Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 6.138/109/2017 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - Judecătorul de drepturi şi libertăţi. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.630D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Apreciază că reglementarea şi condiţiile exercitării căilor de atac reprezintă apanajul exclusiv al legiuitorului. Totodată, caracterul suspensiv de executare al unei hotărâri reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii. Învederează că dispoziţiile art. 550 din Codul de procedură penală prevăd că hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive, iar hotărârile nedefinitive sunt executorii atunci când legea dispune aceasta. Prin urmare, art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală materializează dispoziţia art. 550 alin. (1) din acelaşi act normativ, eventualul caracter suspensiv al încheierii în ipoteza evocată de autoarea excepţiei nefiind de natură a încălca prevederile constituţionale invocate. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 68/C/CC/DL din 14 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 6.138/109/2017, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - Judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu. Excepţia a fost ridicată cu ocazia soluţionării contestaţiei formulate împotriva încheierii prin care s-a dispus înlocuirea măsurii arestului preventiv dispusă faţă de inculpat cu măsura arestului la domiciliu pe o perioadă de 30 de zile. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, judecătorul de drepturi şi libertăţi consideră că din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală rezultă că o contestaţie formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus înlocuirea arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu/controlului judiciar este suspensivă de executare. Se constată că aplicarea textului de lege în această modalitate conduce la încălcarea dreptului la libertate individuală, astfel cum acesta este protejat prin Constituţie, Codul de procedură penală şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (4) din Codul de procedură penală, contestaţia formulată de inculpat se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare. În situaţia în care prima instanţă a admis cererea de înlocuire a arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu sau controlului judiciar, iar procurorul nu a formulat contestaţie, dispoziţia de punere în libertate a inculpatului este definitivă, chiar dacă inculpatul a formulat contestaţie fiind nemulţumit de obligaţiile stabilite în sarcina sa în cadrul măsurii arestului la domiciliu/controlului judiciar, întrucât în cadrul propriei contestaţii nu i se poate crea o situaţie mai grea, astfel că instanţa de control judiciar nu poate reveni asupra soluţiei de înlocuire a măsurii arestului preventiv cu arestul la domiciliu/controlul judiciar, urmând să analizeze doar criticile referitoare la conţinutul arestului la domiciliu/controlului judiciar. Într-o atare situaţie, la expirarea termenului în care procurorul putea formula contestaţie, încheierea primei instanţe este executorie. Dacă s-ar accepta interpretarea criticată, s-ar ajunge la situaţia în care, cu toate că prima instanţă a dispus înlocuirea arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu/controlului judiciar, iar instanţa de control judiciar este sesizată doar de către inculpatul nemulţumit de conţinutul arestului la domiciliu/controlului judiciar, inculpatul ar rămâne privat de libertate o perioadă de timp de până la 9 zile. Având în vedere că instanţa de control judiciar nu poate modifica încheierea primei instanţe în ceea ce priveşte dispoziţia de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu/controlului judiciar, rezultă că, în mod definitiv, judecătorul primei instanţe a stabilit că pentru atingerea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) este suficientă măsura arestului la domiciliu/controlului judiciar, astfel că privarea de libertate a inculpatului până la soluţionarea contestaţiei apare ca fiind nejustificată, fiind contrară dispoziţiilor art. 23 alin. (9) din Constituţie şi art. 5 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, această interpretare poate duce la descurajarea inculpatului de a mai formula calea de atac prevăzută de lege, întrucât în situaţia în care formulează contestaţie, cum este şi cauza de faţă, inculpatul trebuie să rămână în stare de arest preventiv până la soluţionarea contestaţiei. 