Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Cristian │- judecător │
│Deliorga │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────┼──────────────────────┤
│Benke Károly │- │
│ │magistrat-asistent-şef│
└───────────────┴──────────────────────┘
1. Pe rol se află soluţionarea obiecţiei de neconstituţionalitate a Legii privind unele măsuri aplicabile în anul 2020 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, obiecţie formulată de un număr de 55 de deputaţi aparţinând Grupului parlamentar al Partidului Social Democrat. 2. Obiecţia de neconstituţionalitate a fost înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 10.406 din 16 decembrie 2019 şi constituie obiectul Dosarului nr. 3.366A/2019. 3. În motivarea obiecţiei de neconstituţionalitate se susţine că legea criticată încalcă art. 114 din Constituţie cu referire la condiţiile în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege, având în vedere că, în accepţiunea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, modalitatea simplificată de legiferare prin angajarea răspunderii poate fi folosită in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau de urgenţă nu mai este posibilă, ceea ce nu a fost cazul în privinţa legii supuse controlului de constituţionalitate. 4. Se arată că proiectul de lege prezentat Parlamentului de către Guvern la data de 12 decembrie 2019 îşi are sorgintea în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, prin care Guvernul a identificat o soluţie temporară apreciată ca necesară Institutului Naţional al Magistraturii pentru o mai bună pregătire a instituţiei în vederea aplicării dispoziţiilor din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor referitoare la pregătirea viitorilor magistraţi. Proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă antereferite a fost înregistrat la Camera Deputaţilor la data de 20 februarie 2019, a fost adoptat de Camera Deputaţilor la 25 martie 2019, ca urmare a depăşirii termenului de dezbatere a acestuia de 45 de zile. În procedura legislativă desfăşurată la Senat, se arată că raportul privitor la proiectul de lege a fost depus de Comisia juridică, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări, însă plenul Senatului, în urma dezbaterilor din 11 iunie 2019, a dispus retrimiterea la comisie în vederea întocmirii unui raport suplimentar. Prin raportul suplimentar din 25 iunie 2019 s-a propus respingerea ordonanţei de urgenţă. La 3 iulie 2019, în cadrul dezbaterilor din plenul Senatului, s-a hotărât resesizarea Comisiei pentru un nou raport suplimentar, iar în prezent comisia urmează să finalizeze şi să înainteze plenului Senatului spre dezbatere cel de-al doilea raport suplimentar. În şedinţa comisiei din data de 10 decembrie 2019, în prezenţa şi la solicitarea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Ministerului Justiţiei, s-a decis finalizarea procedurii parlamentare privind dezbaterea şi adoptarea acestui proiect în prima sesiune ordinară a anului 2020, având în vedere că (i) admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2019 s-a derulat conform aceleiaşi proceduri şi în considerarea aceleiaşi durate şi structuri a studiilor ca şi în reglementările anterioare ordonanţei de urgenţă, situaţie considerată ca fiind tranzitorie, aplicabilă doar pentru anul 2019, (ii) nu există urgenţă pentru a reglementa modificări tot cu caracter tranzitoriu privind admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii pentru anul 2020, soluţia ce se va adopta urmând a avea caracter permanent, şi (iii) atât reprezentanţii puterii legiuitoare, cât şi cei ai puterii executive au convenit că admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii, structura şi durata studiilor trebuie să facă obiectul unei soluţii atent analizate şi larg acceptate. 5. Deşi reprezentanţii Ministerului Justiţiei cunoşteau stadiul proiectului de lege, au înţeles să promoveze, prin angajarea răspunderii Guvernului, o procedură care elimină participarea parlamentarilor şi a asociaţiilor profesionale invitate să ia parte la lucrările comisiei, pentru a putea susţine eventuale soluţii de îmbunătăţire a actului normativ supus aprobării, de la dezbaterile din cadrul comisiilor de specialitate şi plen. Demersul nejustificat şi excesiv al Guvernului ar putea genera grave distorsiuni în funcţionarea justiţiei din România, cu atât mai mult cu cât procedura parlamentară privind Institutul Naţional al Magistraturii ar putea fi finalizată cu o altă soluţie legislativă faţă de cea propusă de Guvern prin angajarea răspunderii. 6. Invocarea urgenţei în promovarea soluţiei legislative care a făcut obiectul angajării răspunderii Guvernului nu poate fi reţinută. Se arată că, în prezent, dispoziţiile referitoare la formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari sunt în derulare şi se desfăşoară potrivit prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, care produc efecte depline până la finalizarea procedurii parlamentare de aprobare/respingere a ordonanţei de urgenţă. Modificările propuse prin angajarea răspunderii urmează să fie aplicate spre sfârşitul anului 2020 sau chiar în 2021, în condiţiile în care în anul 2019 Institutul Naţional al Magistraturii nu a reuşit să finalizeze examenul de admitere, fiind doar demarată procedura de examen prevăzută a se finaliza la data de 28 februarie 2020. 7. Or, conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Măsuri urgente cu aplicare imediată se regăseau în varianta proiectului de lege privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea în anul 2020, transmis de Guvern către Parlament la data de 11 decembrie 2019, proiect conţinând trei articole, din care două vizau prorogarea intrării în vigoare a unor instituţii ce ar fi trebuit să fie aplicabile de la 1 ianuarie 2020, dar pentru a căror aplicare nu au fost identificate resursele necesare, iar cel de-al treilea viza şcolarizarea în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii. În spiritul bunei colaborări dintre puterile statului, Senatul, în calitate de Cameră decizională, a luat act de preocuparea Guvernului şi a sistemului judiciar cu privire la insuficienta pregătire pentru intrarea în vigoare a unor dispoziţii la data de 1 ianuarie 2020 şi a decis adoptarea, în unanimitate, a Legii de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, cu amendamente, prin care au fost prorogate termenele care se regăseau şi în proiectul Guvernului, în situaţia pensionării anticipate termenul fiind prorogat chiar cu doi ani faţă de doar un an în proiectul Guvernului. 8. Se susţine că Guvernul nu poate întrerupe un proces de legiferare, invocându-se în acest sens Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010. Se consideră că Guvernul avea obligaţia legală de a aştepta finalizarea procedurii parlamentare cu privire la proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019. 9. Cu privire la încălcarea art. 2 alin. (1) din Constituţie, se arată că actul fundamental prevede trei modalităţi de legiferare, dintre care una uzuală, firească şi două excepţionale, şi anume prin angajarea răspunderii Guvernului şi prin adoptarea ordonanţelor de urgenţă. Aceste din urmă modalităţi de legiferare au un caracter atipic şi pot fi folosite doar în situaţii excepţionale. Consecinţele angajării răspunderii pot fi însă mult mai grave, întrucât proiectul de lege propus într-o asemenea procedură poate fi adoptat fără dezbateri, fără explicaţii, Guvernul putând respinge pur şi simplu orice amendament, spre deosebire de procedura de adoptare a ordonanţelor de urgenţă, care intră în vigoare doar după depunerea lor spre dezbatere la Camera Deputaţilor sau Senat şi, astfel, pot fi corectate eventualele greşeli sau derapaje. Se subliniază că angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor 10. Se menţionează că în Hotărârea nr. 2 din 27 iunie 2019 Curtea a constatat că poporul s-a exprimat asupra problematicii supuse referendumului naţional din 26 mai 2019, şi anume adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul justiţiei, în sensul că se opune adoptării de către Guvern a unor acte normative fără dezbatere, netransparent. O asemenea voinţă populară exprimată vizează, în optica autorilor obiecţiei de neconstituţionalitate, şi ipoteza angajării răspunderii Guvernului. Se arată că a fost exprimată o voinţă cu efect politic, şi nu juridică, de orientare a autorităţilor cu privire la voinţa majorităţii cetăţenilor, iar nesocotirea rezultatului referendumului înfrânge voinţa poporului. Referendumul reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale. Faptul că, în cazul referendumului consultativ, nu este stabilită o conduită de urmat nu se traduce într-o lipsă a efectelor acestui referendum. Nici nu ar fi admisibil într-un stat de drept ca voinţa populară exprimată printr-o largă majoritate să fie ignorată de reprezentanţii aleşi ai poporului. 11. Se mai arată că legea criticată încalcă art. 61 alin. (1) din Constituţie, precum şi Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009. În acest sens se subliniază că, în cadrul dezbaterilor parlamentare, există proiecte de lege sau iniţiative legislative care urmează să reglementeze diferite aspecte ale vieţii politice şi sociale, caz în care Guvernul este ţinut să se prezinte la dezbaterile parlamentare, să susţină punctele de vedere şi să formuleze amendamente. Se mai menţionează că prin decizia antereferită Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege nu poate fi făcută oricând, oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. În caz contrar, se subminează raportul dintre puterile statului, negându-se până la anihilare rolul de legiferare al Parlamentului, prin minimizarea conceptului de reprezentativitate. 12. În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, obiecţia de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele lor de vedere. 13. Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este întemeiată. 14. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 114 din Constituţie, se arată că prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 Curtea Constituţională a statuat că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate simplificată de legiferare, la care trebuie să se ajungă in extremis, atunci când adoptarea proiectului de lege în procedura obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. 