comunicate organelor de urmărire penală. Având în vedere însă că dispoziţiile Legii nr. 51/1991 nu fac obiect al prezentei sesizări de neconstituţionalitate, instanţa de control constituţional va aprecia doar cu privire la caracterul neconstituţional al prevederilor art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] din legea criticată, prin raportare la criticile de neconstituţionalitate examinate, şi, în acest sens, Curtea constată că susţinerile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, sunt întemeiate, textul de lege criticat fiind contrar atât dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi ale art. 26 din Legea fundamentală, cât şi prevederilor art. 8 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 103. Dispoziţiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)] din legea criticată au următorul conţinut: "19. După articolul 145 se introduce un nou articol, art. 145^1, cu următorul cuprins: «Plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică ART. 145^1 […] (3) Termenul de exercitare a plângerii este de 20 de zile şi curge, după caz: a) de la data primirii încunoştinţării scrise prevăzute la alin. (2), când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1) şi, după caz, prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc înainte de rezolvarea cauzei; b) de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) sau, după caz, de la data prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, când aceasta are loc după rezolvarea cauzei. […]." Dispoziţiile art. II alin. (2) din legea criticată au următorul conţinut: „(2) Dacă anterior intrării în vigoare a prezentei legi nu au făcut obiectul unor hotărâri judecătoreşti definitive în ceea ce priveşte legalitatea lor, măsurile de supraveghere tehnică prevăzute la alin. (1) pot fi contestate în termen de 20 de zile, care curge: a) de la data intrării în vigoare a prezentei legi, când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1) şi, după caz, prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia; b) de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) sau, după caz, de la data prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta este ulterioară intrării în vigoare a prezentei legi.“ 104. Critica vizează lipsa de claritate a textelor de lege menţionate, întrucât, în opinia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, acestea nu permit identificarea, în concret, a modalităţii de calcul al termenului de exercitare a plângerii împotriva măsurii de supraveghere tehnică şi a modului de punere în executare a acesteia. 105. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 244 din 6 aprilie 2017, anterior citată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 145 din Codul de procedură penală, care nu permite contestarea legalităţii măsurii supravegherii tehnice de către persoana vizată de aceasta, care nu are calitatea de inculpat, este neconstituţională. În considerentele deciziei menţionate, instanţa de control constituţional a reţinut că, în ceea ce priveşte persoanele supuse măsurilor de supraveghere tehnică, altele decât inculpatul, statul nu şi-a respectat obligaţia pozitivă de a reglementa o formă de control a posteriori, pe care persoana în cauză să îl poată accesa în scopul verificării îndeplinirii condiţiilor şi, implicit, a legalităţii acestei măsuri. Acest fapt determină încălcarea prevederilor art. 26 şi 53 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 8 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aşa încât, având în vedere soluţia şi considerentele deciziei menţionate, legiuitorul a reglementat în art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1] din legea criticată plângerea împotriva măsurilor de supraveghere tehnică şi a modului de punere în executare a acestora, care poate fi formulată după rezolvarea cauzei de către procuror, de orice persoană cu privire la care s-a dispus sau s-a confirmat o măsură de supraveghere tehnică şi care nu a dobândit în acea cauză calitatea de parte, precum şi de inculpatul faţă de care s-a dispus renunţarea la urmărirea penală sau clasarea, iar, la art. II din legea criticată, dispoziţii tranzitorii cât priveşte contestarea legalităţii măsurilor de supraveghere tehnică dispuse în cauzele penale soluţionate de procuror anterior intrării în vigoare a legii criticate, dacă acestea se aflau în curs de executare la data de 6 iulie 2017, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 244 din 6 aprilie 2017, ori au fost dispuse şi puse în executare între această dată şi data intrării în vigoare a legii criticate. 106. Curtea reţine că, în cadrul acestei proceduri, anterior formulării plângerii împotriva măsurilor de supraveghere tehnică, procurorul informează persoana supravegheată despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost dispusă în privinţa sa. În acest sens, art. I pct. 18 [cu referire la art. 145] din legea criticată prevede că „Art. 145. - (1) În cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică, procurorul informează în scris pe fiecare persoană supravegheată despre măsura de supraveghere tehnică ce a fost dispusă în privinţa sa. (2) În termen de 20 de zile de la primirea informării scrise prevăzute la alin. (1), persoana supravegheată are dreptul de a solicita procurorului să-i aducă la cunoştinţă conţinutul proceselor-verbale în care sunt consemnate activităţile de supraveghere tehnică efectuate, precum şi să-i asigure ascultarea convorbirilor, comunicărilor sau conversaţiilor ori vizionarea imaginilor rezultate din activitatea de supraveghere tehnică. (3) Procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, efectuarea informării scrise sau prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la: a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; b) punerea în pericol a siguranţei victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor persoane implicate în cauză.“ Curtea observă că textul de lege precitat reglementează, ca regulă, informarea persoanei supravegheate „în cel mult 10 zile de la încetarea măsurii de supraveghere tehnică“ şi, ca excepţie, amânarea - motivată şi condiţionată - a informării şi a prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare „până la rezolvarea cauzei“. Dispoziţiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (1)] din legea criticată stabilesc că plângerea împotriva măsurii şi a modului de punere în executare a acesteia poate fi formulată „după rezolvarea cauzei“, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă a plângerii, prevăzută la art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (8)] din legea criticată. În acest sens, îndată după rezolvarea cauzei, procurorul încunoştinţează în scris persoana supravegheată cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare ori de renunţare la urmărirea penală. Art. I pct. 19 [cu referire la introducerea art. 145^1 alin. (3)] din legea criticată reglementează un termen de 20 de zile de exercitare a plângerii şi stabileşte două momente diferite de la care începe să curgă, respectiv „de la data primirii încunoştinţării scrise“ prevăzute la alin. (2) [cu privire la emiterea rechizitoriului sau a ordonanţei de clasare ori de renunţare la urmărirea penală], când informarea scrisă prevăzută la art. 145 alin. (1) şi, după caz, prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare au loc „înainte de rezolvarea cauzei“, respectiv „de la data primirii informării scrise“ prevăzute la art. 145 alin. (1) sau, după caz, „de la data prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare“, când aceasta are loc „după rezolvarea cauzei“. 107. Curtea observă că, potrivit art. I pct. 18 [cu referire la art. 145] din legea criticată, informarea persoanei supravegheate are loc, întotdeauna, cel mai târziu „până la rezolvarea cauzei“, în timp ce art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)] din legea criticată reglementează momentul curgerii termenului de formulare a plângerii prin raportare la informarea persoanei supravegheate/prezentarea conţinutului suporturilor şi a proceselor-verbale, „înainte de rezolvarea cauzei“ ori „după rezolvarea cauzei“. Din coroborarea cele două texte de lege s-ar putea deduce că legiuitorul a reglementat modalitatea de calcul al termenului de exercitare a plângerii împotriva măsurii de supraveghere tehnică şi a modului de punere în executare a acesteia într-o manieră neclară, ambiguă. Cu toate acestea, Curtea constată că norma criticată este redactată cu suficientă claritate pentru a permite aplicarea ei, cu atât mai mult cu cât precizia legii nu trebuie să fie înţeleasă în mod absolut. Astfel, Curtea reaminteşte că, în succesiunea etapelor procedurale ce caracterizează procedura dispunerii măsurilor de supraveghere tehnică, efectuarea informării persoanei supravegheate sau prezentarea conţinutului suporturilor/proceselor-verbale are loc cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, în acest sens art. I pct. 18 [cu referire la art. 145 alin. (3) din Codul de procedură penală] din legea criticată stabilind că „(3) Procurorul poate să amâne motivat, cel mai târziu până la rezolvarea cauzei, efectuarea informării scrise sau prezentarea conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare […]“. Curtea reţine că, în practică, pot să apară situaţii în care efectuarea informării persoanei supravegheate sau prezentarea conţinutului suporturilor/proceselor-verbale să aibă loc în proximitatea etapei rezolvării cauzei (respectiv cu câteva zile sau chiar cu o zi anterior dispunerii unei soluţii în cauză), astfel că primirea informării scrise sau, după caz, a conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare are loc după rezolvarea cauzei. În acest sens, art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3) lit. b) din Codul de procedură penală] din legea criticată prevede că „[…] (3) Termenul de exercitare a plângerii este de 20 de zile şi curge, după caz: […] b) de la data primirii informării scrise prevăzute la art. 145 alin. (1) sau, după caz, de la data prezentării conţinutului suporturilor pe care sunt stocate activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, când aceasta are loc după rezolvarea cauzei.