Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬───────────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Mihaela │- judecător │
│Ciochină │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan│- judecător │
│Licu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼───────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │prim-magistrat-asistent│
└───────────────┴───────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)], precum şi ale art. III pct. 1 şi art. V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative, obiecţie formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 2441 din 12 aprilie 2023 şi constituie obiectul Dosarului nr. 880A/2023. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)] din legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât noile norme de incriminare reglementate nu corespund în integralitate exigenţelor impuse prin Deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 75, nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 55 şi 56, nr. 650 din 25 octombrie 2018 şi nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 44 şi 45. Aceste decizii au stabilit necesitatea introducerii unui prag valoric pentru paguba realizată şi a unei anumite intensităţi a vătămării pentru a se putea reţine infracţiunile de abuz în serviciu/neglijenţă în serviciu. 4. Se subliniază faptul că, odată cu pronunţarea deciziei de admitere nr. 405 din 15 iunie 2016, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio [Decizia nr. 858 din 14 decembrie 2017, paragraful 22]. Astfel, Curtea, stabilind o legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale, a arătat că legiuitorul trebuie să plaseze în interiorul unei marje protecţia penală a faptelor care produc anumite consecinţe. De altfel, se arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea de drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează acuzaţii penale. Întrucât caracterul obligatoriu al considerentelor şi dispozitivului se aplică tuturor deciziilor Curţii Constituţionale, indiferent de soluţia pronunţată prin acestea, lipsa intervenţiei legiuitorului, în sensul celor semnalate de Curte, presupune o neîndeplinire de către acesta a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4), cu consecinţa aplicării diferite a normelor penale la situaţii similare şi a perpetuării unui grad sporit de impredictibilitate a normelor care incriminează infracţiunile de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, aspecte care pun în discuţie încălcarea art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, precum şi a art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 5. Se susţine că sintagma „sau de un alt act normativ, care, la data adoptării, avea putere de lege“ din cuprinsul art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)] şi art. V din legea analizată nu îndeplineşte condiţiile de calitate a unei norme legale, întrucât, din cauza caracterului său general, creează confuzie, putând da naştere unor interpretări şi aplicări neuniforme şi arbitrare. Se arată că alăturarea acestei sintagme unei enumerări ce priveşte legile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă nu face decât să creeze confuzie cu privire la sfera actelor normative de reglementare primară ce nu trebuie să fie încălcate de funcţionarul public. Acesta din urmă este pus în imposibilitatea de a prevedea consecinţele acţiunii normei într-o măsură rezonabilă şi de a-şi ajusta conduita în funcţie de reglementările legale. 6. Se susţine că art. III pct. 1 din legea criticată este contrar prevederilor art. 126 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) şi ale art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) din Constituţie. Se reţine că rolul constituţional al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale, este prevăzut de dispoziţiile art. 126 alin. (3) din Constituţie. De asemenea, se reţine că, prin mecanismul instituit de recursul în interesul legii şi dezlegarea unei chestiuni de drept, instanţa supremă asigură interpretarea unitară a normelor care reglementează desfăşurarea procesului penal, garantând astfel un proces echitabil pentru persoanele acuzate de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, prin aceleaşi mecanisme, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie înlătură interpretările divergente apărute în practica judiciară cu privire la dreptul penal substanţial şi nu numai, permiţând astfel o interpretare şi aplicare unitară şi previzibilă a normelor de incriminare. Prin urmare, se susţine că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept nu au ca efect dezincriminarea unei fapte penale şi nici nu dobândesc caracter de lege, acestea, potrivit dispoziţiilor art. 474 alin. (4) şi ale art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală, fiind obligatorii pentru instanţele de judecată. 7. Textul criticat reglementează, prin efectele pe care le acordă deciziilor date în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, o competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în afara cadrului constituţional, şi anume aceea de a modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege în materie penală. 8. Se arată că art. 4 din Codul penal, cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale de dezincriminare“, instituie modalitatea intervenţiei legii de dezincriminare şi efectele pe care aceasta le are asupra faptelor săvârşite sub legea veche şi asupra consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte. A acorda, prin lege, deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii efecte egale cu cele ale legilor penale de dezincriminare presupune a conferi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţii de legiferare, cu încălcarea art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi art. 126 alin. (3) privind rolul instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii din Constituţie. 9. În conformitate cu prevederile art. 73 alin. (1) şi alin. (3) lit. h) din Legea fundamentală, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează de Parlament, prin legi organice. Se susţine că o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a jurisprudenţei nu poate avea în nicio împrejurare caracterul unei legi organice. 10. În ceea ce priveşte efectul încetării executării pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, respectiv al încetării consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti, pronunţate în baza legii vechi (în speţă, în baza legii care nu a fost interpretată printr-o decizie dată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii), instituit prin dispoziţia criticată, se susţine că se încalcă principiul autorităţii de lucru judecat, precum şi principiul securităţii raporturilor juridice consacrat de prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, cât priveşte hotărârile judecătoreşti definitive. 11. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 12. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 13. Referitor la chestiunea nereglementării unui prag valoric al vătămării sau intensităţii/gravităţii vătămării în cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 3 şi pct. 4 din legea criticată, se arată că, deşi instanţa de contencios constituţional şi-a exprimat viziunea de ansamblu asupra textului art. 297 din Codul penal în mai multe decizii, niciuna dintre acestea nu este o decizie de admitere a unei sesizări de neconstituţionalitate a art. 297 din Codul penal în vigoare cu privire la un eventual prag care ar trebui cuprins în cadrul acestui articol şi, de asemenea, nu se desprind aceleaşi concluzii din toate deciziile pronunţate. Astfel, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate privind art. 297 din Codul penal, statuând în dispozitiv constituţionalitatea textului de lege, sub rezerva interpretării conform căreia prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestuia se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“. 14. De asemenea, Curtea a invocat în cuprinsul acestei decizii, în susţinerea necesităţii impunerii unui prag în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitate ministerială politică şi penală, adoptat de Comisia de la Veneţia la cea de-a 94-a Şedinţă plenară din 8-9 martie 2013; or, autorii acestuia nu au avut în vedere ansamblul reglementărilor penale în materia abuzului în serviciu, ci analiza a privit numai nişa cadrului penal aplicabil miniştrilor, prin raportare la necesitatea evitării folosirii mijloacelor penale în lupta politică. În niciun caz raportul menţionat nu a avut drept scop oferirea de soluţii generale cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv avansarea vreunui prag pentru această infracţiune. Prin urmare, Raportul asupra relaţiei dintre responsabilitate ministerială politică şi penală adoptat de Comisia de la Veneţia, invocat de Curte în prima decizie dintre cele analizate, nu susţine, aşa cum se precizează în considerentele deciziei, nevoia unui prag pentru infracţiunea de abuz în serviciu, scopul şi adresabilitatea acestui raport fiind foarte limitate. 15. Analizând Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, se arată că nu reiese cu claritate care este, la momentul pronunţării acestei decizii, poziţia Curţii Constituţionale cu privire la stabilirea unui prag valoric pentru abuzul în serviciu. Aceasta poate crea, în mod rezonabil, aparenţa că instanţa constituţională tinde mai degrabă să solicite legiuitorului o individualizare a intensităţii vătămării decât instituirea unui prag valoric cu privire la intensitatea vătămării. 16. Nu în ultimul rând, se subliniază că instanţa de contencios constituţional a fost sesizată în repetate rânduri cu excepţii de neconstituţionalitate a art. 297 din Codul penal, excepţii motivate de lipsa unui prag valoric sau a unei intensităţi a pagubei/vătămării produse şi respinse de Curte ca neîntemeiate (se enumeră, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018 sau Decizia nr. 741 din 21 noiembrie 2019). Or, aşa cum s-a arătat anterior, legea care formează obiectul controlului de constituţionalitate are scopul de a pune în acord dispoziţiile legale cu cele reţinute de Curte în dispozitivul deciziilor analizate, astfel încât s-a apreciat că nu se poate da prioritate considerentelor deciziilor analizate în detrimentul celor reţinute în dispozitiv. 17. Prin deciziile menţionate, sfera infracţiunii de abuz în serviciu a fost deja limitată în mod considerabil, având în vedere că prin sintagma „îndeplinirea în mod defectuos“ se va înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“, aspect care determină, la rândul său, faptul că actul îndeplinit în mod defectuos sau neîndeplinit trebuie să fie prevăzut într-o lege, ordonanţă a Guvernului, ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau într-un alt act normativ care, la data adoptării acestuia, avea putere de lege. Prin urmare, deja s-a produs o conturare a gravităţii faptelor ce intră în conţinutul infracţiunii în discuţie. 18. Se mai subliniază că, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, Curtea a stabilit că impunerea unei condiţii suplimentare pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune de abuz în serviciu este contrară art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei, adoptată la New York la 31 octombrie 2003 şi ratificată de România prin Legea nr. 365/2004, şi, în consecinţă, art. 11 din Constituţia României, care obligă statul român la îndeplinirea întocmai şi cu bună-credinţă a obligaţiilor ce îi revin din tratatele la care este parte. Mergând pe linia celor statuate prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 650 din 25 octombrie 2018, se constată că art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei nu condiţionează existenţa faptei prevăzute la art. 19 de o anumită valoare a prejudiciului cauzat sau de vreo intensitate a vătămării. Prin urmare, introducerea unui prag valoric al prejudiciului ar fi, de asemenea, în lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale, de natură să afecteze respectarea art. 11 din Constituţie. 19. Aşadar, din analiza în detaliu a jurisprudenţei Curţii în materie, se poate desprinde concluzia că instanţa de contencios constituţional nu a stabilit în sarcina legiuitorului obligaţia de a reglementa un prag pentru infracţiunea de abuz în serviciu, legiuitorul având drept de apreciere cu privire la o posibilă reconfigurare a infracţiunii. Într-o astfel de ipoteză, dacă legiuitorul apreciază oportun să stabilească un prag, atunci Curtea Constituţională şi-a rezervat deja dreptul de a analiza pertinenţa şi efectivitatea nivelului propus al pragului. 20. Pentru argumentele prezentate, care sunt valabile mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte art. 298 din Codul penal privind neglijenţa în serviciu, se apreciază că sesizarea de neconstituţionalitate privind art. 297 referitor la abuzul în serviciu şi art. 298 privind neglijenţa în serviciu din Codul penal este neîntemeiată. 