Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniela Ramona │- │
│Mariţiu │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Costinel Romeo Drăgan în Dosarul nr. 2.018/54/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.524D/2017. 2. La apelul nominal răspunde autorul excepţiei personal şi asistat de doamna avocat Maria Vasii, cu delegaţie depusă la dosar. Lipsesc celelalte părţi. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul doamnei avocat Maria Vasii, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate. Prin modul de redactare, dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din Constituţie. Apreciază că, deşi în cuprinsul dispoziţiilor criticate este utilizată sintagma „este considerată“, legiuitorul nu a precizat cine este persoana/entitatea care realizează această operaţiune. Astfel, se ajunge la situaţia în care pot fi regăsite diferite interpretări în funcţie de completurile care se pronunţă asupra problemei de drept. 4. Arată că, deşi dispoziţiile art. 23 alin. (12) din Constituţie prevăd că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii, aceste condiţii nu sunt reglementate de textul art. 175 din Codul penal. Or, în materie penală reglementarea trebuie să fie exactă, analogia şi interpretarea extensivă nefiind permise în această materie. Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate avea rolul unui legiuitor pozitiv, ci aceasta poate face interpretări de drept înăuntrul unei materii bine stabilite, în condiţiile existenţei unor norme clare. În continuare, face referire la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragrafele 33 şi 34. Apreciază că orice persoană are dreptul să se apere, cunoscând legea şi arătând în faţa judecătorului cauzei că a înţeles-o şi a respectat-o. Apreciază că susţinerile din prezenta cauză sunt diferite de cele reţinute în Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018. Arată că, în prezenta cauză, autorul excepţiei a fost angajat ca executor bancar printr-un contract de muncă încheiat cu banca, serviciul bancar neputându-se suprapune cu un serviciu public sau cu un serviciu care să profite publicului. De asemenea, prin Legea nr. 287/2011 privind unele măsuri referitoare la organizarea activităţii de punere în executare a creanţelor aparţinând instituţiilor de credit şi instituţiilor financiare nebancare li se permite executorilor înregistraţi în condiţiile legii la Ministerul Justiţiei, la cerere, să devină executori judecătoreşti, fără existenţa unui act de autoritate. Astfel, deşi culpa autorului excepţiei este una contractuală, neclaritatea dispoziţiilor criticate a permis utilizarea lor şi în acest caz. În aceste condiţii, rezultă că noţiunea de funcţionar asimilat este neclară, dispoziţiile criticate fiind lipsite de claritate şi previzibilitate. În concluzie, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. 5. Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Susţine că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu fac decât să definească noţiunea de funcţionar public asimilat, iar aprecierea de subiect activ calificat revine exclusiv judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei. Prin urmare, doar acesta poate aprecia dacă, în concret, subiectul activ al infracţiunii este un subiect activ calificat care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De altfel, textul de lege criticat nici nu ar putea face o enumerare exhaustivă a categoriilor de persoane care pot intra sub incidenţa sa, ci stabileşte criterii generale. Totodată, arată că deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu ocazia dezlegării unor chestiuni de drept nu fac decât să lămurească sfera acestor subiecţi, nefiind contradictorii. 6. Sarcina calificării executorului judecătoresc ca fiind funcţionar public asimilat în sensul art. 175 alin. (2) din Codul penal şi, pe cale de consecinţă, vocaţia de a fi subiect activ calificat al infracţiunilor de serviciu şi de corupţie din titlul V al Codului penal este uşurată de însuşi legiuitor, care, în expunerea de motive, a enumerat exemplificativ două categorii ce se încadrează în această noţiune, respectiv notarii publici şi executorii judecătoreşti. Prin urmare, una dintre categoriile avute în vedere de legiuitor la momentul edictării art. 175 alin. (2) din Codul penal este cea a executorilor judecătoreşti. Aceasta deoarece, potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, aceştia sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public, iar, potrivit art. 4 din acelaşi act normativ, coordonarea şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de către Ministerul Justiţiei. Arată că în anul 2011 a fost oferită posibilitatea ca, la cerere, executorii bancari să-şi continue activitatea ca executori judecătoreşti, manifestarea de voinţă în acest sens neechivalând însă cu o lipsă a învestirii executării acestui serviciu public. De asemenea, infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată autorul excepţiei s-au epuizat în anul 2012, când acesta era executor judecătoresc. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 7. Prin Încheierea din 25 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 2.018/54/2016, Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, excepţie ridicată de Costinel Romeo Drăgan, cu ocazia soluţionării unei cauze penale. 8. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că sintagmele „serviciu de interes public“ şi „autoritate publică“ sunt lipsite de claritate şi previzibilitate. Astfel, acestea nu sunt definite de actul normativ, ceea ce, în practică, determină aplicarea prin analogie a legii penale. Or, finalitatea aplicării prin analogie a înţelesului termenului „autoritate publică“ prevăzut de art. 240 din Legea nr. 187/2012 este în contradicţie cu finalitatea urmărită de legiuitor odată cu introducerea termenului de „funcţionar public asimilat“ în legea penală şi incriminarea faptelor săvârşite de acesta în executarea profesiei pe care o exercită. 