15. Or, raportat la cauza de faţă, se apreciază că urgenţa invocată de Guvern nu poate fi reţinută, întrucât modificările ce au fost propuse de Guvern prin angajarea răspunderii urmau să fie aplicate spre sfârşitul anului 2020, chiar 2021, având în vedere că în anul 2019 Institutul Naţional al Magistraturii nu a finalizat examenul de admitere, fiind demarată doar procedura de examen cu termen de finalizare 28 februarie 2020. În condiţiile precizate nu putea fi vorba de stabilirea unor măsuri urgente de imediată aplicabilitate. În condiţiile menţionate, Guvernul avea obligaţia legală de a aştepta finalizarea procedurii parlamentare cu privire la proiectul de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii (înregistrat PL-x nr. 51/2019). 16. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Constituţie, se invocă Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, subliniindu-se că acceptarea ideii potrivit căreia Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege în mod discreţionar, oricând şi în orice condiţii ar echivala cu transformarea acestei autorităţi în autoritate publică legiuitoare, concurentă cu Parlamentul în ceea ce priveşte atribuţia de legiferare. 17. Cu privire la încălcarea dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, se face referire la Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, evidenţiindu-se faptul că dreptul Guvernului de a stabili conţinutul şi structura unui proiect de lege nu este absolut, întrucât trebuie să se supună unor condiţii impuse ori desprinse din realitate sau să ţină cont de caracterul vital al legii pentru programul său de guvernare. 18. Prin urmare, se apreciază că legea criticată este neconstituţională prin raportare la prevederile art. 1 alin. (4), art. 2 alin. (1), art. 61 alin. (1), precum şi ale art. 114 din Constituţie. 19. Guvernul apreciază că obiecţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens sunt invocate repere jurisprudenţiale [Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009], precum şi doctrinare cu privire la instituţia angajării răspunderii Guvernului, subliniindu-se că, prin recurgerea la această procedură, proiectul de lege nu mai urmează procedura legislativă obişnuită, acesta fiind supus unei dezbateri politice, care are drept consecinţă fie menţinerea în continuare a Guvernului, proiectul de lege fiind considerat adoptat, fie retragerea încrederii acordate acestuia de Parlament. Se mai evidenţiază că în derularea acestei proceduri se poate ajunge la modificarea sau completarea proiectului de lege prin acceptarea de către iniţiator a unor amendamente formulate de membrii Parlamentului. 20. Se arată că, prin angajarea răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege privind unele măsuri aplicabile în anul 2020 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, au fost respectate cerinţele constituţionale referitoare la această procedură, inclusiv cerinţele instituite pe cale jurisprudenţială de către Curtea Constituţională, menţionându-se în acest sens Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010. Potrivit acestei decizii, cele patru condiţii care trebuie să fie îndeplinite în vederea recurgerii la procedura angajării răspunderii Guvernului sunt: existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; importanţa domeniului reglementat; aplicarea imediată a legii în cauză. 21. Cu privire la prima condiţie pentru angajarea răspunderii Guvernului, cea a urgenţei adoptării măsurii, se arată că împrejurările care au fundamentat adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 subzistă şi în prezent, fiind necesară, din perspectiva asigurării unor condiţii optime de ocupare a schemelor de personal la instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea, o intervenţie legislativă pentru ca prevederile art. 1-12 şi 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 să fie aplicabile şi în cursul anului 2020. 22. Astfel, se arată că Legea nr. 242/2018 a stabilit că verificarea condiţiei de bună reputaţie şi a aptitudinii psihologice a candidaţilor la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii se face anterior susţinerii probelor de concurs, situaţie care reclamă asigurarea resurselor umane specializate care să realizeze aceste verificări prealabile pentru un număr de câteva mii de candidaţi la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii. Se evidenţiază că măsurile adoptate prin Legea nr. 242/2018 nu au fost însoţite de un studiu de impact care să reflecte efectele noii construcţii, inclusiv din perspectiva necesarului de formatori, a pregătirii, selecţiei şi recrutării formatorilor şi a alcătuirii programei de formare. Se menţionează că durata previzibilă a concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii a devenit de 8-9 luni, astfel că pentru anul 2020 acesta ar fi trebuit anunţat cel târziu în luna februarie 2020, aşa încât pentru concursul din acest an nu se putea adopta legislaţia secundară în condiţii de transparenţă decizională şi nici nu se putea realiza organizarea logistică a concursului în noua formulă. Mai mult, publicitatea concursului trebuie realizată cu cel puţin 6 luni înainte de data desfăşurării acestuia [art. 15 alin. (3) din Legea nr. 303/2004]. Totodată, se reiterează argumentele din expunerea de motive a proiectului de lege referitoare la creşterea duratei formării iniţiale desfăşurate în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii de la 2 la 4 ani, lipsa resurselor bugetare necesare creşterii duratei de formare, precum şi faptul că timp de 2 ani nu vor mai exista absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii din rândul cărora să fie numiţi judecători/procurori stagiari. 23. În sublinierea caracterului urgent al soluţiilor legislative propuse, se arată că aplicarea în practică a dispoziţiilor referitoare la organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii în 2019 a întâmpinat întârzieri majore, astfel că desfăşurarea concursului se întinde până în februarie 2020, prin depăşirea perioadei obişnuite de desfăşurare a acestui concurs, acesta, de obicei, finalizându-se în luna octombrie a anului. 24. Se arată că măsurile promovate sunt urgente şi au aplicabilitate imediată, în sensul că atât Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi Institutului Naţional al Magistraturii le incumbă obligaţii legale directe privind iniţierea de îndată a demersurilor de organizare a concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii pentru anul 2020, prin adoptarea legislaţiei secundare în condiţii de transparenţă decizională, identificarea necesarului de resurse umane etc., în scopul derulării în condiţii optime şi fără întârzieri a concursului. 25. Se apreciază că şi cea de-a doua condiţie, respectiv necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate, este îndeplinită. Potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, această „maximă celeritate“ se constituie într-un element de natură a susţine demersul Guvernului, având în vedere că între momentul iniţierii acestui proiect de lege şi momentul fixat al intrării sale în vigoare era nevoie de o soluţie energică şi rapidă de natură a contracara efectele negative arătate în expunerea de motive. 26. Se consideră că şi cea de-a treia condiţie - importanţa domeniului reglementat -- este îndeplinită, obiectul de reglementare al proiectului fiind un aspect esenţial al statutului magistraţilor: admiterea în magistratură şi formarea profesională iniţială a magistraţilor, elemente fundamentale care contribuie la crearea unui corp al magistraturii competent şi integru - condiţie indispensabilă a unei justiţii independente. Inclusiv Consiliul Superior al Magistraturii, analizând impactul aplicării, începând cu data de 1 ianuarie 2020, a dispoziţiilor legale asupra cărora se intervine prin proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a asumat răspunderea, a arătat faptul că neadoptarea unor măsuri legislative care să amâne aplicarea acestora ar putea afecta desfăşurarea corespunzătoare a activităţii Institutului Naţional al Magistraturii şi, implicit, a instanţelor şi parchetelor. 27. În consecinţă, Guvernul a apreciat ca fiind necesară o intervenţie legislativă urgentă care să permită organizarea şi derularea în condiţii optime şi fără întârzieri a concursului. 28. Se consideră că şi cea de-a patra condiţie - aplicarea imediată a legii în cauză - este întrunită, legea adoptată prin această procedură intrând în vigoare imediat, respectiv la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar măsurile instituite prin lege s-au impus a fi adoptate de urgenţă, având în vedere necesitatea asigurării previzibilităţii normelor în materie, a adoptării imediate a legislaţiei secundare de către Consiliul Superior al Magistraturii, precum şi necesitatea respectării termenelor instituite de lege pentru organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii. 29. Se mai arată că prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009 Curtea a reţinut că la această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. Or, în speţă, structura politică a Parlamentului nu permite îndeplinirea acestei ultime cerinţe, chiar amânarea pentru sesiunea februarie-iunie 2020 a discutării în cadrul comisiei de raport a Senatului a proiectului de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, precum şi susţinerile autorilor conform cărora „nu există urgenţă pentru a reglementa modificări tot cu caracter tranzitoriu privind admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii pentru anul 2020, soluţia ce se va adopta urmând a avea un caracter permanent“, „procedura parlamentară privind Institutul Naţional al Magistraturii ar putea fi finalizată cu o altă soluţie legislativă faţă de cea propusă de Guvern prin angajarea răspunderii“ fiind motive în plus pentru a fundamenta necesitatea adoptării la acest moment a unei soluţii legislative aplicabile în domeniul vizat în anul 2020, care să asigure previzibilitatea normelor şi respectarea termenelor legale, aşa cum am precizat mai sus. 30. În acelaşi context se subliniază şi faptul că reprezentanţii Ministerului Justiţiei au participat la lucrările comisiei raportoare din Senatul României în care membrii acesteia au votat amânarea pentru sesiunea februarie-iunie 2020 a discutării proiectului de lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi au cunoscut stadiul proiectului în cauză, însă amânarea finalizării procedurii parlamentare privind dezbaterea şi adoptarea acestui proiect (pentru prima sesiune ordinară a anului 2020) a fost o decizie clar asumată, şi votată în consecinţă, a majorităţii membrilor comisiei. 