21. Referitor la sintagma „sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege“ din cuprinsul dispoziţiilor art. I pct. 3 şi pct. 4 şi art. V din legea criticată, se precizează că, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplineşte prin încălcarea legii“, iar prin noţiunea de lege se înţelege act normativ de reglementare primară (lege a Parlamentului, dar şi acte normative cu o forţă juridică asimilată legii - ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă ale Guvernului). Potrivit expunerii de motive la Legea pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative, în categoria altor acte normative de nivel primar sunt incluse însă şi acele acte normative interne adoptate anterior actualei Constituţii, care la data intrării în vigoare constituiau izvoare de drept penal (legi, decrete ale fostului Consiliu de Stat, decrete-legi etc.), respectiv acte cu putere de lege din ordinea juridică unională (act normativ unional cu aplicabilitate directă şi efecte general obligatorii - regulamente UE), în temeiul dispoziţiilor art. 148 din Constituţie. Formularea din sintagma criticată este cuprinsă, de altfel, şi în cuprinsul art. 173 din Codul penal, de unde a fost preluată pentru a avea în vedere toate categoriile de acte normative de nivel primar existente în ordinea constituţională a statului (inclusiv cea preexistentă anterior adoptării Constituţiei României din anul 1991, astfel cum se precizează în cuprinsul expunerii de motive a noului Cod penal) care pot cuprinde dispoziţii a căror încălcare poate să constituie infracţiunea de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu. 22. Prin urmare, faţă de argumentele precizate anterior, se apreciază că sintagma criticată îndeplineşte criteriile de claritate, previzibilitate şi accesibilitate a legii, cu atât mai mult cu cât explicitarea sensului noţiunii de „alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege“ este cuprinsă în documente explicative, această noţiune neridicând probleme în practica judiciară sub aspectul înţelegerii comune la nivel naţional. În concluzie, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie. 23. Referitor la art. III pct. 1 din legea criticată, se arată că, deşi există diferenţe între efectele deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi în dezlegarea unei chestiuni de drept şi deciziile Curţii Constituţionale, aceste diferenţe nu sunt relevante în ceea ce priveşte incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, însăşi premisa implementării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 651 din 25 octombrie 2018, prin introducerea unui nou alineat, alineatul (3), este aceea că, în afară de actele normative în sens formal (legi şi ordonanţe ale Guvernului), există şi alte acte ale autorităţilor statului, care, prin efectele lor opozabile inclusiv instanţelor de judecată în activitatea lor de aplicare a legii, devin izvor de drept şi sunt similare legilor din punctul de vedere al modalităţii de sancţionare penală a comiterii anumitor fapte. În consecinţă, principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile devine incident în cazul respectivelor decizii, iar legiuitorul trebuie să asimileze legii aceste acte în ceea ce priveşte aplicarea art. 4 din Codul penal. 24. Astfel, deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii nu dezincriminează ori incriminează ele însele, în mod formal, o anumită faptă, însă prin efectele lor, obligatorii pentru instanţele de judecată care aplică legea penală, se poate ajunge indirect la reconfigurarea unei infracţiuni, spre exemplu, în ceea ce priveşte elementul material al laturii obiective a infracţiunii sau a sferei subiectului activ ori pasiv. În acest sens, se indică Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 4 din 25 ianuarie 2021 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6 din 17 februarie 2020 - Completul competent pentru soluţionarea recursului în interesul legii, Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 1 din 14 ianuarie 2019 - Completul competent să judece recursul în interesul legii. În toate aceste situaţii, prin deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost stabilită o unică interpretare a dispoziţiilor care au format obiectul sesizării, cu privire la unele aspecte care fie nu erau reţinute în practică, fie erau reţinute în alt mod decât în interpretarea dată. 25. Deşi nu constituie o lege de dezincriminare per se, o decizie pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii reconfigurează cu efect obligatoriu pentru instanţele de judecată conţinutul unei infracţiuni ori al unor infracţiuni (inclusiv din perspectiva reţinerii sau nu a concursului de infracţiuni). Acest efect se poate răsfrânge şi în situaţiile în care o persoană este acuzată de săvârşirea unei infracţiuni pentru o conduită/modalitate de realizare a elementului material cu privire la care decizia stabileşte în sens contrar, stabilind indirect caracterul nepenal al conduitei imputate pentru care persoana respectivă a fost trimisă în judecată. 26. Prin urmare, pentru a se da o reală expresie principiului aplicării lex mitior, este necesară luarea în considerare şi a efectelor concrete ale unor astfel de decizii ale instanţei supreme, câtă vreme aceste efecte pot fi, în anumite cazuri, de definire a conţinutului constitutiv al unor infracţiuni şi, în consecinţă, de excludere de la răspunderea penală a anumitor tipuri de comportamente care au fost anterior sancţionate ca infracţiuni. Astfel, deşi diferite din punctul de vedere al mecanismelor adoptării/pronunţării, precum şi din alte puncte de vedere, totuşi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, respectiv deciziile Curţii Constituţionale sunt similare din punctul de vedere al efectelor lor concrete care au relevanţă din perspectiva principiului legii penale mai favorabile, statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie: acestea operează o reconfigurare a elementelor constitutive ale unei norme de incriminare. Se apreciază că în susţinerea celor de mai sus este şi raţionamentul Curţii Constituţionale din cuprinsul Deciziei nr. 651/2018, în implementarea căreia a fost adoptată legea analizată. 27. De asemenea, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului se analizează conceptul de „lege“ în înţelesul material al noţiunii, iar nu în cel formal. Existenţa unei baze legale pentru Curtea Europeană a Drepturilor Omului semnifică atât dreptul scris, indiferent de forţa juridică a instrumentului în ordinea internă, cât şi dreptul nescris („unwritten law“). Curtea europeană a mers şi mai departe şi a dat dreptului scris înţelesul de normă în vigoare, astfel cum a fost interpretată de instanţele judecătoreşti, ţinând seama de evoluţia practicii. Baza legală pentru o ingerinţă („lege“) o poate constitui inclusiv un instrument de drept internaţional sau o reglementare emisă de către un organ profesional căruia i-au fost delegate competenţe de reglementare. Cu titlu de exemplu, în Cauza Del Río Prada împotriva Spaniei, Curtea a precizat că, atunci când se vorbeşte de „lege“, art. 7 face aluzie la acelaşi concept la care se referă în altă parte Convenţia atunci când se foloseşte acest termen, un concept care cuprinde atât dreptul legal, cât şi jurisprudenţa şi implică cerinţe calitative, în special cele de accesibilitate şi previzibilitate. Aceste cerinţe calitative trebuie îndeplinite atât în ceea ce priveşte definirea infracţiunii, cât şi pedeapsa pe care o implică infracţiunea. 28. În ceea ce priveşte susţinerile privind acordarea de atribuţii de legiuitor instanţei supreme, se apreciază că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, legea analizată nu intervine asupra atribuţiilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci doar stabileşte, în vederea respectării art. 15 alin. (2) din Constituţie, posibilitatea de aplicare retroactivă a anumitor decizii ale acestei instanţe, care au, în concret, prin conţinutul lor, efectele unei legi penale mai favorabile. Asimilarea cu legea este limitată aşadar la modalitatea de aplicare în timp a deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, fără a se extinde asupra celorlalte caracteristici care definesc un act normativ/o decizie a instanţei supreme şi fără a transforma, în consecinţă, instanţa supremă în legiuitor pozitiv. Toate deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii au efecte general obligatorii de la data publicării lor în Monitorul Oficial al României, aşa încât se impune aceeaşi abordare, inclusiv din perspectiva persoanelor care au fost condamnate pentru fapte care ulterior nu vor mai fi sancţionate ca infracţiuni. 29. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 30. La dosarul cauzei, Asociaţia Magistraţilor din România şi Asociaţia Procurorilor din România, ambele cu sediul în Bucureşti, şi Uniunea Naţională a Judecătorilor din România şi Asociaţia Judecătorilor pentru Apărarea Drepturilor Omului, ambele cu sediul în Oradea, în calitate de amicus curiae, au depus un înscris în sensul respingerii, ca neîntemeiată, a obiecţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 31. Obiectul controlului de constituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)], precum şi ale art. III pct. 1 şi art. V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative, care au următorul cuprins: - Art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] din lege: „Fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, cauzând astfel o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică“; – Art. I pct. 4 [cu referire la art. 298] din lege: „Fapta funcţionarului public care, din culpă, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ şi prin aceasta cauzează o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă“; – Art. III pct. 1 [cu referire la art. 3 alin. (3)] din lege: „Dispoziţiile art. 4 din Codul penal sunt aplicabile şi atunci când, în urma unei decizii a Curţii Constituţionale sau a unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni sau forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii“; – Art. V din lege: "(1) În situaţiile în care Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 16 aprilie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă ca lege penală mai favorabilă, prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul art. 246 şi art. 248 se înţelege „îndeplineşte un act prin încălcarea unei legi, a unei ordonanţe a Guvernului, a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului sau a unui alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege“.(2) În situaţiile în care Legea nr. 15/1968, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este aplicabilă ca lege penală mai favorabilă, prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul art. 249 se înţelege „îndeplinirea unui act prin încălcarea unei legi, a unei ordonanţe a Guvernului, a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului sau a unui alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege“." 32. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi alin. (5) în componentele sale privind calitatea legii şi respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, art. 126 alin. (3) privind rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii şi art. 147 alin. (4) privind efectele deciziilor Curţii Constituţionale. (1) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 33. În prealabil examinării obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea are obligaţia verificării condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, prin prisma titularului dreptului de sesizare, a termenului în care acesta este îndrituit să sesizeze instanţa constituţională, precum şi a obiectului controlului de constituţionalitate. Dacă primele două condiţii se referă la regularitatea sesizării instanţei constituţionale, din perspectiva legalei sale sesizări, cea de-a treia vizează stabilirea sferei sale de competenţă, astfel încât urmează să fie cercetate în ordinea antereferită, iar constatarea neîndeplinirii uneia dintre ele are efecte dirimante, făcând inutilă analiza celorlalte condiţii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 66 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 9 martie 2018, paragraful 38). 34. Obiecţia de neconstituţionalitate îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularilor dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 35. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de două zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Totodată, în temeiul art. 146 lit. a) teza întâi din Legea fundamentală, Curtea Constituţională se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor înainte de promulgarea acestora, care, potrivit art. 77 alin. (1) teza a doua din Constituţie, se face în termen de cel mult 20 de zile de la primirea legii adoptate de Parlament, iar, potrivit art. 77 alin. (3) din Constituţie, în termen de cel mult 10 zile de la primirea legii adoptate după reexaminare. 