Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
Dosar nr. 1.950/1/2017
┌─────────────┬────────────────────────┐
│Iulia │- preşedintele Înaltei │
│Cristina │Curţi de Casaţie şi │
│Tarcea │Justiţie - preşedintele │
│ │completului │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- preşedintele delegat │
│Curelea │al Secţiei I civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Eugenia │- preşedintele Secţiei a│
│Voicheci │II-a civile │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- preşedintele Secţiei │
│Ionel Barbă │de contencios │
│ │administrativ şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ionuţ Mihai │- pentru preşedintele │
│Matei │Secţiei penale │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Bianca Elena │- judecător la Secţia I │
│Ţăndărescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Lala │- judecător la Secţia I │
│Cristescu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Aurelia Rusu │- judecător la Secţia I │
│ │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Carmen Elena │- judecător la Secţia I │
│Popoiag │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Paula C. │- judecător la Secţia I │
│Pantea │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Beatrice │- judecător la Secţia I │
│Ioana Nestor │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Nina │- judecător la Secţia I │
│Ecaterina │civilă │
│Grigoraş │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Simona Gina │- judecător la Secţia I │
│Pietreanu │civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Cosmin Horia │- judecător la Secţia a │
│Mihăianu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Marian Budă │- judecător la Secţia a │
│ │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Petronela │- judecător la Secţia a │
│Iulia Niţu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ianina │- judecător la Secţia a │
│Blandiana │II-a civilă │
│Grădinaru │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│George-Bogdan│- judecător la Secţia a │
│Florescu │II-a civilă │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Veronica │- judecător la Secţia a │
│Magdalena │II-a civilă │
│Dănăilă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Virginia │- judecător la Secţia a │
│Florentina │II-a civilă │
│Duminecă │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Ileana │- judecător la Secţia a │
│Izabela │II-a civilă │
│Dolache │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Daniel │- judecător la Secţia de│
│Gheorghe │contencios administrativ│
│Severin │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│ │- judecător la Secţia de│
│Eugenia Ion │contencios administrativ│
│ │şi fiscal │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Lavinia │- judecător la Secţia │
│Valeria │penală │
│Lefterache │ │
├─────────────┼────────────────────────┤
│Dan Andrei │- judecător la Secţia │
│Enescu │penală │
└─────────────┴────────────────────────┘
Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal constituit conform dispoziţiilor art. 516 alin. (2) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare (Regulamentul). Şedinţa a fost prezidată de doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Diana Berlic, procuror în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil. La şedinţa de judecată a participat doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat asistent desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulament. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa privind modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 107 din Codul civil, în sensul de a se stabili dacă instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela este judecătoria sau tribunalul. Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi punctul de vedere formulat de Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, preşedintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii. Doamna procuror Diana Berlic, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a solicitat admiterea recursului în interesul legii, conform punctului de vedere formulat în scris, apreciind că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 70 alin. (3) coroborat cu prevederile art. 133 din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 107 din Codul civil, competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului. Preşedintele completului, doamna judecător Iulia Cristina Tarcea, constatând că nu mai sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului şi că nu mai există alte chestiuni prealabile, a declarat dezbaterile închise, iar completul a rămas în pronunţare asupra recursului în interesul legii. ÎNALTA CURTE, deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele: I. Problema de drept care a generat practica neunitară 1. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost învestită prin sesizarea Colegiului de conducere al Curţii de Apel Constanţa, potrivit Hotărârii nr. 8 din 30 iunie 2017, cu recursul în interesul legii în materie civilă ce vizează interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 107 din Codul civil, respectiv dacă instanţa competentă să soluţioneze cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela este judecătoria sau tribunalul. II. Prevederile legale incidente: 2. Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 272/2004): "ART. 44 (1) Orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă. (2) Protecţia prevăzută la alin. (1) include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică. ART. 45 Tutela se instituie conform legii de către instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul. ART. 59 Măsurile de protecţie specială a copilului sunt: a) plasamentul; b) plasamentul în regim de urgenţă; c) supravegherea specializată. ART. 68 (1) Plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în următoarele situaţii: a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă; b) găsit sau părăsit în unităţi sanitare. (2) Plasamentul în regim de urgenţă se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reţinuţi, arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv, aceştia nu-şi pot exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copil. (...) ART. 69 (1) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (1), dacă nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv. Pentru copilul aflat în situaţiile prevăzute la art. 68 alin. (2), măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. (2) Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către instanţa judecătorească în condiţiile art. 100 alin. (3). ART. 70 (1) În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a dispus această măsură. (2) În situaţia în care nu se mai menţin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă, directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1), revocarea măsurii de plasament în regim de urgenţă. (3) Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi va dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi, după caz, reintegrarea copilului în familia sa, înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului. Instanţa se va pronunţa, totodată, cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. (4) În situaţia în care plasamentul în regim de urgenţă este dispus de către instanţa judecătorească, aceasta se va pronunţa în condiţiile art. 100 alin. (4). ART. 133 (1) Cauzele prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. (2) Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul." 3. Codul civil: "ART. 106 (1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. (...) ART. 107 (1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă. (2) În toate cazurile, instanţa de tutelă soluţionează de îndată aceste cereri. ART. 110 Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele. ART. 119 (1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanţa de tutelă în camera de consiliu, prin încheiere definitivă. (...)" 4. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 76/2012): "ART. 76 Până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil, Codului de procedură civilă, prezentei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare." 5. Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011): "ART. 229 (1) Organizarea, funcţionarea şi atribuţiile instanţei de tutelă şi de familie se stabilesc prin legea privind organizarea judiciară. (2) Până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă: a) atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie; b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară, cu excepţia anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului; c) autorităţile şi instituţiile cu atribuţii în domeniul protecţiei drepturilor copilului, respectiv a persoanei fizice continuă să exercite atribuţiile prevăzute de reglementările în vigoare la data intrării în vigoare a Codului civil, cu excepţia celor date în competenţa instanţei de tutelă. (3) Până la data intrării în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), atribuţiile instanţei de tutelă referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau ale interzisului judecătoresc ori, după caz, cu privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile acestuia revin autorităţii tutelare. (3^1) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, cu modificările ulterioare. (3^2) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), numirea curatorului special care îl asistă sau îl reprezintă pe minor la încheierea actelor de dispoziţie sau la dezbaterea procedurii succesorale se face, de îndată, de autoritatea tutelară, la cererea notarului public, în acest din urmă caz nefiind necesară validarea sau confirmarea de către instanţă. (3^3) Dispoziţiile alin. (3^2) se aplică în mod corespunzător şi în cazul numirii curatorului special prevăzut la art. 167 din Codul civil. (4) Cererile în curs de soluţionare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie soluţionate de instanţele judecătoreşti sau, după caz, de autorităţile administrative competente potrivit legii în vigoare la data sesizării lor." 6. Codul de procedură civilă: "ART. 94 Judecătoriile judecă: 1. în primă instanţă, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani: a) cererile date de Codul civil în competenţa instanţei de tutelă şi de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel; (...)" III. Orientările jurisprudenţiale divergente 7. Instanţele judecătoreşti au fost sesizate cu cereri de chemare în judecată prin care direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului a solicitat, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie alternativă - tutela, pentru minori. S-a constatat că instanţele au interpretat diferit prevederile legale cu privire la competenţa materială în soluţionarea acestor acţiuni. 