Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ioniţa Cochinţu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu Drăgănescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, excepţie ridicată de Societatea Topmod - S.R.L. din Caracal în Dosarul nr. 2.345/207/2016 al Tribunalului Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 42D/2018. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus concluzii scrise, prin care solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. 4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, având în vedere jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 7 decembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.345/207/2016, Tribunalul Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, excepţie ridicată de Societatea Topmod - S.R.L. din Caracal într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului formulat împotriva unei sentinţe pronunţate de Judecătoria Caracal, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva unui proces-verbal de constatare şi sancţionare a unei contravenţii. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 consacră o ingerinţă a agentului constatator care dispune măsura complementară a confiscării speciale în dreptul de proprietate privată al titularului bunurilor supuse confiscării, aspect ce ar trebui efectuat numai de către instanţa de judecată, câtă vreme caracterul licit al dobândirii proprietăţii este prezumat, iar sarcina probei revine organelor abilitate să administreze şi să vegheze la înfăptuirea justiţiei. 7. Referitor la prevederile art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990, se arată că acestea instituie anumite sancţiuni aplicabile unor activităţi, fără însă a identifica în mod precis şi neechivoc activităţile presupus a fi ilicite ce atrag sancţionarea. Se apreciază că legiuitorul, la stabilirea sancţiunii, nu a făcut distincţie între comerţ ambulant şi activitate de comerţ cu livrare directă la consumator în afara comenzilor directe. Se arată că, în prezenta cauză, activitatea de comerţ cu amănuntul în afara incintei sediului s-a efectuat cu aparate de marcat fiscale, cu emiterea bonurilor fiscale/facturilor şi cu aplicarea taxelor aferente, care au fost virate la bugetul statului conform legii. Se apreciază că aplicarea măsurilor/sancţiunilor complementare - confiscarea sumelor în discuţie - este contrară prevederilor constituţionale referitoare la protecţia dreptului de proprietate şi la libertatea comerţului, mai ales că statul a beneficiat de taxele şi impozitele aferente acestor activităţi comerciale, iar sumele încasate sunt numai cele ce constituie cota de profit net. Prin urmare, măsura este disproporţionată, nefiind adecvată faţă de situaţia de fapt şi faţă de scopul declarat de legiuitor. 8. Tribunalul Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 9. Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie. 12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, şi ale art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014. Având în vedere însă notele scrise ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, Curtea reţine ca obiect al acesteia prevederile art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 şi ale art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990, care au următorul cuprins: - Art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii. (...)“; – Art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990: "Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: [...] b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi; [...]" – Art. 3 din Legea nr. 12/1990: Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă. 13. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii legale sunt invocate prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) în componenta privind calitatea legii, ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate, ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 135 alin. (2) lit. b) privind obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului. De asemenea, sunt invocate prevederile art. 1 paragraful 1 referitor la protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în ceea ce priveşte critica adusă prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, potrivit căreia prin textele criticate are loc o ingerinţă în dreptul de proprietate ca urmare a faptului că agentul constatator este cel care dispune măsura complementară a confiscării, aspect ce ar trebui efectuat numai de către instanţa de judecată, aceasta este neîntemeiată, pentru motivele ce se vor arăta în continuare. 15. Potrivit prevederilor constituţionale ale art. 44 alin. (1) teza a doua, conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, iar, potrivit art. 136 alin. (5), proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice, astfel încât legiuitorul este competent să stabilească cadrul juridic pentru exercitarea atributelor dreptului de proprietate, în accepţiunea principială conferită de Constituţie, în aşa fel încât să nu vină în coliziune cu interesele generale sau cu interesele particulare legitime ale altor subiecte de drept, instituind astfel limitări rezonabile în valorificarea acestuia ca drept subiectiv garantat. 