9. În continuare, face referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Curţii Constituţionale în materia clarităţii şi previzibilităţii legii şi a securităţii juridice. Apreciază că lipsa de claritate şi previzibilitate a sintagmelor anterior menţionate reiese şi din numărul mare de sesizări cu care a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi care s-au concretizat în Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017. Astfel, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal s-a ajuns la situaţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre obligatorie pentru toate instanţele naţionale, potrivit căreia în categoria funcţionarilor publici asimilaţi se includ şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat şi care nu exercită atribute de autoritate publică. 10. Apreciază că reglementarea lacunară, lipsită de claritate şi previzibilitate a prevederilor art. 175 alin. (2) din Codul penal permite includerea în categoria funcţionarilor publici asimilaţi a unor persoane care îşi desfăşoară activitatea în mediul privat şi care nu au fost învestite cu autoritatea publică, cu consecinţa aplicării unor pedepse penale mai drastice decât cele prevăzute pentru funcţionarii simpli, încălcându-se principiul proporţionalităţii. 11. Curtea de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Guvernul apreciază că previzibilitatea şi predictibilitatea unei norme presupun că destinatarul acesteia are reprezentarea aspectelor în funcţie de care este obligat să îşi modeleze conduita. Textul art. 175 alin. (2) din Codul penal include în sfera funcţionarilor publici şi persoana care „exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public“. Prin formularea sa, textul lasă posibilitatea determinării persoanelor avute în vedere de acesta, oferind suficiente elemente de identificare: exercitarea unui serviciu de interes public, învestirea de către autorităţile publice, desfăşurarea activităţii sub controlul ori supravegherea acestora. De asemenea, art. 176 din Codul penal defineşte înţelesul termenului „public“, ceea ce permite identificarea exactă a persoanelor avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 175 alin. (2) din acelaşi act normativ. Formularea textului de lege nu este de natură a afecta previzibilitatea normei penale, fiind de aşteptat ca orice destinatar al acesteia să cunoască înţelesul incriminării şi să îşi poată adapta conduita exigenţelor legii. 14. Avocatul Poporului, citând din Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20 din 29 septembrie 2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) şi (2) din Codul penal privind funcţionarii publici, apreciază că îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale ce îi reglementează statutul. 15. În continuare, precizează că principiul legalităţii, statuat la nivel comunitar prin art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi consacrat la nivel naţional de art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor. În sensul acestor susţineri, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, concretizată, de exemplu, în Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikliği contra Turciei, paragraful 70, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 29, Hotărârea din 22 iunie 2000, pronunţată în Cauza Coμme şi alţii împotriva Belgiei, paragraful 145, Hotărârea din 7 februarie 2002, pronunţată în Cauza E.K. împotriva Turciei, paragraful 51. 16. Totodată, menţionează deciziile Curţii Constituţionale nr. 2 din 15 ianuarie 2014 şi nr. 176 din 18 iunie 2002, prin care instanţa de contencios constituţional a reţinut că noţiunea de funcţionar public, conform legii penale, are un sens mai larg decât noţiunea utilizată în domeniul dreptului administrativ, atât datorită caracterului relaţiilor sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. Legea penală face trimitere la noţiunea de „autorităţi publice“, care, potrivit dispoziţiilor titlului III din Constituţia României, are în sfera sa de cuprindere, pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale), şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii). 17. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 16 din Constituţie, menţionează că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit. Violarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite. Inegalitatea care rezultă din diferenţa de situaţii poate justifica reguli distincte, în funcţie de scopul legii. Or, în cazul de faţă, prevederile de lege criticate se aplică tuturor destinatarilor normei criticate, fără privilegii şi fără discriminări (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, Decizia nr. 107 din 13 iunie 2000, Decizia nr. 781 din 17 noiembrie 2015). De asemenea, face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că o deosebire de tratament juridic este discriminatorie atunci când nu este justificată în mod obiectiv şi rezonabil, aceasta însemnând că nu urmăreşte un scop legitim sau nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul avut în vedere. 18. În continuare, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, a dezlegat de principiu modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 175 din Codul penal, în sensul că: „funcţionarul public, astfel cum este definit în cuprinsul art. 175 alin. (1) din Codul penal, poate exercita fie atribuţii şi responsabilităţi pentru exercitarea prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti, fie atribuţii cu privire la realizarea obiectului de activitate al regiilor autonome, al altui operator economic sau al unei persoane juridice cu capital integral ori majoritar de stat, fie poate exercita o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice natură.