31. Cu privire la afirmaţia autorilor sesizării conform căreia proiectul de lege prezentat Parlamentului de către Guvern la data de 12 decembrie 2019 „îşi are sorgintea în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019“, se arată că aceasta este eronată, întrucât ordonanţa de urgenţă în discuţie a avut ca obiect, alături de alte măsuri legislative, reglementarea, strict pentru anul 2019, cu caracter derogatoriu de la cadrul normativ în vigoare, a concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi a celorlalte aspecte indisolubil legate de admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii. Proiectul de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea, chiar numai şi prin existenţa sa, are un caracter de sine stătător şi distinct faţă de proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, ceea ce demonstrează că proiectul în discuţie nu îşi are sorgintea în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, chiar dacă printr-o normă de trimitere face referire, însă strict din considerente de tehnică legislativă, la aplicarea unor norme cuprinse în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi pentru anul 2020. Se menţionează că la fel de bine proiectul asupra căruia Guvernul şi-a asumat răspunderea putea prelua în conţinutul său, în totalitate, soluţiile legislative cu caracter derogatoriu de la cadrul normativ în vigoare privind organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii şi celelalte aspecte indisolubil legate de admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii. 32. Mai mult, chiar dacă s-ar admite că proiectul de lege în discuţie „îşi are sorgintea în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019“, cum susţin autorii, se arată că, deşi aceştia au susţinut că Guvernul avea obligaţia legală de a aştepta finalizarea procedurii parlamentare cu privire la proiectul de Lege pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 (PL-x 51/2019), neputând întrerupe un proces de legiferare, Curtea Constituţională a statuat clar, în sens contrar însă, că Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în care se află procedura legislativă. În acest sens se invocă Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009. 33. Referitor la critica privind încălcarea prin demersul Guvernului a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Constituţie, întrucât voinţa poporului român a fost exprimată în mod categoric prin Referendumul organizat la data de 26 mai 2019, la solicitarea Preşedintelui României, împotriva adoptării fără dezbatere de către Guvern, prin procedura delegării legislative, a unor acte normative în materia organizării judiciare, se arată că întrebarea adresată poporului în cadrul referendumului privea interzicerea adoptării de către Guvern în domeniul indicat a unor ordonanţe de urgenţă, orice modificare în acest domeniu urmând a se face doar prin lege, procedura asumării Guvernului asupra unui proiect de lege, finalizată prin adoptarea proiectului de lege, nefăcând obiectul întrebării. 34. În final, se subliniază că angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi [Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005], iar nu una prin care Guvernul însuşi ar legifera, astfel cum se întâmplă în cazul ordonanţelor guvernamentale. 35. Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul său de vedere asupra obiecţiei de neconstituţionalitate. 36. Prin Adresa nr. 179 din 15 ianuarie 2020, Curtea Constituţională, în temeiul art. 76 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a solicitat secretarului general al Senatului stenograma/procesul-verbal/sinteza şedinţei Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări din data de 10 decembrie 2019, şedinţă în care comisia a dezbătut Legea privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019. Prin Adresa înregistrată la Curtea Constituţională cu nr. 334 din 17 ianuarie 2020, secretarul general al Senatului a comunicat stenograma solicitată, ataşând şi suportul optic corespunzător. CURTEA, examinând obiecţia de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile legii criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 37. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi ale art. 1, 10, 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze obiecţia de neconstituţionalitate. 38. Obiectul controlului de constituţionalitate îl constituie Legea privind unele măsuri aplicabile în anul 2020 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, care are următorul cuprins: "ARTICOL UNIC Admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2020, precum şi formarea profesională iniţială, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate ale auditorilor de justiţie admişi la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2020 se organizează şi se desfăşoară potrivit prevederilor art. 1-12 şi 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, cu modificările ulterioare." 39. Textele constituţionale invocate în susţinerea obiecţiei de neconstituţionalitate sunt art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, art. 2 alin. (1) privind exercitarea suveranităţii naţionale, art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului şi art. 114 privind angajarea răspunderii Guvernului. (1) Parcursul legislativ al legii analizate 40. Legea supusă controlului de constituţionalitate a fost adoptată în urma angajării răspunderii Guvernului asupra proiectului de lege privind unele măsuri pentru asigurarea bunei funcţionări a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea în anul 2020. Acest proiect de lege cuprindea, iniţial, trei articole, şi anume: art. I, care proroga până la 1 ianuarie 2021 intrarea în vigoare a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători; art. II, care prelungea aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari şi pentru anul 2020, cu consecinţa prorogării intrării în vigoare a prevederilor corespunzătoare ale Legii nr. 303/2004; şi art. III, care proroga intrarea în vigoare la data de 1 ianuarie 2021 a prevederilor art. I pct. 142 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu referire la art. 82 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare [pensia de serviciu condiţionată de o vechime în funcţia de judecător/procuror/ magistrat-asistent de 20 de ani, indiferent de vârsta solicitantului]. Proiectul de lege a fost înregistrat de la data de 11 decembrie 2019; totodată, s-a stabilit că şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului consacrată angajării răspunderii Guvernului asupra acestui proiect de lege să aibă loc la data de 12 decembrie 2019, ora 12,00. 41. Distinct de legea analizată, la data de 11 decembrie 2019 a fost adoptată Legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, prin care intrarea în vigoare a prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, privitoare la judecarea apelurilor în complet format din 3 judecători, a fost prorogată pentru data de 1 ianuarie 2021, iar intrarea în vigoare a prevederilor art. I pct. 142 din Legea nr. 242/2018 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu referire la art. 82 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a fost prorogată pentru data de 1 ianuarie 2022. 42. Conform unei adrese a Guvernului din data de 12 decembrie 2019, proiectul de lege a fost modificat şi completat ca urmare a includerii unor amendamente formulate de senatori şi deputaţi, în conformitate cu art. 114 alin. (3), acceptate de Guvern. În urma acceptării acestor amendamente, a fost modificat titlul proiectului de lege şi s-a renunţat la două dintre cele trei articole iniţiale ale sale [şi anume art. I şi III], astfel că articolul rămas [art. II] a devenit articolul unic al proiectului de lege. 43. La 12 decembrie 2019, Guvernul şi-a angajat răspunderea în faţa Parlamentului pe acest proiect de lege, potrivit art. 114 din Constituţie. Întrucât nu a fost depusă nicio moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la prezentarea proiectului de lege, acesta a fost considerat adoptat. Legea astfel adoptată a fost depusă, la data de 16 decembrie 2019, la secretarul general pentru exercitarea dreptului de sesizare asupra constituţionalităţii legii, iar în aceeaşi zi a fost formulată prezenta obiecţie de neconstituţionalitate. (2) Admisibilitatea obiecţiei de neconstituţionalitate 44. Înainte de a proceda la analiza propriu-zisă a obiecţiei de neconstituţionalitate, Curtea urmează să constate că aceasta îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie atât sub aspectul titularului dreptului de sesizare, întrucât a fost formulată de un număr de 55 de deputaţi, cât şi sub aspectul obiectului, fiind vorba de o lege adoptată, dar nepromulgată încă. 45. Cu privire la termenul în care poate fi sesizată instanţa de contencios constituţional, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, acesta este de 5 zile de la data depunerii legii adoptate la secretarii generali ai celor două Camere ale Parlamentului, respectiv de 2 zile, începând de la acelaşi moment, dacă legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Se reţine că, în cazul de faţă, legea a fost adoptată în procedură de urgenţă. Luând act de faptul că obiecţia de neconstituţionalitate a fost formulată în termenul prevăzut de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că obiecţia de neconstituţionalitate este admisibilă sub aspectul respectării termenului în care poate fi sesizată instanţa de control constituţional [a se vedea ipoteza întâi din paragraful 70 al Deciziei nr. 67 din 21 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 223 din 13 martie 2019, potrivit căreia „o sesizare a Curţii Constituţionale (i) va fi întotdeauna admisibilă dacă se realizează în interiorul termenelor legale de 5 zile, respectiv 2 zile, prevăzute de art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992“]. (3) Analiza obiecţiei de neconstituţionalitate (3.1.