“ 108. Dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie reglementează obligaţia respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Prin urmare, Parlamentul are obligaţia de a legifera în acord cu dispoziţia constituţională citată, care presupune, printre altele, asigurarea standardelor de claritate şi previzibilitate a normelor juridice. Or, prin raportare la exigenţele constituţionale anterior referite, Curtea constată că reglementarea în mod distinct a momentului de la care începe să curgă termenul de formulare a plângerii, după cum efectuarea informării/prezentării conţinutului suporturilor şi a proceselor-verbale a avut loc înainte de rezolvarea cauzei, respectiv primirea informării/conţinutului suporturilor şi a proceselor-verbale a avut loc după rezolvarea cauzei, este clară şi neechivocă, necontravenind prevederilor art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Considerentele reţinute anterior sunt aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte obiecţia formulată cu privire la dispoziţiile art. II alin. (2) din legea criticată. 109. Pentru toate aceste argumente, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)] şi ale art. II alin. (2) din legea criticată sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 110. Dispoziţiile art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)] din legea criticată au următorul conţinut: „La articolul 281, alineatele (3) şi (4) se modifică şi vor avea următorul cuprins: «[...] (4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. b^1), e) şi f) poate fi invocată: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale; b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii; c) în orice stare a procesului, indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei.»“ 111. Critica constă în aceea că prin acest text se instituie un sistem de invocare a neregularităţilor ce rezultă din nerespectarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, diferenţiat, în funcţie de momentul în care acestea au intervenit, contrar atât regimului juridic al nulităţii absolute, cât şi dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, precum şi considerentelor Deciziei nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, paragrafele 32, 41 şi 42. 112. Cu privire la dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) şi alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală - examinând, în controlul de constituţionalitate a posteriori, dispoziţiile menţionate, prin raportare la critici similare celor formulate prin prezenta obiecţie, referitoare la instituirea unui termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din nerespectarea în faza camerei preliminare a dispoziţiei referitoare la obligativitatea asistării de către avocat a suspectului sau a inculpatului - Curtea Constituţională a pronunţat Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. Curtea constată că modificarea, prin art. I pct. 34 din legea criticată, a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) şi b) din Codul de procedură penală - în sensul că încălcarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală poate fi invocată până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, respectiv poate fi invocată în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în procedura camerei preliminare sau în cursul judecăţii - este în acord cu soluţia şi considerentele Deciziei nr. 88 din 13 februarie 2019, precitată. 113. Totodată, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 302 din 4 mai 2017, anterior citată, a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este neconstituţională. Aşa încât, prin art. I pct. 33 din legea criticată, legiuitorul a introdus la art. 281 alin. (1) din Codul de procedură penală, după lit. b), o nouă literă, lit. b^1), prin care a stabilit că determină întotdeauna aplicarea nulităţii absolute încălcarea dispoziţiilor privind „competenţa materială şi competenţa după calitatea persoanei a organului de urmărire penală“. În ceea ce priveşte acest nou caz de nulitate absolută, în mod similar cazului de nulitate absolută deja reglementat la art. 281 alin. (1) lit. e) din Codul de procedură penală, referitor la prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, legiuitorul a instituit un termen (încheierea procedurii în camera preliminară) până la care se poate invoca nulitatea absolută ce decurge din încălcarea, în faza urmăririi penale, a competenţei materiale şi a competenţei după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, respectiv a dispoziţiilor privind prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea lor este obligatorie potrivit legii. 114. În raport cu critica formulată, Curtea reţine că limitarea în timp a momentului până la care pot fi invocate cele două cazuri de nulitate absolută, menţionate anterior, atunci când încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, corespunde noii structuri a procesului penal, caracterizată prin introducerea de către legiuitor în cadrul acestuia, prin dispoziţiile art. 342-348 din Codul de procedură penală, a camerei preliminare. Aceasta are ca obiect, conform art. 342 din acelaşi cod, soluţionarea problemelor ce vizează competenţa instanţei, legalitatea sesizării, legalitatea administrării probelor şi legalitatea actelor efectuate de către organele de urmărire penală. Aşadar, Curtea constată că raţiunea normei criticate, referitoare la stabilirea unui termen până la care poate fi invocată nulitatea absolută, poate fi generată de rolul fazei procesuale a camerei preliminare, care trebuie să examineze tocmai neregularităţile de procedură ivite înaintea fazei de judecată, pentru ca aceasta din urmă să dobândească celeritatea impusă de cerinţa soluţionării cauzei într-un termen rezonabil. Curtea reţine că, în ipoteza normei de la art. I pct. 33 din legea criticată, emiterea rechizitoriului de către procurorul de la parchetul necompetent echivalează cu nelegalitatea sesizării instanţei, precum şi cu neregularitatea actului de sesizare. Prin urmare, în ipoteza sesizării instanţei prin rechizitoriu, nerespectarea dispoziţiilor referitoare la competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală poate fi invocată cel mai târziu până la încheierea procedurii de cameră preliminară. Aşa încât Curtea reţine că reglementarea unei noi structuri a procesului penal coroborată cu necesitatea soluţionării cauzei (faza de judecată) într-un termen rezonabil constituie un motiv ce justifică opţiunea legiuitorului de a norma în anumite cazuri un termen până la care nulitatea absolută poate fi ridicată. Soluţionarea cauzei întrun termen rezonabil se circumscrie unui scop legitim, iar reglementarea unei noi structuri a procesului penal determină şi justifică opţiunea legislativă criticată. 115. Totodată, Curtea reţine că impunerea, prin lege, a unor exigenţe cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale, pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o solidă şi indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire. În aceste condiţii, Curtea constată că art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)] din legea criticată nu este de natură să încalce dreptul la un proces echitabil al participanţilor la procesul penal, de vreme ce aceştia beneficiază de garanţiile specifice dreptului fundamental prevăzut la art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, putându-şi apăra inclusiv drepturile şi interesele procesuale sau procedurale, în cadrul unei proceduri penale contradictorii, caracterizată prin egalitatea armelor şi prin caracterul rezonabil al termenului de soluţionare a cauzelor. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin dispoziţiile criticate a dreptului la apărare, acesta presupune, în sens larg, dreptul oricărui participant la procesul penal de a-şi formula apărările personal sau prin intermediul unui avocat, ales sau numit din oficiu. Având însă în vedere critica formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, Curtea constată că art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)] din legea criticată nu încalcă garanţiile procesuale anterior enumerate, necontravenind, prin urmare, prevederilor art. 24 din Constituţie. 116. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)] din legea criticată sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 117. Dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] din legea criticată au următorul conţinut: „La articolul 345, după alineatul (1) se introduc două noi alineate, alin. (1^1) şi (1^2), cu următorul cuprins: «(1^1) În cazul în care actul de sesizare se întemeiază pe probe ce constituie informaţii clasificate, judecătorul de cameră preliminară solicită autorităţii competente, de urgenţă, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare şi, după caz, acordă apărătorilor părţilor şi ai persoanei vătămate accesul la informaţiile clasificate, condiţionat de deţinerea autorizaţiei de acces prevăzute de lege. Dacă aceştia nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după caz, persoana vătămată nu-şi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin această autorizaţie. (1^2) După consultarea autorităţii competente, judecătorul de cameră preliminară, prin încheiere, poate refuza motivat accesul la informaţiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important. În acest caz, informaţiile clasificate nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.»“, iar dispoziţiile art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)] din legea criticată au următorul conţinut: „La articolul 374, după alineatul (10) se introduc două noi alineate, alin. (11) şi (12), cu următorul cuprins: «(11) Dacă urmează a fi administrate probe ce constituie informaţii clasificate, instanţa solicită autorităţii competente, de urgenţă, declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare şi, după caz, acordă apărătorilor părţilor şi ai persoanei vătămate accesul la informaţiile clasificate, condiţionat de deţinerea autorizaţiei de acces prevăzute de lege. Dacă aceştia nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după caz, persoana vătămată nu-şi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege, instanţa ia măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin această autorizaţie. (12) După consultarea autorităţii competente, instanţa, prin încheiere, poate refuza motivat accesul la informaţiile clasificate dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important. În acest caz, informaţiile clasificate nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză.»“ 118. O primă critică de neconstituţionalitate formulată este în sensul că exercitarea dreptului la un proces echitabil şi a dreptului la apărare al părţilor şi al persoanei vătămate este condiţionată de existenţa unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate, eliberată de o autoritate administrativă, în urma unei proceduri administrative de verificare. Se susţine, astfel, că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)], precum şi dispoziţiile art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11)] din legea criticată sunt contrare celor statuate de Curtea Constituţională în Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 175 din 23 februarie 2018, paragrafele 26-32, 61-63, 70 şi 71, astfel că se încalcă, implicit, dispoziţiile art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 11, ale art. 20, ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 124 alin. (2). 119. Examinând dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)], precum şi dispoziţiile art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11)] din legea criticată în raport cu susţinerile autorilor obiecţiei, Curtea constată că acestea transpun întocmai considerentele Deciziei nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, prin care instanţa de control constituţional a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „instanţa solicită“ cu raportare la sintagma „permiterea accesului la cele clasificate de către apărătorul inculpatului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (11) din Codul de procedură penală, precum şi sintagma „autoritatea emitentă“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 352 alin. (12) din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale. Astfel, în considerentele deciziei precitate, Curtea a reţinut că, până cel târziu la finalizarea procedurii de cameră preliminară, probele care constau în informaţii clasificate şi pe care se întemeiază actul de sesizare a instanţei de judecată trebuie să fie accesibile apărătorului inculpatului în vederea asigurării posibilităţii contestării legalităţii acestora, în acord cu obiectul procedurii în camera preliminară, prevăzut de art. 342 din Codul de procedură penală. Aşa fiind, Curtea a statuat că nu instanţa de fond este aceea care trebuie să solicite, din oficiu, de urgenţă, după caz, declasificarea totală, declasificarea parţială sau trecerea într-un alt grad de clasificare şi permiterea accesului la acestea de către apărătorul inculpatului. Problema informaţiilor clasificate, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, respectiv verificarea legalităţii administrării unor astfel de probe, trebuie să fi fost deja soluţionată în camera preliminară, deci înainte de a se trece la faza procesuală a judecăţii în fond, întrucât în această din urmă fază a procesului penal nu au cum să mai existe probe constând în informaţii clasificate inaccesibile părţilor, fără a se încălca dispoziţiile art. 324-347 din Codul de procedură penală şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materia procedurii camerei preliminare (paragraful 32). 120. Curtea a reţinut, totodată, că există situaţii în care publicitatea anumitor informaţii poate avea/produce consecinţe negative asupra intereselor statului, a instituţiilor sau autorităţilor acestuia sau chiar a persoanelor juridice de drept privat, astfel că se impune păstrarea acestora într-un regim secret/clasificat, accesul la conţinutul unor asemenea informaţii fiind permis, în condiţiile legii, doar unei categorii restrânse de persoane şi numai în măsura necesităţii de a cunoaşte (paragraful 35). 121. De asemenea, analizând critica potrivit căreia condiţionarea dreptului de acces la probele clasificate de obţinerea, pe cale administrativă, a unei autorizaţii de acces la informaţii clasificate încalcă dreptul la un proces echitabil din două motive - sub aspectul intruziunii nejustificate în viaţa privată a avocatului/părţii, prin procedura administrativă, şi sub aspectul incertitudinii accesului la o astfel de procedură -, Curtea a reţinut că, ţinând cont de interesul deosebit al informaţiilor pentru securitatea naţională (care datorită nivelurilor de importanţă şi consecinţelor care s-ar produce ca urmare a dezvăluirii sau diseminării neautorizate justifică păstrarea caracterului clasificat), dar apreciind cu privire la înrâurirea pe care astfel de informaţii o au asupra soluţionării cauzei (ca urmare a constatării caracterului lor esenţial în cadrul probelor administrate), judecătorul, în considerarea garanţiilor pe care le implică dreptul la un proces echitabil, apreciază nu doar oportunitatea, ci şi necesitatea accesului acuzatului la informaţia respectivă. Prin urmare, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare, transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (paragraful 59). 122. Cu privire la condiţionarea accesului la informaţiile clasificate de deţinerea certificatului de securitate sau a autorizaţiei de acces corespunzător nivelului de secretizare, Curtea a apreciat că rămân pe deplin valabile argumentele reţinute în Decizia nr. 1.120 din 16 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 27 noiembrie 2008, şi în Decizia nr. 1.335 din 9 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 29 din 15 ianuarie 2009. În aceste din urmă decizii, instanţa de control constituţional a reţinut că prevederile de lege criticate nu au ca efect blocarea efectivă şi absolută a accesului la anumite informaţii, ci îl condiţionează de îndeplinirea anumitor paşi procedurali, etape justificate prin importanţa pe care asemenea informaţii o poartă, astfel că nu se poate susţine încălcarea dreptului la un proces echitabil sau a principiului unicităţii, imparţialităţii şi al egalităţii justiţiei pentru toţi. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că însăşi Constituţia prevede, potrivit art. 53 alin. (1), posibilitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi - inclusiv a garanţiilor aferente unui proces echitabil - pentru raţiuni legate de apărarea securităţii naţionale. 