36. Curtea reţine că legea criticată a fost adoptată de Senat, în calitate de primă Cameră sesizată, în procedură de urgenţă, în data de 29 martie 2023, după care a fost trimisă Camerei Deputaţilor, care a adoptat-o, în calitate de Cameră decizională, în procedură de urgenţă, la data de 5 aprilie 2023. La data de 11 aprilie 2023, legea a fost depusă la secretarul general al Senatului şi, respectiv, la secretarul general al Camerei Deputaţilor, în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, iar la data de 13 aprilie 2023 a fost trimisă Preşedintelui României pentru promulgare. Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională în data de 12 aprilie 2023, aşa încât Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă, întrucât a fost formulată în interiorul termenului de 2 zile prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, aspect ce se încadrează în prima ipoteză din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2018. 37. În consecinţă, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. (2) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (2.1) Criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. V alin. (1) din lege 38. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate se arată că deciziile Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 8 iulie 2016, paragraful 75, nr. 392 din 6 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 30 iunie 2017, paragrafele 55 şi 56, nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, şi nr. 518 din 6 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 26 septembrie 2017, paragrafele 44 şi 45 au stabilit necesitatea introducerii unui prag valoric pentru paguba realizată şi a unei anumite intensităţi a vătămării pentru a se putea reţine infracţiunea de abuz în serviciu. Or, reglementarea criticată nu a dat curs obligaţiilor constituţionale rezultate din jurisprudenţa Curţii Constituţionale. 39. Cu privire la această critică formulată, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, în exercitarea competenţei de legiferare în materie penală, legiuitorul trebuie să ţină seama de principiul potrivit căruia incriminarea unei fapte ca infracţiune trebuie să intervină ca ultim resort în protejarea unei valori sociale, ghidându-se după principiul ultima ratio. Acest principiu are semnificaţia comună de procedeu sau metodă ultimă ori finală folosită pentru a se atinge scopul urmărit. Curtea a apreciat că, în materie penală, acest principiu nu trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală trebuie privită ca ultimă măsură aplicată din perspectivă cronologică, ci trebuie interpretat ca având semnificaţia că legea penală este singura în măsură să atingă scopul urmărit, alte măsuri de ordin civil, administrativ etc. fiind improprii în realizarea acestui deziderat. Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, Curtea a apreciat că responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind „abuzul în serviciu“ ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare - Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti -, indiferent dacă subiectul activ este acuzat conform unor reguli speciale de acuzare sau conform unor proceduri penale ordinare (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 68 şi 80). 40. Curtea a mai reţinut că infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice. Curtea a constatat că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu. Plecând de la cele expuse anterior, Curtea a constatat că, în prezent, orice acţiune sau inacţiune a persoanei care se circumscrie calităţilor cerute subiectului activ, indiferent de gravitatea faptei săvârşite, poate intra în sfera normei de incriminare. Această constatare determină Curtea să aibă rezerve în a aprecia că aceasta a fost voinţa legiuitorului când a incriminat fapta de abuz în serviciu. Aceasta cu atât mai mult cu cât Curtea constată că legiuitorul a identificat şi a reglementat la nivel legislativ extrapenal pârghiile necesare înlăturării consecinţelor unor fapte care, deşi potrivit reglementării actuale se pot circumscrie săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, nu prezintă gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75 şi 76). „Este totuşi necesar ca fapta să prezinte o anumită gravitate. În caz contrar, neexistând gradul de pericol social al unei infracţiuni, fapta atrage, după caz, numai răspunderea administrativă sau disciplinară“ (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 85). În acelaşi sens, Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 53, 55 şi 56, Decizia nr. 456 din 22 iunie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 17 octombrie 2017, paragraful 18, Decizia nr. 697 din 7 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 196 din 2 martie 2018, paragraful 17, Decizia nr. 858 din 14 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 340 din 18 aprilie 2018, paragrafele 24 şi 25, Decizia nr. 515 din 17 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 907 din 29 octombrie 2018, paragraful 16, Decizia nr. 460 din 5 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 20 noiembrie 2018, paragrafele 60 şi 61, Decizia nr. 289 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 3 octombrie 2019, paragraful 24, Decizia nr. 288 din 7 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 10 octombrie 2019, paragraful 26, Decizia nr. 466 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 862 din 25 octombrie 2019, paragraful 163, Decizia nr. 741 din 21 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 96 din 10 februarie 2020, paragraful 16 sau Decizia nr. 236 din 2 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 8 iulie 2020, paragraful 28. 41. De asemenea, prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, precitată, paragraful 626, Curtea, în cadrul unui control de constituţionalitate a priori efectuat cu privire la o lege de punere de acord a dispoziţiilor din Codul penal constatate ca fiind neconstituţionale cu deciziile sale anterioare, a reţinut că legiuitorul nu a pus de acord prevederile art. 297 din Codul penal cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. În aplicarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine [pagubă certă şi efectivă mai mare decât echivalentul unui salariu minim brut pe economie], care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale. Practic, prin modul de reglementare a textului analizat, vor persista aceleaşi probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere faţă de cea penală. Prin urmare, Curtea a constatat că legiuitorul a încălcat prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, ignorând viziunea de ansamblu ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale asupra infracţiunii antereferite. 42. Cu privire la critica de neconstituţionalitate adusă art. 297 alin. (1) din Codul penal, potrivit căreia acest text legal nu mai îndeplineşte condiţiile de calitate a legii, având în vedere că este legat de cele 91 de considerente cuprinse în Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, Curtea a constatat că aceasta este neîntemeiată. Pronunţarea unei decizii sub rezervă de interpretare de către Curtea Constituţională nu conduce la imprevizibilitatea normei asupra căreia poartă decizia; din contră, decizia Curţii clarifică aspectele de constituţionalitate din cuprinsul acesteia. Desigur, este de dorit ca legiuitorul să intervină şi să adopte actul de punere de acord a textului care a făcut obiectul deciziei de admitere a Curţii Constituţionale, însă, chiar în lipsa adoptării unui asemenea act, textul de incriminare rămâne în vigoare din punct de vedere normativ, cu corectivul adus prin decizia sub rezervă de interpretare antereferită, şi, în consecinţă, poate fi aplicat. Prin urmare, nu se poate reţine încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituţie (Decizia nr. 217 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 739 din 10 septembrie 2019, paragraful 71). 43. Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că Parlamentul este liber să decidă cu privire la politica penală a statului, în virtutea prevederilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, în calitate de unică autoritate legiuitoare a ţării. Totodată, Curtea a recunoscut că, în acest domeniu, legiuitorul se bucură de o marjă de apreciere destul de întinsă, având în vedere că acesta se află într-o poziţie care îi permite să aprecieze, în funcţie de o serie de criterii, necesitatea unei anumite politici penale (Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, precitată, paragraful 66). Prin opţiunea sa, legiuitorul trebuie, pe de o parte, să aducă o atingere proporţională libertăţii individuale a infractorului, ţinând cont de relaţiile sociale nesocotite de către acesta, iar, pe de altă parte, să protejeze ordinea şi siguranţa publică, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale celorlalte persoane, ţinând seama de periculozitatea infractorului. Politica penală a statului trebuie astfel configurată încât să creeze un just echilibru între interesele concurente; un asemenea echilibru reprezintă o garanţie asociată statului de drept (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 296). 44. În cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme constatate neconstituţionale cu o decizie a Curţii Constituţionale, Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competenţă de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale de acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate (Decizia nr. 466 din 29 iulie 2019, precitată, paragraful 166). 45. Examinând jurisprudenţa Curţii Constituţionale în raport cu art. 297 alin. (1) din Codul penal, Curtea observă că incriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale. Noţiunea de marjă de apreciere se fundamentează pe ideea că fiecare societate are dreptul să exercite o anumită discreţie cu privire la stabilirea unui echilibru între drepturile persoanelor şi interesele naţionale, precum şi în soluţionarea conflictelor care decurg din existenţa diverselor valori sociale şi convingeri morale. Astfel, statul are libertatea de a proteja anumite valori sociale prin reglementarea unor sancţiuni de drept penal, iar recurgerea la asemenea mijloace reprezintă, în sine, o intervenţie ultima ratio atunci când celelalte mijloace specifice altor ramuri de drept nu asigură o protecţie juridică eficientă (Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, paragraful 32). 46. Nicio dispoziţie constituţională nu reglementează explicit/implicit un anumit standard de referinţă în privinţa relaţiilor sociale protejate de norma de incriminare (art. 297), şi anume corecta desfăşurare a activităţii de serviciu. Astfel, îi revine legiuitorului sarcina de a adopta norme juridice care să asigure protecţia eficientă a acestor valori, aflate în legătură directă cu fundamentul statului de drept, respectiv exercitarea competenţelor şi atribuţiilor în temeiul, în limitele şi potrivit legii. Exigenţele principiului statului de drept, consacrat prin art. 1 alin. (3) teza întâi din Constituţie, privesc „scopurile majore ale activităţii statale, prefigurate în ceea ce îndeobşte este numit ca fiind domnia legii, sintagmă ce implică subordonarea statului faţă de drept, asigurarea acelor mijloace care să permită dreptului să cenzureze opţiunile politice şi, în acest cadru, să pondereze eventualele tendinţe abuzive, discreţionare, ale structurilor etatice. Statul de drept asigură supremaţia Constituţiei, corelarea legilor şi tuturor actelor normative cu aceasta, existenţa regimului de separaţie a puterilor publice, care trebuie să acţioneze în limitele legii, şi anume în limitele unei legi ce exprimă voinţa generală“ (Decizia nr. 70 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000). Corolarul statului de drept îl constituie obligaţia autorităţilor publice să acţioneze „numai în limitele competenţei lor“ (Decizia nr. 95 din 7 februarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 5 aprilie 2012). Totodată, pe lângă scopurile generoase pe care le implică acest principiu, Curtea a reţinut, în jurisprudenţa sa (Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011), că una dintre valenţele statului de drept este contracararea fenomenului infracţional şi înfăptuirea actului de justiţie, care, potrivit art. 21 şi art. 124 alin. (2) din Constituţie, trebuie să se facă pentru toţi justiţiabilii în cadrul unui real proces echitabil şi într-o manieră unică, imparţială şi egală. În acelaşi timp, însă, orice stat de drept democratic presupune şi impune ab initio respectul faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale, înscrise în Constituţie şi în actele juridice internaţionale (Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012). 