16. De asemenea, prevederile art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale statuează că dreptul la respectarea bunurilor unei persoane nu interzice statelor să adopte reglementări privitoare la modul lor de folosire de către proprietar în conformitate cu interesul general sau care să asigure plata impozitelor, amenzilor sau a altor contribuţii către stat. 17. În ceea ce priveşte raportul cetăţenilor cu agenţii constatatori ai contravenţiilor, atât Curtea Constituţională, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin hotărârile din 23 octombrie 1995, 2 septembrie 1998, 16 noiembrie 2004, 18 iulie 2006 şi 27 septembrie 2011, pronunţate în cauzele Gradinger împotriva Austriei, paragraful 42, Kadubec împotriva Slovaciei, paragraful 57, Lauko împotriva Slovaciei, paragraful 64, Canady împotriva Slovaciei, paragraful 31, Stefanec împotriva Republicii Cehe, paragraful 26, Menarini Diagnostics - S.R.L. împotriva Italiei, paragraful 58, au reţinut că încredinţarea către autorităţile administrative a sarcinii de a constata şi de a sancţiona contravenţiile nu este incompatibilă cu Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi trebuie subliniat că este obligatoriu ca partea sancţionată să poată sesiza un tribunal pentru a se pronunţa asupra deciziei care a fost luată împotriva sa, tribunal care să ofere garanţiile prevăzute de art. 6 din Convenţie. 18. Or, în virtutea prevederilor art. 31 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, contravenientului i se asigură, fără nicio îngrădire, dreptul de a se adresa justiţiei, acesta putând formula o plângere împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, ocazie cu care poate solicita anularea acestuia. În acest caz, instanţa de judecată competentă va administra probele prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, având în vedere că art. 34 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 prevede faptul că instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. În acest context, potrivit art. 32 alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, plângerea astfel formulată suspendă executarea. De asemenea, potrivit art. 31 alin. (2) din aceeaşi ordonanţă, partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte măsura confiscării. Plângerea persoanelor prevăzute la art. 31 alin. (2) suspendă executarea numai în ceea ce priveşte despăgubirea sau, după caz, măsura confiscării. 19. Prin urmare, Curtea reţine că autoritatea care se pronunţă în final asupra măsurii confiscării luate de organul constatator este instanţa de judecată, astfel că sunt neîntemeiate criticile formulate. 20. În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 12/1990, Curtea observă că aceasta reprezintă norma generală având ca obiect de reglementare protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite. Cu privire la activitatea de comercializare a produselor/serviciilor de piaţă, legea specială - care reglementează principiile generale privind desfăşurarea activităţilor comerciale - este Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care urmăreşte dezvoltarea reţelei de distribuţie a produselor şi a serviciilor de piaţă, respectarea principiilor liberei concurenţe, protecţiei vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, precum şi a mediului. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, prin acest act normativ se are în vedere realizarea următoarelor obiective: a) stimularea dezvoltării activităţii de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă; b) încurajarea liberei iniţiative, asigurarea concurenţei loiale şi a liberei circulaţii a produselor şi serviciilor de piaţă; c) informarea corectă şi protejarea intereselor consumatorilor, precum şi posibilitatea asigurării produselor şi serviciilor de piaţă în zonele de vecinătate ale acestora; d) modernizarea şi dezvoltarea formelor de distribuţie; e) promovarea diverselor tipuri de reţele de distribuţie şi forme de vânzare; f) stimularea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă; g) susţinerea şi ocrotirea activităţii comerciale şi de prestări de servicii de piaţă în zonele defavorizate. 21. În cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, legiuitorul delegat a stabilit că prin „comerţ ambulant“ se înţelege „activitatea de comercializare cu amănuntul realizată prin trecere dintr-un loc în altul, în rulote mobile, standuri mobile, chioşcuri mobile sau în vehicule special amenajate“ [art. 4 lit. f)], de asemenea, în art. 4 lit. p) din acelaşi act normativ reglementându-se comerţul în zonele publice ca fiind „activitatea de comercializare a produselor şi serviciilor, desfăşurată permanent sau sezonier în pieţe, târguri, oboare, pasaje publice, porturi, aeroporturi, gări, autogări, drumuri publice şi străzi sau orice zonă de altă natură destinată folosinţei publice“. Totodată, se observă că Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 reglementează activităţile din sectorul comercial şi al serviciilor de piaţă privind cerinţele necesare desfăşurării acestor activităţi, structurile de vânzare, practicile comerciale şi regulile generale de comercializare, precum şi sancţiunile în caz de nerespectare a prevederilor acesteia, iar, potrivit art. 5 alin. (1) din capitolul II „Cerinţe şi criterii necesare desfăşurării activităţii comerciale“, „orice exerciţiu comercial se desfăşoară numai de către comercianţi autorizaţi în condiţiile legii“. În acelaşi fel, art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 stabileşte că, în zone publice, comerţul se desfăşoară în structuri de vânzare cu sediu fix sau ambulant, iar „exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, cu respectarea regulamentelor proprii ale acestora şi a planurilor de urbanism“, acest acord fiind necesar şi în cazul transferului, mutării sau extinderii unui exerciţiu comercial, precum şi în cazul modificărilor aduse structurii de vânzare. 