123. Prin urmare, instanţa de control constituţional a constatat ca fiind neîntemeiate criticile de neconstituţionalitate care vizează accesul la informaţiile clasificate condiţionat de îndeplinirea cerinţei unei forme de autorizare prealabilă (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragraful 60), considerente aplicabile mutatis mutandis cu privire la dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)] şi ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11)] din legea criticată, în raport cu criticile formulate prin prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. 124. O altă critică este formulată în sensul că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată se referă strict la acele informaţii despre care judecătorul apreciază că ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau la apărarea securităţii naţionale, însă nu şi la informaţiile care nu au acest impact, dar care sunt esenţiale pentru aflarea adevărului. Se susţine că, în ceea ce priveşte această din urmă categorie de informaţii, accesul la probatoriu al părţilor şi al persoanei vătămate este interzis, iar accesul apărătorilor este condiţionat de dispoziţia unei autorităţi administrative, iar nu de dispoziţia instanţei de judecată, contrar celor statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018. 125. Cât priveşte critica menţionată, Curtea reaminteşte considerentele Deciziei nr. 21 din 18 ianuarie 2018, prin care sa stabilit că accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului (paragraful 59). Totodată, Curtea observă că, potrivit art. I pct. 38 din legea criticată, accesul la informaţiile clasificate este dispus de judecătorul de cameră preliminară, în acord cu soluţia şi considerentele deciziei precitate. De asemenea, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei instanţei de la Strasbourg, exigenţele Convenţiei sunt respectate şi atunci când acuzatului nu i s-a permis accesul personal la dosarul cauzei, însă acest drept i-a fost acordat avocatului acestuia (Hotărârea din 19 decembrie 1989, pronunţată în Cauza Kamasinski împotriva Austriei, paragraful 88). Această ultimă exigenţă pe care jurisprudenţa Curţii europene o consideră îndeplinită în legătură cu dreptul inculpatului de a fi informat cu privire la actele/documentele/materialele aflate la dosarul cauzei nu poate fi nicidecum interpretată în sensul că avocatul acuzatului se substituie în dreptul acestuia la informare, ci doar în sensul că, atunci când acuzatul este în imposibilitatea de a accesa personal şi, eventual, asistat de avocat dosarul, dreptul său la informare nu este afectat dacă este reprezentat de avocatul său, căruia i se asigură accesul la dosarul cauzei (Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, paragraful 59). 126. Se susţine că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)] şi ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11)] din legea criticată impun părţilor obligaţia de a-şi alege apărători, care deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, contrar dreptului la apărare şi dreptului la un proces echitabil. Se susţine că textele criticate reglementează impunerea de către judecătorul de cameră preliminară a unui avocat din oficiu atât părţii, cât şi persoanei vătămate, în cazul în care apărătorul iniţial nu deţine autorizaţia de acces la informaţii clasificate, prevăzută de lege, şi acestea nu angajează un apărător, care să deţină o astfel de autorizaţie, contrar dreptului la un apărător ales de acuzat, garantat de art. 6 paragraful 3 lit. c) din Convenţie şi de art. 24 din Constituţie. 127. Cât priveşte aceste din urmă critici, Curtea reţine că cele statuate prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, cu referire la condiţionarea dreptului de acces la informaţiile clasificate de deţinerea de către apărător a autorizaţiei de acces prevăzute de lege, în special paragraful 59 al deciziei precitate, sunt aplicabile în raport cu obiecţia astfel formulată. Curtea reaminteşte că, prin Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, a stabilit, de principiu, că transmiterea informaţiilor clasificate către alţi utilizatori, cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege, se va efectua numai dacă aceştia deţin certificate de securitate sau autorizaţii de acces corespunzător nivelului de secretizare, iar accesul la informaţii clasificate este permis, cu respectarea principiului necesităţii de a cunoaşte, numai persoanelor care deţin certificat de securitate sau autorizaţie de acces, valabile pentru nivelul de secretizare a informaţiilor necesare îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, în această situaţie regăsindu-se şi avocatul, deci apărătorul inculpatului. 128. Curtea observă, totodată, că norma criticată stabileşte, în fraza a doua a alin. (1^1) al art. 345 din Codul de procedură penală, că, dacă apărătorii părţilor şi ai persoanei vătămate nu deţin autorizaţia de acces prevăzută de lege, iar părţile sau, după caz, persoana vătămată nu îşi desemnează un alt apărător care deţine autorizaţia prevăzută de lege, judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unor avocaţi din oficiu care deţin această autorizaţie. Cu referire la aceste dispoziţii, se susţine că impunerea de către judecătorul de cameră preliminară a unui avocat din oficiu atât părţii, cât şi persoanei vătămate, în cazul în care apărătorul iniţial nu deţine autorizaţia de acces la informaţii clasificate, prevăzută de lege, şi acestea nu angajează un apărător care să deţină o astfel de autorizaţie, este contrară dreptului la un apărător ales de acuzat. 129. Cu privire la aceste din urmă susţineri, Curtea reţine că - în exercitarea controlului a posteriori cu privire la dispoziţiile art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală - a pronunţat Decizia nr. 126 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016, paragrafele 36-41, prin care a respins, ca neîntemeiată, critica potrivit căreia dreptul la apărare şi alegerea avocatului nu pot fi îngrădite de vreo autoritate a statului. În motivarea soluţiei sale, instanţa de control constituţional a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 92-95 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, avocatul părţilor şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, poate participa la audierea oricărei persoane de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, poate formula plângeri, memorii, cereri, poate consulta actele dosarului, iar, în vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. Totodată, în cursul procedurii de cameră preliminară şi în cursul judecăţii, avocatul are dreptul să consulte actele dosarului, să îl asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni. În cursul judecăţii, avocaţii au dreptul de a lua cunoştinţă de actele şi conţinutul dosarului, iar în situaţia în care autoritatea emitentă nu permite apărătorului inculpatului accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză [art. 352 alin. (7) şi (12) din Codul de procedură penală]. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 109 alin. (2) din Codul de procedură penală, suspectul sau inculpatul are dreptul să se consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii. Aşadar, normele procesual penale în vigoare prevăd expres că avocatul are dreptul de a consulta dosarul pe tot parcursul procesului penal, acest drept neputând fi exercitat ori restrâns în mod abuziv, în acest fel fiind respectate dreptul de a fi informat cu privire la natura acuzaţiei, dreptul de a dispune de timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi dreptul la apărare, consacrate convenţional şi constituţional. Conţinutul dreptului de a consulta dosarul se referă la posibilitatea avocatului de a citi şi de a studia actele aflate la dosar, de a nota informaţii şi date din dosar, de a obţine fotocopii de pe aceste acte. 130. Prin aceeaşi decizie, Curtea a constatat că, în procesul penal, avocatul oricărei părţi sau al oricărui subiect procesual principal are acces la întreg conţinutul dosarului penal, dreptul de a consulta toate actele dosarului şi de a cerceta mijloacele materiale de probă, asigurând buna desfăşurare a urmăririi penale, aflarea adevărului şi soluţionarea, în mod just, a cauzei penale. Curtea a reţinut, astfel, că exercitarea drepturilor anterior menţionate îl aşază însă pe avocat în poziţia unui participant cu drepturi depline în activitatea judiciară. Pe de altă parte, Curtea a constatat că, în ipoteza în care avocatul unei părţi sau al unui alt subiect procesual principal are, la rândul său, calitatea de parte (inculpat, parte civilă, parte responsabilă civilmente) ori subiect procesual principal (suspect ori persoană vătămată) în aceeaşi cauză ori în cauze în care a intervenit joncţiunea procesual penală, întrucât existau legături substanţiale între acestea, exercitarea de către avocat