Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Cătălina │- │
│Turcu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Valentin Stănescu în Dosarul nr. 20.982/212/2016/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.604D/2017. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, solicitând menţinerea jurisprudenţei în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 15.234 din 22 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 20.982/212/2016/a1, Judecătoria Constanţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia a fost ridicată de debitorul Valentin Stănescu într-o cauză având ca obiect soluţionarea contestaţiei formulate de creditorul Marfin Bank România - S.A. în temeiul Legii nr. 77/2016. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale, respectiv la considerentele de principiu cuprinse în Decizia nr. 605 din 22 septembrie 2016, reţinând că prin textul de lege criticat s-a stabilit un criteriu care discriminează cetăţenii. Aparent, criteriul de diferenţiere este conform scopului legii, însă acest scop în sine este neconstituţional. Astfel, dreptul comun aplicabil tuturor persoanelor în materia plăţii şi a garanţiei executării obligaţiilor îl constituie prevederile art. 1.492 şi ale art. 2.324 din Codul civil. Conform art. 1.492, darea în plată este posibilă în orice situaţie dacă există consimţământul creditorului. Or, Legea nr. 77/2016 instituie o diferenţiere între debitorii avuţi în vedere de Codul civil şi cei avuţi în vedere de această lege, de vreme ce numai aceştia din urmă nu mai au nevoie de consimţământul creditorului pentru a se libera de obligaţie. Deşi scopul legii este restabilirea echilibrului contractual, astfel cum se arată şi în expunerea de motive, protecţia efectiv oferită nu se raportează la situaţia concretă a consumatorului. 6. Autorul arată că, deşi s-a urmărit restabilirea unui echilibru, nu se analizează obiectiv situaţia fiecărei persoane vizate. Scopul legii nu este protejarea unei categorii defavorizate (cum ar fi, spre exemplu, debitorii aflaţi în dificultate), ci protejarea unei anumite categorii de debitori care au contractat împrumuturi de la bănci. Aşadar, nu are relevanţă situaţia persoanei, ci alte elemente, aleatorii şi exterioare, care nu ţin de conduita persoanei vizate. Prin urmare, scopul legii, aşa cum s-a enunţat în expunerea de motive şi cum reiese din cuprinsul acesteia, este neconstituţional. Dacă se acceptă că scopul legii este unul de protecţie a debitorilor aflaţi în imposibilitate de plată, criteriile de diferenţiere între aceştia nu se referă la posibilitatea de plată şi sold, ci la elemente irelevante, respectiv la valoarea iniţială a creditului şi la modalitatea de garantare a acelui credit. Efectele unui credit se pot manifesta identic, şi totuşi, legea acordă dreptul dării în plată numai unei categorii de cetăţeni, instituind astfel un privilegiu. Privilegiul reiese şi din compararea unui debitor obişnuit cu un debitor care a obţinut un credit ipotecar. Prin ipoteză, indiferent de valoarea soldului sau de posibilitatea de plată, creditele garantate au o valoare mai mare a soldului şi totuşi debitorul obişnuit va plăti cu toate bunurile şi veniturile prezente şi viitoare întregul sold, în timp ce debitorul căruia i se aplică legea dării în plată beneficiază de privilegiul de a stinge întreaga datorie prin darea în plată. 7. În concluzie, autorul susţine că Legea nr. 77/2016 este în contradicţie cu art. 16 din Constituţie, prin aceea că: instituie un privilegiu în favoarea subiectelor de drept cărora li se aplică deoarece, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, are relevanţă scopul normei analizate şi adecvarea criteriului de diferenţiere la acest scop; instituie o diferenţiere între cetăţeni prin derogare de la dreptul comun - normele din Codul civil -, diferenţiere care nu se bazează pe criterii obiective, cum ar fi soldul creditului sau posibilitatea de plată, ci pe valoarea iniţială şi pe tipul de garanţie oferite băncii şi, în final, această diferenţiere nu reprezintă o discriminare pentru persoanele cărora nu li se aplică, ci un privilegiu pentru persoanele cărora li se aplică. 8. Judecătoria Constanţa - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi că nu se încalcă principiul egalităţii în faţa legii întrucât acest principiu permite acordarea de facilităţi unei categorii determinate de persoane. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016, având următorul cuprins: (1) Pentru stingerea creanţei izvorând dintr-un contract de credit şi a accesoriilor sale prin dare în plată trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiţii: [...] c) creditul a fost contractat de consumator cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă sau, indiferent de scopul pentru care a fost contractat, este garantat cu cel puţin un imobil având destinaţia de locuinţă.“ 13. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 - Egalitatea în drepturi. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a mai pronunţat asupra unor critici similare prin Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 979 din 11 decembrie 2017, şi Decizia nr. 426 din 4 iulie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 794 din 1 octombrie 2019. 15. Cu acele prilejuri, Curtea a reţinut că debitorii - consumatori vizaţi de prevederile Legii nr. 77/2016, respectiv cei care au contractat credite cu scopul de a achiziţiona, construi, extinde, moderniza, amenaja, reabilita un imobil cu destinaţie de locuinţă şi au garantat cu un imobil cu destinaţie de locuinţă, şi ceilalţi debitori care au contractat credite în alte scopuri şi care nu au garantat cu un imobil cu destinaţie de locuinţă, sunt în situaţii diferite, care impun un tratament juridic diferit. Astfel, din analiza prevederilor legale rezultă că instanţa, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 77/2016, verifică îndeplinirea cumulativă a anumitor condiţii: persoanele cărora li se aplică prevederile legale, cuantumul sumei împrumutate, scopul contractării creditului, precum şi lipsa în privinţa consumatorului debitor a vreunei condamnări pronunţate printr-o hotărâre definitivă pentru infracţiuni în legătură cu creditul pentru care se solicită aplicarea legii (a se vedea Decizia nr. 571 din 19 septembrie 2017, precitată, paragraful 13). 