6. Arată că în cauza de faţă măsura arestului preventiv a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu la data de 6 septembrie 2017, iar contestaţia inculpatului a fost soluţionată la data de 14 septembrie 2017, perioadă de timp în care inculpatul s-a aflat în stare de arest preventiv, cu toate că judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa de control judiciar nu putea cenzura soluţia de înlocuire a arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, rezultă că, în temeiul art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, inculpatul Edi Dorian Brăgaru a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura arestului la domiciliu, cerere care a fost admisă prin încheierea judecătorului de drepturi şi libertăţi. Împotriva acestei încheieri a formulat contestaţie numai inculpatul, şi numai sub aspectul conţinutului măsurii preventive a arestului la domiciliu. Astfel, Guvernul arată că în ipoteza reglementată de art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală încheierea de înlocuire a măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară este, deopotrivă, o încheiere de revocare a măsurii preventive iniţiale, dar şi o încheiere de luare a unei noi măsuri preventive. Aşa fiind, faptul că legiuitorul nu enumeră această încheiere între cele a căror executare nu se suspendă ca urmare a formulării contestaţiei nu poate fi interpretat, per a contrario, în sensul că măsura preventivă iniţială ar rămâne în fiinţă. Noua măsură preventivă urmează să fie pusă în executare de îndată, nefiind afectată de formularea contestaţiei de către inculpat. La aceeaşi concluzie conduc şi prevederile art. 204 alin. (5) din Codul de procedură penală. Astfel, în ipoteza înlocuirii măsurii preventive, aceste dispoziţii impun judecătorului să soluţioneze contestaţia procurorului mai înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, or, aceasta înseamnă că în privinţa noii măsuri preventive are efect suspensiv de executare numai contestaţia procurorului, nu şi aceea a inculpatului. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: „Contestaţia formulată împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau prelungirea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a acesteia nu este suspensivă de executare.“ 12. Instanţa judecătorească, autoare a excepţiei de neconstituţionalitate, susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiţie, art. 124 alin. (2) potrivit căruia justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi şi art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prin Încheierea nr. 123 din 6 septembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş - Secţia penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis cererea inculpatului şi a înlocuit măsura arestului preventiv cu măsura arestului la domiciliu. Împotriva acestei încheieri, inculpatul a formulat contestaţie ce vizează atât adresa de domiciliu pentru efectuarea arestului la domiciliu, cât şi persoanele cu care acesta poate lua legătura, respectiv soţia sa. Procurorul nu a formulat contestaţie. 14. Prin Încheierea penală nr. 68/C/CC/DL din 14 septembrie 2017, Curtea de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - Judecătorul de drepturi şi libertăţi a admis contestaţia inculpatului, a înlăturat obligaţia de a nu părăsi imobilul indicat de prima instanţă, impunând inculpatului obligaţia de a nu părăsi imobilul indicat de Curtea de Apel Piteşti, şi i-a permis acestuia să comunice cu soţia sa. Prin aceeaşi încheiere, instanţa judecătorească a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală. 15. În acest context, Curtea observă că dispoziţiile art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează regula generală potrivit căreia hotărârile instanţelor penale devin executorii la data când au rămas definitive. Alineatul (2) al aceluiaşi articol reglementează posibilitatea stabilirii, la nivel legislativ, a situaţiilor ce constituie excepţii de la regula generală, în sensul că legiuitorul poate stabili că anumite hotărâri nedefinitive sunt executorii. 16. Curtea reţine că art. 550 din Codul de procedură penală nu distinge, acesta referindu-se la toate tipurile de hotărâri penale, întrucât orice hotărâre penală poate fi, în principiu, susceptibilă să fie pusă în executare în integralitatea sa ori să conţină dispoziţii ce pot fi puse în executare (sentinţe, decizii, încheieri). 17. Aşa fiind, Curtea reţine că dispoziţiile art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală instituie o excepţie de la regula generală reglementată prin art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, în sensul că, deşi nedefinitive (acestea putând fi atacate cu contestaţie), încheierile prin care, în cursul urmăririi penale, judecătorul de drepturi şi libertăţi dispune luarea unei măsuri preventive, cele prin care admite propunerea de prelungire a unei măsuri preventive ori cele prin care constată încetată de drept o măsură preventivă anterior dispusă sunt executorii de la data pronunţării. 18. Curtea constată că această enumerare a textului determină concluzia potrivit căreia orice altă hotărâre referitoare la măsurile preventive pronunţată în cursul urmăririi penale este supusă regulii generale de la art. 550 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind executorie de la momentul rămânerii definitive. Hotărârile referitoare la măsurile preventive pronunţate în cursul urmăririi penale pot privi revocarea măsurii preventive, înlocuirea măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară, înlocuirea măsurii preventive cu o măsură preventivă mai grea. 19. În ceea ce priveşte hotărârea referitoare la înlocuirea măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară, în cursul urmăririi penale, Curtea observă că, potrivit art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din acelaşi act normativ. 