a drepturilor anterior menţionate - în temeiul mandatului de asistenţă şi reprezentare - se poate transforma într-un obstacol pentru buna desfăşurare a procesului penal, aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzei penale. Deşi este evident faptul că o componentă a dreptului fundamental la apărare o reprezintă posibilitatea luării cunoştinţă despre suportul probatoriu al acuzaţiei formulate împotriva părţii ori a subiectului procesual, prin studierea materialului de urmărire penală, Curtea a reţinut că exercitarea acestui drept este necesar să aibă loc doar în condiţiile în care se păstrează un echilibru între drepturile avocatului şi cele ale părţii/subiectului procesual pe care o/îl reprezintă, pe de o parte, şi interesele urmăririi penale şi ale organelor judiciare, pe de altă parte. Aşa încât Curtea nu a reţinut încălcarea, prin normele procesual penale ale art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală, a dreptului la apărare consacrat constituţional şi convenţional. Curtea a subliniat însă că partea/subiectul procesual principal al cărei/cărui avocat se află în ipoteza reglementată de art. 88 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură penală are libertatea de a-şi angaja un alt apărător, iar, în situaţia în care nu îşi alege un alt avocat, fie apărătorul aflat în starea de incompatibilitate prevăzută de norma procesual penală criticată îşi poate asigura substituirea, în condiţiile legii speciale, fie organul judiciar va lua măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu. 131. În acord cu considerentele precitate, Curtea constată că, în ipoteza textului de lege criticat prin prezenta obiecţie de neconstituţionalitate, dreptul la apărare este garantat, beneficiind chiar de o protecţie juridică suplimentară prin stabilirea, în mod expres, în sarcina organului judiciar a obligaţiei de a lua măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, în condiţiile expres circumstanţiate în cuprinsul normei. Din formularea imperativă a normei - „judecătorul de cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea […]“ - rezultă că legiuitorul a prezumat a fi în interesul justiţiei reglementarea, în mod expres, a obligaţiei organului judiciar de a desemna un apărător din oficiu, care să aibă acces la probe ce constituie informaţii clasificate şi pe care se întemeiază actul de sesizare. 132. Mai mult, Curtea reţine că, potrivit art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)] din legea criticată, „(1) Înregistrările rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului pot fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal dacă din cuprinsul acestora rezultă date sau informaţii privitoare la pregătirea ori săvârşirea unei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 139 alin. (2) şi au fost respectate prevederile legale care reglementează obţinerea acestor înregistrări.“ Art. 139 alin. (2) din Codul de procedură penală în vigoare prevede că: „(2) Supravegherea tehnică se poate dispune […] în cazul altor infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.“, în timp ce art. 90 lit. c) din acelaşi act normativ stabileşte că: „Asistenţa juridică este obligatorie: […] c) în cursul procedurii în cameră preliminară şi în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.“ În aceste condiţii, având în vedere cadrul normativ menţionat, Curtea reţine că textul criticat - reglementând în sarcina judecătorului de cameră preliminară obligaţia de a asigura un avocat din oficiu, care să deţină autorizaţie de acces la probe ce constituie informaţii clasificate când acestea constau în înregistrări rezultate din activităţile specifice culegerii de informaţii care presupun restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale ale omului, pe care se întemeiază actul de sesizare - instituie un caz de asistenţă juridică obligatorie sui generis în ipoteza normativă menţionată anterior, aşadar, o garanţie juridică suplimentară a respectării dreptului la apărare, consacrat în art. 24 din Legea fundamentală. 133. În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1)] sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, considerentele precitate fiind aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11)] din legea criticată. 134. Se susţine că prevederile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată interzic dreptul de acces al părţilor la informaţiile clasificate din dosar, indiferent de conţinutul acestora şi indiferent dacă această restrângere a dreptului are un scop real şi justificat de protecţia unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, contrar dispoziţiilor art. 21 alin. (3) şi ale art. 31 raportat la art. 53 din Constituţie. 135. Având în vedere necesitatea aflării adevărului în procesul penal şi cerinţa explicită a Codului de procedură penală ca o persoană să fie condamnată în baza unui probatoriu care să îi demonstreze vinovăţia dincolo de orice îndoială rezonabilă, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018, că orice informaţie care poate fi utilă aflării adevărului trebuie să fie folosită în procesul penal. Astfel, în cazul în care informaţiile clasificate sunt indispensabile aflării adevărului, accesul la acestea trebuie să fie dispus de judecătorul cauzei atât acuzării, cât şi apărării, altfel nu se poate discuta despre o egalitate a armelor şi despre respectarea dreptului la un proces echitabil. Pe de altă parte, Curtea a reţinut că accesul la informaţiile clasificate poate fi şi refuzat de judecător, care, deşi constată rolul esenţial al acestora în soluţionarea cauzei deduse judecăţii, apreciază că accesul poate conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important sau poate afecta grav securitatea naţională. Prin urmare, Curtea a reţinut că numai un judecător poate aprecia cu privire la interesele care intră în conflict - cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete, astfel încât, prin soluţia pe care o pronunţă, să asigure un just echilibru între cele două (paragraful 70). Aşadar, instanţa de control constituţional a apreciat că protecţia informaţiilor clasificate nu poate avea caracter prioritar faţă de dreptul la informare al acuzatului şi faţă de garanţiile dreptului la un proces echitabil ale tuturor părţilor din procesul penal decât în condiţii expres şi limitativ prevăzute de lege. Restrângerea dreptului la informaţie poate avea loc doar atunci când are la bază un scop real şi justificat de protecţie al unui interes legitim privind drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau siguranţa naţională, decizia de refuz al accesului la informaţiile clasificate aparţinând întotdeauna unui judecător (paragraful 71). 136. Examinând dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată, în lumina considerentelor precitate, Curtea constată că soluţia legislativă reglementată de legiuitor este conformă celor statuate în Decizia nr. 21 din 18 ianuarie 2018 şi, de asemenea, transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 7 alin. (4) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European şi Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 142 din 1 iunie 2012, potrivit cărora: „Prin derogare de la alineatele (2) şi (3), cu condiţia ca aceasta să nu aducă prejudicii dreptului la un proces echitabil, accesul la anumite materiale poate fi refuzat, în cazul în care astfel de acces ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei alte persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea unui interes public important, ca de exemplu în cazurile în care accesul poate prejudicia o anchetă în curs sau poate afecta grav securitatea internă a statului membru în care se desfăşoară procedurile penale. Statele membre se asigură că, în conformitate cu dispoziţiile dreptului intern, decizia prin care se refuză accesul la anumite materiale în conformitate cu prezentul alineat este luată de o autoritate judiciară sau poate face, cel puţin, obiectul controlului judiciar.“ De asemenea, Curtea reţine că art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] din legea criticată este în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia, pentru pregătirea apărării în cadrul unei proceduri penale, inculpatul trebuie să ia cunoştinţă de toate elementele dosarului. Deşi a admis faptul că acest drept nu este absolut, excepţiile trebuie să fie justificate şi trebuie să existe o compensare pentru aceste dificultăţi procedurale create (Hotărârea din 24 iunie 2003, pronunţată în Cauza Dowsett împotriva Regatului Unit, paragrafele 41 şi 42). 