8. Într-o primă opinie, s-a apreciat că judecătoria este instanţa competentă material să soluţioneze astfel de cereri. (i) În unele cauze, tribunalele au dispus declinarea competenţei către judecătorii. S-a reţinut că, în speţă, este incidentă ipoteza prevăzută de alin. (3) al art. 70 din Legea nr. 272/2004, în sensul că direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului solicită înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela, ceea ce conduce la concluzia că instanţa este sesizată cu un singur capăt de cerere, fiind chemată să analizeze condiţiile legale de instituire a tutelei, nu pe cele privitoare la plasament. Totodată, s-a arătat că, din coroborarea prevederilor art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, art. 76 din Legea nr. 76/2012 şi art. 119 din Codul civil, rezultă că judecătoria, ca instanţă de tutelă, este competentă să soluţioneze în primă instanţă cererile privitoare la instituirea tutelei. Într-o altă cauză, tribunalul a reţinut că a fost învestit cu două cereri cu caracter principal, una având ca obiect instituirea tutelei şi alta având ca obiect o altă măsură de ocrotire a minorului, respectiv darea în plasament. Apreciind că nu poate opera prorogarea legală de competenţă, tribunalul a declinat competenţa de soluţionare a cererii privitoare la instituirea tutelei în favoarea judecătoriei ca instanţă de tutelă. (ii) În alte cauze, judecătoriile au soluţionat aceste cereri, apreciind că sunt competente material. (iii) În alte cauze, fiind sesizate cu soluţionarea conflictelor de competenţă în acest sens, curţile de apel au stabilit competenţa în favoarea judecătoriei. S-a reţinut că dispoziţiile art. 133 din Legea nr. 272/2004 sunt de strictă interpretare şi sunt aplicabile numai în cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială prevăzute la art. 59 din acest act normativ. Or, tutela copilului este reglementată de normele de drept comun prevăzute de art. 110 şi următoarele din Codul civil, astfel încât competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului este cea din dreptul comun, care revine judecătoriei, potrivit art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă. În sprijinul acestei interpretări, a fost avută în vedere şi Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 30 octombrie 2007, pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 124 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 [în prezent art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004], prin care s-a stabilit că judecătoria este competentă să soluţioneze, în primă instanţă, cererile privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului. 9. Într-o a doua opinie, s-a considerat că tribunalul este competent material să judece, în primă instanţă, cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela. (i) În unele cauze, judecătoria a dispus declinarea competenţei în favoarea tribunalului. (ii) În alte cauze, tribunalele au soluţionat aceste acţiuni, reţinând propria competenţă materială. (iii) Într-un alt caz, fiind sesizată cu un conflict de competenţă în acest sens, curtea de apel a stabilit competenţa în favoarea tribunalului. S-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, fiind aplicabil art. 133 din Legea nr. 272/2004, potrivit căruia cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Sesizarea instanţei de către direcţia generală de asistenţă şi protecţia copilului, după ce directorul acesteia a instituit măsura plasamentului în regim de urgenţă, cu o cerere întemeiată pe art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, conturează o cauză care intră, indiferent care dintre variantele oferite de această prevedere legală este aleasă de reclamantă, în sfera cererilor „prevăzute de prezenta lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială“. O astfel de cerere nu vizează exclusiv sau principal instituirea tutelei, întrucât ţine de regimul juridic al plasamentului în regim de urgenţă, iar norma de competenţă prevăzută de art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 este aplicabilă şi în cauzele în care se solicită încetarea unei măsuri de protecţie specială. Instituirea tutelei în urma efectuării de către tribunalul sesizat a analizei prevăzute de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 este doar una dintre posibilele consecinţe, fiind manifestă voinţa legiuitorului ca atât analiza motivelor care au stat la baza instituirii plasamentului în regim de urgenţă, cât şi înlocuirea acestuia cu tutela sau cu plasamentul ori reintegrarea în familie să facă obiectul judecăţii în cadrul aceluiaşi dosar, instrumentat de aceeaşi instanţă. Aşadar, art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 derogă de la prevederile generale ale art. 119 alin. (1) din Codul civil coroborat cu art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă, care consacră competenţa judecătoriei, ca instanţă de tutelă, pentru numirea tutorelui. Această măsură intră în competenţa tribunalului ori de câte ori este solicitată de către direcţia generală de asistenţă şi protecţia copilului în cadrul sesizării de înlocuire a plasamentului în regim de urgenţă cu tutela. IV. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 10. În urma verificărilor efectuate, nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept în discuţie. V. Opinia procurorului general 11. Prin punctul de vedere înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 13 octombrie 2017, rezumând cele două orientări jurisprudenţiale conturate în practica instanţelor naţionale, procurorul general a apreciat ca fiind în litera şi spiritul legii opinia conform căreia tribunalului îi revine competenţa de a soluţiona cererile având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela, pentru următoarele argumente: - ori de câte ori situaţia concretă în care se află copilul şi familia sa face posibilă instituirea tutelei, aceasta va fi dispusă prioritar, pe cale principală, prin formularea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile Codului civil, la instanţa de tutelă competentă potrivit dispoziţiilor art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă; – instituirea unei măsuri de protecţie specială dintre cele prevăzute de art. 59 din lege se va solicita prin formularea unei acţiuni introduse la tribunal, conform art. 133 din Legea nr. 272/2004; – dacă în timpul în care se derulează măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă intervin schimbări în situaţia copilului, art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 prevede posibilitatea înlocuirii plasamentului în regim de urgenţă cu tutela; – obiectul principal al acestor cereri îl constituie analiza deciziei de revocare a măsurii speciale de protecţie a plasamentului în regim de urgenţă, în timp ce instituirea măsurii de protecţie alternativă a tutelei reprezintă doar o cerere accesorie, în sensul art. 30 alin. (4) din Codul de procedură civilă; – împrejurarea că, prin admiterea cererii de chemare în judecată, instanţa dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi instituie tutela nu conduce la concluzia că ne aflăm în prezenţa unei cereri cu două capete principale şi nici că încetarea plasamentului este o cerere accesorie cererii de instituire a tutelei, în raport cu finalitatea acţiunii; – având în vedere dispoziţiile art. 123 alin. (1) din Codul de procedură civilă, conform cărora cererile accesorii, adiţionale, precum şi cele incidentale se judecă de instanţa competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competenţa materială sau teritorială a altei instanţe judecătoreşti, cu excepţia cererilor referitoare la insolvenţă sau concordatul preventiv, în situaţia cererilor formulate în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 prin care se solicită încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi înlocuirea acestei măsuri cu tutela, competenţa aparţine tribunalului, iar nu judecătoriei, ca în situaţia în care instituirea tutelei ar reprezenta obiectul principal şi singurul, de altfel, al cererii. Relaţia de dependenţă şi de consecutivitate a petitului privind instituirea tutelei în raport cu obiectul principal al cererii constând în verificarea deciziei de revocare a plasamentului în regim de urgenţă atrage prorogarea competenţei de soluţionare a cererii de instituire a tutelei în favoarea tribunalului, în aplicarea dispoziţiilor art. 123 din Codul de procedură civilă; – prevederile art. 99 din Codul de procedură civilă nu sunt aplicabile în situaţia de faţă, astfel că este greşită disjungerea capătului de cerere privind instituirea tutelei şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea judecătoriei, deoarece există riscul de a lăsa copilul fără ocrotire legală; – sintagma „stabilirea unei măsuri de protecţie specială“ la care se referă art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu ar trebui să primească o interpretare restrictivă, circumscrisă doar situaţiilor în care măsura este luată, ci oricăror situaţii, precum cele vizate de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care pun în discuţie menţinerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea acestor măsuri; – dezlegările date prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în sensul că revine judecătoriei competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei, nu au incidenţă în cauzele care formează obiectul prezentului recurs în interesul legii, acesta având o problematică diferită; – între tutela instituită pe cale principală în temeiul art. 110 din Codul civil şi tutela instituită pe cale accesorie în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 există deosebiri nu doar în ceea ce priveşte instanţa competentă, ci şi în privinţa subiectelor de sezină şi a altor aspecte de ordin procedural; – instituirea tutelei după procedura specială prevăzută de Legea nr. 272/2004 este de competenţa tribunalului, ca instanţă de tutelă, în accepţiunea art. 229 din Legea nr. 71/2011 şi art. 76 din Legea nr. 76/2012, potrivit cărora, până la o viitoare reglementare a instanţei de tutelă şi de familie, titulatura de „instanţă de tutelă“ este atribuită atât judecătoriei, cât şi tribunalului, fiecare dintre aceste instanţe având atribuţii distincte în materia instituirii tutelei minorului, în funcţie de competenţele specifice prevăzute în dreptul comun sau în legea specială. Ca urmare, în temeiul art. 517 din Codul de procedură civilă, procurorul general a solicitat admiterea recursului în interesul legii şi pronunţarea unei hotărâri prin care să se asigure interpretarea şi aplicarea unitară a legii. VI. Raportul asupra recursului în interesul legii 12. Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil şi ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului. VII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 13. Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, se constată următoarele: VII.1. Admisibilitatea recursului în interesul legii 14. Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost legal sesizat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa care, potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, are calitatea procesuală de a declanşa acest mecanism de unificare a practicii în scopul interpretării şi aplicării unitare a legii de către toate instanţele judecătoreşti. 15. Potrivit dispoziţiilor art. 515 din Codul de procedură civilă, „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii“. 16. Din cuprinsul textului de lege menţionat rezultă următoarele condiţii care trebuie îndeplinite pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil: sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept; această problemă de drept să fi fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti; dovada soluţionării diferite să se facă prin hotărâri judecătoreşti definitive, iar hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 17. Primele două condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite întrucât, în practica instanţelor judecătoreşti, nu există un punct de vedere unitar cu privire la competenţa materială de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu tutela. 18. Astfel, unele instanţe au apreciat că judecătoria este competentă material să soluţioneze astfel de cereri, considerând că acestea privesc măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului. 19. Alte instanţe au apreciat că tribunalul este instanţa competentă material să soluţioneze astfel de cereri, considerând că acestea privesc măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă, fiind aplicabile prevederile Legii nr. 272/2004. 20. De asemenea este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, prevăzută de art. 515 din Codul de procedură civilă, care impune ca dovada soluţionării diferite a problemei de drept care face obiectul sesizării să se facă prin hotărâri definitive. 21. În acest sens se constată că au fost ataşate actului de sesizare hotărâri judecătoreşti cuprinzând soluţiile jurisprudenţiale neunitare, pronunţate atât în cuprinsul unor sentinţe de declinare a competenţei, care, potrivit art. 132 alin. (3) din Codul de procedură civilă, nu sunt supuse niciunei căi de atac, cât şi în regulatoare de competenţă, care, potrivit dispoziţiilor art. 135 alin. (4) din Codul de procedură civilă, sunt definitive. Anexele care însoţesc actul de sesizare fac dovada îndeplinirii condiţiei formale ca hotărârile judecătoreşti să fie anexate cererii. 22. Prin urmare, recursul în interesul legii este admisibil. VII.2. Pe fondul recursului în interesul legii 23. Potrivit art. 106 alin. (1) din Codul civil, ocrotirea minorului se realizează prin părinţi, prin instituirea tutelei, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecţie specială anume prevăzute de lege. 24. În acest sens, art. 44 din Legea nr. 272/2004 prevede că orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecţie alternativă, care include: instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială prevăzute de prezenta lege şi adopţia. 25. Conform art. 107 din Codul civil, procedurile privind măsurile de ocrotire a persoanei fizice sunt de competenţa instanţei de tutelă şi de familie stabilite potrivit legii, denumită în continuare instanţa de tutelă. 26. Prin dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 229 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 71/2011 s-a stabilit că, până la reglementarea prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, atribuţiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanţele, secţiile sau, după caz, completele specializate pentru minori şi familie. 27. De asemenea, potrivit art. 76 din Legea nr. 76/2012, până la organizarea instanţelor de tutelă şi familie, judecătoriile sau, după caz, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie vor îndeplini rolul de instanţe de tutelă şi familie, având competenţa stabilită potrivit Codului civil,Codului de procedură civilă, acestei legi, precum şi reglementărilor speciale în vigoare. 28. Din prevederile art. 94 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură civilă rezultă că instanţa de tutelă de drept comun este judecătoria, „în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel“. 29. Unul dintre aceste cazuri de excepţie este reglementat de legea specială privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Astfel, potrivit art. 133 din Legea nr. 272/2004, cauzele prevăzute de această lege privind stabilirea măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială a fost găsit copilul. 30. Aşadar, în cauzele prevăzute de Legea nr. 272/2004 privind stabilirea măsurilor de protecţie specială, tribunalele ori tribunalele specializate pentru minori şi familie îndeplinesc rolul de instanţă de tutelă. 31. Cu privire la domeniul de aplicare a dispoziţiilor art. 133 [fost art. 124 alin. (1)] din Legea nr. 272/2004 se reţine cu titlu prealabil că, prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 732 din 30 octombrie 2007, pronunţată în recurs în interesul legii, s-a statuat că revine judecătoriei competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului. 32. În considerentele deciziei anterior menţionate s-a reţinut că: „numai pentru cauzele care se regăsesc în cuprinsul normelor de reglementare din Legea nr. 272/2004 s-a prevăzut competenţa de soluţionare a tribunalului“, respectiv „numai acele cauze care privesc măsurile de protecţie specială a copilului strict determinate în cuprinsul art. 55“ (actual art. 59) - plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea specializată. 