Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza a doua şi alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Neculai Ranciu în Dosarul nr. 1.756/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.385D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autor, avocatul Daniel Soare din cadrul Baroului Galaţi, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autorului, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, reţine că recuzarea este un incident procedural pentru soluţionarea căruia legiuitorul poate să prevadă reguli speciale de procedură. Pe de altă parte, arată că legea procesual penală în vigoare prevede expres şi limitativ cazurile de incompatibilitate, teza a doua a alin. (5) al art. 68 având în vedere dovedirea acestora. În aceste condiţii, apreciază că sintagma criticată nu este lipsită de claritate şi previzibilitate, ea fiind circumscrisă întregii proceduri a recuzării. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 5. Prin Încheierea din 17 august 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.756/88/2016, Tribunalul Tulcea - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza a doua şi alin. (7) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Neculai Ranciu în soluţionarea unei cauze penale. 6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că prevederile art. 68 alin. (5) teza finală din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, întrucât nu prevăd vreun criteriu obiectiv în funcţie de care judecătorul care analizează cererea de recuzare să „aprecieze“ necesitatea efectuării unor verificări ori ascultarea procurorului, subiecţilor procesuali principali, părţilor şi persoanei a cărei recuzare se solicită. Cât priveşte dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, susţine că neconstituţionalitatea rezultă din faptul că acestea limitează la un singur grad de jurisdicţie, ce aparţine exclusiv unui coleg al judecătorului recuzat, încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. 7. Tribunalul Tulcea - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. Consideră că prevederile criticate sunt clare şi previzibile şi nu contravin niciunuia dintre principiile generale enumerate în cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 9. Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate invocată este neîntemeiată. În acest sens reţine că reglementarea actuală a procedurii de soluţionare a cererii de recuzare este similară celei prevăzute în art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală anterior, aceste din urmă norme procesual penale fiind supuse controlului de constituţionalitate în raport cu critici similare celor formulate în prezenta cauză, constatându-se conformitatea lor cu prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. În acest sens invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012. În ceea ce priveşte dreptul la apărare, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 992 din 8 iulie 2010 şi totodată reţine că, potrivit art. 129 din Constituţie, legiuitorul are dreptul de a stabili căile de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârilor judecătoreşti, aşa încât, în virtutea acestui drept şi pentru asigurarea celerităţii în soluţionarea cauzelor penale, Codul de procedură penală prevede în art. 68 alin. (7) că încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare nu este supusă niciunei căi de atac. Reţine că norma procesual penală criticată nu încalcă dreptul justiţiabilului la un proces echitabil, de vreme ce, potrivit art. 421 pct. 2 lit. b) raportat la art. 281 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, nerespectarea dispoziţiilor privind compunerea instanţei - între care se regăsesc şi cele referitoare la incompatibilităţi - constituie motiv de nulitate absolută a sentinţei şi determină desfiinţarea acesteia în apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Aşadar, legea procesual penală oferă garanţii suficiente pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, împiedicând soluţionarea cauzei de către un judecător incompatibil. Reţine totodată că reglementarea criticată nu are caracter discriminatoriu, câtă vreme dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală se aplică tuturor persoanelor care formulează cereri de recuzare. 10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza a doua şi alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (5) teza a doua din Codul de procedură penală faţă de art. 16 din Constituţie, apreciază că nu poate fi reţinută în măsura în care dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare. Sub aspectul previzibilităţii legii, reţine că, având în vedere caracterul de generalitate al legilor, redactarea acestora nu poate avea o precizie absolută, iar cerinţa de previzibilitate a normei se poate complini printr-o interpretare judiciară coerentă şi previzibilă. În acest sens, invocă jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg, respectiv hotărârile pronunţate în cauzele García Ruiz împotriva Spaniei, Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei, cererile nr. 34.044/96, nr. 35.532/97 şi nr. 44.801/98, paragraful 50, şi Sud Fondi - S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 108. În ceea ce priveşte procedura de soluţionare a cererii de recuzare, face referire la Decizia Curţii nr. 500 din 30 iunie 2016, potrivit căreia aceasta nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal. Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea dreptului de apărare, reţine că normele privind soluţionarea cererii de recuzare nu aduc atingere dreptului persoanei ca în tot cursul procesului să fie asistată de un avocat, ales sau numit din oficiu, şi de a se prevala, neîngrădit, de toate garanţiile pe care le presupune un proces echitabil. Invocă deciziile Curţii Constituţionale nr. 160 din 8 februarie 2011 şi nr. 441 din 21 iunie 2016. În plus, precizează că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, reţine că, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, iar conform art. 129 din Constituţie „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“. Având în vedere aceste prevederi constituţionale, instanţa de control constituţional a statuat în mod constant că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa fiind, Curtea a reţinut, în Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată. De altfel, accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. În plus, precizează că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, concluziile apărătorului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedură penală, având următorul conţinut: „(5) […] Dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. [...] (7) Încheierea prin care se soluţionează abţinerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.“ 14. În susţinerea neconstituţionalităţii normelor procesual penale criticate, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi alin. (5) potrivit cărora respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie în România, art. 11 alin. (2) potrivit căruia tratatele ratificate de Parlament potrivit legii fac parte din dreptul intern, art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare şi art. 148 alin. (2) şi (4) referitor la integrarea în Uniunea Europeană. Susţine că se aduce atingere şi dispoziţiilor art. 6 - „Dreptul la un proces echitabil“ şi art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (5) teza finală din Codul de procedură penală, Curtea reţine că, prin deciziile nr. 441 din 21 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 912 din 14 noiembrie 2016, şi nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate cu un atare obiect. În esenţă, prin deciziile precitate, Curtea a reţinut că procedura de soluţionare a cererii de recuzare nu îmbracă forma unui contencios care să reclame un tratament jurisdicţional, ci este vorba de o chestiune de administrare a actului de justiţie. Cu alte cuvinte, procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar, iar actele ce se îndeplinesc în această procedură, după ritualul procesului penal, îi dau un caracter jurisdicţional numai în sens formal. 16. Într-o analiză comparativă a cadrului legislativ actual cu cel din Codul de procedură penală din 1968, Curtea a observat că în ambele reglementări soluţionarea recuzării se realizează fără citarea părţilor şi a procurorului. Fiind sesizată cu dispoziţiile din Codul de procedură penală din 1968 referitoare la soluţionarea recuzării, instanţa de contencios constituţional, având în vedere prevederile constituţionale ale art. 126 alin. (2) şi art. 129, a statuat că legiuitorul este unica autoritate competentă să reglementeze procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare este în deplină concordanţă cu prevederile constituţionale precitate, având în vedere că aceasta face parte integrantă din procedura de judecată (a se vedea Decizia nr. 290 din 9 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 7 iulie 2005). 17. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea procedurii de soluţionare a cererilor de recuzare reflectă preocuparea legiuitorului pentru asigurarea celerităţii acestei proceduri. Astfel, referitor la vechea reglementare, instanţa de contencios constituţional a statuat că, potrivit art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, examinarea cererii de recuzare se face „de îndată“, iar părţile sunt ascultate numai „dacă se găseşte necesar“, în vederea împiedicării tergiversării soluţionării cererii de recuzare şi, implicit, a cauzei în care aceasta a fost formulată (a se vedea Decizia nr. 1.016 din 29 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012). 18. În aceste condiţii, Curtea a constatat că soluţionarea cererilor de recuzare, potrivit noii reglementări, trebuie însoţită, de asemenea, de dezideratul asigurării celerităţii acestei proceduri, tocmai pentru a nu se impieta asupra soluţionării în ansamblu a cauzei. De altfel, Curtea a observat că, potrivit tezei a doua a alin. (5) al art. 68 din Codul de procedură penală, dacă apreciază necesar pentru soluţionarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice verificări şi poate asculta procurorul, subiecţii procesuali principali, părţile şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se solicită. Curtea a reţinut totodată că, deşi procedura soluţionării cererii de recuzare este în principiu nepublică, nimic nu împiedică partea care a formulat cerere de recuzare ca, în cazul prezentării la termenul stabilit, să depună concluzii scrise la dosarul cauzei sau chiar să îşi susţină prin avocat cererea. 