Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mihaela Senia │- │
│Costinescu │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihail-Dorin Nicolae, prin reprezentanţi legali Cecilia Stancu şi Dumitru Stancu, Toma Ciobanu, Cecilia Stancu, Dumitru Stancu, Maria Puşcaşu şi Marian Puşcaşu în Dosarul nr. 7.863/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă. Excepţia de neconstituţionalitate formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.326D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care, invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 124 din 9 martie 2017 şi Decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016), pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea din 16 martie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 7.863/3/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Mihail-Dorin Nicolae, prin reprezentanţi legali Cecilia Stancu şi Dumitru Stancu, Toma Ciobanu, Cecilia Stancu, Dumitru Stancu, Maria Puşcaşu şi Marian Puşcaşu, apelanţi reclamanţi într-o cauză civilă având ca obiect obligarea apelantei pârâte Societatea City Insurance - S.A. la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale şi materiale, suferite ca urmare a producerii unui accident rutier, soldat cu trei decese, cauzat de intimatul intervenient Florin Cergan, asigurat al societăţii de asigurări. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii au expus situaţia de fapt, temeiul juridic al acţiunii acestora fiind răspunderea asiguratorului Societatea City Insurance - S.A. pentru fapta ilicită a asiguratului său Cergan Florin, responsabil pentru producerea unui accident, soldat cu trei decese, în urma căruia reclamanţii au fost prejudiciaţi, solicitând daune materiale şi morale prin cererea ce face obiectul dosarului civil în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 6. Astfel, în urma cercetărilor penale efectuate, a fost întocmit rechizitoriul şi trimis în judecată numitul Cergan Florin, fiind constituit pe rolul Judecătoriei Târgovişte Dosarul nr. 728/315/2014, în care a fost pronunţată Sentinţa penală nr. 493 din 11 decembrie 2014. Soluţia dispusă prin această sentinţă în ceea ce priveşte acţiunea civilă a fost aceea prin care instanţa a luat act de faptul că părţile civile, Mihail-Dorin Nicolae, Toma Ciobanu, Cecilia Stancu, Dumitru Stancu, Maria Puşcaşu şi Marian Puşcaşu, au renunţat la judecarea acţiunii civile în procesul penal, dorind să urmeze calea procesului civil, şi au fost lăsate astfel nesoluţionate acţiunile civile formulate de acestea în temeiul art. 27 alin. (2) din Codul de procedură penală. Părţile civile din cauză au promovat acţiune civilă în faţa instanţei civile, formându-se Dosarul nr. 7.863/3/2014 pe rolul Tribunalului Bucureşti, în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 557 din 2 februarie 2016, împotriva căreia au fost formulate apelurile, care constituie cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate. 7. Însă, în urma exercitării apelurilor împotriva Sentinţei penale nr. 493 din 11 decembrie 2014, prin Decizia penală nr. 425 din 22 aprilie 2015, Curtea de Apel Ploieşti a înlăturat dispoziţiile referitoare la renunţarea părţii civile, minorul Mihail-Dorin Nicolae, prin reprezentanţii săi legali Cecilia Stancu şi Dumitru Stancu, la exercitarea acţiunii civile în procesul penal şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestei acţiuni civile la prima instanţă, conform art. 19 alin. (3) din Codul de procedură penală. În rejudecare, a fost pronunţată de către Judecătoria Târgovişte Sentinţa penală nr. 191 din 25 mai 2016 în Dosarul penal nr. 728/315/2014*, prin care a fost soluţionată acţiunea civilă exercitată de procuror în numele persoanei vătămate Mihail-Dorin Nicolae. Împotriva acestei sentinţe a fost formulat apel, prin Decizia penală nr. 1.496 din 19 decembrie 2016 a Curţii de Apel Ploieşti, schimbându-se în parte această sentinţă în sensul că a fost redus cuantumul despăgubirilor pentru daune morale acordate părţii civile Mihail-Dorin Nicolae de la 400.000 euro la 300.000 euro, fiind menţinute restul dispoziţiilor sentinţei. 