33. Dezlegarea dată prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007, sus-menţionată, a avut ca situaţie premisă cererile care vizează măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului formulate pe cale principală. 34. Ca urmare, pentru a stabili dacă o cerere având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela intră în sfera de aplicare a normei speciale prevăzute la art. 133 din Legea nr. 272/2004, care atrage competenţa tribunalului, este necesar a se verifica în ce măsură o asemenea cauză priveşte măsura de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă. 35. Soluţia rezultă din analiza cadrului normativ al acţiunii prin care direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului solicită, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie alternativă - tutela, pentru minori. 36. Astfel, potrivit art. 68 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, plasamentul în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care se stabileşte pentru copilul aflat în următoarele situaţii: a) abuzat, neglijat sau supus oricărei forme de violenţă; b) găsit sau părăsit în unităţi sanitare. De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, plasamentul în regim de urgenţă se poate dispune şi în cazul copilului al cărui unic ocrotitor legal sau ambii au fost reţinuţi, arestaţi, internaţi sau în situaţia în care, din orice alt motiv, aceştia nu îşi pot exercita drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la copil. 37. Potrivit dispoziţiilor art. 110 din Codul civil, tutela minorului se instituie atunci când ambii părinţi sunt, după caz, decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie judecătorească, dispăruţi ori declaraţi judecătoreşte morţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa hotărăşte că este în interesul minorului instituirea tutelei. 38. În condiţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 272/2004, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în vederea modificării sau încetării măsurii plasamentului în regim de urgenţă. Această obligaţie a instituţiei cu atribuţii în protecţia copilului intră în conţinutul noţiunii de monitorizare prevăzute în secţiunea a 5-a din capitolul III al Legii nr. 272/2004. 39. În acest sens, în art. 70 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 272/2004 se prevede că, în situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 5 zile de la data la care a fost dispusă această măsură. În situaţia în care nu se mai menţin împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurii plasamentului în regim de urgenţă, directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului poate dispune, în termenul prevăzut la alin. (1), revocarea măsurii de plasament în regim de urgenţă. 40. Potrivit art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, instanţa judecătorească sesizată în condiţiile sus-menţionate va analiza motivele care au stat la baza măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi va dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi, după caz: (i) reintegrarea copilului în familie ori (ii) înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela sau cu măsura plasamentului. De asemenea, instanţa se va pronunţa cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti. 41. Temeiul de drept al cererilor de chemare în judecată care au fost calificate în mod diferit în jurisprudenţă şi care, pe cale de consecinţă, au generat practica neunitară se regăseşte în secţiunea a 3-a din capitolul III al Legii nr. 272/2004, intitulată „Plasamentul în regim de urgenţă“. 42. Obiectul principal al acestor cereri nu este instituirea tutelei, ci monitorizarea aplicării măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă prin analiza de către instanţa judecătorească a motivelor care au stat la baza măsurii adoptate de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. În urma acestei analize, instanţa poate dispune fie încetarea măsurii de protecţie specială şi reintegrarea copilului în familia sa, fie înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu măsura de protecţie alternativă a tutelei ori cu măsura de protecţie specială a plasamentului. 43. Aşadar, în soluţionarea cererii, instanţa are posibilitatea alegerii măsurii adecvate de ocrotire a minorului. Instituirea tutelei este una dintre opţiunile prevăzute de lege pentru instanţă, aceasta având deopotrivă posibilitatea de a dispune reintegrarea în familie (atunci când constată că nu se impune instituirea unei măsuri de protecţie alternativă) sau instituirea plasamentului. 44. Împrejurarea că, urmare a admiterii cererii de chemare în judecată, instanţa dispune încetarea plasamentului în regim de urgenţă şi instituirea tutelei nu conduce la concluzia existenţei a două capete principale de cerere. 45. De asemenea, în raport cu finalitatea acţiunii, nu se poate aprecia că încetarea sau înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă este o cerere accesorie celei de instituire a tutelei. 46. Prin urmare, disjungerea cererii privind instituirea tutelei de cererea de înlocuire a măsurii plasamentului în regim de urgenţă şi declinarea competenţei de soluţionare în favoarea judecătoriei este contrară dispoziţiilor legale şi îl expune pe copilul faţă de care a fost luată această măsură de protecţie specială (a plasamentului în regim de urgenţă) riscului de a rămâne lipsit de ocrotire legală. Astfel, odată cu înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă, instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti, ceea ce impune ca tutela să fie instituită concomitent cu înlocuirea măsurii de protecţie specială. 