47. Prin urmare, din perspectiva exigenţelor statului de drept, trebuie asigurat un just echilibru între acţiunea statului de incriminare/dezincriminare în materie penală, pe de o parte, şi drepturile şi libertăţile fundamentale corelate cu garanţiile acestora, pe de altă parte. Raportând această constatare de principiu la art. 297 din Codul penal, se constată că, în jurisprudenţa sa, Curtea a adus în discuţie principiul ultima ratio în materie penală, ceea ce înseamnă că incriminarea se impune numai dacă este singurul mijloc prin care poate fi atins scopul urmărit, respectiv protejarea valorii în discuţie. Incriminarea trebuie să fie necesară, de natură să salvgardeze principii, valori sau exigenţe ce derivă din textul Constituţiei. Ea nu poate fi folosită arbitrar pentru că, în acest caz, mijloacele de drept penal ar deveni injuste în raport cu cetăţeanul, ceea ce ar transforma dreptul/norma într-un instrument represiv la adresa libertăţii individuale, pierzându-şi caracterul protectiv al drepturilor şi libertăţilor fundamentale. O asemenea paradigmă este contrară statului de drept. 48. Conţinutul normei de incriminare trebuie să fie clar, precis, exact şi previzibil pentru ca subiectul activ al infracţiunii să prevadă consecinţele faptei sale. Este adevărat că o asemenea precizie este dificil de atins, astfel că revine practicii judiciare să lămurească eventualele dificultăţi de interpretare a normei juridice, iar această interpretare se ataşează normei şi trebuie să fie aptă să asigure predictibilitate în aplicarea ei. 49. În cazul analizat, Curtea Constituţională a apreciat că infracţiunea de abuz în serviciu este una de rezultat, iar rezultatul constă în producerea unei pagube sau vătămarea intereselor legitime ale persoanelor fizice sau juridice, după caz. Întrucât rezultatul ce trebuie atins este unul foarte larg, a menţionat că ţine de rolul constituţional al legiuitorului să reglementeze un prag valoric/o anumită intensitate a vătămării, fără ca, în lipsa acestor aspecte, să constate neconstituţionalitatea normei. În oglindă, în privinţa infracţiunii de contrabandă asimilată [art. 270 alin. (3) din Codul vamal], Curtea, în lipsa unui prag valoric minim corelat cu elementul obiectiv al acestei infracţiuni, a considerat că întregul text de incriminare este neconstituţional, instanţele judecătoreşti neputând să remedieze, prin acţiunea lor, această inconsistenţă normativă. Astfel, Curtea acceptă în jurisprudenţa sa faptul că anumite inconsistenţe normative pot fi suplinite prin acţiunea interpretativă a instanţelor judecătoreşti, iar problema care se ridică este aceea a limitei/cadrului în care această acţiune este adecvată şi potrivită situaţiei normative date. 50. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, Curtea constată că norma de incriminare nu delimitează în mod expres răspunderea penală de alte forme de răspundere şi, pentru a remedia această inconsistenţă normativă, Curtea, prin decizii subsecvente celei de admitere, a făcut trimitere la principiul ultima ratio şi a considerat ca fiind suficientă acţiunea subsidiară a instanţelor judecătoreşti. 51. Instanţele judecătoreşti, prin acţiunea lor, contribuie la realizarea securităţii juridice a persoanei, concept care se defineşte ca un complex de garanţii de natură sau cu valenţe constituţionale inerente statului de drept, în considerarea cărora legiuitorul are obligaţia constituţională de a asigura atât o stabilitate firească dreptului, cât şi valorificarea în condiţii optime a drepturilor şi libertăţilor fundamentale (Decizia nr. 454 din 4 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 836 din 1 octombrie 2018, paragraful 68). Acest principiu exprimă în esenţă faptul că cetăţenii trebuie protejaţi contra unui pericol care vine chiar din partea dreptului, contra unei insecurităţi pe care a creat-o dreptul sau pe care acesta riscă s-o creeze, impunând ca legea să fie accesibilă şi previzibilă (Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012). 52. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului stabileşte că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie (de exemplu, Decizia Curţii Constituţionale nr. 649 din 15 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 7 februarie 2023, paragraful 45, sau Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 31). De asemenea, instanţa europeană a statuat în mod constant că destinatarul normei trebuie să fie capabil - dacă este necesar, cu o consiliere adecvată - să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele respective, consecinţele pe care o acţiune dată le poate avea. Acele consecinţe nu trebuie neapărat să fie previzibile cu certitudine absolută. Deşi certitudinea este de dorit, aceasta poate avea drept consecinţă o rigiditate excesivă, iar legea trebuie să fie capabilă să ţină pasul cu evoluţia circumstanţelor. În consecinţă, numeroase legi sunt formulate inevitabil în termeni care, într-o mai mare sau mai mică măsură, sunt vagi şi ale căror interpretare şi aplicare constituie chestiuni de practică (a se vedea Hotărârea din 15 octombrie 2015, pronunţată în Cauza Perincek împotriva Elveţiei, paragraful 133, sau Hotărârea din 27 iunie 2017, pronunţată în Cauza Satakunnan Markkinaporssi Oy şi Satamedia Oy împotriva Finlandei, paragraful 143, precum şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 65 din 24 februarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 536 din 31 mai 2022, paragraful 21). 53. Cu alte cuvinte, din perspectiva exigenţelor de calitate a legii, o obligaţie constituţională în sarcina legiuitorului există atunci când acţiunea normei de incriminare nu poate fi remediată de instanţele judecătoreşti [a se vedea şi Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022, paragraful 72, în care Curtea a subliniat că „ansamblul normativ în vigoare nu oferă toate elementele legislative necesare aplicării previzibile a normei sancţionate prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018“, Decizia nr. 176 din 24 martie 2022, precitată, referitor la neconstituţionalitatea infracţiunii de contrabandă asimilată, sau Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 15 ianuarie 2015, prin care, datorită naturii omisiunii legislative (lipsa reglementării termenului pentru care poate fi dispus controlul judiciar şi a duratei maxime a acestei măsuri), a fost constatată neconstituţionalitatea întregii instituţii procesuale penale a controlului judiciar] . 54. Aşadar, în cazul de faţă, chiar dacă legiuitorul nu a reglementat un anume prag valoric al pagubei sau o anumită intensitate a vătămării intereselor legitime ale persoanelor fizice/juridice pentru reţinerea infracţiunilor de abuz în serviciu sau neglijenţă în serviciu, aspect care, în jurisprudenţa anterioară a Curţii Constituţionale nu a atras neconstituţionalitatea normei în cadrul controlului a posteriori de constituţionalitate, acţiunea instanţelor judecătoreşti - concordantă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale - este de natură să menţină şi să consolideze prezumţia de constituţionalitate a textului, care trebuie să îmbine într-un mod armonios aspectele de tipicitate obiectivă şi subiectivă a infracţiunii. Astfel, caracterul serios al pagubei materiale/intensităţii vătămării intereselor legitime (ce poate fi determinat pe cale interpretativă de la caz la caz), coroborat cu poziţia subiectivă a funcţionarului public/funcţionarului constând în acţiunea sa care are drept scop producerea urmării socialmente periculoase (element de diferenţă faţă de forma de vinovăţie specifică răspunderii disciplinare/contravenţionale), reprezintă aspecte de tipicitate obiectivă şi subiectivă care delimitează forma de răspundere penală de formele de răspundere nonpenale. Din această perspectivă, respectiv a unei practici judiciare consecvente aplicării considerentelor Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016 referitoare la principiul ultima ratio, sunt îndeplinite standardele de securitate juridică fixate în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, astfel că problema de drept ridicată devine una de interpretare şi aplicare a legii. 55. Interpretarea astfel realizată de către instanţele judecătoreşti va indica instanţei constituţionale înţelesul normei juridice analizate, obiectivizându-i şi circumscriindu-i conţinutul normativ. În vederea atingerii acestei finalităţi, interpretarea dată normelor juridice trebuie să fie una general acceptată, aceasta putându-se realiza fie prin pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unor hotărâri prealabile sau în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, fie printr-o practică judiciară constantă (Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragraful 20). Prin urmare, în măsura în care practica judiciară va ataşa textului de incriminare o interpretare ce contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale, există un remediu disuasiv care să permită respectarea exigenţelor constituţionale stabilite, respectiv posibilitatea Curţii de a controla constituţionalitatea interpretării astfel realizate. 56. În acest context, dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi ale art. V alin. (1) din legea analizată nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 147 alin. (4) din Constituţie. 57. Se mai susţine că sintagma „sau de un alt act normativ, care, la data adoptării, avea putere de lege“ din cuprinsul art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. V alin. (1) din legea criticată nu îndeplineşte condiţiile de calitate a unei norme legale, întrucât, din cauza caracterului său general, creează confuzie, putând da naştere unor interpretări şi aplicări neuniforme şi arbitrare. Se arată că alăturarea acestei sintagme unei enumerări ce priveşte legile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă nu face decât să creeze confuzie cu privire la sfera actelor normative de reglementare primară ce nu trebuie să fie încălcate de funcţionarul public. Acesta din urmă este pus în imposibilitatea de a prevedea într-o măsură rezonabilă şi de a-şi ajusta conduita în funcţie de reglementările legale. 58. Curtea reţine că neîndeplinirea unui act şi îndeplinirea defectuoasă a unui act reprezintă modalităţi de realizare a elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu. Curtea apreciază că acestea sunt elemente care contribuie la configurarea infracţiunii de abuz în serviciu. Din această perspectivă, privitor la îndatoririle legate de o anumită funcţie sau de un anumit loc de muncă, există un complex de norme, unele cuprinse în acte normative cu caracter general, privind îndatoririle angajaţilor în genere, altele, în acte normative cu caracter special. Îndeplinirea unei atribuţii de serviciu implică manifestarea de voinţă din partea persoanei în cauză, care se concretizează în acţiunile efective ale acesteia şi care are ca scop ducerea la bun sfârşit/realizarea obligaţiei prescrise. Realizarea acestui demers se raportează atât la un standard subiectiv/intern al persoanei care exercită atribuţia de serviciu, cât şi la un standard obiectiv. Standardul subiectiv ţine de forul intern al persoanei respective, iar măsura în care acesta este atins ţine de autoevaluarea acţiunilor întreprinse. Standardul obiectiv are ca element de referinţă principal normativul actului care reglementează atribuţia de serviciu respectivă [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]. Întrucât standardul obiectiv este determinat şi circumscris prescripţiei normative, reglementarea atribuţiilor de serviciu şi a modalităţii de exercitare a acestora determină sfera de cuprindere a acestui standard. Acesta nu poate, fără a încălca principiul previzibilităţii, să aibă o sferă de cuprindere mai largă decât prescripţia normativă în domeniu. În consecinţă, unei persoane nu i se poate imputa încălcarea standardului obiectiv prin constatarea neîndeplinirii de către aceasta a unor prescripţii implicite, nedeterminabile la nivel normativ [Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 50]. 59. Prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 65, Curtea a statuat că, „în materie penală, principiul legalităţii incriminării, nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege, impune ca numai legiuitorul primar să poată stabili conduita pe care destinatarul legii este obligat să o respecte, în caz contrar acesta supunându-se sancţiunii penale. Pentru aceste argumente, Curtea a constatat că dispoziţiile de incriminare privind abuzul în serviciu încalcă prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie prin faptul că permit configurarea elementului material al laturii obiective a infracţiunii de abuz în serviciu prin activitatea altor organe, altele decât Parlamentul - prin adoptarea legii, în temeiul art. 73 alin. (1) din Constituţie -, sau Guvernul - prin adoptarea de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă, în temeiul delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituţie. Astfel, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 246 din Codul penal din 1969 şi ale art. 297 alin. (1) din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma «îndeplineşte în mod defectuos» din cuprinsul acestora se înţelege «îndeplineşte prin încălcarea legii»“. 