20. Hotărârea referitoare la înlocuirea măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară, în cursul urmăririi penale, poate fi contestată, potrivit art. 204 alin. (1) din Codul de procedură penală. 21. În acest context, Curtea apreciază că nu poate fi reţinută opinia Guvernului în sensul că, „în ipoteza reglementată de art. 242 alin. (2) din Codul de procedură penală, încheierea de înlocuire a măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară este, deopotrivă, o încheiere de revocare a măsurii preventive iniţiale, dar şi o încheiere de luare a unei noi măsuri preventive“. Astfel, revocarea măsurii preventive este reglementată de dispoziţiile art. 242 alin. (1) din Codul de procedură penală, iar înlocuirea măsurii preventive cu o măsură preventivă mai uşoară, de dispoziţiile art. 242 alin. (2) din acelaşi act normativ. Pentru a putea fi dispusă revocarea măsurii preventive trebuie să se constate fie încetarea temeiurilor care au determinat-o, fie apariţia unor împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii. Spre deosebire de revocare, pentru a se putea dispune înlocuirea măsurii preventive cu una mai uşoară, trebuie să se constate, în primul rând, că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea acesteia, ceea ce presupune şi existenţa unor temeiuri ce stau la baza luării unei măsuri preventive. Or, în cazul revocării măsurii preventive, tocmai aceste temeiuri nu mai subzistă, lipsa acestora determinând soluţia de revocare. Totodată, în cazul înlocuirii măsurii preventive cu una mai uşoară nu asistăm la apariţia unor temeiuri noi care ar determina luarea noii măsuri preventive mai uşoare, ci ne aflăm în prezenţa aceloraşi temeiuri, dar noua măsură preventivă este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1) din Codul de procedură penală. 22. Astfel, înlocuirea măsurii preventive cu una mai uşoară nu presupune şi revocarea primei măsuri preventive dispuse, deoarece în acest caz ne-am afla într-o situaţie absurdă în care se revocă o măsură preventivă, deoarece au încetat temeiurile care au determinat-o, dar, ulterior, s-ar constata că aceste temeiuri subzistă, dispunându-se înlocuirea primei măsuri preventive cu una mai uşoară. 23. Curtea reţine că un alt argument este acela că în cazul revocării măsurii preventive privative de libertate trebuie să se dispună punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză. Or, dacă s-ar accepta ipoteza Guvernului, ar însemna, raportat la datele speţei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, că dispunerea revocării ar determina punerea în libertate a suspectului ori a inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză, iar, ulterior, dispunerea măsurii preventive a arestului la domiciliu, avându-se în vedere aceleaşi temeiuri care au stat la baza măsurii preventive a arestului preventiv. Or, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că este neconstituţională soluţia legislativă reglementată de dispoziţiile art. 220 alin. (1) din Codul de procedură penală, care permite luarea măsurii arestului la domiciliu, în condiţiile în care anterior inculpatul a fost arestat preventiv sau la domiciliu în aceeaşi cauză, în lipsa unor temeiuri noi care fac necesară privarea sa de libertate (Decizia nr. 22 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 3 martie 2017). 24. Aşa fiind, din cele anterior precizate, rezultă că încheierea prin care s-a dispus, în cursul urmăririi penale, înlocuirea unei măsuri preventive cu una mai uşoară este executorie de la momentul rămânerii definitive, adică din momentul împlinirii termenului în care poate fi formulată contestaţia sau din momentul pronunţării încheierii prin care s-a soluţionat contestaţia. 25. Curtea reţine că, în ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei, dispoziţiile art. 204 alin. (4) şi alin. (5) din Codul de procedură penală dispun că, în cazul contestaţiei formulate de inculpat, aceasta se soluţionează în termen de 5 zile de la înregistrare, iar contestaţia formulată de procuror împotriva încheierii prin care s-a dispus respingerea propunerii de prelungire a arestării preventive, revocarea unei măsuri preventive sau înlocuirea unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă se soluţionează înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior. 26. Referitor la termenul în care contestaţia împotriva încheierii prin care se înlocuieşte o măsură preventivă cu o alta mai uşoară, în practică s-a apreciat că „atât contestaţia formulată de inculpat, cât şi cea formulată de procuror trebuie soluţionate înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior în cauză, chiar dacă textul de lege ar diferenţia aparent modul de soluţionare a celor două categorii de contestaţii. Prin reglementarea expresă a unui termen de 5 zile de la înregistrare, legiuitorul a intenţionat să protejeze suplimentar inculpatul sub aspectul evitării unor eventuale situaţii de incertitudine cu privire la posibilitatea exercitării depline a drepturilor şi libertăţilor sale; nu există de altfel niciun argument pentru care contestaţia formulată de inculpat să poată fi soluţionată şi după data expirării duratei măsurii preventive anterior dispuse, iar cea formulată de procuror să fie judecată înainte de acest moment. O altă interpretare