137. Totodată, Curtea constată că doar judecătorul de cameră preliminară apreciază cu privire la interesele care intră în conflict (interesul public şi interesul individual), astfel ca prin soluţia motivată de refuz pe care o pronunţă să asigure un just echilibru între cele două. Mai mult, Curtea constată că soluţia legislativă criticată instituie şi o „compensare“ în cazul dispunerii unui refuz de acces la informaţii clasificate - ipoteză în care probele care constau în informaţii clasificate şi pe care se întemeiază actul de sesizare a instanţei de judecată nu sunt accesibile părţilor şi persoanei vătămate -, într-o atare situaţie acestea neputând fundamenta o soluţie de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei. 138. Prin urmare, câtă vreme soluţia legislativă criticată prevede că decizia de refuz aparţine judecătorului de cameră preliminară, care dispune prin încheiere motivată în acest sens, apreciind că accesul la informaţiile clasificate ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important şi, totodată, aceste informaţii clasificate nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză, Curtea constată că susţinerile autorilor obiecţiei sunt neîntemeiate. 139. Cât priveşte dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] şi ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (12)] din legea criticată, se susţine că, în cazul în care se refuză motivat accesul la informaţiile clasificate, acestea nu pot servi la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză, fără să se prevadă eliminarea lor din dosarul cauzei, contrar dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 21 alin. (3) şi ale art. 23 alin. (11). În acest sens se susţine că Decizia Curţii Constituţionale nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragrafele 19-24 şi 26-27, se aplică mutatis mutandis şi în privinţa dispoziţiilor de lege criticate. 140. Curtea reţine că, prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, precitată, a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală şi a constatat că acestea sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei“, din cuprinsul lor, se înţelege şi eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. Prin decizia menţionată, Curtea a atribuit o dublă dimensiune sensului noţiunii de „excluderea probei“ - respectiv dimensiunea juridică şi cea a eliminării fizice a mijloacelor de probă din dosarele penale, cu ocazia excluderii probelor aferente, prin declararea lor ca fiind nule, conform prevederilor art. 102 alin. (3) din Codul de procedură penală. În fundamentarea soluţiei sale, raţionamentul instanţei de control constituţional a vizat faptul că menţinerea în dosar a probelor obţinute în mod nelegal în procesul penal poate produce un efect cognitiv contradictoriu, de natură să afecteze procesul formării convingerii dincolo de orice îndoială rezonabilă a completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei, referitoare la vinovăţia sau nevinovăţia inculpatului, contrar dreptului la un proces echitabil şi prezumţiei de nevinovăţie. Astfel, Curtea a subliniat că „accesul permanent al judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule nu poate avea ca efect decât o readucere în atenţia judecătorului, respectiv o reîmprospătare a memoriei acestuia cu informaţii care pot fi de natură a-i spori convingerile referitoare la vinovăţia/nevinovăţia inculpatului, dar pe care nu le poate folosi, în mod legal, în soluţionarea cauzei. Astfel, fiecare nouă potenţială examinare a unor probe declarate nule, de către instanţa de judecată, determină un proces psihologic caracterizat prin contradicţia informaţiilor cunoscute de judecător cu cele pe care el este obligat să le aibă în vedere la soluţionarea raportului juridic penal de conflict ce face obiectul cauzei. În aceste condiţii, în situaţia în care probele obţinute în mod nelegal sunt de natură a demonstra vinovăţia făptuitorului, observarea lor repetată de către instanţa de judecată sporeşte şi chiar materializează riscul înlocuirii acestora, în cadrul raţionamentului judiciar, cu simpla convingere formată, prin mecanisme pur cognitive, tocmai pe baza respectivelor probe, operaţiune logică nepermisă judecătorului, având în vedere prevederile art. 102 şi art. 103 din Codul de procedură penală.“ (paragraful 22). 141. Curtea reţine că art. I pct. 38 [cu referire la art. 145 alin. (1^2)] din legea criticată are în vedere ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară refuză, prin încheiere motivată, accesul apărătorilor părţilor şi ai persoanei vătămate la informaţiile clasificate, în condiţiile strict reglementate de normă, respectiv dacă acesta ar putea conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau dacă refuzul este strict necesar pentru apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important, aspect confirmat prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 21 din 18 ianuarie 2018, precitată, ca având caracter constituţional. Curtea reţine că probele ce constituie informaţii clasificate, la care face referire art. I pct. 38 [cu referire la art. 145 alin. (1^2)] din legea criticată, sunt cele pe care se întemeiază actul de sesizare şi cu privire la care judecătorul de cameră preliminară poate solicita autorităţii competente declasificarea sau trecerea acestora la un nivel inferior de clasificare, potrivit art. I pct. 38 [cu referire la art. 145 alin. (1^1)] din legea criticată. Deşi refuzul accesului la informaţiile clasificate este reglementat într-un alineat subsecvent celui care dispune cu privire la acordarea accesului condiţionat la acestea, Curtea reţine că acesta poate precede dispunerii accesului la informaţii clasificate şi, totodată, în ambele ipoteze, aprecierea pe care o realizează judecătorul de cameră preliminară cu privire la interesele care intră în conflict - cel public, general, al statului, referitor la protejarea informaţiilor de interes pentru securitatea naţională sau pentru apărarea unui interes public major, respectiv cel individual, al părţilor unei cauze penale concrete - are loc anterior refuzului/permiterii accesului, după consultarea autorităţii competente. Astfel, Curtea constată că aprecierea cu privire la interesele concurente, menţionate, în ipoteza refuzului accesului la informaţii clasificate, are loc cu ocazia deschiderii procedurii de cameră preliminară, singurul moment procesual în care judecătorul de cameră preliminară are acces la mijloacele materiale de probă ce constituie informaţii clasificate. 142. Prin urmare, Curtea reţine că, dacă judecătorul de cameră preliminară constată, în faza deschiderii procedurii de cameră preliminară, că informaţiile clasificate pot conduce la periclitarea gravă a vieţii sau a drepturilor fundamentale ale unei persoane sau că refuzul este strict necesar pentru apărarea securităţii naţionale ori a unui alt interes public important, probele ce constituie informaţii clasificate sunt îndepărtate de la dosar, urmând procedurile prevăzute de Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002, respectiv de actele subsecvente, emise în aplicarea acesteia, referitoare la manipularea, păstrarea, colectarea, transportul, distribuirea şi protecţia corespondenţei clasificate. În aceste condiţii, Curtea nu poate reţine că, pe parcursul procesului penal, are loc o observare repetată a probelor ce constituie informaţii clasificate, de natură să reîmprospăteze memoria judecătorului şi să îi influenţeze convingerile referitoare la vinovăţia/nevinovăţia inculpatului. Astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape, caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (Decizia nr. 362 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 780 din 3 octombrie 2017, paragraful 29, şi Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27). 143. Procesul dovedirii acuzaţiei în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex şi de durată, astfel că posibilitatea ca, la finalul acestuia, judecătorul, care a filtrat numeroase informaţii furnizate de multiplele probe administrate în cauză, să dezvolte raţionamente juridice în baza unui eveniment procesual iniţial nu se susţine. La baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă stă o convingere ce are drept fundament o conştiinţă juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar (Decizia nr. 47 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 27 aprilie 2016, paragraful 12). 144. Prin urmare, Curtea constată că reglementarea, în fraza finală a alin. (1^2) al art. 145 din Codul de procedură penală, a faptului că informaţiile clasificate - la care apărătorul părţilor şi al persoanei vătămate nu are acces - nu pot fi utilizate la pronunţarea unei soluţii de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării pedepsei în cauză constituie o garanţie suficientă a respectării dreptului la un proces echitabil şi a prezumţiei de nevinovăţie, ce implică, în mod firesc, îndepărtarea acestora de la dosarul cauzei. 145. Prin urmare, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^2)] sunt constituţionale în raport cu criticile formulate, considerentele reţinute fiind aplicabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (12)] din legea criticată. 