8. Având în vedere manifestarea de voinţă a părţilor exprimată în faţa instanţei penale de a promova separat acţiunea civilă, precum şi faptul că, prin apelul promovat, Societatea City Insurance - S.A. a înţeles să se prevaleze de dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală pentru a invoca inadmisibilitatea acţiunii civile formulate în faţa instanţei civile, apelanţii reclamanţi au apreciat că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, care prevăd că „(3) Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii“, sunt neconstituţionale. 9. În opinia autorilor excepţiei, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat, aspecte reţinute şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Or, textul de lege care face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate încalcă principiul liberului acces la justiţie, consacrat de prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea părţii care a participat ca parte civilă în procesul penal de a se adresa instanţei civile, în condiţiile în care drepturile sale nu au fost acoperite/îndestulate de instanţa penală. Accesul la justiţie al persoanei care a avut calitatea de parte vătămată/civilă nu este unul efectiv, din moment ce i se îngrădeşte acest drept. Astfel, interesele legitime ale părţii vătămate prin infracţiune nu pot fi apărate în justiţie în mod efectiv, întrucât soluţia poate fi de inadmisibilitate a acţiunii civile. Or, aşa cum a statuat Curtea în jurisprudenţa sa, principiul accesului liber la justiţie, consacrat de Constituţie la art. 21, înseamnă posibilitatea juridică de a avea acces, pe de o parte, la structurile judecătoreşti, iar, pe de altă parte, la mijloacele procedurale prin care justiţia se înfăptuieşte, având în vedere că prin justiţie se înţelege atât sistemul instanţelor judecătoreşti, cât şi activitatea de soluţionare a cauzelor civile, administrative, penale etc., în vederea aplicării de sancţiuni şi restabilirii drepturilor şi intereselor legitime încălcate. Accesul liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Legea fundamentală, reprezintă o valorificare a prevederilor art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind invocată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. 10. În consecinţă, autorii excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, prin împiedicarea unui acces efectiv la justiţie în cazul în care partea a renunţat la a se judeca în faţa instanţei penale, aceasta neechivalând cu renunţarea la drept, ci însemnând doar că partea a ales calea instanţei civile. 11. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă, cu titlu prealabil, reţine că, deşi autorii excepţiei de neconstituţionalitate au invocat neconformitatea prevederilor art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală în raport cu dispoziţii cuprinse în mai multe acte normative, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională asigură controlul constituţionalităţii legilor sau dispoziţiilor legale, nu şi al conformităţii acestora cu alte prevederi legale, precum cele din Codul de procedură penală sau civilă, sau cu alte prevederi din cuprinsul tratatelor internaţionale la care România este parte, astfel încât sesizarea urmează a fi limitată la analiza textului criticat exclusiv cu privire la dispoziţiile constituţionale invocate. 12. În opinia instanţei, dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor art. 15, art. 16 şi art. 21 din Constituţie. Capitolul II din Codul de procedură penală reglementează dreptul persoanei vătămate de a formula acţiune civilă în faţa instanţei penale, constituirea ca parte civilă urmând a fi adusă la cunoştinţa persoanei vătămate de către organele judiciare, potrivit art. 20 alin. (1) din Codul de procedură penală. Opţiunea persoanelor vătămate de a alătura acţiunea civilă celei penale, cu consecinţa soluţionării acţiunii civile de către instanţa penală, este una personală, fiind de preferat urmarea unei astfel de căi procesuale din considerente ce vizează celeritatea desfăşurării procesului, regimul probator, aspectele litigioase rezolvate de instanţa penală cu influenţă asupra acţiunii civile, precum persoana care a săvârşit fapta şi vinovăţia acesteia. Prin urmare, deşi alăturarea acţiunii civile celei penale conferă unele avantaje din punct de vedere procesual, cu toate acestea, opţiunea persoanelor vătămate este una care le aparţine acestora, astfel încât, în măsura în care cel interesat consideră necesar, se poate adresa direct instanţei civile, fără a fi obligat ca anterior să fi sesizat instanţa penală cu o astfel de cerere. 