60. Noua reglementare criticată în cauza de faţă defineşte şi clarifică standardul obiectiv al atribuţiunilor de serviciu care trebuie evaluate şi reţinute pentru a se întruni elementele constitutive/tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu. 61. Astfel, cele două texte criticate califică, pe de o parte, fapta funcţionarului public care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu îndeplineşte un act prevăzut de o lege, o ordonanţă a Guvernului, o ordonanţă de urgenţă a Guvernului sau de un alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege ori îl îndeplineşte cu încălcarea unei dispoziţii cuprinse într-un astfel de act normativ, iar, pe de altă parte, stabileşte că prin sintagma „îndeplineşte în mod defectuos“ din cuprinsul art. 246 şi art. 248 se înţelege îndeplineşte un act prin încălcarea unei legi, a unei ordonanţe a Guvernului, a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului sau a unui alt act normativ care, la data adoptării, avea putere de lege. 62. Legiuitorul, printr-o enumerare exhaustivă, precizează şi conceptualizează noţiunea generică folosită de Curtea Constituţională în dispozitivul Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, aceea de lege („prin încălcarea legii“). În acest sens, a apelat la descifrarea considerentelor deciziei, care au făcut trimitere la noţiunile de lege, ordonanţă sau ordonanţă de urgenţă. Curtea, prin deciziile pe care le pronunţă, are obligaţia constituţională de a se raporta la dispoziţiile Constituţiei din 1991 şi, prin urmare, în decizia anterior menţionată, s-a referit în mod exclusiv la actele de reglementare primară reglementate prin Constituţia din 1991. Însă este evident că în ordinea constituţională actuală există situaţii în care acte de reglementare primară preconstituţionale (legi, decrete) au fost receptate ca atare, iar acestora nu li se poate nega puterea normativă, dar nici nu se poate afirma că sunt o emanaţie a ordinii constituţionale instaurate prin adoptarea Constituţiei din 1991. 63. Funcţia abrogativă a Constituţiei în raport cu actele normative preconstituţionale, reglementată de art. 154 alin. (1) din Constituţie, nu se impune prin ea însăşi. Ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului lex posterior derogat priori şi a asigura supremaţia Constituţiei asupra actelor inferioare. Iar această confruntare nu reprezintă altceva decât o formă a controlului de constituţionalitate. Desigur, fiind vorba şi de o problemă a aplicării legii în timp, această formă a controlului de constituţionalitate, şi numai ea, este şi la îndemâna organelor care aplică legea, respectiv a instanţelor judecătoreşti a se vedea Decizia Curţii Constituţionale nr. 38 din 7 iulie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 26 iulie 1993]. Pentru a reţine că un act normativ a fost receptat în noua ordine constituţională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei din 1991, Curtea are în vedere, pe de o parte, activitatea legislativă ce a privit actul normativ în discuţie şi, pe de altă parte, aplicarea continuă a actului normativ de către autorităţile publice. Îndeplinirea acestor condiţii alternative duce la concluzia că actul normativ reflectă realitatea socială şi este receptat în şi de noua ordine constituţională, ceea ce îl califică drept un act de reglementare primară, o lege, în sens larg (a se vedea în acest sens Decizia nr. 498 din 10 mai 2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 28 iunie 2012), astfel că verificarea constituţionalităţii sale materiale în raport cu noua ordine constituţională va reveni Curţii Constituţionale (şi nu instanţelor judecătoreşti). 64. Enumerarea realizată în cuprinsul art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. V alin. (1) din legea criticată în privinţa actelor normative expres identificate şi stabilite - a căror încălcare atrage reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu - are în vedere, de principiu, actele de reglementare primară adoptate sub imperiul Constituţiei din 1991, în sens formal şi material. Dacă legiuitorul s-ar fi limitat mărginit la această enumerare, nu ar fi acoperit însă sfera actelor normative preconstituţionale. Alăturând în schimb sintagma criticată, a realizat, în mod implicit, o asimilare a legii preconstituţionale (adoptată, spre exemplu, sub imperiul Constituţiilor din 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, după caz, sau Decretului-lege nr. 92/1990) cu legea, în sens de act de reglementare primară adoptat de autoritatea legiuitoare a ţării, având în vedere însăşi titulatura ei. În schimb, întrucât există acte de reglementare primară preconstituţionale în privinţa cărora nu se poate face o astfel de asimilare/ conversie (spre exemplu, decretele normative ale Consiliului de Stat adoptate sub imperiul Constituţiei din 1965), având în vedere natura şi denumirea lor, precum şi emitentul acestora, reglementarea criticată acoperă, în mod expres, şi această sferă a actelor de reglementare primară. Prin urmare, sintagma criticată are un dublu rol: pe de o parte, asimilează, implicit, conceptual legea preconstituţională cu legea adoptată după Constituţia din 1991, ceea ce înseamnă că noţiunea de lege folosită acoperă actele de reglementare primară care au această titulatură în regimul constituţional în care au fost adoptate, iar, pe de altă parte, în mod explicit atrage în sfera actelor de reglementare primară a căror încălcare conduce la reţinerea infracţiunii de abuz în serviciu pe cele care la data adoptării lor aveau putere de lege, adică erau considerate, de asemenea, acte de reglementare primară. 65. O asemenea reglementare, departe de a fi arbitrară şi imprevizibilă, are rolul de a stabili în mod clar faptul că această infracţiune se poate reţine numai dacă s-a produs o încălcare a unui act de reglementare primară, neavând importanţă dacă acesta a fost adoptat/emis înainte sau după Constituţia din 1991, atât timp cât a fost receptată în sistemul constituţional actual. 66. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35, a statuat că semnificaţia noţiunii de „previzibilitate“ depinde într-o mare măsură de conţinutul normei juridice despre care este vorba, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, de exemplu, Decizia nr. 316 din 9 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 8 august 2017, paragraful 23. 67. Or, normele juridice în discuţie reglementează conduite, atribuţii, competenţe în domeniul specific de activitate al subiecţilor activi ai infracţiunii, şi anume funcţionari publici (art. 297) sau funcţionari (art. 308), care se prezumă că îşi cunosc atribuţiile privitoare la serviciul pe care îl prestează, fiind profesionişti în domeniul de activitate în care acţionează. Aşadar, un funcţionar cu pregătire şi abilităţi medii îşi cunoaşte responsabilităţile care derivă din actele normative existente pe care le aplică, poate face diferenţa între acte de reglementare primară şi secundară, indiferent de regimul constituţional sub care au fost adoptate. Acesta are puterea de a discerne în mod rezonabil între actele normative primare existente şi normele derivate din acestea pentru a putea să prevadă şi să conştientizeze că fapta sa ilicită ţine de domeniul răspunderii penale, civile sau disciplinare, după caz. Cu alte cuvinte, norma criticată nu pretinde ca subiectul activ al infracţiunii să deţină cunoştinţe specializate şi avansate de drept constituţional, ci o minimă aplecare şi înţelegere a cadrului legal aplicabil profesiei, meseriei sau funcţiei sale. 68. Mai mult, există obligaţia funcţionarului de a se perfecţiona şi forma continuu pe perioada exercitării funcţiei, iar unul dintre pilonii formării este chiar cunoaşterea şi înţelegerea actelor normative pe care le aplică. De aceea, nu se poate susţine că textul criticat induce o lipsă de previzibilitate în cadrul normativ existent sau că ar conduce la o insecuritate juridică. Din contră, clarifică, din perspectiva conţinutului constitutiv/ elementelor de tipicitate a infracţiunii de abuz în serviciu, implicaţiile obligaţiilor rezultate din actele normative primare adoptate înainte de Constituţia din 1991 şi care au fost receptate în acest cadru constituţional. 69. Curtea mai reţine că sintagma analizată nu este singulară în cadrul reglementărilor Codului penal, fiind folosită în art. 173 din Codul penal, care prevede că „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege“. 70. Prin urmare, sintagma „sau de un alt act normativ, care, la data adoptării, avea putere de lege“ din cuprinsul art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi art. V alin. (1) din legea analizată nu încalcă exigenţele art. 1 alin. (5) din Constituţie. (2.2) Criticile de neconstituţionalitate privind art. I pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)] şi art. V alin. (2) din lege 71. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate, se arată că dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)] şi art. V alin. (2) din legea criticată încalcă art. 147 alin. (4) din Constituţie, întrucât noile norme de incriminare reglementate nu corespund în integralitate exigenţelor impuse prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 518 din 6 iulie 2017, precitată, paragrafele 44 şi 45, prin care s-a stabilit necesitatea introducerii unui prag valoric pentru paguba realizată şi a unei anumite intensităţi a vătămării pentru a se putea reţine infracţiunea de neglijenţă în serviciu. 72. Cu privire la acest aspect, Curtea constată că prevederile art. 298 din Codul penal au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Astfel, prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 249 alin. 1 din Codul penal din 1969 şi ale art. 298 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care prin sintagma „îndeplinirea ei defectuoasă“ din cuprinsul acestora se înţelege „îndeplinirea prin încălcarea legii“. 73. Prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, paragraful 45, Curtea a constatat necesitatea complinirii de către legiuitor a omisiunii legislative constatate, sub aspectul valorii pagubei sau intensităţii/gravităţii vătămării drepturilor ori intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice în vederea asigurării clarităţii şi previzibilităţii normei penale examinate. În acelaşi sens, Curtea menţionează Decizia nr. 217 din 9 aprilie 2019, precitată, paragrafele 68 şi 69, Decizia nr. 35 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 6 mai 2019, paragraful 20, Decizia nr. 810 din 7 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 6 martie 2018, paragrafele 27-31, sau Decizia nr. 800 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 167 din 22 februarie 2018, paragrafele 34-36. 74. Infracţiunea de neglijenţă în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice; art. 298 din Codul penal extinde foarte mult sfera de aplicare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neprevăzând condiţia ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspect care face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele greşeli profesionale şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu. Aşadar, Curtea a constatat că reglementarea în vigoare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu permite încadrarea în conţinutul său a oricărei fapte săvârşite din culpă, dacă s-a adus o atingere minimă drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice ori ale unei persoane juridice. În aceste condiţii, Curtea a constatat că, în ceea ce priveşte acest aspect, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75-80, şi ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017, precitată, paragrafele 46-56, astfel încât, în acord cu acestea, Curtea a reţinut că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind neglijenţa în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/ Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). 75. Pentru identitate de raţiune cu cele menţionate la paragrafele 38-58, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 298] şi ale art. V alin. (2) din lege nu încalcă art. 1 alin. (3) şi (5) coroborat cu art. 147 alin. (4) din Constituţie. 76. Se mai susţine că sintagma „sau de un alt act normativ, care, la data adoptării, avea putere de lege“ din cuprinsul art. I pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)] şi art. V alin. (2) din legea criticată nu îndeplineşte condiţiile de calitate a unei norme legale, întrucât, din cauza caracterului său general, creează confuzie, putând da naştere unor interpretări şi aplicări neuniforme şi arbitrare. Se arată că alăturarea acestei sintagme unei enumerări ce priveşte legile, ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă nu face decât să creeze confuzie cu privire la sfera actelor normative de reglementare primară ce nu trebuie să fie încălcate de funcţionarul public. Acesta din urmă este pus în imposibilitatea de a prevedea consecinţele acţiunii normei într-o măsură rezonabilă şi de a-şi ajusta conduita în funcţie de reglementările legale. 