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art. 2 alin. (1) din Constituţie cu referire la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 27 iunie 2019 46. Se susţine că instanţa constituţională, prin hotărârea antereferită, a constatat că poporul s-a exprimat asupra problematicii supuse referendumului naţional din 26 mai 2019, şi anume adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domeniul justiţiei, în sensul că se opune adoptării de către Guvern a unor acte normative fără dezbatere, în mod netransparent. 47. Prin Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 2 din 27 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 803 din 3 octombrie 2019, au fost confirmate rezultatele referendumului naţional din data de 26 mai 2019, poporul exprimându-se, printre altele, în sensul că este de acord cu interzicerea adoptării de către Guvern a ordonanţelor de urgenţă în domeniul organizării judiciare. Astfel, problematica vizată de referendum nu se circumscrie ipotezei analizate în prezenta cauză, respectiv angajarea răspunderii Guvernului. Totodată, prin hotărârea antereferită, s-a reţinut că efectele unui referendum consultativ sunt de natură politică, iar nu juridică [paragraful 48]; că „rezultatul referendumului consultativ oferă doar o orientare politică în privinţa problemelor de interes naţional care au format obiectul consultării. […] referendumul consultativ […] indiferent de întrebările supuse poporului şi tematica acestuia, rămâne o consultare cu efecte politice“ [paragraful 52] şi că declanşarea referendumului consultativ, întrebările adresate poporului de către Preşedinte, valorificarea răspunsurilor primite de către autorităţile publice sunt subsumate unui efect politic care, la rândul său, produce consecinţe în planul răspunderii politice a actorilor instituţionali implicaţi, iar nu în planul răspunderii juridice a acestora [paragraful 73]. Curtea a concluzionat în sensul că referendumul cu privire la probleme de interes naţional, iniţiat de Preşedintele României în temeiul art. 90 din Constituţie, este consultativ. 48. Prin urmare, de principiu, Curtea nu poate controla constituţionalitatea legii analizate în raport cu art. 2 alin. (1) din Constituţie prin prisma efectelor politice ale unui referendum consultativ din moment ce, în mod evident, analiza Curţii este una în drept. (3.2.) Critica de neconstituţionalitate raportată la art. 114 din Constituţie (3.2.1.) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale 49. Prin Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 25 februarie 1998, Curtea a statuat că „Guvernul îşi poate angaja răspunderea politică pentru un proiect de lege ce se consideră adoptat, dacă Guvernul nu a fost demis. Angajarea răspunderii este o procedură mixtă, de control parlamentar, întrucât permite iniţierea unei moţiuni de cenzură, şi de legiferare, deoarece proiectul de lege în legătură cu care Guvernul îşi angajează răspunderea se consideră adoptat, dacă o asemenea moţiune nu a fost depusă sau, fiind iniţiată, a fost respinsă. Prevederea constituţională nu distinge cu privire la natura proiectului de lege respectiv. Rezultă că el poate fi de natura legilor organice sau a legilor ordinare, cu excluderea legii constituţionale de revizuire a Constituţiei, pentru care există o procedură specială, […] în cadrul căreia Guvernul nu poate avea calitatea de iniţiator. A adăuga o altă restricţie […] referitoare la aprobarea unei ordonanţe de urgenţă nu poate avea decât semnificaţia modificării textului constituţional al art. 113 [devenit art. 114 după revizuirea Constituţiei - s.n.], ceea ce, de principiu, este inadmisibil. Când legea nu distinge, nici interpretul nu poate distinge, iar o norma constituţională nu poate fi modificată pe cale de interpretare“. S-a mai arătat că art. 114 din Constituţie „instituie o procedură specifică de adoptare a legii, diferită de aceea reglementată de secţiunea a 3-a «Legiferarea» din capitolul 1 al titlului III din Constituţie, justificată […] prin aceea că «Riscul căderii Guvernului compensează transformarea proiectului în lege, eludând procedura legislativă parlamentară». […] Reforma cadrului juridic al privatizării, în condiţiile întârzierilor produse şi pentru accelerarea acestui proces, cu scopul de «a reduce pagubele pricinuite mediului, a diminua riscul investitorului şi a maximiza credibilitatea Guvernului în procesul de privatizare», aşa cum se arată în aceeaşi expunere de motive [la proiectul de lege -s.n.], justifică urgenţa măsurilor adoptate“. 50. Prin Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 591 din 8 iulie 2005, Curtea a statuat că „angajarea răspunderii Guvernului este o procedură parlamentară simplificată de adoptare a unei legi. Această procedură poate genera o moţiune de cenzură provocată de Guvern. În cazul în care cel puţin o pătrime din numărul total al deputaţilor şi senatorilor nu sunt de acord cu angajarea răspunderii Guvernului ori cu conţinutul proiectului de lege, aceştia pot depune o moţiune de cenzură, iar dacă moţiunea este adoptată cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, Guvernul suportă cea mai severă sancţiune, aceea a demiterii“. 51. Prin Decizia nr. 298 din 29 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, Curtea a reţinut că, „potrivit art. 61 alin. (1) teza a doua din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării, însă instituirea şi a altor modalităţi de legiferare, şi anume angajarea răspunderii Guvernului şi delegarea legislativă, nu aduce atingere «monopolului legislativ al Parlamentului», atât timp cât aceste modalităţi sunt utilizate în condiţiile prevăzute de Constituţie. De altfel, adoptarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului este o procedură legislativă parlamentară. Adoptarea proiectului de lege elaborat de Guvern pe calea acestei proceduri respectă regulile specifice procedurii ordinare de adoptare a legii, cu unele excepţii (suprimarea dezbaterilor în comisii şi în plen), ceea ce nu duce la caracterizarea exclusiv guvernamentală a mecanismului de promovare a proiectului de lege“. 52. Prin Decizia nr. 1.415 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că „Guvernul poate recurge la angajarea răspunderii sale, indiferent de faza în care se află procedura legislativă. Rolul unei asemenea proceduri este de a coagula o majoritate parlamentară, dar şi de a surmonta actele obstrucţioniste ale opoziţiei în cursul dezbaterilor legislative. Adoptarea acestei legi prin procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie a fost necesară pentru a răspunde într-un timp cât mai scurt la cerinţele Fondului Monetar Internaţional. Prin prisma acestor considerente, Curtea reţine că Guvernul a recurs la această procedură in extremis, întrucât structura politică a Parlamentului nu permitea adoptarea proiectului de lege în procedură uzuală sau de urgenţă“. 53. Prin Decizia nr. 1.557 din 18 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 40 din 19 ianuarie 2010, Curtea a statuat că angajarea răspunderii Guvernului este o „procedură complexă ce implică raporturi de natură mixtă, deoarece, pe de o parte, prin conţinutul său este un act ce emană de la executiv şi, pe de altă parte, prin efectul său, fie produce un act de legiferare - aşa cum este în speţa de faţă -, fie se ajunge la demiterea Guvernului. Aşa fiind, angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă de adoptare a unei legi, care, neurmând procedura parlamentară obişnuită, este practic adoptată tacit în absenţa dezbaterilor, Guvernul ţinând cont sau nu de amendamentele făcute. La această modalitate simplificată de legiferare trebuie să se ajungă in extremis atunci când adoptarea proiectului de lege în procedură obişnuită sau în procedura de urgenţă nu mai este posibilă ori atunci când structura politică a Parlamentului nu permite adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. În speţă însă nu se pune aceeaşi problemă, întrucât, atunci când există o majoritate parlamentară care rezultă din faptul că partidele respective au format Guvernul, adoptarea sub forma asumării răspunderii nu era oportună, cu atât mai mult cu cât intrarea în vigoare a acestei legi nu se face imediat, ci pentru anul preuniversitar şi universitar 2010-2011. În plus, Curtea constată că dezbaterea în procedura obişnuită în Parlament nu numai că ar fi fost beneficiara unor amendamente, dar ar fi permis implicarea societăţii civile în problema educaţiei naţionale. De altfel, angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege urmăreşte ca acesta să fie adoptat în condiţii de maximă celeritate, conţinutul reglementării vizând stabilirea unor măsuri urgente într-un domeniu de maximă importanţă, iar aplicarea acestora trebuie să fie imediată. Altfel, nu se justifică recurgerea de către Guvern la procedura angajării răspunderii asupra proiectului de lege“. 54. Prin Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 12 noiembrie 2010, Curtea a statuat că „nu subzistă condiţia urgenţei care să fi determinat o astfel de măsură din partea Guvernului [angajarea răspunderii pe proiectul de lege privind educaţia naţională - s.n.], câtă vreme măsurile prevăzute în proiectul de lege intră în efectivitate începând cu anul şcolar 2011-2012, iar unele dintre acestea chiar cu anul şcolar 2012-2013“. 55. Prin Decizia nr. 1.525 din 24 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 818 din 7 decembrie 2010, Curtea a statuat că „Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi cenzurată de Parlament sub aspectul oportunităţii sale, însă, la nivelul Parlamentului, în condiţiile procedurale stabilite prin Constituţie şi Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi Senatului, se poate depune şi vota o moţiune de cenzură care are drept efect demiterea Guvernului. Moţiunea de cenzură se constituie într-un adevărat instrument de natură constituţională pus la îndemâna Parlamentului în vederea realizării controlului parlamentar asupra activităţii Guvernului“. 56. Faţă de jurisprudenţa expusă mai sus, Curtea, prin Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 51 din 20 ianuarie 2011, a reţinut că angajarea răspunderii Guvernului se evaluează în funcţie de patru criterii impuse de art. 114 din Constituţie, şi anume: (i) existenţa unei urgenţe în adoptarea măsurilor conţinute în legea asupra căreia Guvernul şi-a angajat răspunderea; (ii) necesitatea ca reglementarea în cauză să fie adoptată cu maximă celeritate; (iii) importanţa domeniului reglementat; (iv) aplicarea imediată a legii în cauză. 