13. În măsura în care persoana vătămată alege însă să sesizeze instanţa penală cu soluţionarea acţiunii civile, manifestarea sa de voinţă în sensul de a renunţa la pretenţiile civile atrage inadmisibilitatea sesizării instanţei civile cu judecarea aceloraşi pretenţii, conform art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală. O astfel de situaţie nu este însă de natură a încălca dreptul reclamanţilor de acces la justiţie conform art. 21 din Constituţie, dispoziţiile legale criticate reprezentând o aplicaţie a principiului electa una via non datur recursus ad alteram, principiu care cunoaşte, de altfel, diverse aplicaţii (inclusiv în cadrul procedurii civile în care reclamantul poate opta în ipoteza competenţei teritoriale alternative pentru una dintre instanţele având o astfel de competenţă, care rămâne însă învestită, neavând posibilitatea de a renunţa pentru a se adresa ulterior unei alte instanţe). Împrejurarea că părţile nu pot proceda la schimbarea căilor procesuale în măsura în care apreciază că drepturile acestora nu au fost acoperite suficient de către instanţa penală nu este de natură a conduce la concluzia existenţei unei neconcordanţe între textul criticat şi prevederile art. 21 din Constituţie, ci este menită a acorda eficienţă principiului menţionat anterior, scopul fiind acela de a asigura previzibilitate şi securitate actului de justiţie prin împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii. În opinia instanţei, textul criticat nu contravine nici prevederilor art. 15 din Constituţie, autorii excepţiei beneficiind de drepturile consacrate de lege, însă fiind ţinuţi în egală măsură să respecte şi obligaţiile prevăzute de aceasta, şi nici prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucât nu este de natură a aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi nu creează vreo discriminare între subiecţii procesuali cărora li se adresează, dispoziţiile criticate urmând a fi aplicate în mod egal tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. 14. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 15. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, arătând că alin. (3) al art. 22 din Codul de procedură penală statuează în mod expres asupra (i) imposibilităţii de a reveni asupra cererii de renunţare la pretenţiile civile (caracterul irevocabil al renunţării la drept) şi (ii) imposibilităţii de a formula o nouă acţiune la instanţa civilă, pentru aceleaşi pretenţii. Astfel, întrucât este un act unilateral de voinţă al părţii civile, este firesc ca renunţarea să fie irevocabilă. Pe de altă parte, întrucât este echivalentă renunţării la dreptul pretins, această manifestare de voinţă a părţii civile stinge raportul obligaţional având ca obiect pretenţiile civile şi face imposibilă o nouă acţiune în pretenţii, chiar dacă aceasta s-ar introduce la instanţa civilă. Câtă vreme dispoziţiile art. 22 alin. (3) din Codul de procedură penală se aplică în egală măsură tuturor persoanelor care, având calitatea de parte civilă într-un proces penal, îşi exprimă voinţa de a renunţa la pretenţiile civile din acel proces, Guvernul apreciază că nu se poate susţine caracterul discriminatoriu al acestora. În fine, prevederile criticate nu îngrădesc accesul la justiţie; persoana vătămată prin infracţiune are la îndemână o acţiune civilă pentru repararea prejudiciului, pe care o poate exercita, la alegerea sa, fie la instanţa civilă, fie la instanţa penală, însă dacă hotărăşte unilateral şi voluntar să renunţe la pretenţiile civile, actul juridic al renunţării stinge definitiv raportul obligaţional şi împiedică tragerea la răspundere civilă a inculpatului şi părţii responsabile civilmente, care, potrivit art. 20 alin. (8) din Codul de procedură penală, constituie chiar obiectul acţiunii civile. 