77. Pentru identitate de raţiune cu cele menţionate la paragrafele 59-71, Curtea reţine că dispoziţiile art. I pct. 4 [cu referire la art. 298] şi ale art. V alin. (2) din lege nu încalcă art. 1 alin. (5) din Constituţie. (2.3) Criticile de neconstituţionalitate privind art. III pct. 1 din lege 78. În susţinerea criticii de neconstituţionalitate, se susţine că art. III pct. 1 din legea criticată este contrar prevederilor art. 126 alin. (3), ale art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (4) şi ale art. 1 alin. (5) coroborat cu art. 73 alin. (1) şi (3) lit. h) din Constituţie, întrucât reglementează, prin efectele pe care le acordă deciziilor date în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, o competenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în afara cadrului constituţional, şi anume aceea de a modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege în materie penală. Se arată că art. 4 din Codul penal, cu denumirea marginală „Aplicarea legii penale de dezincriminare“, instituie modalitatea intervenţiei legii de dezincriminare şi efectele pe care aceasta le are asupra faptelor săvârşite sub legea veche şi asupra consecinţelor penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte. A acorda, prin lege, deciziilor pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii efecte egale cu cele ale legilor penale de dezincriminare presupune a conferi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie atribuţii de legiferare. 79. Curtea observă că, în forma în vigoare, art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede: "(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire" 80. Reglementarea criticată introduce un nou alineat la art. 3 din Legea nr. 187/2012 şi asimilează legii penale de dezincriminare atât decizia Curţii Constituţionale, cât şi decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, care ar avea următoarele finalităţi/efecte: (i) o faptă determinată nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni; (ii) o faptă determinată nu mai întruneşte forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. 81. Art. 4 din Codul penal reglementează aplicarea legii penale de dezincriminare, în timp ce art. 5 şi art. 6 din Codul penal reglementează aplicarea legii penale mai favorabile până la, respectiv după judecarea definitivă a cauzei. Aceste texte sunt expresia art. 15 alin. (2) din Constituţie, care stabileşte principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile. Legiuitorul are o obligaţie de rezultat, şi anume aceea de a reglementa norme substanţiale care să pună în operă principiul constituţional antereferit. 82. Problema ridicată este aceea de a stabili dacă sfera aplicării legii penale de dezincriminare, subsumat conceptului de lege penală mai favorabilă, cuprinde şi decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii. 83. Cu privire la noţiunea de „lege“ penală şi aplicarea ei retroactivă, jurisprudenţa Curţii Constituţionale are în vedere actul de reglementare primară adoptat de Parlament sau Guvern, după caz, precum şi, prin asimilare, efectele deciziei Curţii Constituţionale prin care se constată neconstituţionalitatea unei norme de incriminare. În acest sens, prin Decizia nr. 619 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din 4 ianuarie 2017, paragraful 44, s-a stabilit în ceea ce priveşte exigenţele materiale de care este ţinut legiuitorul în materie penală, că acesta are competenţa de a incrimina fapte care prezintă o ameninţare la adresa valorilor sociale ocrotite prin textul Constituţiei, expresie a caracterului de stat de drept şi democratic, sau de a dezincrimina infracţiuni atunci când nu se mai justifică necesitatea folosirii mijloacelor penale, însă este evident că marja de apreciere a acestuia nu este una absolută (a se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 71 din 29 ianuarie 2014). Astfel, măsurile de politică penală trebuie să fie promovate în respectul valorilor, exigenţelor şi principiilor consacrate prin Constituţie şi asumate în mod expres şi neechivoc de către Parlament. De aceea, Curtea subliniază permanent în deciziile sale faptul că incriminarea/dezincriminarea unor fapte ori reconfigurarea elementelor constitutive ale unei infracţiuni ţine de marja de apreciere a legiuitorului, marjă care nu este absolută, ea fiind limitată de principiile, valorile şi exigenţele constituţionale (Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 47 din 20 ianuarie 2015, paragraful 16, şi ad similis Decizia nr. 54 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2015). Tot în acelaşi sens, Curtea a subliniat că marja de apreciere a legiuitorului, atunci când pune în discuţie limitarea unui drept constituţional, în speţă art. 23 din Constituţie (Decizia nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, paragraful 23), sau nesancţionarea încălcării unor relaţii sociale ce ar avea drept consecinţă existenţa unei ameninţări cu privire la instituţiile statului de drept, democraţie, drepturile omului, echitatea şi justiţia socială (Decizia Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014) este una limitată, fiind supusă unui control strict al Curţii Constituţionale. Însă orice măsură care ţine de politica penală trebuie realizată printr-o normă penală de drept substanţial clară, transparentă, neechivocă şi asumată expres de Parlament. 84. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, actele de reglementare primară şi deciziile instanţei de control constituţional de constatare a neconstituţionalităţii fac parte din ordinea normativă a statului (Decizia nr. 847 din 8 iulie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 605 din 14 august 2008). 85. Cu privire la activitatea de legiferare, Curtea a statuat că prevederile art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie conferă Parlamentului calitatea de unică autoritate legiuitoare a ţării, iar, în virtutea acestui monopol legislativ, Parlamentul este singura autoritate publică ce adoptă legi. Conceptul de „lege“ se defineşte prin raportare la două criterii: cel formal sau organic şi cel material. Potrivit primului criteriu, legea se caracterizează ca fiind un act al autorităţii legiuitoare, ea identificându-se prin organul chemat să o adopte şi prin procedura ce trebuie respectată în acest scop. Această concluzie rezultă din coroborarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie cu prevederile art. 67, 76, 77 şi 78, potrivit cărora Camera Deputaţilor şi Senatul adoptă legi care sunt supuse promulgării de către Preşedintele României şi care intră în vigoare la trei zile după publicarea lor în Monitorul Oficial al României, Partea I, dacă în conţinutul lor nu este prevăzută o altă dată ulterioară. Criteriul material are în vedere conţinutul reglementării, definindu-se în considerarea obiectului normei, respectiv a naturii relaţiilor sociale reglementate, sub acest aspect Parlamentul având plenitudine de legiferare (Decizia nr. 63 din 8 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 27 februarie 2017, paragraful 88, şi Decizia nr. 68 din 27 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 181 din 14 martie 2017, paragraful 73). 86. Prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009, Curtea a statuat că „în ceea ce priveşte puterea legislativă, în temeiul art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării». Pe lângă monopolul legislativ al Parlamentului, Constituţia, în art. 115, consacră delegarea legislativă, în virtutea căreia Guvernul poate emite ordonanţe simple sau de urgenţă. Astfel, transferul unor atribuţii legislative către autoritatea executivă se realizează printr-un act de voinţă al Parlamentului ori, pe cale constituţională, în situaţii extraordinare, şi numai sub control parlamentar“. 87. În schimb, Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut că, în sistemul constituţional românesc, hotărârea judecătorească pronunţată de instanţele judecătoreşti ordinare nu constituie un izvor formal al dreptului constituţional (a se vedea mutatis mutandis Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.601 din 9 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din 4 februarie 2011, Decizia nr. 282 din 4 iunie 2020, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 693 din 3 august 2020, paragraful 20, Decizia nr. 431 din 17 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027 din 27 octombrie 2021, paragraful 62). Curtea a constatat că autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri judecătoreşti este circumscrisă unei situaţii determinate, hotărârea judecătorească neavând valoarea juridică a unui izvor formal de drept constituţional (Decizia nr. 617 din 12 iunie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 30 iulie 2012, şi Decizia nr. 105 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 371 din 20 mai 2014). Aşadar, nici hotărârile judecătoreşti pronunţate în urma promovării unor recursuri în interesul legii şi nici hotărârile prealabile ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu constituie izvor formal al dreptului constituţional (Decizia nr. 384 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 13 august 2018, paragraful 57). 88. În mai multe decizii, Curtea a stabilit că legiferarea este o competenţă a legiuitorului originar sau delegat, după caz, iar instanţele judecătoreşti nu pot să preia o astfel de competenţă prin hotărârile judecătoreşti pe care le pronunţă. Astfel, instanţelor judecătoreşti nu le este permis să instituie/modifice/ completeze/abroge norme de reglementare primară [Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, paragrafele 138 şi 175, Decizia nr. 26 din 16 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 12 martie 2019, paragraful 139, şi Decizia nr. 417 din 3 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 825 din 10 octombrie 2019, paragraful 115]. 89. Sensul art. 124 alin. (1) din Constituţie este acela că organele care înfăptuiesc justiţia şi care, potrivit art. 126 alin. (1) din Constituţie, sunt instanţele judecătoreşti trebuie să respecte legea, de drept material sau procesual, aceasta fiind cea care determină comportamentul persoanelor fizice şi juridice în circuitul civil şi în sfera publică. De asemenea, Curtea a reţinut că este unanim acceptat faptul că „atribuţiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conţinutului său şi o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care lea stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situaţiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din iniţiativă. Astfel, în activitatea sa de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul şi litera legii, între exigenţele de redactare şi scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competenţa de a legifera, prin substituirea autorităţii competente în acest domeniu“. Curtea a mai constatat că, „în virtutea textelor constituţionale menţionate, Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală. Instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective“ [Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, precitată, şi, în sensul celor de mai sus, Decizia nr. 685 din 7 noiembrie 2018, precitată, paragrafele 138-140]. 90. În ceea ce priveşte competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în reglementarea infraconstituţională a recursului în interesul legii, aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie, potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale“. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, că „în exercitarea atribuţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora.“ Aşadar, competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată - numai cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii“ şi numai cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti“ [Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013]. 91. Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, are rolul constituţional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanţele judecătoreşti. Acest fapt nu presupune însă că instanţa supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigenţe constituţionale ce ţin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea [Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 577 din 15 iulie 2019, paragraful 24, sau Decizia nr. 653 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, paragraful 16]. 92. Hotărârea judecătorească nu poate fi subsumată conceptului de lege penală, nu poate fi calificată ca fiind mai favorabilă sau nu, întrucât acest caracter este inerent şi intrinsec legat de lege. Hotărârea judecătorească consacră o modalitate de interpretare a normei legale, fără a avea aceeaşi legitimitate şi autoritate prin prisma principiului separaţiei şi echilibrului puterilor în stat. 93. Examinând jurisprudenţa antereferită, Curtea reţine că decizia pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii, chiar dacă este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, nu poate fi convertită într-o normă juridică. Exercitându-şi atribuţiile, instanţa supremă nu abrogă o normă juridică, ci o interpretează, o trece prin filtrul situaţiilor de fapt şi de drept cu care se confruntă instanţele judecătoreşti, determinându-i înţelesul, limitele, cadrul şi modalitatea de aplicare. Prin urmare, o astfel de decizie nu poate avea valoare normativă, ci i se ataşează, în mod exclusiv, autoritatea de lucru judecat, nu preia din forţa şi autoritatea normativă a actelor de reglementare primară şi nu se identifică sau asimilează cu acestea. Aceasta are un contur şi o fizionomie juridică bine definite, orientează practica judiciară şi obligă judecătorii să o aplice. Însă în niciun caz nu se poate reţine că, într-un fel sau altul, i s-ar ataşa o componentă generatoare de norme. 