ar aduce atingere principiului egalităţii armelor în faţa judecătorului cu privire la măsurile preventive ce pot fi dispuse pe parcursul soluţionării cauzei, în dezacord cu jurisprudenţa naţională, dar şi cu jurisprudenţa europeană (cauzele Tarău împotriva României, Hotărârea din 24 februarie 2009; Catal contra Turciei, Hotărârea din 17 aprilie 2012 etc.). Prin urmare, în cazul în care contestaţia inculpatului formulată împotriva unei încheieri prin care s-a înlocuit o măsură preventivă cu alta este soluţionată după expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, aceasta din urmă se constată încetată de drept la împlinirea termenului“ (Minuta întâlnirii preşedinţilor secţiilor penale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi curţilor de apel cu procurorii şefi secţie judiciară de la nivelul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi parchetelor de pe lângă curţile de apel, 21-22 noiembrie 2016, pct. 25). 27. Curtea apreciază că stabilirea acestor elemente nu permite însă să se ajungă la concluzia că termenul de 5 zile prevăzut de legiuitor în cazul soluţionării contestaţiei formulate de către inculpat este un termen de recomandare. Dimpotrivă, acest termen trebuie respectat în cazul în care durata de timp de la data înregistrării contestaţiei formulate de către inculpat şi până la expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior este mai mare de 5 zile. Numai în cazul în care această durată este mai mică de 5 zile sunt aplicabile cele statuate în practică, în sensul că soluţionarea contestaţiei formulate de către inculpat se va soluţiona înainte de expirarea duratei măsurii preventive dispuse anterior, practic într-un termen mai mic de 5 zile. Astfel, încheierea prin care s-a dispus înlocuirea unei măsuri preventive cu o alta mai uşoară capătă caracter executoriu cel mai târziu la expirarea măsurii preventive mai grele (cea care se înlocuieşte). 28. În acest context, Curtea observă că hotărârea prin care se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu una mai uşoară poate fi contestată atât de inculpat, cât şi de procuror. În ceea ce priveşte soluţionarea contestaţiei formulate exclusiv de către inculpat, Curtea urmează să analizeze în ce măsură în acest caz este aplicabil principiul non reformatio in pejus. Astfel, Curtea observă că, la nivel legislativ, acest principiu este reglementat de dispoziţiile art. 418 şi art. 444 din Codul de procedură penală (ce au corespondent în dispoziţiile art. 372 şi art. 385^8 din Codul de procedură penală din 1968) referitoare la neagravarea situaţiei în propriul apel şi neagravarea situaţiei în propriul recurs în casaţie. 29. Ca regulă generală, Curtea constată că principiul anterior enunţat interzice instanţei de apel sau de recurs în casaţie ca, soluţionând cauza, să creeze o situaţie mai grea pentru persoana care a declarat apel sau recurs în casaţie (în cazul în care doar aceasta a introdus calea de atac). Totodată, regula se aplică şi în cazul apelului sau recursului în casaţie declarat de procuror în favoarea unei părţi, în sensul că instanţa de apel sau de recurs în casaţie, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru partea în favoarea căreia procurorul a declarat apel sau recurs în casaţie. 30. Fiind sesizată cu neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 278^1 din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la plângerea în faţa judecătorului împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, Curtea a constatat că „plângerea prevăzută de art. 278^1 reprezintă, într-un sens larg, o cale de atac, care se supune principiului de generală aplicabilitate în dreptul penal, non reformatio in pejus. Într-adevăr, deşi legea nu prevede în mod expres aplicarea acestui principiu cu prilejul soluţionării plângerii împotriva actelor procurorului, raţiuni identice cu cele care determină extinderea aplicabilităţii acestui principiu şi în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 372, art. 385^8 sau art. 414^1 alin. 1 din Codul de procedură penală justifică luarea sa în considerare şi în cazul procedurii reglementate de art. 278^1. Astfel, dacă se păstrează raţionamentul textului de lege criticat, soluţia pronunţată cu prilejul soluţionării plângerii poate duce la agravarea situaţiei celui care a sesizat-o. Cunoscând acest lucru, persoana faţă de care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală are motive rezonabile să se abţină de la a se adresa instanţei judecătoreşti pentru a nu-şi agrava propria situaţie. Aşa fiind, accesul la justiţie ar fi obstrucţionat dacă nu s-ar lua în considerare principiul non reformatio in pejus“ (Decizia nr. 508 din 18 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.135 din 1 decembrie 2004, Decizia nr. 599 din 20 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 10 iulie 2008). 31. Astfel, Curtea constată că, deşi la nivel constituţional nu regăsim o dispoziţie expresă care să prevadă principiul non reformatio in pejus, din jurisprudenţa Curţii rezultă, cu valoare de principiu, că acesta reprezintă o componentă a accesului liber la justiţie, fiind aplicabil în soluţionarea tuturor căilor de atac prevăzute de lege. 32. Aşa fiind, Curtea constată că în cazul soluţionării contestaţiei formulate exclusiv de inculpat, în cursul urmăririi penale, împotriva înlocuirii unei măsuri preventive cu o altă măsură preventivă mai uşoară, este aplicabil principiul non reformatio in pejus, în sensul că judecătorul de drepturi şi libertăţi nu poate admite contestaţia şi să înlăture aplicarea măsurii preventive mai uşoare. 