146. Se susţine că dispoziţiile art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)] din legea criticată, care vor intra în vigoare în 3 zile de la data publicării legii criticate în Monitorul Oficial al României, Partea I, vor determina întârzieri în soluţionarea cauzelor penale, având în vedere necesitatea derulării unor proceduri de verificare în vederea obţinerii autorizaţiilor de acces la informaţii clasificate, cu consecinţa încălcării art. 21 alin. (3) din Constituţie, cât priveşte termenul rezonabil de soluţionare a cauzelor. 147. În ceea ce priveşte soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, Curtea reţine că acesta este un deziderat dorit a fi atins în ceea ce priveşte toate cauzele/procedurile judiciare. Cu toate acestea, soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil nu se poate converti în justificarea ce stă la baza unei reglementări ce afectează drepturi fundamentale, aşa încât Curtea constată că obiecţia formulată este neîntemeiată. De altfel, Curtea reţine că dreptul la judecarea cauzei într-un termen rezonabil se analizează în funcţie de particularităţile cauzei (în acest sens, a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011, pct. II.2). 148. Totodată, Curtea constată că motivele de neconstituţionalitate reţinute în paragraful 24 al prezentei decizii, cu privire la dispoziţiile art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)] şi ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)] din legea criticată, sunt neîntemeiate, fiind aplicabile mutatis mutandis considerentele reţinute în paragrafele 118-147 ale prezentei decizii. 149. Dispoziţiile art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] din legea criticată au următorul conţinut: „La articolul 595, după alineatul (1) se introduce un nou alineat, alin. (1^1), cu următorul cuprins: «(1^1) Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi: […] b) atunci când, în urma unei decizii de admitere pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii.»“ 150. Se susţine, în esenţă, că textul de lege criticat este contrar prevederilor art. 126 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) şi ale art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) din Constituţie. În acest sens, se invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 651 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1083 din 20 decembrie 2018, paragrafele 48-50, pentru a se susţine că, în raport cu aceasta, unicul act jurisdicţional care produce efectele unei legi penale de dezincriminare este decizia Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. Se susţine că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept nu au ca efect dezincriminarea unei fapte penale şi nici nu dobândesc caracter de lege. Se susţine că soluţia legislativă criticată înfrânge rolul constituţional al instanţei supreme, instituit de dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie, precum şi principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, prevăzut de dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (4) coroborate cu cele ale art. 61 alin. (1), în condiţiile în care prevederile criticate transformă, în mod nepermis, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie din instanţă, ale cărei decizii pronunţate în mecanismele de unificare a jurisprudenţei au rolul de interpretare şi aplicare unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, în legiuitor, atunci când deciziile de admitere pronunţate în mecanismele de unificare a jurisprudenţei au în vedere aspectul că o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. 151. În raport cu obiecţia astfel formulată, Curtea reţine că reglementarea criticată asimilează legii penale de dezincriminare decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care are următoarele efecte: (i) o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni; (ii) o faptă determinată nu mai întruneşte forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. Curtea reţine că art. 595 din Codul de procedură penală reglementează procedura de punere în aplicare a dispoziţiilor unei legi penale noi în sensul art. 4 sau art. 6 din Codul penal, după caz, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare sau a celei prin care s-a aplicat o măsură educativă. Cu alte cuvinte, textul are în vedere o lege de dezincriminare sau o lege care prevede o pedeapsă sau o măsură educativă mai uşoară decât cea care se execută sau urmează să se execute. Această procedură este necesară, având în vedere dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Legiuitorul are o obligaţie de rezultat, şi anume aceea de a reglementa proceduri corespunzătoare care să pună în aplicare principiul constituţional menţionat. Prin urmare, examinând textul de lege criticat în raport cu susţinerile formulate, Curtea urmează să stabilească dacă sfera aplicării legii penale de dezincriminare, prin mijlocirea acestei proceduri, cuprinde şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii. 152. Cu privire la noţiunea de „lege“ penală şi aplicarea ei retroactivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale are în vedere actul de reglementare primară adoptat de Parlament sau de Guvern, după caz, precum şi, prin asimilare, efectele deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. În acest sens, Curtea reţine Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 44, prin care s-a stabilit, în privinţa exigenţelor materiale de care este ţinut legiuitorul în materie penală, că acesta are competenţa de a incrimina fapte care prezintă o ameninţare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constituţiei, expresie a caracterului de stat de drept şi democratic, sau de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută (a se vedea şi Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Astfel, măsurile de politică penală trebuie să fie promovate în respectul valorilor, exigenţelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi asumate în mod expres şi neechivoc de către Parlament. De aceea, Curtea subliniază permanent în deciziile sale faptul că incriminarea/ dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţin de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale (Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, şi ad similis Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015). Tot în acelaşi sens, Curtea a subliniat că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional, în speţă art. 23 din Constituţie (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 23), sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială (Decizia nr. 2 din 15 ianuarie 2014) este una limitată, fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale. Însă orice măsură care ţine de politica penală trebuie realizată printr-o normă penală de drept substanţial clară, transparentă, neechivocă şi asumată expres de Parlament. 153. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, actele de reglementare primară şi deciziile instanţei de control constituţional de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea normativă a statului (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). Cu privire la activitatea de legiferare, Curtea a statuat că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Conceptul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78 din Constituţie, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la 3 zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73). Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar“. 154. În schimb, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, în sistemul constituţional românesc, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constituţional (a se vedea mutatis mutandis Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Decizia nr. 282 din 4 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 3 august 2020, paragraful 20, Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021, paragraful 62). Curtea a constatat că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este circumscrisă unei situaţii determinate, hotărârea judecătorească neavând valoarea juridică a unui izvor formal de drept constituţional (Decizia nr. 617 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 30 iulie 2012, şi Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Aşadar, nici hotărârile judecătoreşti pronunţate în urma promovării unor recursuri în interesul legii şi nici hotărârile prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie izvor formal al dreptului constituţional (Decizia nr. 384 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 13 august 2018, paragraful 57). Curtea, în mai multe decizii, a stabilit că legiferarea este o competenţă a legiuitorului originar sau delegat, după caz, iar instanţele judecătoreşti nu pot să preia o astfel de competenţă prin hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţă. Astfel, instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/completeze/abroge norme de reglementare primară (Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 138 şi 175, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, paragraful 139, şi Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, paragraful 115). Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. De asemenea, Curtea a reţinut că este unanim acceptat faptul că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“. Curtea a mai constatat că, „în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, de a modifica şi de a abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective“ [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009 şi, în sensul celor de mai sus, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, paragrafele 138-140]. 155. În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, că „în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.“ Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti“ (Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013). Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea (Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragraful 24, sau Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, paragraful 16). 156. Hotărârea judecătorească nu poate fi subsumată conceptului de lege penală şi nu poate fi calificată ca fiind mai favorabilă sau nu, întrucât acest caracter este inerent şi intrinsec legat de lege. Hotărârea judecătorească consacră o modalitate de interpretare a normei legale, fără a avea aceeaşi legitimitate şi autoritate prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 157. Din jurisprudenţa citată în paragrafele anterioare ale prezentei decizii se conturează aspectele de principiu ce urmează a fi reţinute în continuare. Astfel, Curtea reţine că decizia pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, chiar dacă este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, nu poate fi convertită într-o normă juridică. Exercitându-şi atribuţiile, instanţa supremă nu abrogă o normă juridică, ci o interpretează, o trece prin filtrul situaţiilor de fapt şi de drept cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, determinându-i înţelesul, limitele, cadrul şi modalitatea de aplicare. Prin urmare, Cutea constată că o astfel de decizie nu poate avea valoare normativă, ci i se ataşează, în mod exclusiv, autoritatea de lucru judecat, nu preia din forţa şi autoritatea normativă ale actelor de reglementare primară şi nu se identifică sau asimilează cu acestea. Decizia menţionată are un contur şi o fizionomie juridică bine definite, orientează practica judiciară şi obligă judecătorii să o aplice. Însă în niciun caz Curtea nu poate reţine că, într-un fel sau altul, acestei hotărâri i s-ar ataşa o componentă generatoare de norme. 158. Curtea subliniază că, deşi, prin această decizie, se poate stabili că anumite elemente de fapt întrunesc sau nu elementele constitutive sau de tipicitate ale unei infracţiuni, izvorul interpretării rezidă în normă, care nu se schimbă/ modifică, astfel că nu se poate susţine că interpretarea a adus, în sine, un element novator în însuşi conţinutul actului normativ. Din contră, Curtea reţine că elementul interpretativ nu are aptitudinea conceptuală de a contesta autoritatea normativă a legii sau de a reconfigura norma, ci de a-i desluşi/identifica/ descifra conţinutul. Decizia pronunţată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare conferă o anumită semnificaţie chestiunii de drept cu privire la care dispune pentru ca aceasta să poată fi sau nu circumscrisă normei de incriminare, însă ea nu schimbă/modifică norma. 159. În aceste condiţii, Curtea constată că legiuitorul nu poate să confere deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie calitatea de lege şi nici putere retroactivă apelând la o ficţiune juridică. Ficţiunea juridică este o creaţie a legiuitorului pentru a justifica o anumită opţiune legislativă, stabilind deliberat reguli de drept contrare realităţii juridice ori ignorând sau deformând concepte din instrumentarul dreptului, prin abatere de la exigenţele logice şi de la efectele juridice obişnuite, în scopul inovării sau adaptării normelor juridice, corespunzător imperativelor sociale, şi al producerii unor consecinţe juridice determinate (Ion Deleanu - Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 55). Însă ficţiunea juridică trebuie să aibă o anumită raţionalitate, să fie aptă să îşi atingă finalitatea pentru care a fost stabilită şi să nu fie ea însăşi contrară Constituţiei. Or, în cazul de faţă, Curtea constată că şi în ipoteza în care per absurdum decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este asimilată de legiuitor cu legea, ea nu poate avea efect novator, nu poate aduce un element nou normei (nu poate elimina sau adăuga elemente normei juridice) pentru a avea efecte de lege penală de dezincriminare, astfel că finalitatea urmărită nu poate fi atinsă din punct de vedere conceptual. Curtea subliniază că norma este cea care poate avea putere retroactivă, iar legiuitorul, pentru a nu acţiona în mod arbitrar, poate asimila acesteia elemente comparabile, adică acte ce vizează sfera normativă, iar nu care aplică normele. Aşa încât Curtea constată că o asemenea ficţiune juridică nu ar fi decât arbitrară şi nu ar face altceva decât să pună sub semnul întrebării separaţia puterilor în stat, ceea ce este o aporie juridică [în sensul că o ficţiune juridică nu poate fi reglementată arbitrar, a se vedea Decizia nr. 731 din 6 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 29 ianuarie 2020, paragraful 83]. 160. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit art. 474^1 şi 477^1 din Codul de procedură penală, efectele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii - încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Totodată, având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014, paragraful 56, neconstituţionalitatea unei interpretări a normei juridice stabilită prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, ceea ce determină încetarea efectelor acesteia din urmă. În aceste condiţii, Curtea reţine că decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are valoare normativă, ci interpretativă, astfel că nu i se poate conferi eficienţa unei activităţi generatoare de norme sau de infirmare a acestora. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul nu poate asimila în niciun caz decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu o lege şi, astfel, să îi ataşeze efectele pe care le presupune o lege de dezincriminare, din moment ce aceasta nu provine de la o autoritate publică ce acţionează în sfera generării normelor juridice sau eliminării acestora şi nu aduce niciun aport normativ propriu. 161. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că dispoziţiile art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] din legea criticată sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor art. 1 alin. (4), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie. 162. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţiile de neconstituţionalitate formulate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, de Avocatul Poporului, precum şi de un număr de 56 de deputaţi aparţinând grupurilor parlamentare ale Alianţei pentru Unirea Românilor, Partidului Social Democrat şi Partidului Umanist Social Liberal şi deputaţi neafiliaţi, şi constată că dispoziţiile art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (2)] şi ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative sunt neconstituţionale. 2. Respinge, ca neîntemeiate, obiecţiile de neconstituţionalitate, formulate de aceeaşi autori, şi constată că Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum şi dispoziţiile art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1 alin. (1)], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)], ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)] şi ale art. II alin. (2) din aceeaşi lege sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrului, Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Avocatului Poporului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 284 din 17 mai 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor acte normative, în ansamblu, precum şi a dispoziţiilor art. I pct. 1 [cu referire la art. 9 alin. (5)], ale art. I pct. 17 [cu referire la art. 139^1], ale art. I pct. 19 [cu referire la art. 145^1 alin. (3)], ale art. I pct. 34 [cu referire la art. 281 alin. (4)], ale art. I pct. 38 [cu referire la art. 345 alin. (1^1) şi (1^2)], ale art. I pct. 43 [cu referire la art. 374 alin. (11) şi (12)], ale art. I pct. 44 [cu referire la art. 375 alin. (3)], ale art. I pct. 45 [cu referire la art. 377 alin. (5)], ale art. I pct. 48 [cu referire la art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a)], ale art. I pct. 62 [cu referire la art. 595 alin. (1^1) lit. b)] şi ale art. II alin. (2) din aceeaşi lege](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