94. Curtea subliniază că, deşi prin decizia pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii se poate stabili că anumite elemente de fapt întrunesc sau nu elementele constitutive sau de tipicitate ale unei infracţiuni, izvorul interpretării rezidă în normă, care nu se schimbă/modifică, astfel că nu se poate reţine că interpretarea a adus în sine un element novator în însuşi conţinutul actului normativ. Din contră, elementul interpretativ nu are aptitudinea conceptuală de a contesta autoritatea normativă a legii sau de a reconfigura norma, ci de a-i desluşi/identifica/ descifra conţinutul. Decizia pronunţată în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare conferă o anumită semnificaţie chestiunii de drept cu privire la care dispune pentru ca aceasta să poată fi sau nu circumscrisă normei de incriminare, însă ea nu schimbă/modifică norma. 95. În aceste condiţii, legiuitorul nu poate să confere deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie efectele juridice ale unei legi şi nici putere retroactivă prin mijlocirea unei ficţiuni juridice. Aceasta - ficţiunea juridică - este o creaţie a legiuitorului pentru a justifica o anumită opţiune legislativă, stabilind deliberat reguli de drept contrare realităţii juridice ori ignorând sau deformând concepte din instrumentarul dreptului, prin abatere de la exigenţele logice şi de la efectele juridice obişnuite, în scopul inovării sau adaptării normelor juridice, corespunzător imperativelor sociale, şi al producerii unor consecinţe juridice determinate (Ion Deleanu - Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, 2005, Bucureşti, p. 55). Însă ficţiunile juridice trebuie să aibă o anumită raţionalitate, să fie apte să îşi atingă finalitatea pentru care au fost stabilite şi să nu fie ele însele contrare Constituţiei. Or, în cazul de faţă, Curtea constată că şi în ipoteza în care per absurdum decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este asimilată de legiuitor cu legea, ea nu poate avea efect novator, nu poate aduce un element nou normei (nu poate elimina sau adăuga elemente normei juridice) pentru a avea efecte de lege penală de dezincriminare în sensul art. 4 din Codul penal ori de lege penală mai favorabilă în sensul art. 5 şi 6 din Codul penal, astfel că finalitatea urmărită nu poate fi atinsă din punct de vedere conceptual. Curtea subliniază că norma este cea care poate avea putere retroactivă, iar legiuitorul, pentru a nu acţiona în mod arbitrar, poate asimila acesteia elemente comparabile, adică acte care vizează sfera normativă, iar nu acte care aplică normele. Aşadar, o asemenea ficţiune juridică nu ar fi decât arbitrară şi nu ar face altceva decât să pună sub semnul întrebării separaţia puterilor în stat, ceea ce este o aporie juridică. 96. Nu în ultimul rând, Curtea constată că, potrivit art. 474^1 şi 477^1 din Codul de procedură penală, efectele deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii - încetează în cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat problema de drept dezlegată, cu excepţia cazului în care aceasta subzistă în noua reglementare. Totodată, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 265 din 6 mai 2014, paragraful 56, s-a reţinut neconstituţionalitatea unei interpretări a normei juridice stabilite prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii -, ceea ce determină încetarea efectelor acesteia din urmă. Rezultă că actul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu are valoare normativă, ci interpretativă, astfel că nu i se poate conferi eficienţa unei activităţi generatoare de norme sau de infirmare a acestora. 97. Prin urmare, legiuitorul nu poate asimila în niciun caz decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţată în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii cu o lege şi, astfel, să îi ataşeze efectele pe care le presupune o lege de dezincriminare, din moment ce aceasta nu provine de la o autoritate publică ce acţionează în sfera generării normelor juridice sau eliminării acestora şi nu aduce niciun aport normativ propriu. 98. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că sintagma „a unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii“ din cuprinsul art. III alin. (1) [cu referire la art. 3 alin. (3)] este neconstituţională, fiind contrară dispoziţiilor art. 1 alin. (4), ale art. 61 alin. (1) şi ale art. 126 alin. (3) din Constituţie. 99. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi în privinţa pct. 1 şi a pct. 2 (cu referire la art. V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal) din dispozitiv şi cu majoritate de voturi în privinţa celorlalte dispoziţii ale pct. 2 din dispozitiv, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Admite obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că sintagma „a unei decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dezlegarea unei chestiuni de drept sau în soluţionarea unui recurs în interesul legii“ din cuprinsul art. III pct. 1 [cu referire la art. 3 alin. (3)] din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative este neconstituţională. 2. Respinge, ca neîntemeiată, obiecţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)], precum şi ale art. V din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, prim-ministrului şi Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Prim-magistrat-asistent, Benke Károly OPINIE SEPARATĂ În dezacord cu opinia majoritară, considerăm că sesizarea formulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie trebuia admisă şi constatată neconstituţionalitatea dispoziţiilor Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative pentru următoarele motive de neconstituţionalitate. Cu privire la infracţiunea de abuz în serviciu, respectiv omisiunea introducerii unui prag valoric pentru pagubă şi omisiunea reglementării unei anumite intensităţi a vătămării drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice ori juridice, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 405 din 15 iunie 2016, paragraful 75, a reţinut că „infracţiunea de abuz în serviciu este o infracţiune de rezultat, urmarea imediată a săvârşirii acestei fapte fiind cauzarea unei pagube ori a unei vătămări a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Curtea constată că legiuitorul nu a reglementat un prag valoric al pagubei şi nicio anumită intensitate a vătămării, ceea ce determină instanţa de contencios constituţional să concluzioneze că, indiferent de valoarea pagubei sau intensitatea vătămării rezultate din comiterea faptei, aceasta din urmă, dacă sunt îndeplinite şi celelalte elemente constitutive, poate fi o infracţiune de abuz în serviciu“. Ulterior, prin Decizia nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 55 şi 56, Curtea Constituţională a subliniat necesitatea instituirii pragului valoric şi circumstanţierea vătămării, afirmând că legiuitorul are obligaţia de a le reglementa. „[...] este necesară instituirea unui prag al pagubei şi circumstanţierea vătămării produse prin comiterea faptei, elemente în funcţie de care să se aprecieze incidenţa sau nu a legii penale“, Curtea subliniind că „legiuitorul are obligaţia de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea faptei în cuprinsul normelor penale referitoare la infracţiunea de abuz în serviciu, pasivitatea acestuia fiind de natură să determine apariţia unor situaţii de incoerenţă şi instabilitate, contrare principiului securităţii raporturilor juridice în componenta sa referitoare la claritatea şi previzibilitatea legii“. De asemenea, în ce priveşte reglementarea infracţiunii de neglijenţă în serviciu, Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la omisiunea introducerii unui prag valoric pentru pagubă şi omisiunea reglementării unei anumite vătămări a drepturilor sau a intereselor legitime ale unei persoane fizice ori juridice prin Decizia nr. 518 din 6 iulie 2017, paragrafele 44 şi 45. Curtea a constatat că „noua lege penală extinde foarte mult sfera de aplicare a infracţiunii de neglijenţă în serviciu, neprevăzând condiţia ca paguba, respectiv vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice să aibă o anumită valoare, respectiv ca vătămarea să aibă o anumită intensitate, aspect de natură a face imposibilă delimitarea între abaterile disciplinare sau inerentele greşeli profesionale şi infracţiunea de neglijenţă în serviciu. […] În aceste condiţii, Curtea constată că, în ceea ce priveşte acest aspect, sunt aplicabile mutatis mutandis considerentele Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, paragrafele 75-80, şi ale Deciziei nr. 392 din 6 iunie 2017, paragrafele 46-56, astfel încât, în acord cu acestea, Curtea reţine că sarcina aplicării principiului ultima ratio revine, pe de-o parte, legiuitorului, iar, pe de altă parte, organelor judiciare chemate să aplice legea. Astfel, responsabilitatea de a reglementa şi aplica, în acord cu principiul anterior menţionat, prevederile privind neglijenţa în serviciu ţine atât de autoritatea legiuitoare primară/delegată (Parlament/Guvern), cât şi de organele judiciare (Ministerul Public şi instanţele judecătoreşti). Cu alte cuvinte, Curtea constată necesitatea complinirii de către legiuitor a omisiunii legislative constatate, sub aspectul valorii pagubei sau intensităţii/gravităţii vătămării drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice în vederea asigurării clarităţii şi previzibilităţii normei penale examinate.“ Mai mult, prin Decizia nr. 858 din 14 decembrie 2017, Curtea a reafirmat obligaţia ce cade în sarcina legiuitorului de a reglementa pragul valoric al pagubei şi intensitatea vătămării dreptului sau interesului legitim rezultate din comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, reţinând, la paragraful 22, că „încă din data de 8 iulie 2016, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, în sarcina legiuitorului primar sau delegat s-a născut obligaţia de a reglementa valoarea pagubei şi gravitatea vătămării rezultate din comiterea faptei de abuz în serviciu, cu aplicarea principiului ultima ratio, astfel cum acesta a fost dezvoltat în doctrină şi jurisprudenţă (inclusiv cea a Curţii Constituţionale)“. Astfel, Curtea, stabilind o legătură între gravitatea faptei şi incidenţa răspunderii penale, a arătat că legiuitorul trebuie să plaseze în interiorul unei marje protecţia penală a faptelor care produc anumite consecinţe. De altfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, în mai multe rânduri, că omisiunea şi imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea de drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei împotriva căreia se formulează acuzaţii penale [a se vedea şi Decizia nr. 503 din 20 aprilie 2010, Decizia nr. 107 din 27 februarie 2014 sau Decizia nr. 308 din 12 mai 2016]. Având în vedere obligativitatea dispozitivului şi a considerentelor deciziilor Curţii Constituţionale, lipsa intervenţiei legiuitorului, în sensul celor semnalate de Curte, presupune o neîndeplinire, de către acesta, a obligaţiei constituţionale prevăzute de art. 147 alin. (1) şi (4) din Legea fundamentală, cu consecinţa aplicării diferite a normelor penale la situaţii similare şi a perpetuării unui grad sporit de impredictibilitate a normelor care incriminează infracţiunile de abuz în serviciu şi neglijenţă în serviciu, aspecte ce pun în discuţie încălcarea art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a principiului statului de drept prevăzute de art. 1 alin. (3) din Constituţie şi a obligativităţii respectării Constituţiei şi a supremaţiei sale prevăzute de art. 1 alin. (5). Mai mult, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, în situaţia în care instanţa de control constituţional a constatat neconstituţionalitatea unei anumite soluţii legislative nu este permis ca aceasta să redevină parte a dreptului pozitiv prin intermediul unui alt act normativ, întrucât o astfel de împrejurare ar nesocoti caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii, prevăzut de art. 147 alin. (4) din Constituţie. Astfel, reţinem că, ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a deciziilor Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016, nr. 392 din 6 iunie 2017 şi nr. 518 din 6 iulie 2017, Parlamentul României a adoptat o primă lege de transpunere a deciziilor Curţii Constituţionale - Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie. Prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, Curtea