16. Avocatul Poporului arată că, având în vedere că procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, şi acţiunea civilă din cadrul procesului penal trebuie să ţină cont de acelaşi principiu, ea păstrându-şi regimul juridic de drept civil, chiar dacă este exercitată în cadrul procesului penal. În acest context, dreptul de a dispune în întregime cu privire la acţiunea civilă îl au atât subiecţii activi, cât şi subiecţii pasivi ai acesteia, cu excepţia procurorului, care nu poate dispune de acţiunea civilă atunci când o exercită din oficiu. Însă, în măsura în care partea civilă a uzat de dreptul de a renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile civile formulate, în condiţiile art. 22 din Codul de procedură penală, aceasta nu mai poate introduce acţiunea la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii. O asemenea reglementare este în acord cu prevederile art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora cetăţenii beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, de vreme ce partea civilă, potrivit textului legal criticat, îşi poate exercita dreptul de a renunţa la despăgubiri printr-o declaraţie expresă. De asemenea, faptul că partea civilă nu poate reveni asupra renunţării, îndreptându-se spre instanţa civilă cu o acţiune având ca obiect aceleaşi pretenţii la care a renunţat în procesul penal, nu aduce nicio atingere substanţei dreptului la acces liber la justiţie, renunţarea la despăgubiri fiind un act voluntar la care partea civilă a recurs. 17. Totodată, dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere nici principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor aflate în situaţia reglementată de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. În acest sens, Curtea Constituţională a reţinut în jurisprudenţa sa că, la situaţii egale, trebuie să corespundă un tratament egal, iar violarea principiului egalităţii şi nediscriminării ar putea exista atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă. În plus, prin Decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016, Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. 18. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctul lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 19. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 20. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, care au următorul cuprins: „Partea civilă nu poate reveni asupra renunţării şi nu poate introduce acţiune la instanţa civilă pentru aceleaşi pretenţii“. 21. În opinia autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor art. 15 privind universalitatea, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi şi ale art. 21 privind dreptul la un proces echitabil din Constituţie, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 10 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ale art. 14 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice referitoare la dreptul la un proces echitabil. De asemenea, sunt invocate în susţinerea criticilor dispoziţii ale Codului de procedură penală (art. 8, art. 29, art. 32 şi art. 33), precum şi dispoziţii ale Codului de procedură civilă (art. 9). 22. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală, persoana vătămată exercită acţiunea civilă în procesul penal prin constituirea ca parte civilă împotriva inculpatului şi, după caz, a părţii responsabile civilmente. Constituirea ca parte civilă poate avea loc până la începerea cercetării judecătoreşti şi presupune, conform art. 20 alin. (1) şi (2) din acelaşi cod, indicarea naturii şi a întinderii pretenţiilor. Persoana vătămată are dreptul, iar nu obligaţia de a exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal, iar, dacă a ales să îşi obţină astfel repararea prejudiciului produs prin infracţiune, în principiu, nu mai poate reveni asupra alegerii făcute. Astfel, dreptul persoanei vătămate de a alege calea de exercitare a acţiunii civile rezultă implicit din prevederile art. 27 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit cărora „Dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal, persoana vătămată sau succesorii acesteia pot introduce la instanţa civilă acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracţiune“. De asemenea, în temeiul art. 27 alin. (2) şi (3) din cod, persoana vătămată sau succesorii acesteia, care s-au constituit parte civilă în procesul penal, au dreptul de a abandona calea deschisă în faţa instanţei penale şi de a se adresa pentru despăgubiri instanţei civile în două situaţii: dacă, prin hotărârea definitivă pronunţată, instanţa penală a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă, respectiv atunci când procesul penal a fost suspendat. În fine, dispoziţiile art. 27 alin. (6) din cod recunosc persoanei vătămate sau succesorilor acesteia dreptul de a introduce acţiune la instanţa civilă pentru repararea prejudiciului născut ori descoperit după constituirea ca parte civilă. 