57. Cu privire la primul criteriu în considerarea căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea a statuat că „Hotărârea Guvernului [de a-şi angaja răspunderea asupra Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice - s.n.] nu a fost animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat prin prisma costurilor sociale ce ar fi putut interveni în lipsa acestei măsuri. Astfel, opţiunea Guvernului în promovarea legii pe această cale se întemeiază, în mod obiectiv, pe urgenţa reglementării rezultând tocmai din eventualele consecinţe profund negative ce ar apărea în lipsa ei“ [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010]. „Este dreptul exclusiv al Guvernului ca în cadrul politicii sale legate de piaţa muncii să intervină ori de câte ori este necesar [prin adoptarea unei legi de modificare şi completare a Codului muncii - s.n.]; însă, în momentul în care cadrul legislativ nu mai corespunde situaţiei economice a ţării avute în vedere la adoptarea sa, producând chiar disfuncţionalităţi în modul de funcţionare a pieţei muncii prin îngreunarea iniţiativei private, Guvernul nu doar că are posibilitatea de a interveni, dar şi obligaţia de a corija efectele posibil negative asupra pieţei muncii“ [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 281 din 21 aprilie 2011]. 58. Totodată, „prezenta lege [Legea dialogului social - s.n.] integrează într-un sistem unitar mai multe acte de reglementare primară sau secundară anterioare adoptate în domeniul social în perioada 1996-2009 (a se vedea, în acest sens, art. 224 din Legea dialogului social), «acte disparate, elaborate şi emise în perioade şi contexte socioeconomice diferite», astfel cum se arată în expunerea de motive la legea criticată. Prin urmare, era imperios necesară o unitate de reglementare şi acţiune în privinţa normelor care vizează sindicatele, patronatele, conflictele de muncă, contractele colective, precum şi organizarea şi funcţionarea organismelor cu atribuţii în domeniul dialogului social“. Corelarea cu o lege recent adoptată, precum şi rezolvarea unor disfuncţionalităţi de fapt indică urgenţa măsurii. Dacă efortul de codificare este rezultatul corijării cadrului legislativ ce nu mai corespundea situaţiei economice a ţării avute în vedere la adoptarea sa, al necesităţii asigurării unităţii de reglementare, precum şi al adaptării cadrului legislativ la noile realităţi economico-sociale rezultate prin adoptarea unei legi anterioare, rezultă că măsura este urgentă. Lipsa intervenţiei legislative ar fi perpetuat şi adâncit diferenţele de reglementare existente, iar lipsa de coeziune a legislaţiei în materia dreptului muncii ar fi avut consecinţe negative în funcţionarea pieţei muncii [Decizia nr. 574 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011]. „Este justificată atât urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în lege [Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ - s.n.], cât şi necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie. Aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul unităţilor de învăţământ de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice, ceea ce a determinat o intervenţie legislativă pentru înlăturarea acestei inechităţi“ [Decizia nr. 575 din 4 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 368 din 26 mai 2011]. 59. Curtea a mai reţinut că „expunerea de motive a legii criticate [Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România - s.n.] menţionează următoarele motive care au determinat adoptarea ei prin procedura angajării răspunderii Guvernului, şi anume: a) complexitatea legilor anterioare de restituire a proprietăţilor preluate abuziv în perioada regimului comunist; b) incoerenţele legislative şi jurisprudenţiale care s-au produs ca urmare a modificărilor legislative aduse de-a lungul timpului în acest domeniu; c) numărul mare de cereri de restituire rămase nesoluţionate până la momentul actual (aproximativ 200.000 dosare aflate în diverse stadii de soluţionare); d) lipsa de eficienţă a sistemului de restituire a proprietăţilor din România, constatată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Pentru a remedia această deficienţă a sistemului de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, a acordat statului român un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a acesteia, termen prelungit succesiv până la data de 12 mai 2013. Acest termen a fost acordat în vederea «adoptării de către autorităţile române a unor măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparaţie» (paragraful 241 al Hotărârii-pilot)“. Curtea a reţinut că Guvernul a acţionat pentru respectarea termenului-limită acordat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului până la care trebuia adoptată o nouă reglementare legislativă în materia restituirilor imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. În considerarea urgenţei adoptării proiectului de lege, Guvernul a optat pentru procedura de legiferare pe care a considerat-o potrivită raportată la situaţia dată. Totodată, Curtea a mai arătat că, prin procedura de legiferare aleasă, Guvernul a încălcat rolul constituţional al Parlamentului şi a constatat că Guvernul a apelat la această procedură o singură dată de la învestirea sa, iar Parlamentul avea posibilitatea să voteze o moţiune de cenzură care să ducă la demiterea Guvernului şi, implicit, la respingerea proiectului de lege [Decizia nr. 232 din 10 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 17 iunie 2013]. 60. „Examinarea Programului de guvernare 2013-2016, parte integrantă a Hotărârii Parlamentului României nr. 45/2012 pentru acordarea încrederii Guvernului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 877 din 21 decembrie 2012, precum şi a celorlalte acte depuse la dosar, relevă importanţa domeniului de reglementare al legii [Legea descentralizării - s.n.], inclusiv din perspectiva obiectivelor asumate de Guvern. Descentralizarea administrativă şi financiară constituie expresia unui angajament major al Guvernului, aşa cum este acesta prevăzut în Programul de guvernare, capitolul Dezvoltare şi administraţie, respectiv continuarea reformei în administraţia publică, cu accent pe creşterea autonomiei colectivităţilor locale prin declanşarea reală a procesului de descentralizare, cu respectarea principiului subsidiarităţii». Este vorba despre continuarea unui proces care a început în anul 1991, odată cu adoptarea noii Constituţii, şi în cadrul căruia au fost parcurse o serie de etape de-a lungul timpului [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 123 din 19 februarie 2014, paragraful 79]. Urgenţa şi celeritatea procedurii au fost motivate în corelaţie cu adoptarea bugetului pe 2014 şi cu faptul că în acelaşi an, 2014, începe un nou exerciţiu bugetar la nivelul Uniunii Europene. Chiar dacă aceste susţineri nu sunt suficient de argumentate (câtă vreme Guvernul nu a precizat cum ar putea influenţa aceste modificări - cuprinzând anumite măsuri de descentralizare în raport cu obiectivele propuse - elaborarea de proiecte în vederea absorbţiei fondurilor europene, în baza noilor competenţe), ele susţin recurgerea la procedura angajării răspunderii asupra unui proiect de lege în contextul obiectivelor avute în vedere de Guvern, astfel cum rezultă acestea din expunerea de motive a legii şi din Programul de guvernare. Este evidentă intenţia Guvernului de a accelera un proces care trenează de peste 20 de ani şi de a realiza o corelare a unui segment de legislaţie, incident în domeniile supuse procesului de descentralizare. Obiectul reglementării criticate este circumscris obiectivelor principale cuprinse în Programul de guvernare, a căror realizare impune adoptarea de măsuri care se caracterizează printr-un anume grad de celeritate, respectiv prin imediata aplicabilitate, dată fiind complexitatea în ansamblu a problematicii pe care o implică procesul de descentralizare administrativă [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014, paragrafele 85 şi 87]. 61. Cu privire la cel de-al doilea criteriu în considerarea căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că adoptarea cu maximă celeritate a legii, în cauză fiind vorba de Legea privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, „se constituie întrun element de natură a susţine demersul Guvernului, având în vedere că între momentul iniţierii acestui proiect de lege şi momentul fixat al intrării sale în vigoare era nevoie de o soluţie energică şi rapidă de natură a contracara efectele negative expuse în prealabil“ [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010]. Totodată, faptul că o lege, precum Legea de modificare şi completare a Codului muncii, prevede un termen până la data intrării în vigoare nu echivalează cu acceptarea ideii conform căreia legea nu trebuia adoptată cu maximă celeritate şi ar fi fost adecvată mai degrabă utilizarea procedurii parlamentare obişnuite sau de urgenţă. Din contră, termenul în cauză a fost dat tocmai pentru ca destinatarii actului normativ, şi anume cvasimajoritatea populaţiei ţării, să aibă suficient timp pentru luarea la cunoştinţă a noilor dispoziţii legale. Este, de fapt, o condiţie de previzibilitate a legii care nu poate fi transformată într-un argument în sensul că Guvernul nu ar fi avut îndrituirea să folosească un instrument constituţional care să asigure o maximă celeritate în adoptarea legii. Mai mult, Curtea observă că predictibilitatea nu exclude urgenţa reglementării, întrucât cu cât mai repede era adoptată legea, cu atât mai repede intră în vigoare [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011]. „Este justificată atât urgenţa în adoptarea măsurilor conţinute în lege [Legea privind încadrarea şi salarizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar din învăţământ - s.n.], cât şi necesitatea ca legea să fie adoptată cu maximă celeritate, câtă vreme aceasta este menită atât să elimine, pentru perioada imediat următoare, inechitatea în stabilirea salariilor din sistemul naţional de învăţământ, respectiv salarizarea neunitară, în concordanţă cu principiile care stau la baza salarizării unitare a personalului plătit din fonduri publice stabilite de reglementarea în această materie. Aşa cum se precizează chiar în expunerea de motive a legii, salariaţii care ocupă funcţii identice în cadrul unităţilor de învăţământ de stat sunt remuneraţi diferit, deşi în cadrul acestor unităţi se desfăşoară aceleaşi activităţi didactice, ceea ce a determinat o intervenţie legislativă pentru înlăturarea acestei inechităţi“ [Decizia nr. 575 din 4 mai 2011]. Maxima celeritate trebuie analizată în raport cu momentul propus al intrării în vigoare a legii criticate, respectiv cel prevăzut de art. 78 din Constituţie. Totodată, existenţa unei majorităţi parlamentare, având în vedere specificul activităţii parlamentare, nu exclude adoptarea legii pe calea angajării răspunderii Guvernului [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011, Decizia nr. 574 din 4 mai 2011]. 