a admis obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii menţionate şi a constatat că „legiuitorul nu a pus de acord prevederile art. 297 din Codul penal cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. În aplicarea Deciziei nr. 405 din 15 iunie 2016, legiuitorul ar fi trebuit să fie mai ales preocupat de definirea intensităţii vătămării, cu referire la drepturile sau interesele legitime ale unei persoane fizice sau juridice, şi nu de stabilirea unui prag valoric derizoriu în sine, care, în realitate, nu rezolvă problema caracterului de ultima ratio a sancţiunii penale. Practic, prin modul de reglementare a textului analizat, vor persista aceleaşi probleme cu privire la dificultatea delimitării diverselor forme de răspundere, faţă de cea penală. Prin urmare, Curtea constată că legiuitorul a încălcat prevederile art. 147 alin. (1) şi (4) din Constituţie, ignorând viziunea de ansamblu ce rezultă din decizia Curţii Constituţionale asupra infracţiunii antereferite“ (paragraful 626). În cauza de faţă, în analiza Curţii este cea de-a doua lege de transpunere a deciziilor Curţii Constituţionale, Parlamentul României adoptând Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, precum şi a altor acte normative. Deşi prin modificările propuse se urmăreşte punerea în acord cu deciziile Curţii Constituţionale, noile dispoziţii ale art. 297 alin. (1) şi ale art. 298 din Codul penal nu răspund exigenţelor impuse de aceste decizii, cu referire la necesitatea introducerii unui prag valoric pentru pagubă şi la stabilirea unei anumite intensităţi a vătămării în reglementarea infracţiunilor de abuz în serviciu şi de neglijenţă în serviciu. Reţinem, aşadar, că argumentele care au stat la baza soluţiei de admitere din Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018 sunt aplicabile mutatis mutandis. În acest context, concluzia la care ajunge instanţa constituţională în opinia majoritară, potrivit căreia, dacă legiuitorul nu îşi îndeplineşte obligaţia constituţională, stabilită prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cu privire la transpunerea principiului ultima ratio în conţinutul normei penale, revine instanţelor judecătoreşti misiunea să menţină şi să consolideze prezumţia de constituţionalitate a textului, prin identificarea caracterului serios al pagubei materiale/intensităţii vătămării intereselor legitime, de la caz la caz, apare inadmisibilă. Într-o atare situaţie, problema de drept supusă controlului de constituţionalitate nu vizează interpretarea şi aplicarea legii, ci conţinutul intrinsec al acesteia. Astfel, un aspect esenţial al incriminării este lăsat la aprecierea subiectivă nu numai a instanţelor judecătoreşti, ci şi a organelor de urmărire penală, fapt interzis în jurisprudenţa constantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la standardele de securitate juridică şi la principiul legalităţii incriminării. Apare cel puţin discutabil argumentul folosit de instanţa constituţională în opinia majoritară, conform căruia doar „în măsura în care practica judiciară va ataşa textului de incriminare o interpretare ce contravine jurisprudenţei Curţii Constituţionale, există un remediu disuasiv care să permită respectarea exigenţelor constituţionale stabilite, respectiv posibilitatea Curţii de a controla constituţionalitatea interpretării astfel realizate“. Or, Curtea avea obligaţia ca, în cadrul controlului de constituţionalitate a priori, să sancţioneze omisiunea legislativă care este de natură a genera încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanelor împotriva cărora se formulează acuzaţii penale, iar nu să aştepte o sesizare în control a posteriori, întemeiată pe o interpretare şi aplicare neunitară a normei de către organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti. Aceasta cu atât mai mult cu cât problema de drept în discuţie nu este una nouă, ivită pentru prima dată în legea supusă prezentului control de constituţionalitate, ci reprezintă o problemă veche şi controversată în sistemul judiciar românesc, asupra căreia Curtea s-a pronunţat în mod constant în sensul susţinut de autorii sesizării de neconstituţionalitate, inclusiv de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În această manieră, Curtea s-a derobat de la obligaţia de a efectua controlul de constituţionalitate asupra normei şi a transferat în sarcina organelor de cercetare penală obligaţia de a respecta „exigenţele constituţionale stabilite“ cu privire la această normă. Reamintim că, în principiu, în cadrul procedurii de punere de acord a unei legi/norme declarate neconstituţionale cu o decizie a Curţii Constituţionale, „Parlamentul are libertatea de a decide dacă modifică acea lege/normă strict în sensul celor statuate de Curte sau dacă abandonează intervenţia asupra textului în cauză prin eliminarea normei sau chiar prin respingerea legii. Această deplină competenţă de care beneficiază Parlamentul este însă restrânsă atunci când se interpune o decizie a Curţii Constituţionale pronunţată în cadrul controlului a posteriori prin care norma în vigoare, care face obiectul intervenţiei legislative, a fost declarată neconstituţională. Într-o atare ipoteză, Parlamentul este obligat ca, odată declanşată procedura de modificare a legii în vederea punerii sale în acord cu Constituţia, să adopte normele care transpun actul jurisdicţional al Curţii, eliminând viciile de neconstituţionalitate constatate. Această obligaţie izvorăşte direct din textul constituţional al art. 147 şi impune Parlamentului un rol activ în procesul de constituţionalizare a normelor legale, în acord cu deciziile instanţei constituţionale. Într-o interpretare contrară, ar însemna că, în aplicarea art. 147 alin. (1), (2) şi (4) din Constituţie, legiuitorul, în cadrul procedurii de punere de acord a legii cu deciziile Curţii Constituţionale, are un drept de selecţie cu privire la acestea, prin actul său decizional putând chiar să menţină în legislaţie norme afectate de vicii de neconstituţionalitate“ (Decizia nr. 467 din 29 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 765 din 20 septembrie 2019, paragraful 167).“ […] Din cele de mai sus se observă că deciziile menţionate au fost pronunţate în cadrul controlul a posteriori de constituţionalitate, deci în cazuri/litigii concrete. În aceste decizii, Curtea a stabilit că nu are competenţa constituţională de a se substitui în rolul puterii legiuitoare, a Parlamentului, pentru a stabili cuantumul pragului valoric/intensitatea vătămării intereselor legitime, motiv pentru care a respins excepţia ca inadmisibilă. În aceleaşi decizii însă a constatat obligaţia Parlamentului de a reglementa în text un anume prag valoric/intensitate a vătămării intereselor legitime, întrucât în lipsa acestuia poate fi afectată calitatea legii, şi chiar unele drepturi fundamentale. Menţionăm că instanţa constituţională nu a apelat la sancţiunea ultimă şi cea mai puternică, aceea a constatării neconstituţionalităţii normei de incriminare pentru lipsa intervenţiei legiuitorului, tocmai pentru că o asemenea sancţiune ar fi dus la dezincriminarea totală a abuzului în serviciu, cu toate consecinţele pe care le-ar fi implicat Decizia nr. 651/2018 (asimilarea efectelor unei asemenea decizii cu efectele unei legi de dezincriminare). Or, textul de incriminare nu este în sine neconstituţional, însă, în aplicarea art. 23 alin. (12) din Constituţie, se impunea, ca o garanţie pentru asigurarea securităţii juridice, delimitarea din punct de vedere normativ a infracţiunii reglementate de alte forme de răspundere extrapenale. Un asemenea mijloc a fost identificat de Curtea Constituţională, respectiv stabilirea unui prag valoric/a unei intensităţi a vătămării intereselor legitime. Aceste decizii au creat obligaţia constituţională a Parlamentului de a pune de acord textele legale din Codul penal inclusiv cu considerentele formulate de Curte. Legea de modificare şi completare a Codului penal tocmai acest lucru a urmărit, însă a persistat în omisiunea legislativă. Curtea Constituţională fiind sesizată în cadrul controlului de constituţionalitate a legii în procedura a priori, înainte de promulgare, valorificând considerentele jurisprudenţei sale anterioare, consolidate, ar fi trebuit să ajungă la soluţia de admitere a criticilor formulate, fiind într-un deplin consens cu considerentele precedente/anterioare. Lipsa acţiunii legiuitorului echivalează cu neîndeplinirea unei obligaţii constituţionale fixate în privinţa sa, drept care aceasta se reflectă chiar în conţinutul art. I pct. 3 din legea criticată şi generează neconstituţionalitatea sa. Subliniem că, în cadrul controlului a priori ce priveşte o lege de punere de acord a Codului penal cu deciziile Curţii Constituţionale, aceasta din urmă are competenţa de a verifica dacă legiuitorul a dat curs obligaţiilor sale constituţionale rezultate din decizii şi de a constata neconstituţionalitatea modului în care au fost transpuse considerentele de principiu din deciziile sale în noul text normativ. Cu alte cuvinte, în controlul a priori Curtea verifică dacă legiuitorul a acţionat şi, în cazul unui răspuns afirmativ, cum a acţionat; ambele etape ale analizei sale se repercutează asupra textului criticat. Deciziile Curţii Constituţionale prin care s-a stabilit o obligaţie a legiuitorului au caracter general obligatoriu, astfel că nerespectarea acestora conduce la încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie. Decizia Curţii Constituţionale nr. 283 din 17 mai 2023 produce un reviriment jurisprudenţial, întrucât prezintă/dezvoltă considerente radical opuse/contrare considerentelor jurisprudenţei anterioare a Curţii Constituţionale, astfel cum rezultă din pasajele anterior citate. Acest reviriment, sub aspect formal, se încadrează în parametrii stabiliţi de însăşi practica instanţei constituţionale şi consacraţi în literatura de specialitate. Astfel, s-a apreciat că „revirimentul este o novaţie, dar una radicală şi de esenţă; el nu este o simplă schimbare, nu este o oarecare adecvare, o oarecare nuanţare; revirimentul este o (...) ruptură în raport cu un precedent, o soluţie radicală, opusă sau contră precedentului“^1. Aceiaşi autori mai precizează că „premisele oricărui reviriment jurisprudenţial este existenţa unei interpretări alternative.“^2 Or, în prezenta cauză, decizia produce o interpretare alternativă faţă de considerentele precedentului judiciar adoptat de Curtea Constituţională. ^1 Ion Deleanu, Sergiu Deleanu, Jurisprudenţa şi revirimentul jurisprudenţial, Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 147. ^2 Idem. p. 151. Sub aspectul conţinutului, revirimentul jurisprudenţial vizează soluţia. În cauza de faţă, aparent revirimentul jurisprudenţial nu se referă la partea de dispozitiv a deciziilor invocate care adoptă soluţia de respingere, ca inadmisibilă, a solicitării stabilirii unui prag valoric la infracţiunea de abuz în serviciu, ci la considerentele formulate în aceste decizii; totuşi, se poate observa că în urma acestei decizii, viitoarele critici de neconstituţionalitate motivate pe lipsa pragului/intensităţii vătămării schimbă soluţia deja consolidată în precedent din „inadmisibilă“ în „neîntemeiată“, semn că norma de incriminare nu mai are nicio lacună normativă. Cu alte cuvinte, acţionând asupra unor considerente din deciziile precedente, Curtea, prin prezenta decizie, schimbă însăşi soluţia la criticile ce privesc pragul valoric/intensitatea vătămării. Prin urmare, apreciem că, în cauză, revirimentul jurisprudenţial este unul real, întrucât vizează atât soluţia formulată în dispozitivul deciziilor anterioare, cât şi considerentele/argumentele formulate în deciziile respective. Constatăm, astfel, că prin conduita sa Parlamentul a anulat însuşi scopul legiferării, acela de a armoniza legislaţia cu deciziile Curţii Constituţionale, încălcând obligaţia constituţională consacrată de art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. Or, în conformitate cu rolul Curţii Constituţionale şi cu valenţele controlului de constituţionalitate, procesul de reexaminare a legii ar fi trebuit să implice în mod obligatoriu o conduită loială din partea Parlamentului şi o analiză aplicată şi responsabilă a tuturor textelor declarate neconstituţionale, prin raportare la considerentele deciziilor Curţii Constituţionale (a se vedea în acest sens Decizia nr. 467 din 29 iulie 2019, paragraful 248). În concluzie, în considerarea argumentelor mai sus prezentate, apreciem că legea criticată încalcă prevederile art. 1 alin. (3) şi (5) şi ale art. 147 din Constituţie. Judecători, Gheorghe Stan Cristian Deliorga Varga Attila -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
![Trimite prin Yahoo Messenger pagina: DECIZIA nr. 283 din 17 mai 2023 referitoare la obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. I pct. 3 [cu referire la art. 297 alin. (1)] şi pct. 4 [cu referire la art. 298 alin. (1)], ale art. V, precum şi a sintagmei](http://www.monitoruljuridic.ro/_images/ico_yahoo.png)