23. Având în vedere modalitatea de exercitare a acţiunii civile, în temeiul principiului disponibilităţii, persoana vătămată are dreptul de a renunţa la pretenţiile civile, indiferent dacă a optat pentru formularea acţiunii în cadrul procesului penal sau la instanţa civilă. Sub acest aspect, instituţia reglementată de art. 22 din Codul de procedură penală, intitulată Renunţarea la pretenţiile civile, are natura juridică a renunţării la dreptul pretins, consacrată de procedura civilă în art. 408-410 din Codul de procedură civilă. 24. Analizând conţinutul normativ al art. 22 din Codul de procedură penală, Curtea constată că, după ce reglementează, în alin. (1) şi (2), dreptul părţii civile de a renunţa la pretenţiile formulate şi condiţiile procedurale în care poate fi exercitat acest drept, respectiv prin cerere scrisă sau oral în faţa instanţei de judecată, formulată până la terminarea dezbaterilor în apel, în alin. (3) al art. 22, legiuitorul statuează în mod expres caracterul irevocabil al renunţării la pretenţiile civile şi imposibilitatea de a formula o nouă acţiune la instanţa civilă, pentru aceleaşi pretenţii. Cele două consecinţe decurg, pe de-o parte, din caracterul unilateral şi voluntar al renunţării, iar, pe de altă parte, din conţinutul juridic al acesteia. Astfel, întrucât este un act unilateral de voinţă al părţii civile, este firesc ca renunţarea să fie irevocabilă. Pe de altă parte, întrucât este echivalentă renunţării la dreptul pretins, această manifestare de voinţă a părţii civile stinge raportul obligaţional având ca obiect pretenţiile civile şi face imposibilă o nouă acţiune în pretenţii, chiar dacă aceasta s-ar introduce la instanţa civilă. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că dispoziţiile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, prin raportare la critici de neconstituţionalitate similare, instanţa de contencios constituţional pronunţând în acest sens Decizia nr. 741 din 13 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017, şi Decizia nr. 124 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 390 din 24 mai 2017. 26. Prin deciziile anterior menţionate Curtea a constatat că dreptul procesual român aparţine categoriei de sisteme de drept protective pentru persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni, care permite exercitarea acţiunii civile în procesul penal, singura condiţie ce se cere a fi îndeplinită în acest sens fiind cea a manifestării voinţei persoanei vătămate în termenul şi în forma prevăzute de dispoziţiile Codului de procedură penală. Este consacrat astfel dreptul de opţiune al persoanei vătămate, care poate alege între soluţionarea pretenţiilor sale civile pe calea acţiunii civile promovate la o instanţă civilă şi promovarea unei acţiuni civile în cadrul procesului penal. Cea de-a doua variantă conferă persoanei vătămate avantajul dreptului de a folosi, în mod mai eficient, probele administrate în vederea soluţionării acţiunii penale de către organele judiciare, precum şi cel al celerităţii soluţionării cauzelor penale. În acest din urmă sens, art. 27 alin. (7) din Codul de procedură penală prevede obligativitatea suspendării judecării acţiunii separate exercitate în faţa instanţei civile, după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la soluţionarea cauzei penale în primă instanţă, dar nu mai mult de un an. 27. Cu toate acestea, odată exprimată opţiunea în favoarea uneia dintre căile procesuale anterior analizate, ea dobândeşte un caracter irevocabil, persoana vătămată, constituită parte civilă în procesul penal, nemaiputând renunţa la această cale de obţinere a reparării prejudiciilor suferite prin săvârşirea infracţiunii, pentru a formula o acţiune civilă distinctă la instanţa civilă competentă, cu excepţia cazului suspendării procesului penal, reglementat la art. 27 alin. (3) din Codul de procedură penală. Chiar şi în această situaţie, în cazul reluării procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă, potrivit celei de-a doua teze a alin. (3) al art. 27 anterior menţionat. În schimb, conform art. 27 alin. (6) din Codul de procedură penală, persoana vătămată sau succesorii săi se pot adresa instanţei civile, pentru repararea prejudiciului născut sau descoperit ulterior momentului constituirii ca parte civilă. 