62. Cu privire la cel de-al treilea criteriu în considerarea căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că domenii precum salarizarea personalului din sfera publică [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010], raporturile de muncă [Decizia nr. 383 din 23 martie 2011], dialogul social [Decizia nr. 574 din 4 mai 2011], salarizarea personalului din învăţământ ca parte a politicii bugetare [Decizia nr. 575 din 4 mai 2011], alegerile [Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2012], restituirea imobilelor preluate abuziv în perioada regimului comunist [Decizia nr. 232 din 10 mai 2013] şi descentralizarea [Decizia nr. 1 din 10 ianuarie 2014] sunt de maximă importanţă şi pot face obiectul acestei proceduri. 63. Cu privire la cel de-al patrulea criteriu în considerarea căruia Guvernul îşi poate angaja răspunderea, Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că data intrării în vigoare a legii nu trebuie să fie stabilită doar pentru ca, în mod formal, să fie una imediată, din contră, această condiţie de temporalitate trebuie susţinută în mod obiectiv şi raţional de natura implicaţiilor sale [Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010, Decizia nr. 383 din 23 martie 2011]. Legea criticată urmează să fie aplicată de îndată, în condiţiile art. 78 din Constituţie, cu alte cuvinte, imediat [Decizia nr. 574 din 4 mai 2011]. „Aplicarea imediată a legii [Legea privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România - s.n.] are în vedere termenul fixat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru ca statul român să ia «măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 [...], conform principiilor consacrate de Convenţie» (a se vedea dispozitivul Hotărârii-pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României). Acest termen, prelungit succesiv, expiră la 12 mai 2013, dată până la care România, ca stat membru al Consiliului Europei, trebuie să se conformeze obligaţiilor rezultate din Hotărârea-pilot din 12 octombrie 2010“ [Decizia nr. 232 din 10 mai 2013]. 64. În fine, cu privire la relaţia dintre condiţiile angajării răspunderii Guvernului şi ale adoptării ordonanţei de urgenţă, Curtea a statuat că „între aprobarea unui proiect de lege pe calea angajării răspunderii Guvernului şi adoptarea unei ordonanţe de urgenţă există deosebiri constituţionale semnificative. Condiţiile restrictive prevăzute pentru reglementarea prin ordonanţă de urgenţă nu pot fi avute în vedere la examinarea constituţionalităţii legiferării prin angajarea răspunderii Guvernului, întrucât la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor şi principiilor constituţionale nu este admisă metoda analogiei. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit să impună aceleaşi condiţii pentru ambele proceduri de legiferare, ar fi prevăzut aceasta în mod expres [Decizia nr. 298 din 29 martie 2006 şi Decizia nr. 51 din 25 ianuarie 2012]. (3.2.2.) Analiza propriu-zisă a criticilor de neconstituţionalitate 65. Prima critică de neconstituţionalitate vizează imposibilitatea Guvernului de a recurge la procedura angajării răspunderii în condiţiile în care exista pe rolul Parlamentului un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă care avea un obiect similar. Aceasta este fundamentată pe Decizia nr. 1.431 din 3 noiembrie 2010, prin care s-a statuat că angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege, în condiţiile în care se afla în proces de legiferare la Camera decizională, sa realizat cu încălcarea competenţei Parlamentului de unică autoritate legiuitoare. Din această situaţie premisă, la a cărei conturare au avut o eficienţă contributivă lipsa urgenţei reglementării şi lipsa blocajului în privinţa derulării procedurilor parlamentare, se trage concluzia că Guvernul avea obligaţia de a aştepta finalizarea procedurii parlamentare cu privire la adoptarea proiectului de lege de adoptare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019. 66. Raportat la cele susţinute, Curtea observă că Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 reglementează: măsuri referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari pentru anul 2019 [art. 1-12, 16]; modificări aduse unor dispoziţii ale Legii nr. 303/2004 [art. 13]; modificări aduse unor dispoziţii ale Legii nr. 304/2004 [art. 14]; modificări aduse unor dispoziţii ale Legii nr. 317/2004 [art. 15]. Prin urmare, ordonanţa de urgenţă cuprinde dispoziţii cu aplicare limitată în timp, circumscrise anului 2019 [art. 1-12, art. 16], iar celelalte dispoziţii sunt de modificare a Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 şi nr. 317/2004, în timp ce proiectul de lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 priveşte ridicarea la rang de lege a acestor prevederi. 67. Legea criticată reia, printr-o normă de trimitere, reglementările art. 1-12 şi 16 din ordonanţa de urgenţă şi tale quale reglementează aplicabilitatea acestora pentru anul 2020. Cu alte cuvinte, legea analizată cuprinde, sub aspect substanţial, aceeaşi soluţie legislativă care urmează a se aplica pe anul 2020 cu Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 în privinţa concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formării profesionale iniţiale a judecătorilor şi procurorilor, examenului de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiului şi examenului de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari. Astfel, ea prelungeşte în timp soluţia legislativă cuprinsă în Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 cu referire la aspectele antereferite şi derogă de la prevederile corespunzătoare ale Legii nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018. 68. Însăşi jurisprudenţa Curţii Constituţionale a demonstrat faptul că Guvernul are posibilitatea să îşi angajeze răspunderea asupra legii de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă [Decizia nr. 34 din 17 februarie 1998]. Astfel, de principiu, chiar dacă procedura angajării răspunderii Guvernului poate privi proiectul de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, se reţine că în cauza de faţă dacă Guvernul şi-ar fi angajat răspunderea pe proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, aceasta ar fi vizat, în realitate, sub aspectul analizat, situaţia juridică a generaţiei care susţine examenul la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2019, şi nu pe anul 2020. Prin urmare, din punct de vedere tehnic, Guvernul nu putea să îşi angajeze răspunderea pe ordonanţa de urgenţă antereferită dacă dorea păstrarea soluţiei legislative cuprinse în aceasta şi pe un an succesiv, respectiv pentru anul 2020, ci trebuia să iniţieze un nou proiect de lege pe care, astfel cum s-a întâmplat în cazul de faţă, să îşi angajeze răspunderea. 69. Chiar dacă legea analizată este pro parte identică cu un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă, nu înseamnă că Guvernul trebuie să îşi angajeze răspunderea asupra acesteia. Depunerea proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă la camera competentă a Parlamentului este o condiţie de validitate a ordonanţei de urgenţă [Decizia nr. 412 din 20 iunie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 570 din 11 iulie 2019, paragrafele 43, 44 şi 52], astfel că dacă Guvernul ia decizia angajării răspunderii sale pe măsuri similare acestuia nu înseamnă că, în mod automat, recurgerea la această procedură trebuie să vizeze proiectul de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă în considerarea faptului că există deja un proiect de lege în procedură parlamentară, pentru că Guvernul, în mod logic, trebuie să ţină cont de conţinutul ordonanţei de urgenţă care urmează să fie aprobată, având în vedere că proiectul de lege transmis Parlamentului spre aprobare este unul care aprobă pur şi simplu ordonanţa de urgenţă, fără modificări şi completări. Mai mult, aprecierea constituţionalităţii angajării răspunderii Guvernului pe un proiect de lege în mod evident trebuie să ţină cont de faza în care se află procedura parlamentară [incipientă/avansată], de consistenţa dezbaterilor parlamentare asupra acesteia, de soluţiile legislative discutate etc. Or, în cauza de faţă, nu au existat amendamente de modificare a proiectului de lege de aprobare a ordonanţei de urgenţă, ci doar o amânare a discutării acestuia într-o altă sesiune parlamentară în vederea identificării unei soluţii corespunzătoare, astfel încât nu se poate susţine că ar fi existat pe rolul Parlamentului două proiecte de lege identice, unul în dezbatere parlamentară şi altul în raport cu care Guvernul şi-ar fi angajat răspunderea pentru a ocoli dezbaterile ocazionate de discutarea primului proiect în procedură generală. 70. În legătură cu cele de mai sus, se mai ridică şi problema existenţei unui acord convenit, în prezenţa şi la solicitarea reprezentanţilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ai Ministerului Justiţiei, la nivelul Comisiei juridice, de numiri, disciplină, imunităţi şi validări în şedinţa sa din 10 decembrie 2019, în sensul ca proiectul legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă să fie adoptat în sesiunea parlamentară următoare [februarie 2020] într-o formă care să rezolve cu titlu definitiv problemele pentru care a fost prorogată, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, intrarea în vigoare a unor dispoziţii din Legea nr. 303/2004, astfel cum acestea au fost modificate prin Legea nr. 242/2018. Se constată că, chiar în aceste condiţii, având în vedere natura politică a acordului, precum şi faptul că nu s-au făcut paşi concreţi în vederea implementării sale, Guvernul îşi poate angaja răspunderea asupra unui proiect de lege care amână aplicarea dispoziţiilor respective. Desigur, recurgerea la această procedură nu împiedică Parlamentul să rezolve cu titlu definitiv aspectele relevate, pentru că prin respectiva lege de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 va putea modifica/completa/abroga legea adoptată prin angajarea răspunderii Guvernului. Cu alte cuvinte, un acord politic de adoptare a unei anumite soluţii legislative nu împiedică Guvernul să îşi angajeze răspunderea pe un proiect de lege distinct care ar cuprinde aceeaşi sau o altă soluţie legislativă cu cea preconizată în acordul politic, dacă sunt îndeplinite cele patru criterii stabilite în jurisprudenţa Curţii Constituţionale cu referire la art. 114 din Constituţie. 