33. Astfel, într-adevăr, se ajunge la situaţia în care încheierea prin care s-a dispus înlocuirea unei măsuri preventive cu una mai uşoară nu este executorie de la momentul pronunţării, deşi contestaţia este formulată exclusiv de către inculpat, soluţionarea acesteia supunându-se principiului non reformatio in pejus. Cu alte cuvinte, măsura preventivă mai grea (care se înlocuieşte) este executată în continuare, până la pronunţarea asupra contestaţiei. 34. În acest context, judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că se încalcă prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (9) din Constituţie şi cele ale art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Plecând de la aceste premise, Curtea observă că în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate măsura preventivă a arestului preventiv a fost înlocuită cu cea a arestului la domiciliu. În ceea ce priveşte măsura preventivă a arestului la domiciliu, Curtea observă că a fost exprimată opinia în sensul că această măsură preventivă este una privativă de libertate, plasată, ca gravitate, între controlul judiciar (simplu sau pe cauţiune) şi arestarea preventivă. 35. Curtea reţine că, într-adevăr, reglementarea acestei măsuri preventive într-o secţiune distinctă în cadrul capitolului destinat măsurilor preventive, secţiune aşezată între măsura preventivă a arestului preventiv şi măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune, poate determina o analiză din perspectiva gravităţii pe care fiecare măsură preventivă o presupune, putându-se ajunge la concluzia că arestul la domiciliu este o măsură preventivă mai uşoară decât arestul preventiv. 36. Pe de altă parte, Curtea a constatat că arestul la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate. Sub acest aspect, Curtea a reţinut că, deşi până la un anumit punct măsura preventivă a arestului la domiciliu este diferită de cea a arestului preventiv, din perspectiva naturii/substanţei, duratei, efectelor, manierii de executare şi a intensităţii, cele două măsuri privesc o interferenţă majoră în dreptul la libertate individuală a persoanei. Aşa fiind, atât persoanele aflate în arest preventiv, cât şi cele aflate în arest la domiciliu se află într-o formă de privare de libertate, care nu poate determina o discriminare pozitivă a celor din urmă, ambele categorii de persoane fiind în aceeaşi situaţie, aceea a privării de libertate (Decizia nr. 650 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 30 din 14 ianuarie 2015, paragraful 26). 37. Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că „presupunând chiar că reclamantul ar putea fi considerat a fi consimţit să fie plasat sub arest la domiciliu, acest lucru nu poate fi echivalat cu eliberarea din detenţie“ (Hotărârea din 5 iulie 2016, pronunţată în Cauza Buzadji împotriva Republicii Moldova, paragraful 110). 38. Cu alte cuvinte, înlocuirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu nu poate fi privită decât ca o formă continuă de privare de libertate. Un argument în acest sens îl reprezintă considerentele Deciziei nr. 22 din 17 ianuarie 2017, precitată, şi cele ale Deciziei nr. 740 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 15 decembrie 2015. 39. Aşa fiind, în contextul celor anterior prezentate, Curtea reţine că judecătorul de drepturi şi libertăţi determină neconstituţionalitatea dispoziţiilor criticate din perspectiva faptului că încheierea prin care se dispune înlocuirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu nu este executorie de la momentul pronunţării şi, astfel, inculpatul nu poate fi pus în libertate de la acest moment. 40. Or, potrivit celor anterior prezentate, atât arestul preventiv, cât şi arestul la domiciliu sunt măsuri preventive privative de libertate. Astfel, înlocuirea, în cursul urmăririi penale, a măsurii preventive a arestului preventiv cu cea a arestului la domiciliu reprezintă o formă continuă de privare de libertate. Acest fapt duce la concluzia că înlocuirea arestului preventiv cu arestul la domiciliu nu presupune şi punerea inculpatului în libertate. Punerea în libertate a inculpatului devine obligatorie când acesta nu mai este sub imperiul unei măsuri preventive privative de libertate, fiind sub imperiul unei măsuri restrictive de libertate sau când faţă de acesta nu s-a mai dispus nicio măsură preventivă. 41. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, din perspectiva criticilor formulate, urmând să o respingă în consecinţă. 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de instanţa judecătorească, din oficiu, în Dosarul nr. 6.138/109/2017 al Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi constată că dispoziţiile art. 204 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Piteşti - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie - Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
