Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Marian Enache │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ciochină │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Dimitrie-Bogdan │- judecător │
│Licu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Laura-Iuliana │- judecător │
│Scântei │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristina Teodora │- │
│Pop │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Nicoleta-Ecaterina Eucarie. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 5 din Codul penal din 1968, excepţie ridicată de Ionuţ Marius Marinescu în Dosarul nr. 47.691/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 477D/2019. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei, prin domnul avocat Dan Lupaşcu din cadrul Baroului Bucureşti. Se constată lipsa celorlalte părţi. Procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Dan Lupaşcu, care pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, se arată că vechiul Cod de procedură penală avea o altă concepţie asupra probelor, stabilind, la art. 214 alin. 5, că procesele-verbale întocmite de organele de constatare sunt mijloace de probă, dar că potrivit Codului de procedură penală în vigoare acestea sunt doar acte de sesizare. Însă, în practica organelor judiciare, prin coroborare cu dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, care fac vorbire despre actele de procedură îndeplinite sub imperiul vechiului Cod de procedură penală, se apreciază că sunt în continuare în vigoare prevederile art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968. Se arată că în cauza în care a fost invocată prezenta excepţie de neconstituţionalitate este vorba despre un raport de constatare întocmit de Curtea de Conturi şi că soluţionarea cauzei este în etapa judecăţii în fond. 4. Se apreciază că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate şi că excepţia este întemeiată. În acest ultim sens, se arată că dispoziţiile legale criticate permiteau organelor de constatare să efectueze mai multe activităţi care erau de competenţa organelor de urmărire penală. Se susţine că, în prezent, abilitarea altor organe ale statului de a identifica, de a administra şi de a evalua probe încalcă atât principiul legalităţii, printr-o reglementare incertă şi imprevizibilă, cât şi principiul înfăptuirii justiţiei. În acest context, sunt invocate considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018 referitoare la competenţa organului de constatare, competenţă care nu poate fi extinsă decât cu încălcarea scopului avut în vedere de către legiuitor. 5. Se mai susţine că aceeaşi soluţie legislativă, ce permite clarificarea unor aspecte legale de către organele extrajudiciare, care pot deveni şi părţi în procesul penal, cum este cazul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, aduce o atingere gravă dreptului la un proces echitabil, în componenta acestuia referitoare la egalitatea armelor. 6. În plus, garanţiile procesuale ale expertizelor legale şi ale constatărilor tehnico-ştiinţifice lipsesc în cazul proceselor-verbale întocmite potrivit textelor criticate. 7. În fine, se susţine că soluţia legislativă criticată lipseşte persoana acuzată de posibilitatea de a interoga martorii acuzării, în accepţiunea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, martori care includ şi specialiştii care au lămurit aspecte specifice ale cauzei, aspect ce contravine art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dreptului la apărare. 8. Preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 ca inadmisibilă, întrucât nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost invocată prezenta excepţie. Se susţine că, de altfel, Curtea Constituţională nu poate compara în analiza de constituţionalitate dispoziţii legale din acte normative diferite. 9. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968, se solicită respingerea acesteia ca neîntemeiată. Se susţine, în acest sens, că soluţia legislativă criticată nu contravine prevederilor constituţionale şi convenţionale invocate de autorul excepţiei, câtă vreme procesele-verbale întocmite de organele de constatare conform texului criticat pot fi combătute prin orice mijloace de probă, inclusiv prin procese-verbale ale autorităţilor cu atribuţii de control. Se arată că procesele-verbale au valoarea unor acte de sesizare a organelor de urmărire penală, dar că acestea devin mijloace de probă în temeiul art. 198 din Codul de procedură penală în vigoare. 10. Se mai susţine că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere unicităţii justiţiei şi imparţialităţii judecătorilor, întrucât instanţa este cea care apreciază asupra concludenţei şi utilităţii actelor şi documentelor procedurale aduse în dosarul cauzei, analizând tot materialul probator în ansamblul său, în mod nemijlocit şi contradictoriu. 11. Nu în ultimul rând, judecata se desfăşoară de către o instanţă independentă şi imparţială, ce poate să analizeze orice act care este emis de organele statului abilitate potrivit dispoziţiilor legale în vigoare şi regulamentelor de funcţionare ale instanţelor judecătoreşti. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 12. Prin Încheierea din 4 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 47.691/3/2015, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 5 din Codul penal din 1968, excepţie ridicată de Ionuţ Marius Marinescu într-o cauză având ca obiect stabilirea vinovăţiei autorului excepţiei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu sub forma participaţiei improprii şi a unor infracţiuni de spălare a banilor. 13. În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arată că, prin Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, concepţia legiuitorului asupra sistemului probaţiunii s-a modificat fundamental, art. 97 alin. (2) lit. a)-e) din codul anterior menţionat enumerând exemplificativ mijloacele de probă, pentru ca la alin. (2) lit. f) al aceluiaşi art. 97 să se prevadă că proba poate fi obţinută în procesul penal prin „orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege“, fiind astfel implementat principiul libertăţii mijloacelor de probă. 14. Cu toate acestea, arată autorul excepţiei, în legătură cu actele întocmite de către organele de constatare, legiuitorul a precizat, la art. 61 alin. (5) din Codul de procedură penală, doar că procesele-verbale încheiate de către aceste organe constituie acte de sesizare a organelor de urmărire penală, iar, la art. 198 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală, că acestea „nu au valoarea unor constatări de specialitate în procesul penal“. 15. Se susţine că, în ciuda opţiunii legiuitorului de a înlătura din categoria mijloacelor de probă procesele-verbale întocmite de către organele cu atribuţii de constatare, proceselor-verbale întocmite sub imperiul legii procesual penale vechi continuă să li se atribuie, în practica judiciară, aceeaşi calitate de mijloace de probă, fiind invocată, în acest sens, norma tranzitorie prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, conform căreia actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege. 16. Aşa fiind, se susţine că, prin simpla posibilitate recunoscută normativ ca organe ale statului, altele decât cele cu atribuţii judiciare, să identifice probe, să le administreze ori să le evalueze, este încălcat sever principiul unei justiţii înfăptuite în numele unei legi certe şi previzibile, egale şi imparţiale pentru toţi cetăţenii. Se face trimitere, în acest sens, la paragraful 467 din considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 633 din 12 octombrie 2018, despre care se afirmă că sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 17. Totodată, se susţine că aceeaşi îngăduinţă a legii, care permite clarificarea unor aspecte de specialitate ale unor cauze penale de către organe extrajudiciare, care, nu de puţine ori, devin ulterior participanţi în procesul penal (spre exemplu, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală), reprezintă o gravă atingere adusă dreptului la un proces echitabil, în componenta sa privitoare la egalitatea armelor. Se menţionează că, în materia probatoriului de specialitate, tocmai pentru garantarea egalităţii armelor în cadrul procesului penal, cu titlu de principiu, atunci când sunt necesare constatări, clarificări sau evaluarea unor fapte şi împrejurări de fapt, care necesită cunoştinţe de specialitate extrajuridică, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată pot dispune efectuarea unor expertize (regula), iar organelor de urmărire penală le este recunoscută facultatea de a dispune întocmirea unor constatări (excepţia), în condiţiile prevăzute de lege [respectiv la art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală]. Se arată, de asemenea, că, în privinţa mijloacelor de probă ştiinţifice, respectiv în cazul raportului de constatare şi al raportului de expertiză, Codul de procedură penală reglementează, în mod clar, procedura de administrare a mijloacelor de probă şi obiectul acestora, fiind, totodată, prevăzute expres dreptul părţilor procesului penal de a participa, în condiţii de contradictorialitate, la întocmirea raportului de expertiză, precum şi modalităţile legale de remediere a eventualelor neajunsuri sau neregularităţi în cazul raportului de constatare şi al raportului de expertiză; în plus, dispoziţiile Codului de procedură penală atribuie expertizei judiciare un caracter cvasicontradictoriu, subiecţilor procesuali principali fiindu-le recunoscut dreptul de a formula observaţii faţă de obiectivele expertizei, de a participa prin intermediul unui expert-parte sau de a oferi lămuriri expertului, iar acest mijloc de probă este întocmit de către un expert independent şi neutru. 18. Se susţine că toate aceste mecanisme sunt inerente dreptului la un proces echitabil, care trebuie să se desfăşoare cu respectarea principiului egalităţii armelor, potrivit căruia, în special, persoanelor acuzate le este garantată posibilitatea de a le fi soluţionată cauza potrivit unei proceduri nemijlocite şi contradictorii. Se arată că, pe cale de excepţie, în cazul rapoartelor de constatare, dispoziţiile Codului de procedură penală prevăd o limitare a cvasi contradictorialităţii specifice raportului de expertiză, părţile neavând posibilitatea de a participa la întocmirea acestui mijloc de probă, personal sau prin expert-parte, de a da lămuriri specialiştilor ori de a formula observaţii faţă de obiectivele constatării, dar că acest mijloc de probă este întocmit de către un specialist care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală. Se arată că această îngrădire a drepturilor procesuale este justificată de urgenţa lămuririlor solicitate de către organele de urmărire penală sau de pericolul dispariţiei unor mijloace de probă ori de schimbare a unor situaţii de fapt; însă legea procesuală prevede, în mod expres, posibilitatea contestării acestui mijloc de probă şi, ca remediu aferent, posibilitatea efectuării unei expertize. 