47. Pentru considerentele expuse, cererea de chemare în judecată prin care direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului solicită, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, înlocuirea măsurii plasamentului în regim de urgenţă cu tutela priveşte o măsură de protecţie specială şi se circumscrie dispoziţiilor art. 133 din Legea nr. 272/2004. 48. Sintagma „stabilirea unei măsuri de protecţie specială“ cuprinsă în art. 133 alin. (1) din Legea nr. 272/2004 nu poate fi interpretată restrictiv, circumscrisă doar situaţiilor în care măsura este luată, ci oricăror situaţii, precum cele vizate de art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, care pun în discuţie menţinerea, revocarea, încetarea sau înlocuirea acestor măsuri, cu alte cuvinte monitorizarea aplicării măsurilor de protecţie specială. 49. În sprijinul acestei interpretări sunt şi prevederile art. 229 alin. (3^1) din Legea nr. 71/2011, conform cărora, până la intrarea în vigoare a reglementării prin lege a organizării şi funcţionării instanţei de tutelă, măsura plasamentului, a plasamentului în regim de urgenţă şi a supravegherii specializate se stabilesc şi se monitorizează potrivit art. 58-70 din Legea nr. 272/2004. 50. Rezultă din textul normativ anterior menţionat că, în concepţia legiuitorului, măsurile care ţin de monitorizarea plasamentului în regim de urgenţă intră în sfera de aplicare a art. 133 din Legea nr. 272/2004, această normă specială de competenţă materială nefiind limitată la cauzele privind stabilirea stricto sensu a măsurilor de protecţie specială. 51. Nu poate fi primită interpretarea potrivit căreia în acest tip de acţiuni nu se discută o măsură de protecţie specială, ci măsura de protecţie alternativă a tutelei, de competenţa judecătoriei ca instanţă de tutelă de drept comun, întrucât instanţa competentă material nu se determină în funcţie de soluţia pronunţată cu privire la măsura de ocrotire care se impune a fi luată faţă de minor (judecătoria în cazul tutelei şi tribunalul în cazul plasamentului). 52. Prezenta dezlegare nu contravine interpretării cu caracter obligatoriu date în recursul în interesul legii soluţionat prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, conform căreia competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor privind măsura de protecţie alternativă a tutelei revine judecătoriei. 53. Astfel, dezlegarea dată prin Decizia nr. III din 15 ianuarie 2007, sus-menţionată, a avut ca situaţie premisă cererile formulate pe cale principală care vizează măsura de protecţie alternativă a tutelei copilului aflat în una dintre situaţiile prevăzute de art. 110 din Codul civil (fost art. 113 din Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, republicată, cu modificările şi completările ulterioare), care nu a necesitat instituirea unei măsuri de protecţie specială, în vreme ce, în sesizarea de faţă, instituirea tutelei copilului se solicită a fi dispusă, în temeiul art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, faţă de un copil aflat sub incidenţa măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă. 54. Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, ocrotirea copilului se realizează, ca regulă generală, prin părinţi/părinte, iar în subsidiar, prin măsurile de protecţie alternativă, în cadrul cărora întâietate are tutela, în raport cu măsurile de protecţie specială şi, respectiv, adopţia. 55. Totodată, raportul între măsurile prin care se realizează, în subsidiar, ocrotirea copilului nu a suferit modificări după intrarea în vigoare a actualului Cod civil, iar problema de drept vizând determinarea instanţei competente material să soluţioneze cererea de înlocuire a măsurii de protecţie specială a plasamentului în regim de urgenţă cu tutela nu a făcut obiectul analizei cu prilejul soluţionării mecanismului anterior de unificare a practicii judiciare. 56. Aşadar, prezenta interpretare este aplicabilă numai în ipoteza în care tutela minorului este instituită cu prilejul examinării de către tribunalul sesizat, în temeiul dispoziţiilor art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004, a motivelor care au stat la baza adoptării de către directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului a măsurii plasamentului în regim de urgenţă. 57. Pentru considerentele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 517 alin. (1) cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă, ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii DECIDE: Admite recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa şi, în consecinţă, stabileşte că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 107 din Codul civil şi ale art. 133 alin. (1) coroborate cu art. 70 alin. (3) din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, competenţa de soluţionare, în primă instanţă, a cererilor având ca obiect înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă cu tutela revine tribunalului. Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă. Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 decembrie 2017. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE IULIA CRISTINA TARCEA Magistrat-asistent, Lorena Mihaela Mitroi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