19. Cât priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală, Curtea reţine că acestea au mai constituit obiect al controlului de constituţionalitate, fiind analizate critici similare celor invocate în prezenta cauză, prin deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 923 din 23 noiembrie 2017, şi nr. 651 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2017, excepţia fiind respinsă ca neîntemeiată. În motivarea soluţiei sale, Curtea a statuat, în esenţă, că, potrivit Constituţiei, legiuitorul este unica autoritate competentă de a reglementa procedura de judecată, cazurile în care şedinţele de judecată nu sunt publice, precum şi căile de atac şi condiţiile exercitării acestora. Aşa încât, Curtea a constatat că susţinerea potrivit căreia dispoziţiile art. 68 alin. (7) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, deoarece nu se prevede o cale de atac cu privire la încheierea prin care se soluţionează recuzarea, nu este întemeiată. Constituţia nu cuprinde prevederi care să stabilească căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, statuând în art. 129 că acestea se exercită „în condiţiile legii“. Accesul la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare sau extraordinare de atac, este de competenţa exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură. De asemenea, reglementările internaţionale în materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdicţie sau la toate căile de atac prevăzute de legislaţiile naţionale, art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacrând numai dreptul persoanei la un recurs efectiv în faţa unei instanţe naţionale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdicţie. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa potrivit căreia Legea fundamentală nu cuprinde dispoziţii referitoare la obligativitatea existenţei tuturor căilor de atac, ci statuează principial în art. 129 că, „Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii“, iar art. 126 alin. (2) prevede că „prin lege“ se stabilesc competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată. Anterior, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, Curtea a statuat că accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul, în toate cazurile, la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. În aceste condiţii, prin deciziile nr. 531 din 11 iulie 2017 şi nr. 651 din 1 noiembrie 2016, Curtea a constatat că procedura de soluţionare a cererilor de recuzare face parte integrantă din procedura de judecată, urmând a fi reglementată în conformitate cu prevederile constituţionale precitate. 20. Curtea a constatat că norma procesual penală criticată nu contravine nici dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare, în condiţiile în care încheierea prin care instanţa se pronunţă cu privire la cererea de recuzare nu soluţionează însuşi procesul şi nu antamează fondul cauzei. Curtea a reţinut că procedura asupra cercetării şi judecării cererii de recuzare este o procedură incidentală, al cărei obiect este cu totul distinct de obiectul propriu al procesului penal la care se referă, această procedură nu are caracter jurisdicţional penal în sens material, ci caracter administrativ-judiciar (în acest sens, Decizia nr. 500 din 30 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 23 septembrie 2016, paragraful 24). 21. Cât priveşte dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală, reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a reţinut că acesta obligă statele membre la asigurarea unui dublu grad de jurisdicţie doar în situaţia examinării vinovăţiei în materie penală. Garantarea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală are ca premisă faptul că examinarea unei „acuzaţii penale“ formulate împotriva unei persoane a fost efectuată la nivelul unui prim grad de jurisdicţie. Curtea a constatat că, în materia recuzării, nefiind vorba despre o acuzaţie în materie penală, nu se impune reglementarea unui dublu grad de jurisdicţie cu privire la încheierea prin care se soluţionează cererea de recuzare. În plus, Curtea a reţinut că încheierea prin care se soluţionează recuzarea este pronunţată chiar de o instanţă de judecată, adică de un organ de justiţie, în condiţiile în care, potrivit art. 68 alin. (1) din Codul de procedură penală, „Abţinerea sau recuzarea judecătorului de drepturi şi libertăţi şi a judecătorului de cameră preliminară se soluţionează de un judecător de la aceeaşi instanţă“, alin. (2) al aceluiaşi articol stabilind că „Abţinerea sau recuzarea judecătorului care face parte din completul de judecată se soluţionează de un alt complet de judecată“. 22. Totodată, Curtea a constatat că împotriva hotărârii ce urmează a se pronunţa după judecarea cauzei penale părţile au deschise căile de atac prevăzute de lege, respectiv declararea apelului, în condiţiile prevăzute de art. 408-425 din Codul de procedură penală, ipoteză în care instanţa de apel este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept, potrivit art. 417 alin. (2) din Codul de procedură penală, astfel încât, apelul fiind devolutiv sub toate aspectele, existenţa cazului de incompatibilitate a judecătorului din fond poate fi supusă controlului instanţei de apel. De asemenea, Curtea a reţinut că existenţa cazurilor de incompatibilitate a judecătorului din apel - dintre cele prevăzute de art. 64 din Codul de procedură penală - poate fi invocată prin formularea căii extraordinare de atac a contestaţiei în anulare, în temeiul art. 426 lit. d) din Codul de procedură penală. Aşadar, Curtea a reţinut că, prin reglementarea acestui motiv separat de contestaţie în anulare, legiuitorul a acordat o importanţă deosebită consecinţelor existenţei unui caz de incompatibilitate a judecătorului în înfăptuirea actului de justiţie, în condiţiile în care, prin formularea unei căi extraordinare de atac, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat a unei hotărâri penale definitive şi care îşi produce efectele. 23. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor precitate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 24. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Neculai Ranciu, în Dosarul nr. 1.756/88/2016 al Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 68 alin. (5) teza finală şi alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Tulcea - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