19. Se observă că, spre deosebire de actuala reglementare, reglementarea procesului-verbal prin dispoziţiile art. 214 din Codul de procedură penală din 1968 nu asigură garanţii precum cele anterior menţionate sau mecanisme-remediu, aspecte ce contravin principiilor şi regulilor de bază ale procesului penal izvorâte din prevederile Legii fundamentale şi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 20. Pentru aceste motive, se susţine că nu este admisă, în desfăşurarea procesului penal, nicio excepţie de la regulile fundamentale ce rezultă din principiile prevăzute în cuprinsul titlului I al Părţii generale a Codului de procedură penală, orice încălcare a acestor norme contravenind nu doar intereselor participanţilor la procesul penal, ci şi ordinii publice, în această manieră de reglementare a procesului penal prioritară fiind garantarea drepturilor părţilor şi ale participanţilor la procesul penal. 21. Sunt invocate dispoziţiile art. 6 din convenţie, ale art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 8 din Codul de procedură penală şi se face trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv la Hotărârile din 6 mai 1985, 30 octombrie 1991, 22 februarie 1996, 16 noiembrie 2006 şi 5 iulie 2007, pronunţate în cauzele Bönisch împotriva Austriei, paragrafele 22-23, Borgers împotriva Belgiei, paragraful 24, Bulut împotriva Austriei, paragraful 47, Klimentyev împotriva Rusiei, paragraful 95, şi Sara Lind Eggertsdóttir împotriva Islandei, paragrafele 51-54. 22. Se arată, totodată, că simpla recunoaştere a dreptului unor funcţionari publici cu atribuţii de control de a administra unilateral probe esenţiale ale cauzei penale, chiar anterior demarării procesului penal, încalcă dreptul la apărare al inculpaţilor de o manieră ireconciliabilă cu exigenţele dreptului la un proces echitabil, creându-se o inegalitate de tratament între părţile procesului penal, acestora din urmă nefiindu-le oferită posibilitatea efectivă, ci doar formală, de a-şi susţine cauza în condiţii şi cu instrumente similare, ceea ce generează, practic, un risc de abuz de putere şi inegalitate procesuală. Se arată că astfel de încălcări sunt sancţionate constant de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Se susţine că întrucât a priori persoana acuzată de comiterea unei infracţiuni, ca subiect procesual pasiv al acţiunii publice şi al celei private, este dezavantajată ca poziţie procesuală şi mijloace avute la dispoziţie în raport cu organele statului implicate în procedura penală, legea trebuie să o compenseze pe aceasta cu o serie de avantaje procesuale, respectiv favoruri acordate apărării (favor defensionis), pentru a o ridica la acelaşi nivel cu acuzarea, cerinţă care nu este asigurată prin valorificarea ca mijloace de probă a proceselor-verbale întocmite potrivit art. 214 din Codul de procedură penală din 1968. 23. Cu toate acestea, se arată că procesele-verbale întocmite conform art. 214 din Codul de procedură penală din 1968 continuă să îşi producă efectele consacrate prin această normă, această categorie de „înscrisuri“ continuând să reprezinte, în practica judiciară, un suport esenţial al formulării de învinuiri şi al clarificării aspectelor de specialitate extrajuridică ale cauzei penale, ca urmare a incidenţei prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013. 24. În acest context, se precizează că procesele-verbale întocmite potrivit art. 214 din Codul de procedură penală din 1968 nu sunt acte de procedură, întrucât actele de procedură sunt definite drept „mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire sarcinile ce decurg din actele şi măsurile procesuale“, în timp ce procesele-verbale sunt mijloace de probă caracterizate ca fiind „instrumente scriptice în care sunt consemnate datele şi elementele de fapt constatate de organul care le-a întocmit“; în consecinţă, procesele-verbale nu au valoare de acte de procedură decât în măsura în care sunt întocmite de către organele judiciare penale. Or, procesele-verbale constituie doar mijloace de probă scripturale, întrucât competenţa de a efectua acte de procedură revine exclusiv organelor judiciare penale şi subiecţilor procesuali, printre care nu se numără organele cu atribuţii de constatare. 25. Se susţine că, având în vedere limitele funcţiei probatorii a proceselor-verbale, este de netăgăduit că procesele-verbale întocmite de către organele de constatare, în temeiul art. 214 din Codul de procedură penală din 1968, nu îşi păstrează valabilitatea, conform normei tranzitorii prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, spre deosebire de actele de procedură întocmite de către organele judiciare potrivit dispoziţiilor din Codul de procedură penală din 1968, primele neavând în procesul penal o valoare mai mare decât orice alte procese-verbale întocmite conform noii legislaţii procesual penale, fiind, aşadar, doar acte de sesizare a organelor de urmărire penală. 26. Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la fondul excepţiei de neconstituţionalitate. 27. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 28. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 29. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 30. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, conform încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 214 alin. 5 din Codul penal din 1968. Din analiza excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine, însă, că autorul critică în realitate dispoziţiile art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, care au următorul conţinut: - Art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968: „Procesele-verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.“; – Art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013: „Actele de procedură îndeplinite înainte de intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.“ 31. Se susţine că textele criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) cu privire la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare şi ale art. 124 alin. (1) şi (2) referitoare la înfăptuirea justiţiei, precum şi dispoziţiilor art. 6 paragrafele 1 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil. 32. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că noţiunea de „act de procedură“ nu este definită prin normele procesual penale în vigoare, dar că, potrivit literaturii juridice de specialitate, sintagma „acte de procedură“ are semnificaţia de „modalităţi sau forme prin intermediul cărora se înfăptuiesc toate activităţile din cursul unui proces penal“, utilizate pentru începerea, desfăşurarea şi finalizarea procesului penal, acestea constituind aplicarea activă a procedurii penale. Altfel spus, activităţile procesuale ale organelor judiciare sunt realizate, în fiecare etapă a procesului penal, printr-o succesiune de acte, îndeplinite în termenele şi în formele prevăzute de lege, denumite generic acte de procedură. Aşadar actele de procedură sunt apanajul exclusiv al organelor judiciare, nefăcând parte din această categorie actele care pot fi folosite în procesul penal, conform legii procesual penale, dar care sunt emise de către alte organe decât cele judiciare. Actele de procedură se clasifică, potrivit distincţiilor prevăzute în cuprinsul Codului de procedură penală, în acte procesuale şi acte procedurale. Actele procesuale sunt actele juridice prin care organele judiciare şi părţile procesului penal îşi pot exercita drepturile şi îşi pot îndeplini obligaţiile procesuale, în vederea realizării scopului procesului penal; acestea, ca şi măsurile procesuale, au în conţinutul lor dispoziţii procesuale. Actele procedurale sunt acte juridice prin care se aduc la îndeplinire actele şi măsurile procesuale. 33. Spre deosebire de acestea, procesele-verbale încheiate de către organele de constatare - care aveau valoarea de mijloc de probă, conform art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 - constituie înscrisuri constatatoare a unor situaţii de fapt. Cu privire la acestea, prin Decizia nr. 383 din 27 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 535 din 17 iulie 2015, paragraful 20, Curtea a reţinut că legea procesual penală delimitează conceptual noţiunile de probă, mijloc de probă şi procedeu probatoriu şi că, deşi în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte. Astfel, Curtea a subliniat că probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijloacele de probă sunt modalităţi legale folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. A fost subliniată, de asemenea, diferenţa dintre mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Aşadar, procesele-verbale încheiate de către organele de constatare reprezintă documente constatatoare ale situaţiilor de fapt, motiv pentru care nu pot fi încadrate în sfera actelor de procedură. 34. Prin urmare, folosirea ca mijloace de probă a proceselor-verbale încheiate de organele de constatare potrivit prevederilor din Codul de procedură penală din 1968 în procesele penale care se soluţionează potrivit Codului de procedură penală în vigoare, în temeiul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013, reprezintă o problemă de interpretare şi de aplicare a normei tranzitorii anterior menţionate, aspect ce constituie atribuţia instanţelor judecătoreşti, excedând competenţei Curţii Constituţionale. În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată“. 35. Pentru aceste motive, Curtea reţine că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale este inadmisibilă. 36. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 214 alin. 5 din Codul de procedură penală din 1968 coroborate cu cele ale art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Ionuţ Marius Marinescu în Dosarul nr. 47.691/3/2015 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 9 mai 2023. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Cristina Teodora Pop -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