22. De asemenea, Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 prevede la art. 34 vânzarea la distanţă, care este acea formă de vânzare cu amănuntul care se desfăşoară în lipsa prezenţei fizice simultane a consumatorului şi a comerciantului, în urma unei oferte de vânzare efectuate de acesta din urmă, care, în scopul încheierii contractului, utilizează exclusiv tehnici de comunicaţie la distanţă; la art. 38 alin. (1) se statuează că vânzările în afara spaţiilor comerciale sunt acele vânzări directe realizate de comercianţi în următoarele situaţii: a) în timpul unei deplasări organizate de comerciant în afara spaţiilor sale comerciale; b) în timpul unei vizite efectuate de comerciant, dacă aceasta nu a avut loc la solicitarea expresă a consumatorului: la locuinţa unui consumator, unde pot fi încheiate contracte şi cu alte persoane prezente; la locul de muncă al consumatorului sau în locul în care acesta se găseşte, chiar temporar, pentru motive de lucru, studiu sau tratament; c) în orice alte locuri publice sau destinate publicului, în care comerciantul prezintă o ofertă pentru produsele sau serviciile pe care le furnizează, în vederea acceptării acesteia de către consumator. 23. Aşadar, Curtea constată că actele normative mai sus menţionate reglementează atât cu privire la vânzarea la distanţă, la vânzările în afara spaţiilor comerciale, vânzările la locuinţa unui consumator, cât şi cu privire la autorizaţiile necesar a fi obţinute pentru desfăşurarea activităţii de către comerciant, precum şi la împrejurarea că, în afara condiţiilor stabilite, exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, cu respectarea regulamentelor proprii ale acestora şi a planurilor de urbanism, potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000. Or, având în vedere că atât actele normative la care s-a făcut referire în precedent, cât şi regulamentele referitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţilor comerciale şi a serviciilor de piaţă în zonele publice, adoptate prin hotărârea consiliilor locale, sunt publice, fiind accesibile destinatarilor lor, aceştia din urmă nu se pot prevala de necunoaşterea legii pentru a justifica desfăşurarea unor activităţi comerciale ilicite (nemo censetur ignorare legem) şi nici nu pot invoca o lipsă de claritate a normelor criticate, de vreme ce între actele normative precitate, care reglementează cerinţele necesare desfăşurării activităţilor din sectorul comercial şi al serviciilor de piaţă, există o conexiune logică astfel încât destinatarii acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cu atât mai mult cu cât persoanele vizate efectuează în mod obişnuit acte de comercializare. 24. Dispoziţiile art. 1 lit. b) şi art. 3 din Legea nr. 12/1990 au mai format obiectul controlului de constituţionalitate, în raport cu critici şi prevederi constituţionale similare, sens în care este Decizia nr. 269 din 24 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 658 din 30 iulie 2018, prin care Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. 25. Cu acel prilej, în ceea ce priveşte pretinsa încălcare a dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie în componenta privind cerinţele de calitate a actelor normative, Curtea a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006). În acelaşi sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 26. De asemenea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse de Constituţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragraful 17). 27. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or, legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. 28. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Curtea Constituţională a reţinut că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţa publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, precitată, paragrafele 26 şi 27). 29. Faţă de cele prezentate, raportând prevederile art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 la principiile mai sus enunţate, Curtea constată că acestea sunt în deplin acord cu principiul legalităţii înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 30. În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 12/1990 în raport cu dispoziţiile constituţionale şi convenţionale referitoare la protecţia proprietăţii, Curtea s-a mai pronunţat în raport cu critici similare, respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, sens în care sunt, spre exemplu, Decizia nr. 269 din 24 aprilie 2018, precitată, Decizia nr. 242 din 19 aprilie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 13 iulie 2018, şi Decizia nr. 128 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 25 mai 2017. 