“ 19. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 24 din Constituţie, susţine că prevederile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional potrivit căruia dreptul la apărare este garantat. Textul legal criticat nu conţine norme care prin natura lor îngrădesc persoanei căreia i se aplică posibilitatea de a se apăra, prevalându-se de toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil. 20. Cât priveşte critica de neconstituţionalitate a art. 175 alin. (2) din Codul penal, faţă de art. 23 alin. (12) din Constituţie, apreciază că dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere principiului constituţional care consacră că nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii. Mai mult, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că prezumţia de nevinovăţie este încălcată „dacă, fără stabilirea legală prealabilă a culpabilităţii unui învinuit şi, îndeosebi, fără ca acesta din urmă să aibă ocazia să-şi exercite drepturile de apărare, o decizie judiciară care îl priveşte reflectă sentimentul că este vinovat“. 21. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile reprezentantului autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 22. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 23. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal, cu următorul conţinut: „De asemenea, este considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.“ 24. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că textul criticat contravine prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (3) referitor la statul român, art. 1 alin. (4) referitor la separaţia şi echilibrul puterilor în cadrul democraţiei constituţionale, art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 15 alin. (2) potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, art. 16 referitor la egalitatea în drepturi, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii şi în art. 24 referitor la dreptul la apărare. 25. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, dintr-o perspectivă identică, prin Decizia nr. 781 din 5 decembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 184 din 28 februarie 2018. 26. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că noţiunea de „funcţionar public“ se află în strânsă corelaţie cu cea de „interes public“, ambele urmărind satisfacerea trebuinţelor de interes general, în baza prerogativelor constituţionale, care fac să prevaleze interesul public faţă de cel privat, astfel că funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea în scopul realizării interesului public şi, ca atare, în exercitarea funcţiei, acesta are îndatorirea de a considera interesul public mai presus de interesul personal. 27. Curtea a apreciat că funcţionarul public asimilat, în înţelesul normei prevăzute la art. 175 alin. (2) din Codul penal, este persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public. Calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, implică întrunirea, în mod cumulativ, a două cerinţe obligatorii, şi anume persoana să exercite un serviciu de interes public (condiţie comună) şi, respectiv, persoana să fie învestită cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau să exercite serviciul de interes public sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice (condiţie alternativă). 28. Prima cerinţă, şi anume exercitarea unui serviciu de interes public, vizează sfera atribuţiilor persoanei. Analiza îndeplinirii acestei cerinţe se face ţinând seama de definiţia dată „serviciului public“ în dreptul administrativ. În acest sens, dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. m) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 stabilesc că „serviciul public“ reprezintă activitatea organizată sau, după caz, autorizată de o autoritate publică, în scopul satisfacerii unui interes legitim public. Această definiţie presupune verificarea împrejurării dacă realizarea serviciului prestat urmăreşte satisfacerea unui interes general şi dacă implică, în mod direct sau indirect, o autoritate publică. Noţiunea de „serviciu public“ desemnează atât o formă de activitate prestată în folosul interesului public, cât şi o subdiviziune a unei instituţii din administraţia internă împărţită pe secţii, servicii etc. Din categoria serviciilor de interes public fac parte acele entităţi care, prin activitatea pe care o desfăşoară, sunt chemate să satisfacă anumite interese generale ale membrilor societăţii. 29. Cu privire la cea de a doua condiţie, care priveşte relaţia persoanei ce realizează serviciul public cu autorităţile publice, Curtea a constatat că aceasta este îndeplinită alternativ, dacă învestirea pentru îndeplinirea serviciului s-a făcut de către o autoritate publică sau dacă activitatea persoanei este supusă controlului ori supravegherii unei autorităţi publice, indiferent de modalitatea de învestire. Prin învestirea pentru realizarea unui serviciu public se înţelege fie acordarea de către o autoritate a calităţii din care derivă obligaţia de a realiza respectivul serviciu, fie încredinţarea realizării serviciului de interes public printr-o decizie a autorităţii. 30. Condiţia prevăzută de art. 175 alin. (2) din Codul penal este îndeplinită, aşadar, numai atunci când o autoritate publică poate învesti sau supraveghea/controla activitatea persoanei care exercită un serviciu public. Practic, funcţionarul public trebuie să aibă o legătură cu autoritatea statală şi, aşa cum se menţionează expres în expunerea de motive la noul Cod penal, dispoziţiile art. 175 alin. (2) „vizează acele persoane care, deşi nu sunt propriu-zis funcţionari, exercită atribute de autoritate publică ce le-au fost delegate printr-un act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică asimilarea lor cu funcţionarii“. 