16. Cu privire la incidenţa Legii nr. 77/2016, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea a statuat că, „indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea observă că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii“ (paragraful 115). Astfel, din analiza prevederilor legii criticate rezultă că „legiuitorul înlătură posibilitatea controlului judecătoresc în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor specifice impreviziunii, respectiv condiţiile cu caracter obiectiv referitoare la cauza schimbării circumstanţelor (existenţa situaţiei neprevăzute) sau la cuprinsul contractului (absenţa unei clauze de adaptare a contractului) şi condiţiile cu caracter subiectiv referitoare la atitudinea/conduita părţilor contractante (lipsa culpei debitorului în executarea contractului) sau la efectele schimbării circumstanţelor (caracterul licit al neexecutării obligaţiilor contractuale). Legiuitorul se limitează la a stabili condiţiile premisă ale incidenţei noului cadru normativ, care se pot constitui, eventual, în condiţii de admisibilitate a cererii introductive de instanţă, alături de dovada parcurgerii procedurii prealabile a notificării, fără a reglementa nicio condiţie specifică impreviziunii. Cu alte cuvinte, legiuitorul stabileşte o impreviziune aplicabilă ope legis, convertind situaţia premisă în efect consumat, fără evaluarea niciuneia dintre condiţiile obiective sau subiective care caracterizează impreviziunea contractuală. Consecinţa directă este modificarea contractului în baza legii, intervenţia judecătorului fiind una strict formală, limitată la verificarea condiţiilor de admisibilitate a cererii, a căror întrunire cumulativă are ca efect direct darea în plată. Aşa fiind, legea criticată înlătură controlul efectiv al instanţei cu privire la starea de fapt, respectiv cu privire la cauza şi efectele schimbării circumstanţelor de executare a contractului, dând prevalenţă unei presupuse stări de criză a contractului în privinţa debitorului. În mod implicit, legea rupe echilibrul contractului, instituind o prezumţie absolută a incapacităţii de executare a contractului de către debitor, şi elimină orice remediu judiciar prin atribuirea unui rol formal judecătorului cauzei, care este ţinut de litera legii“. Or, „singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea, în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. Faţă de cadrul legal existent la data încheierii contractelor de credit, prevederile legale criticate trebuie să se aplice doar debitorilor care, deşi au acţionat cu bună-credinţă, în conformitate cu prevederile art. 57 din Constituţie, nu îşi mai pot îndeplini obligaţiile ce rezultă din contractele de credit în urma intervenirii unui eveniment exterior şi pe care nu l-au putut prevedea la data încheierii contractului de credit“ (paragrafele 117 şi 119). 17. Cu privire la teoria impreviziunii, Curtea a reţinut că, sub imperiul Codului civil din 1864, atât doctrina, cât şi practica au recunoscut posibilitatea aplicării ei „în cazul în care un eveniment excepţional şi exterior voinţei părţilor, ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil de acestea la data încheierii contractului, ar face excesiv de oneroasă executarea obligaţiei debitorului. [...] Astfel, sub regimul Codului civil din 1864, teoria impreviziunii era fundamentată pe prevederile art. 970 care stipulau: «Convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă. Ele obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa.» Aşadar, chiar dacă nu era consacrată in terminis, din punct de vedere normativ, impreviziunea rezulta din însăşi reglementarea de principiu relativă la contracte, ea fiind justificată prin elementele de bună-credinţă şi echitate ce caracterizează executarea contractelor. Condiţiile privind aplicarea impreviziunii au fost decelate în jurisprudenţă şi preluate în mare parte în Codul civil actual, într-o formă aproximativ identică [art. 1.271]“ (paragraful 95). Cu alte cuvinte, indiferent de momentul la care a fost încheiat un contract de credit, sub imperiul reglementării vechiului Cod civil sau a celei din actualul Cod civil, şi independent de incidenţa Legii nr. 77/2016 (sub aspectul îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 4 din lege), instanţa judecătorească care, în condiţiile legii, este independentă în aprecierea sa, va putea face aplicarea teoriei impreviziunii. Aşadar, în lipsa acordului părţilor şi în temeiul art. 969 şi ale 970 din Codul civil din 1864, respectiv al art. 1.271 din actualul Cod civil, instanţa judecătorească va pronunţa o hotărâre prin care va dispune fie păstrarea contractului de credit în forma agreată de părţi la data semnării sale, fie adaptarea contractului în forma pe care instanţa o decide, fie încetarea sa. 18. Pornind de la considerentele menţionate, Curtea a concluzionat că nu este întemeiată critica de neconstituţionalitate care vizează încălcarea principiului egalităţii în drepturi, întrucât textul de lege criticat ar crea un privilegiu persoanelor care cad sub incidenţa art. 4 şi, implicit, a Legii nr. 77/2016, deoarece toţi debitorii unui contract de credit, indiferent de valoarea contractului sau de scopul în care au angajat creditul, au deschisă calea unei acţiuni în justiţie, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun în materie, respectiv pe dispoziţiile referitoare la teoria impreviziunii din codurile civile. 19. Neintervenind elemente noi, de natură a justifica reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 20. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Valentin Stănescu în Dosarul nr. 20.982/212/2016/a1 al Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi constată că dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Constanţa - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Cristina Cătălina Turcu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