28. Exprimarea opţiunii reparării prejudiciilor pe calea acţiunii civile promovate în procesul penal nu exclude însă dreptul titularului de a renunţa la pretenţiile formulate. Astfel, conform art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală, partea civilă poate renunţa, în tot sau în parte, la pretenţiile sale civile, până la terminarea dezbaterilor în apel. Dar, ulterior momentului procesual al renunţării la pretenţiile civile în cadrul procesului penal, conform alin. (3) al aceluiaşi art. 22, persoana vătămată nu poate introduce la instanţa civilă o acţiune având ca obiect aceleaşi pretenţii. 29. Această manieră de reglementare a dreptului de a solicita repararea prejudiciilor produse prin săvârşirea unei infracţiuni constituie o aplicare de către legiuitor a principiului securităţii raporturilor juridice, ce are ca scop evitarea prelungirii stărilor de incertitudine în care se află părţile procesului penal şi bunurile din patrimoniul acestora dincolo de limite rezonabile de timp. În acest fel, prin textul criticat, legiuitorul a acordat prioritate principiului anterior menţionat în raport cu dreptul persoanei vătămate de a proceda la schimbarea căilor procesuale alese, în orice condiţii, atunci când apreciază că acestea nu mai sunt de natură a-i satisface interese procesuale, soluţie consacrată de principiul electa una via non datur recursus ad alteram. După ce a ales calea procesuală de valorificare a pretenţiilor civile, persoana vătămată poate renunţa la aceste pretenţii, cu consecinţa că această renunţare are caracter definitiv atât cu privire la calea aleasă [„partea civilă nu poate reveni asupra renunţării“, conform art. 22 alin. (3) teza întâi din Codul de procedură penală], cât şi cu privire la valorificarea pe calea unui proces civil [„partea civilă nu poate introduce acţiune la instanţa civilă“, conform art. 22 alin. (3) teza a doua din cod]. 30. Nu în ultimul rând, soluţia juridică criticată reprezintă opţiunea legiuitorului, potrivit politicii sale penale, exprimată conform dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie şi în marja de apreciere prevăzută de acestea. 31. Având în vedere aceste considerente, precum şi faptul că actul renunţării de către partea civilă la pretenţiile civile formulate în cadrul procesului penal constituie rezultatul exprimării, în mod liber, a voinţei titularului acţiunii civile astfel promovate, Curtea a reţinut că textul criticat nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la neretroactivitatea legii şi nici normele constituţionale şi europene ce reglementează dreptul la un proces echitabil invocate de autorii excepţiei. 32. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Codul de procedură penală nu sunt de natură a crea discriminare între partea civilă care renunţă la pretenţiile civile formulate în procesul penal, exprimându-şi voinţa în acest sens, şi ceilalţi participanţi la procesul penal sau alte persoane aflate în situaţii juridice similare, neputând fi reţinută încălcarea, prin textul criticat, a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie. 33. Întrucât textul criticat nu contravine dispoziţiilor art. 16 şi art. 21 din Constituţie, Curtea nu a putut reţine nici încălcarea, prin art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor constituţionale ale art. 15 alin. (1). 34. Având în vedere că nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei invocate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 35. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihail-Dorin Nicolae, prin reprezentanţi legali Cecilia Stancu şi Dumitru Stancu, Toma Ciobanu, Cecilia Stancu, Dumitru Stancu, Maria Puşcaşu şi Marian Puşcaşu în Dosarul nr. 7.863/3/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi constată că prevederile art. 22 alin. (3) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a V-a civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 7 mai 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Mihaela Senia Costinescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