71. Prin urmare, Curtea constată că, de principiu, Guvernul are posibilitatea să îşi angajeze răspunderea asupra unei legi, chiar dacă în cursul procedurii parlamentare se afla un proiect de lege de aprobare a unei ordonanţe de urgenţă cu conţinut similar. În această ipoteză, în continuarea analizei sale, Curtea urmează să se pronunţe asupra condiţiilor concrete în care Guvernul şi-a angajat răspunderea prin analizarea celor patru criterii indicate în jurisprudenţa sa [a se vedea Decizia nr. 1.655 din 28 decembrie 2010]. 72. În jurisprudenţa sa, Curtea a statuat că recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului nu poate fi realizată oricum şi în orice condiţii, deoarece această modalitate de legiferare reprezintă, într-o ordine firească a mecanismelor statului de drept, o excepţie. Decizia Guvernului de a-şi angaja răspunderea nu poate fi animată exclusiv de elemente de oportunitate, ci de urgenţa reglementării domeniului vizat. Or, urgenţa reglementării se află în legătură directă cu evitarea/prevenirea unei situaţii iminente sau cel puţin actuale de pericol, fiind indisolubil legată de existenţa unei situaţii de fapt ce nu poate fi depăşită prin apelarea la procedurile legislative obişnuite. Este adevărat că procedura angajării răspunderii Guvernului nu necesită existenţa unei situaţii extraordinare pe care să o rezolve, pentru că în acest caz se utilizează un alt instrument legislativ, şi anume ordonanţa de urgenţă, însă ea trebuie să se subsumeze unei situaţii care, fără a fi extraordinară, implică o rezolvare ce nu poate fi amânată. O asemenea abordare se impune pentru că angajarea răspunderii Guvernului presupune ocolirea dezbaterii parlamentare, cu alte cuvinte, limitarea rolului acestuia de unică autoritate legiuitoare a ţării. De altfel, legiuitorul constituant, reglementând procedura prevăzută de art. 114 din Constituţie, a acceptat o asemenea limitare, fără, însă, a o echivala cu o procedură de legiferare obişnuită. Prin urmare, o asemenea procedură poate fi folosită în mod temperat şi moderat şi doar în condiţiile unei nevoi stringente de reglementare, fără ca aceasta să presupună şi o situaţie extraordinară. 73. Astfel, în ceea ce priveşte criteriul urgenţei, se constată că măsurile promovate prin procedura angajării răspunderii Guvernului sunt motivate în expunerea de motive a legii prin faptul că împrejurările care au justificat adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 subzistă în continuare. În acest sens, se menţionează următoarele împrejurări justificative: „Verificarea condiţiei de bună reputaţie şi a aptitudinii psihologice a candidaţilor la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii se va face anterior susţinerii probelor de concurs, situaţie care reclamă asigurarea resurselor umane specializate care să realizeze aceste verificări prealabile pentru un număr de câteva mii de candidaţi la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii; aplicarea noilor dispoziţii legale introduse prin Legea nr. 242/2018 este de natură să genereze provocări majore sub aspectul organizării în bune condiţii a examenului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii pentru anul 2020; mărirea duratei formării iniţiale, de la 2 la 4 ani, va afecta în mod substanţial asigurarea resurselor umane (judecători şi procurori) la nivelul instanţelor şi parchetelor, în condiţiile în care timp de 2 ani nu vor mai exista absolvenţi ai Institutului Naţional al Magistraturii din rândul cărora să poată fi numiţi judecători/procurori stagiari; măsurile privind formarea auditorilor de justiţie pe o perioadă de 4 ani, în loc de 2 ani cât este în prezent, presupun în mod necesar şi asigurarea resurselor bugetare corespunzătoare, inclusiv a infrastructurii necesare (sediu, săli de cursuri, decontare materiale de studiu, spaţii de cazare etc.); măsurile au fost introduse în legislaţie prin Legea nr. 242/2018 fără a se efectua un studiu de impact, care să reflecte efectele noii construcţii, inclusiv din perspectiva necesarului de formatori, pregătirii, selecţiei şi recrutării formatorilor şi a alcătuirii programei de formare; prezentul proiect de lege are un caracter de sine stătător, vizând măsuri temporare aplicabile în anul 2020 pentru admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii, precum şi alte aspecte indisolubil legate de admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii; întrucât aplicarea în practică a dispoziţiilor referitoare la organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2019 - inclusiv în ceea ce priveşte adoptarea regulamentelor de aplicare a legii - a arătat că pot exista întârzieri care să afecteze derularea procedurilor, motiv pentru care concursul de admitere pentru anul 2019 se desfăşoară în perioada 17.09.2019-20.02.2020, prin depăşirea perioadei normale de desfăşurare a acestui concurs, este necesară o intervenţie legislativă urgentă care să permită organizarea şi derularea în condiţii optime şi fără întârzieri a concursului“. 74. Împrejurările invocate pentru promovarea acestui act normativ, astfel cum în mod expres se arată în expunerea de motive, sunt similare celor care au stat la baza adoptării Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019. Cu alte cuvinte, la peste 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 242/2018 [18 octombrie 2018], prevederile acesteia nu pot fi aplicate din cauza unor probleme administrative continue, nerezolvate încă. Astfel, Guvernul a preferat să îşi angajeze răspunderea asupra unui proiect de lege în condiţiile în care aplicarea prevederilor vizate ale Legii nr. 242/2018 nu era iminentă, existând un interval temporal de peste 6 luni între data angajării răspunderii şi data de la care primele măsuri organizatorice cuprinse în legea antereferită referitoare la admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii ar fi urmat să se aplice în mod efectiv. 75. În dezvoltarea argumentelor care au motivat urgenţa măsurii, în punctul de vedere al Guvernului se invocă faptul că publicitatea concursului trebuia realizată cu cel puţin 6 luni înainte de data stabilită pentru desfăşurarea acestuia [art. 15 alin. (1) din Legea nr. 303/2004] şi că, astfel, acest aspect se constituie într-unul ce ar justifica urgenţa adoptării legii. În realitate, acest argument este unul pro causa, întrucât nimic nu împiedica luarea măsurilor administrative corespunzătoare desfăşurării concursului înaintea celor 6 luni, mai ales că, la data angajării răspunderii Guvernului, Legea nr. 242/2018 intrase în vigoare de 14 luni. Mai mult, dacă acest termen de 6 luni era cel care ar fi determinat urgenţa măsurii de prorogare a aplicării prevederilor corespunzătoare din Legea nr. 242/2018, se constată că exista chiar posibilitatea scurtării sale printr-o modificare legislativă punctuală, pentru ca operaţiunile administrative aferente organizării concursului de admitere să se poată efectua în bune condiţii. De altfel, cele două dispoziţii normative de natură tehnică invocate în susţinerea caracterului necesar şi urgent al măsurii, şi anume termenul în care trebuia realizată publicitatea concursului şi faptul că verificarea condiţiei de bună reputaţie şi a aptitudinii psihologice a candidaţilor la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii se va face anterior susţinerii probelor de concurs, puteau fi modificate chiar prin legea de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2018, a cărei adoptare a făcut chiar inutile două dintre cele trei prevederi iniţiale ale proiectului de lege asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea şi care, astfel, nu se mai regăsesc în legea supusă controlului de constituţionalitate. Toate aceste aspecte denotă că legea criticată a fost adoptată în considerarea unor aspecte de oportunitate şi că în mod artificial a fost invocată urgenţa măsurii. 76. Guvernul a mai arătat că adoptarea legii a fost animată de faptul că în organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii pot exista întârzieri majore care să afecteze derularea procedurilor. Invocarea unor asemenea aspecte de fapt este inacceptabilă din perspectiva raporturilor constituţionale dintre autoritatea executivă/judecătorească, pe de o parte, şi autoritatea legislativă, pe de altă parte. Legiuitorul nu poate fi pus în situaţia de a adopta în cursul anului 2019 o lege cu aplicare pentru anul 2020 motivat de conduita unei autorităţi publice, şi anume Consiliul Superior al Magistraturii, care nu a adoptat hotărârea de organizare a concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2019 în aceeaşi scadenţare temporală precum în anii precedenţi, situaţie datorată neasigurării de către membrii Consiliului Superior al Magistraturii a cvorumului de prezenţă necesar desfăşurării şedinţelor plenului acestuia. Mai mult, legea criticată, în realitate, nu conţine nicio măsură de natură să evite un comportament neloial din partea membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, precum cel care a avut loc în cursul anului 2019. Rezultă că acest argument al Guvernului transgresează în sfera motivelor de oportunitate a legii şi nu demonstrează urgenţa adoptării acesteia. 