31. Cu acele prilejuri, Curtea a constatat că măsura confiscării mărfurilor şi produselor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea activităţilor comerciale ilicite prevăzute de art. 1 din Legea nr. 12/1990, precum şi a sumelor de bani şi a lucrurilor dobândite prin săvârşirea respectivelor contravenţii reprezintă o privare de proprietate impusă de necesitatea protejării populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite. O atare atingere adusă dreptului de proprietate este permisă expres de dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, potrivit cărora: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.“ Soluţia legislativă criticată nu instituie o prezumţie de dobândire ilicită a bunurilor a căror provenienţă nu poate fi justificată, deoarece presupune existenţa dovedirii caracterului ilicit al dobândirii, iar măsura confiscării beneficiilor şi încasărilor rezultate din vânzarea unor asemenea mărfuri apare ca o măsură subsidiară dobândirii ilegale şi se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârşirea contravenţiei (Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010). 32. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia aplicarea şi executarea unor sancţiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât sunt consecinţa unor încălcări ale legii (Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005). 33. Curtea a observat că instanţa de la Strasbourg, deşi a recunoscut că o anumită măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, a reţinut că aceasta nu intră sub incidenţa celei de-a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în speţă, confiscarea efectuată a avut drept scop prevenirea folosirii bunurilor confiscate de către reclamant pentru săvârşirea altor infracţiuni (Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunţată în Cauza Raimondo împotriva Italiei, paragraful 39). 34. De altfel, cu privire la aplicarea măsurii complementare a confiscării sumelor în discuţie, prin Decizia nr. 242 din 19 aprilie 2018, paragraful 20, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990 nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, având în vedere că măsura confiscării unor bunuri sau valori reprezintă consecinţa unei încălcări a legii, este o măsură subsidiară dobândirii ilegale a beneficiilor/încasărilor şi se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârşirea contravenţiei, iar eventualele nemulţumiri ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la obligaţiile fiscale aferente operaţiunilor desfăşurate de aceasta sunt necesar a fi soluţionate în concurs cu organele fiscale, în acord cu normele fiscale în vigoare, pentru a se ajunge la concluzia că anumite operaţiuni nu au fundament economic şi nu atrag consecinţe fiscale. 35. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 36. Cu privire la critica privind pretinsa încălcare a libertăţii comerţului, Curtea reţine că aceasta este neîntemeiată, deoarece accesul liber al persoanelor la o activitate economică şi libertatea comerţului, potrivit dispoziţiilor constituţionale, implică o reglementare din partea statului, iar textele de lege criticate nu fac decât să sancţioneze nerespectarea unor astfel de cerinţe legale. Accesul liber la o activitate economică nu exclude, ci, dimpotrivă, implică stabilirea unor limite de exercitare a libertăţii economice, statul având obligaţia să impună reguli de disciplină economică, iar legiuitorul având competenţa să stabilească sancţiunile corespunzătoare pentru nerespectarea acestora (a se vedea Decizia nr. 362 din 25 martie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 328 din 18 mai 2010). Stabilirea unei contravenţii şi sancţionarea acesteia reprezintă o opţiune legitimă a legiuitorului, care, cu referire la prevederile din ordonanţa criticată, dă expresie preocupării statului pentru a asigura libertatea comerţului, protecţia concurenţei loiale şi crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie. Astfel, aplicarea în mod legal a unei amenzi de către organele de control abilitate pentru o contravenţie săvârşită este consecinţa legitimă a încălcării unei norme legale, fapt ce nu contravine prevederilor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei (a se vedea Decizia nr. 530 din 25 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2005). 37. Referitor la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală, Curtea observă că acestea nu au incidenţă în cauză, nefiind aplicabilă ipoteza prevăzută de normele constituţionale invocate, deoarece prevederile criticate nu reglementează cu privire la restrângerea exerciţiului vreunui drept sau al vreunei libertăţi fundamentale. 38. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Topmod - S.R.L. din Caracal în Dosarul nr. 2.345/207/2016 al Tribunalului Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, precum şi ale art. 1 lit. b) şi ale art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Olt - Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 4 iunie 2020. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioniţa Cochinţu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
