Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) şi pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaiela-Ioana Cheţan-Maier în Dosarul nr. 48/235/2014/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.628D/2017. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra notelor scrise depuse la dosar de către partea Comuna Bonţida, prin primar, prin care aceasta solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care arată că dispoziţiile criticate au fost adoptate de către legiuitor pentru a se respecta standardele stabilite prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în materie. Apreciază că articolul criticat nu este unul discriminatoriu, aceleaşi obligaţii revin instanţei judecătoreşti şi în cazul în care s-a pronunţat o soluţie de condamnare, părţile având posibilitatea să solicite administrarea sau readministrarea probelor sau să le conteste. Astfel, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea penală nr. 186 din 26 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul 48/235/2014/a3, Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) şi pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaiela-Ioana Cheţan-Maier cu ocazia soluţionării apelului. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că instanţa de apel este obligată să readministreze toate declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, neavând posibilitatea de a analiza oportunitatea procesuală a unui astfel de demers. În schimb, atunci când apelul vizează o soluţie de condamnare, de amânare a aplicării pedepsei sau de renunţare la aplicarea pedepsei, instanţa de control judiciar nu mai este obligată să readministreze nicio declaraţie sau nicio probă, putând pronunţa soluţia pe fondul apelului, în acest caz fiind incidente regulile generale în materia readministrării probelor în faza procesuală a apelului, cuprinse la art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală. Apreciază că legiuitorul român creează o diferenţă de tratament între inculpaţii care au fost achitaţi în prima instanţă şi cei în privinţa cărora a fost pronunţată un alt tip de soluţie procesuală, din perspectiva instituirii unei obligaţii de readministrare a tuturor declaraţiilor pe care s-a întemeiat soluţia primei instanţe, doar în ipoteza în care aceasta a dispus o soluţie de achitare. Astfel, se asigură o consistenţă mult mai ridicată efectului devolutiv integral al apelului în ipoteza în care o persoană este achitată în primă instanţă, spre deosebire de ipotezele existenţei unor soluţii diametral opuse în prima instanţă. 6. Faptul că o persoană este condamnată în primă instanţă nu îi răpeşte acesteia dreptul la un proces echitabil şi nu îi diminuează garanţiile dreptului la un proces echitabil, care trebuie să se aplice cu aceeaşi forţă indiferent de stadiul procesual şi indiferent de soluţia dată pe latura penală şi pe latura civilă. Dacă readministrarea probelor se impune cu obligativitate instanţei de apel în cazul unei soluţii de achitare, aceeaşi obligativitate ar trebui să existe mai ales în cazul unor soluţii de condamnare. 7. De asemenea, susţine că legiuitorul instituie o prezumţie absolută conform căreia, în faza apelului, readministrarea probelor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare este mereu necesară pentru formarea convingerii instanţei de apel. Apreciază că nu există niciun scop legitim care să fundamenteze o diferenţă de tratament între persoana condamnată şi persoana achitată. Necesitatea asigurării şi garantării dreptului la un proces echitabil revine atât în ceea ce priveşte inculpatul achitat, cât şi cel condamnat, în condiţiile existenţei unei căi ordinare de atac, devolutivă şi care vizează fondul acuzaţiei. Dacă legiuitorul impune garanţii obligatorii la nivelul probaţiunii doar atunci când soluţia primei instanţe este una favorabilă persoanei acuzate, se creează o discriminare între persoanele iniţial achitate şi cele faţă de care s-a dispus alt tip de soluţie. Prin urmare, nu numai că diferenţa de tratament analizată nu urmăreşte un scop legitim şi nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dar este profund nocivă într-un stat de drept. 8. Totodată, apreciază că se nesocoteşte principiul egalităţii de arme de care participanţii la procesul penal trebuie să dispună, în faza de judecată, la nivelul (re)administrării de probe. Dacă persoana acuzată a fost condamnată de către prima instanţă, nemaiexistând obligaţia legală de a readministra probele pe care s-a întemeiat această soluţie, apare ca evident că legiuitorul nu îi mai asigură acestei persoane aceeaşi garanţie ca în ipoteza pronunţării în prima instanţă a unei soluţii de achitare. În consecinţă, deşi persoana condamnată poate formula apel pe latura penală, readministrarea probelor depinde de aprecierea subiectivă a instanţei. Aşadar, această diferenţă de tratament constituie o vădită discriminare şi încalcă principiul egalităţii în faţa legii. 9. Curtea de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori apreciază că dispoziţiile de lege criticate stabilesc soluţiile la judecata în apel în funcţie de aprecierea de către instanţa de control judiciar asupra căii de atac promovate în raport cu probele cauzei şi obiectul acuzaţiilor. Instanţa judecătorească apreciază că nu se poate reţine ca fiind întemeiată susţinerea potrivit căreia normele procesuale invocate ar constitui premisa unui tratament diferenţiat, discriminatoriu, al inculpaţilor în faţa legii. Din conţinutul normelor procesuale criticate rezultă fără echivoc faptul că ele se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în ipotezele juridice prevăzute prin textele criticate, inculpaţii faţă de care s-a pronunţat o soluţie de condamnare, amânare a aplicării pedepsei sau renunţare la aplicarea acesteia fiind într-o situaţie juridică diferită de acei inculpaţi faţă de care prima instanţă a dispus o soluţie de achitare. Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor criticate cu cele ale art. 420, art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar, în oricare dintre ipotezele enunţate, poate readministra probele administrate de prima instanţă şi poate administra probe noi, poate administra probele de la urmărirea penală, chiar şi cele necontestate de părţi, şi poate dispune, din oficiu, administrarea de noi probe, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ, toate aceste dispoziţii urmărind justa soluţionare a cauzei şi necesitatea aflării adevărului. Prevederea legală ce stabileşte obligativitatea pentru instanţa de control judiciar de a administra probele ce au stat la baza soluţiei de achitare în prima instanţă este supusă aceloraşi reguli referitoare la aprecierea de către instanţa de control judiciar a necesităţii şi utilităţii lor în scopul aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei, tocmai prin indicarea de către legiuitor în textul art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală a aplicării în mod corespunzător a dispoziţiilor art. 374 şi art. 383 din acelaşi act normativ. Totodată, în ceea ce priveşte principiul egalităţii în drepturi consacrat în art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, instanţa de control constituţional a reţinut, în jurisprudenţa sa, că discriminarea presupune aplicarea unui regim juridic diferit unor situaţii care nu se deosebesc în mod obiectiv şi rezonabil. Or, în ceea ce priveşte criticile aduse textelor de procedură de către autoarea excepţiei, instanţa judecătorească apreciază că ele se referă la situaţii juridice diferite şi, suplimentar, că ele sunt completate şi supuse finalmente aceloraşi reguli generale vizând administrarea probelor, potrivit art. 100 din Codul de procedură penală, în urmărirea lămuririi cauzei şi a justei soluţionări a acesteia. 10. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 11. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că, în funcţie de soluţia pronunţată asupra cererii de apel, judecata la instanţa de apel presupune una sau două etape. Astfel, în cazul respingerii apelului şi în cel al admiterii sale cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată sau, după caz, la instanţa competentă, judecata în apel implică o singură etapă, căci odată cu soluţionarea cererii de apel instanţa de apel se dezînvesteşte. Dacă însă admite apelul şi reţine cauza spre rejudecare, procesul la instanţa de apel va trece în cea de-a doua etapă, aceea a rejudecării fondului. În temeiul dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală raportat la art. 100 din acelaşi act normativ, în vederea judecării cererii de apel, instanţa de apel poate să readministreze probele administrate în prima instanţă, precum şi să administreze probe noi (la solicitarea părţilor, a procurorului ori chiar din oficiu), dacă apreciază că acestea sunt necesare, relevante şi utile soluţionării cauzei; de asemenea, în temeiul art. 420 alin. (4) din Codul de procedură penală instanţa de apel este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului dacă aceasta este posibilă. Aşadar, indiferent de soluţia dată fondului cauzei de către prima instanţă, la judecarea cererii de apel instanţa de control judiciar va examina legalitatea şi temeinicia sentinţei pe baza probelor pe care le-a administrat nemijlocit în considerarea necesităţii, concludenţei şi utilităţii acestora în aflarea adevărului. În ceea ce priveşte dispoziţiile tezei a doua a art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, raţiunea pentru care art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 a amendat aceste dispoziţii, reglementând expres obligaţia instanţei de apel ca în rejudecarea fondului după desfiinţarea sentinţei de achitare să procedeze la readministrarea tuturor declaraţiilor care au întemeiat această soluţie, a fost tocmai de a garanta inculpatului dreptul la un proces echitabil, fiind de neacceptat din perspectiva acestui drept fundamental ca aceleaşi declaraţii pe baza cărora prima instanţă a pronunţat achitarea să stea la originea unei soluţii de condamnare în apel, ca urmare numai a reinterpretării lor, în lipsa unei administrări nemijlocite de către instanţa de control judiciar. De altfel, modificarea legislativă în discuţie a intervenit în urma unor hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a constatat încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale tocmai pentru acest motiv. 12. Avocatul Poporului arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea el nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. Totodată, a statuat că art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. „Nu se poate susţine că persoana achitată se afla într-o situaţie juridică identică cu cea achitată, respectiv regimul juridic aplicabil în cazul respingerii apelului ca nefondat cu cel aplicabil în cazul admiterii apelului şi pronunţarea unei noi hotărâri, astfel încât tratamentul juridic diferenţiat instituit prin dispoziţiile de lege criticate este, prin urmare, justificat şi nu se poate vorbi de existenţa unei discriminări“. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b) şi pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală, cu următorul cuprins: "Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: 1. respinge apelul, menţinând hotărârea atacată: [...] b) dacă apelul este nefondat; 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, procedând potrivit regulilor referitoare la soluţionarea acţiunii penale şi a acţiunii civile la judecata în fond. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, dispoziţiile art. 374 alin. (7)-(10) şi ale art. 383 alin. (3) şi (4) aplicându-se în mod corespunzător;." 16. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 referitor la egalitatea în drepturi. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor criticate dintr-o perspectivă identică, respingând excepţia de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 692*) din 8 noiembrie 2018, nepublicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Astfel, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 692 din 8 noiembrie 2018 a fost publicată ulterior în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019. 18. Instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi menţinere a hotărârii atacate (art. 421 pct. 1), fie o soluţie de admitere a apelului şi desfiinţare a sentinţei primei instanţe (art. 421 pct. 2). Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. 19. În acest context, Curtea a observat că dispoziţia de lege criticată reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative. 20. Astfel, Curtea a reţinut că instanţa de la Strasbourg, analizând respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele de control judiciar au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, a statuat cu valoare de principiu că, atunci când o instanţă de recurs este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date personal fie de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, fie de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59). 21. De asemenea, prin Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40, Curtea Europeană a Drepturilor Omului reiterează aceleaşi argumente: „pentru a se pronunţa astfel, curtea de apel a procedat la o nouă interpretare a mărturiilor depuse la dosar, fără a asculta ea însăşi martorii. Astfel, curtea de apel a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care îl achitaseră pe reclamant, în special pe baza depoziţiilor martorilor respectivi, făcute în cursul şedinţelor de judecată desfăşurate în faţa lor. Deşi era de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diferitele elemente de probă, este la fel de adevărat că reclamantul a fost stabilit vinovat pe baza aceloraşi mărturii care fuseseră suficiente pentru a-i determina pe judecătorii din primele instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. În aceste condiţii, omisiunea curţii de apel de a audia martorii în cauză, înainte de a-l declara vinovat pe reclamant, a limitat semnificativ caracterul efectiv al dreptului la apărare. Aceste elemente îi permit Curţii să concluzioneze că respectiva condamnare a reclamantului pentru favorizarea infractorului, pronunţată fără ascultarea directă a martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 paragraful (1) din Convenţie.“ 22. Aşadar, Curtea a constatat că soluţia legislativă constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, în vederea stabilirii vinovăţiei inculpatului, instanţa de apel nu poate pronunţa hotărârea de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea acestuia. 23. Curtea a observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe, în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Astfel, potrivit art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, potrivit art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit art. 420 alin. (9) din acelaşi act normativ, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. 24. În acest context, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care face trimitere art. 420 alin. (5) din acelaşi cod - „cererea privitoare la administrarea unor probe formulată [...] în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare“, sens în care respingerea sa se poate dispune numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 25. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, aceasta, „motivat, poate da o nouă apreciere probelor“, iar, conform art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. 26. Instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, dispunerea condamnării putându-se realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece, pe lângă faptul că, potrivit art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului, principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. 27. În acord cu art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti - a se vedea art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală -, iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate, din oficiu, de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună, din oficiu, şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al justei soluţionări a cauzei - a se vedea art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [a se vedea art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [a se vedea şi art. 103 alin. (2) din acelaşi cod]. 28. Astfel, în acord cu art. 420 alin. (11) din Codul de procedură penală, la judecarea apelului se aplică regulile de la judecata în fond mai sus arătate, sens în care instanţa competentă să soluţioneze apelul îl va judeca, conform art. 417 din Codul de procedură penală, cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, fiind, totodată, obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Totodată, instanţa de apel va proceda la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond, şi va verifica hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, putând da, aşa cum s-a arătat anterior, o nouă apreciere probelor. 29. În concluzie, instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a probelor, cu toate că dispunerea lor nu este utilă cauzei (în acelaşi sens, Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). 30. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziei menţionate, precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 31. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaiela-Ioana Cheţan-Maier în Dosarul nr. 48/235/2014/a3 al Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b) şi pct. 2 lit. a) teza a doua din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Cluj - Secţia penală şi de minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