77. În continuarea celor antereferite, Curtea mai reţine că neadoptarea legislaţiei secundare pentru punerea în aplicare a Legii nr. 242/2018, respectiv a regulamentului de concurs, aspect reliefat, de asemenea, în punctul de vedere al Guvernului, nu determină obligaţia legiuitorului primar de a proroga aplicarea acestei legi. Legea nu se subordonează unui act de reglementare secundară, respectiv unui regulament al Consiliului Superior al Magistraturii, din contră, actul administrativ este cel care organizează executarea sau execută legea, după caz. 78. Curtea reţine că măsurile dispuse referitoare la formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari sunt aspecte care privesc generaţia care va susţine examenul de admitere în anul 2020 la Institutul Naţional al Magistraturii, astfel că aplicarea acestora se va realiza ulterior anului 2020. Aceste măsuri nu îi privesc pe auditorii de justiţie sau procurorii şi judecătorii stagiari, care au susţinut examenul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii anterior anului 2020, pentru a se putea susţine că ar fi existat vreo urgenţă de reglementare cu privire la aceştia. În consecinţă, cei care au susţinut admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii anterior anului 2020 se vor supune reglementărilor în vigoare la acea dată, inclusiv în privinţa promovării examenului de capacitate. De aceea, reglementările adoptate vizează numai generaţia care susţine admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2020, generaţie care, sub aspectul unui orizont temporal aproximativ, va absolvi în anul 2022 (sau chiar 2023) şi va susţine examenul de capacitate în anul 2023 (sau chiar 2024). 79. Prin urmare, Curtea constată că nu există o urgenţă nici în promovarea unei măsuri de aplicare în continuare şi pe anul 2020 a prevederilor art. 1-12 şi 16 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi nici în prorogarea aplicării Legii nr. 242/2018. În timpul rămas până la admiterea la Institutul Naţional al Magistraturii în anul 2020, Guvernul se putea preocupa de organizarea executării Legii nr. 242/2018, şi nu de amânarea aplicării acesteia. 80. De asemenea, în analiza sa, Curtea reţine şi Decizia nr. 188 din 2 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, prin care a statuat cu privire la adoptarea unei ordonanţe de urgenţă că „reglementarea urgentă a situaţiei rezultate în condiţiile de criză economică nu putea fi făcută în mod rapid şi rezonabil nici prin angajarea răspunderii Guvernului în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului asupra unui proiect de lege şi nici prin adoptarea unui proiect de lege cu procedura de urgenţă“, ceea ce denotă faptul că intensitatea urgenţei - în vederea folosirii procedurii angajării răspunderii Guvernului - vizează o abatere de la obişnuit, fără ca situaţia generatoare a acesteia să poate fi calificată, în mod automat, ca fiind una extraordinară [a se vedea şi paragraful 64 al prezentei decizii]. 81. Or, raportat la coordonatele cauzei de faţă, Curtea constată că dispoziţiile Legii nr. 242/2018 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari nu au putut fi puse în aplicare conform prevederilor acesteia, ci, apreciindu-se de către Guvern că exista o situaţie extraordinară, aplicarea lor a fost prorogată printr-o ordonanţă de urgenţă, şi anume Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019, intrată în vigoare la 20 februarie 2019. Legea analizată prelungeşte aplicarea ordonanţei de urgenţă antereferite, semn că spectrul aplicării Legii nr. 242/2018 nu este atât de actual/iminent, astfel că la nivelul lunii decembrie 2019, deşi dificultăţile de punere în aplicare a acesteia subzistă, ele nu mai întrunesc elementele constitutive ale situaţiei extraordinare şi, astfel, poate fi folosit un instrument legislativ diferit care nu denotă aceeaşi abatere de la normal. Însă, în cauză, la data angajării răspunderii Guvernului, urgenţa nu este dată de necesitatea prelungirii în timp a unui act normativ el însuşi cu aplicare limitată în timp (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019), ci de necesitatea aplicării Legii nr. 242/2018, respectiv de surmontare a dificultăţilor administrative întâmpinate. Curtea observă că, de regulă, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a aprobat organizarea concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii în cursul lunilor iunie/iulie sau septembrie ale anilor în curs (a se vedea Hotărârea nr. 768/28 iunie 2016, pentru concursul ce se desfăşura în perioada 5 iulie-27 octombrie 2016, Hotărârea nr. 748/4 iulie 2017, pentru concursul care s-a desfăşurat în perioada 4 iulie-26 octombrie 2017, Hotărârea nr. 746/4 iulie 2018, pentru concursul care s-a desfăşurat în perioada 10 iulie-30 octombrie 2018, sau Hotărârea nr. 118/17 septembrie 2019, pentru concursul care s-a desfăşurat în perioada 17 septembrie 2019-28 februarie 2020). Prin urmare, din decembrie 2019, momentul angajării răspunderii Guvernului, şi până la adoptarea hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii de aprobare a organizării concursului de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii [iunie/iulie/septembrie] există un interval de timp de circa 6-9 luni. Mai mult, concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii pentru anul 2019 se află încă în desfăşurare, astfel că prelungirea, prin legea criticată, a unei soluţii temporare aplicabile anului 2019 şi pentru anul 2020 s-a realizat mult prea devreme, ceea ce denotă că nu s-a luat în considerare, în mod real, aplicarea Legii nr. 242/2018 cu privire la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari. 82. Totodată, nu se poate susţine că legea criticată a fost adoptată din timp pentru a se asigura posibilitatea autorităţilor publice să întreprindă măsurile necesare punerii sale în aplicare, pentru că această lege nu aduce elemente novatoare faţă de situaţia existentă în anul 2019, ci menţine statut quo-ul acesteia, astfel că nu generează provocări majore în vederea implementării sale. 83. În fine, aspectele bugetare invocate, precum şi lipsa infrastructurii necesare punerii în aplicare a Legii nr. 303/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 242/2018, reprezintă mai degrabă aspecte de oportunitate, întrucât cheltuielile generate de aplicarea Legii nr. 242/2018 vizau un nou an bugetar, şi nu anul în curs, erau previzibile, având în vedere că Legea nr. 242/2018 a intrat în vigoare la 18 octombrie 2018; mai mult, chiar dacă aceste sume nu ar fi cuprinse în proiectul de buget, potrivit legii, în cursul anului bugetar, în speţă, anul bugetar 2020, pot fi operate rectificări bugetare corespunzătoare. 84. În aceste condiţii, Curtea constată că recurgerea la procedura angajării răspunderii Guvernului pentru o situaţie ce vizează un orizont temporal atât de îndepărtat relevă lipsa urgenţei măsurii adoptate. 85. Curtea observă că, în forma iniţială a proiectului de lege pe care Guvernul l-a depus la Parlament în vederea angajării răspunderii la data de 11 decembrie 2019, două dintre cele trei măsuri cuprinse în proiectul de lege reclamau un grad mare de urgenţă, având în vedere că acestea vizau prorogarea unor măsuri care urmau a se aplica de la 1 ianuarie 2020 [compunerea completurilor de apel într-un format de 3 judecători şi pensiile de serviciu condiţionate de un stagiu de 20 de ani vechime]. În schimb, cea de-a treia măsură, şi anume cea criticată, vizează continuarea aplicării unor măsuri cu caracter temporar dispuse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi, implicit, prorogarea aplicării unor măsuri-cadru reglementate prin Legea nr. 242/2018, în condiţiile în care, până la aplicarea acestora din urmă, autoritatea executivă şi cea judecătorească dispuneau de suficient timp pentru a dispune măsurile ce se impun în vederea aplicării Legii nr. 242/2018. Or, din moment ce nu au fost realizaţi paşi efectivi în sensul punerii în aplicare a Legii nr. 242/2018 şi s-a apelat direct la această măsură înseamnă că urgenţa a fost doar proclamată, fără ca aceasta să existe în mod concret. 86. Se mai reţine că, în punctul său de vedere, Guvernul apreciază că structura politică a Parlamentului nu permitea adoptarea proiectului de lege în procedura uzuală sau de urgenţă. O asemenea susţinere nu poate fi luată în considerare, întrucât ea a fost utilizată în jurisprudenţa Curţii Constituţionale atunci când Guvernul şi-a angajat răspunderea pe legi având un conţinut normativ complex/reformator/codificator, şi nu în situaţia simplelor prorogări de aplicare a unor dispoziţii de lege, legea având, de altfel, un singur articol. 87. Din cele de mai sus rezultă că decizia Guvernului de aşi angaja răspunderea nu reflectă o urgenţă de a reglementa întrun domeniu dat, nu reprezintă o măsură luată in extremis, ci mai degrabă asumarea unei opţiuni cu caracter de oportunitate, de prelungire în timp a unor măsuri temporare dispuse prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 7/2019 şi de înlăturare de la aplicare a prevederilor Legii nr. 242/2018. Totodată, rezultă că nu se impunea adoptarea unei asemenea măsuri cu maximă celeritate, eventual putând fi adoptată numai în condiţiile în care „provocările majore“ generate de Legea nr. 242/2018 nu puteau fi depăşite. 88. Cu privire la importanţa domeniului reglementat, se constată că, de principiu, domeniul justiţiei este unul în care Guvernul îşi poate angaja răspunderea [a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 375 din 6 iulie 2005]. 89. Totodată, cu privire la criteriul aplicării imediate a legii în cauză, Curtea reţine că aceasta, deşi intră în vigoare în condiţiile art. 78 din Constituţie [la 3 zile de la publicare], nu se aplică imediat, ci, astfel cum s-a arătat, după un interval temporal de aproximativ 6-9 luni. 90. Având în vedere cele expuse, Curtea constată că legea criticată încalcă art. 114 din Constituţie şi, în mod implicit, art. 61 alin. (1) din Constituţie, prin limitarea excesivă a rolului Parlamentului. Rezultă, astfel, şi o încălcare a principiului constituţional al echilibrului puterilor [art. 1 alin. (4) din Constituţie] din moment ce una dintre puterile statului, cea executivă, şi-a arogat un rol preeminent în activitatea de legiferare, folosind excesiv o procedură de legiferare, care, prin natura sa, este una de excepţie. 91. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. a) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 11 alin. (1) lit. A.a), al art. 15 alin. (1) şi al art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi constată că Legea privind unele măsuri aplicabile în anul 2020 referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi prim-ministrului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 29 ianuarie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Benke Károly -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