31. În accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal, controlul ori supravegherea autorităţilor publice cu privire la îndeplinirea unui serviciu de interes public implică existenţa unor dispoziţii legale care să concretizeze controlul ori supravegherea autorităţii publice. Totodată, pentru ca o persoană să fie considerată funcţionar public în sensul textului de lege menţionat este suficient ca aceasta să îşi desfăşoare activitatea în cadrul unei persoane juridice al cărei obiect de activitate constă în prestarea unui serviciu de interes public şi care este supusă controlului şi supravegherii unei autorităţi publice, nefiind necesar ca pentru fiecare dintre aceste persoane să fie menţionate, în cuprinsul actului normativ, dispoziţii exprese prin care se exercită controlul sau supravegherea. 32. Referitor la noţiunea de „autoritate publică“, Curtea a constatat că aceasta este definită de dispoziţiile interpretative ale art. 240 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care vizează condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice, răspundere reglementată în art. 135 din Codul penal. Astfel, prevederile art. 240 din Legea nr. 187/2012 stabilesc că, „în aplicarea dispoziţiilor art. 135 din Codul penal, prin autorităţi publice se înţelege autorităţile prevăzute în mod expres în titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată“. 33. Curtea a constatat că în titlul III din Legea fundamentală, intitulat „Autorităţile publice“, se regăsesc capitolul I - „Parlamentul“, capitolul II - „Preşedintele României“, capitolul III - „Guvernul“, capitolul V - „Administraţia publică“ şi capitolul VI - „Autoritatea judecătorească“. Capitolul V, consacrat administraţiei publice, cuprinde, la rândul său, secţiunea 1 - „Administraţia publică centrală de specialitate“ şi secţiunea a 2-a - „Administraţia publică locală“. Potrivit prevederilor art. 116 din Constituţie, administraţia publică centrală de specialitate este formată din organe centrale de specialitate subordonate - în care se includ, pe lângă ministere, şi alte organe centrale - şi organe centrale de specialitate autonome, care nu se află în raporturi de subordonare faţă de alte autorităţi publice. Conform doctrinei dreptului administrativ, autorităţile administraţiei publice sunt acele structuri organizaţionale cu personalitate de drept public ce se înfiinţează şi funcţionează potrivit Constituţiei şi legii, pentru organizarea executării şi executarea în concret a legii. Aşadar, prin sintagma „autorităţi publice“ se înţelege totalitatea formelor structurale chemate să exercite prerogative de putere publică atât la nivelul statului, cât şi la nivelul comunităţilor locale. 34. Curtea a reţinut că în acest sens sunt şi Decizia nr. 20 din 29 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 22 octombrie 2014, şi Decizia nr. 18 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 545 din 11 iulie 2017, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care aceasta a stabilit că expertul tehnic judiciar şi, respectiv, funcţionarul bancar, angajat al unei societăţi bancare cu capital integral privat, autorizată şi aflată sub supravegherea Băncii Naţionale a României, sunt funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (2) din Codul penal. De asemenea, Curtea a observat că, prin Decizia nr. 26 din 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, şi Decizia nr. 8 din 15 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 25 aprilie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a statuat că atât medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, cât şi profesorul din învăţământul preuniversitar de stat au calitatea de funcţionari publici, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal. 35. Având în vedere cele arătate mai sus, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu sunt confuze, imprecise şi imprevizibile, chiar dacă nu prevăd expres categoriile profesionale vizate, întrucât îndeplinirea condiţiilor prevăzute de textul de lege criticat trebuie analizată pentru fiecare categorie profesională în concret, pornind de la normele speciale care îi reglementează statutul. Dispoziţiile de lege criticate nu au o formulare neclară, ambiguă şi imprevizibilă pentru un cetăţean care nu dispune de pregătire juridică, ci, dimpotrivă, îndeplinesc cerinţele de claritate, accesibilitate şi previzibilitate a legii. În plus, destinatarii textului de lege criticat sunt persoane avizate şi diligente, care au obligaţia de a rămâne la curent cu normele legale în materie. 36. Aşadar, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal nu aduc nicio atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) potrivit căruia respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, ale art. 23 alin. (12) referitor la legalitatea pedepsei şi ale art. 73 alin. (3) lit. h) privind reglementarea prin lege organică a infracţiunilor, pedepselor şi a regimului executării acestora. 37. Neintervenind elemente noi, de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia deciziei menţionate, precum şi considerentele pe care aceasta se sprijină îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 38. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Costinel Romeo Drăgan în Dosarul nr. 2.018/54/2016 al Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 175 alin. (2) din Codul penal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Craiova - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 aprilie 2019. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Daniela Ramona Mariţiu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
