Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, excepţie ridicată de Florica Trosie în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.284D/2018. 2. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Dumitru Pletea, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Fondul de garantare a asiguraţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.148D/2018, având acelaşi obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, ridicată de Elena Apostu în Dosarul nr. 7.170/2/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal. 4. La apelul nominal răspunde, pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, domnul avocat Augustin Răducanu, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Fondul de garantare a asiguraţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul identic al excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.284D/2018 şi nr. 2.148D/2018, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. Reprezentanţii convenţionali ai autoarelor excepţiei şi reprezentantul Ministerului Public sunt de acord cu conexarea dosarelor. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 2.148D/2018 la Dosarul nr. 1.284D/2018, care este primul înregistrat. 6. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul domnului avocat Dumitru Pletea, reprezentant al autoarei excepţiei din Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.284D/2018, care face referire la plafonul instituit prin Legea nr. 213/2015, pe care îl apreciază ca fiind neconstituţional din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 22 şi 34 din Constituţie. În esenţă, susţine că sistemul legal de plafonare a despăgubirii la o sumă maximă de 450.000 lei, fără deosebire în funcţie de valoarea socială ocrotită a cărei reparare se face prin despăgubirea acordată, nu este conform cu garanţiile constituţionale instituite în materia dreptului la viaţă şi la ocrotirea sănătăţii, context în care arată că o atingere adusă integrităţii corporale a fiinţei umane nu este echivalentă cu atingerea adusă unui bun patrimonial. 7. Susţine, de asemenea, că reglementarea criticată din Legea nr. 213/2015 contravine şi Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi. Arată în acest sens că, prin instituirea unui plafon maxim de garantare de 450.000 lei, statul român intră în conflict cu normele comunitare care obligă toate statele membre ale Uniunii Europene să garanteze un tratament comparabil victimelor accidentelor de circulaţie, suma minimă asigurată pentru o victimă fiind de 1.000.000 euro. În acest sens arată că în art. 9 din directivă se statuează că, fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca, în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată să fie de 1.000.000 euro pentru o victimă sau de 5.000.000 euro pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor. De altfel, arată că norma comunitară nu face distincţie între un asigurător în faliment şi un altul activ, care nu se află în faliment, legiuitorul comunitar având în vedere doar protecţia victimelor accidentelor de circulaţie, şi nu starea juridică a asigurătorului. În acest context, apreciază că instituirea unui plafon de garantare şi de plată sub nivelul prevăzut de normele comunitare reprezintă un abuz al legiuitorului român faţă de cetăţenii români, victime ale accidentelor de circulaţie. În susţinerea celor mai sus menţionate depune la dosar note de şedinţă. 8. În Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.148D/2018, domnul avocat Augustin Răducanu, reprezentant al autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în completarea celor deja prezentate de antevorbitorul său susţine că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2), art. 20 şi 50, precum şi dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi celor ale art. 1, 3, 7, art. 25 pct. 1 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. În esenţă, susţine că prevederile criticate privilegiază societăţile de asigurări, context în care arată că în expunerea de motive a legii criticate, referitor la justificarea plafonării dreptului la despăgubiri la o societate de asigurări aflată în faliment, s-a precizat că acest lucru a fost necesar pentru a proteja şi ceilalţi creditori care au drepturi născute din asigurări la o astfel de societate. Avocatul pledant apreciază că, dacă sar fi dorit acest lucru, ar fi fost majorată cota de contribuţie, astfel încât toate persoanele care se află în asemenea situaţii (şi care, de altfel, nu sunt foarte multe) să beneficieze de sumele de la Fondul de garantare a asiguraţilor, fond care dispune în prezent de suficiente venituri ca să poată acoperi toate solicitările venite de la persoanele care au suferit accidente de circulaţie şi care au suferit prejudicii peste plafonul de 450.000 lei stabilit de lege. De asemenea, referitor la susţinerile potrivit cărora, în vederea recuperării prejudiciului, persoanele vătămate se pot înscrie la masa credală, menţionează că aceasta este în fapt o procedură iluzorie, fiind aproape imposibil a mai recupera ceva din prejudiciu. 9. Susţine că reglementarea criticată contravine art. 16 din Constituţie, deoarece instituie o situaţie discriminatorie, care se manifestă, din punctul său de vedere, sub patru aspecte, şi anume: discriminare în raport cu celelalte persoane asigurate care îşi pot recupera toate sumele stabilite de către instanţele judecătoreşti; discriminare faţă de ceilalţi asiguraţi, chiar de la societăţile de asigurare aflate în faliment, dar care au de recuperat sume mai mici decât plafonul stabilit de lege; discriminare faţă de cetăţenii străini care îşi pot recupera integral sumele de bani prin intermediul Biroului Asigurătorilor de Autovehicule din România; discriminare faţă de cei care au avut şansa să facă cerere pentru plata despăgubirilor înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 213/2015. În raport cu toate aceste aspecte, apreciază că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor sunt neconstituţionale, iar plafonul de 450.000 lei este unul arbitrar, neexistând o justificare legală pentru stabilirea acestuia. Subliniază, totodată, faptul că atunci când se intră într-un raport de asigurare RCA, nu se alege asigurătorul, acesta fiind atribuit aleatoriu de către societatea de asigurări unde cel care a creat prejudiciul avea poliţa de asigurare. 10. Un ultim aspect învederat vizează aplicarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în sensul interpretării pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conferit-o noţiunii de „bun“, aceasta având şi semnificaţia de drept de creanţă, astfel cum este şi cazul de faţă. Pentru toate aspectele mai sus evocate, solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, iar în susţinerea celor mai sus menţionate depune la dosar note de şedinţă. 11. Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca nefondată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, referitor la critica privind încălcarea art. 16 din Constituţie, apreciază că nu se instituie nicio discriminare prin reglementarea, criticată, întrucât aceasta nu trebuie apreciată în raport cu situaţii ipotetice de fapt. Susţine că, astfel cum este reglementat, pragul de 450.000 lei nu împiedică o despăgubire integrală, atât doar că aceasta se face în etape, respectiv această sumă se acordă de la Fondul de garantare a asiguraţilor, iar în situaţia în care există un titlu pe o sumă mai mare, creditorul de asigurare se va înscrie la masa credală, ca un creditor privilegiat. În opinia reprezentantului Ministerului Public, instituirea unui prag, în sine, de către legiuitor nu constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, existând, de altfel, un asemenea prag şi în ceea ce priveşte despăgubirea care se poate obţine efectiv de la o societate de asigurare care nu este în faliment. Apreciază, totodată, că prin reglementarea criticată nu este încălcat nici art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât, având un drept de creanţă, statul nu refuză acoperirea integrală a acestuia, aceasta realizându-se în etape. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 12. Prin Sentinţa civilă nr. 2.951 din 21 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor. 13. Prin Încheierea din 8 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 7.170/2/2017, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. 14. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Florica Trosie şi Elena Apostu cu ocazia judecării unor acţiuni în contencios administrativ şi fiscal având ca obiect anularea unor acte administrative, formulate în contradictoriu cu Fondul de garantare a asiguraţilor. 15. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că, din perspectiva Codului civil, un accident de circulaţie soldat cu victime reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, iar în scopul protecţiei victimelor, legiuitorul român a prevăzut măsuri de protecţie pentru ca prejudiciul cauzat acestor persoane prin fapta ilicită să fie acoperit integral. Astfel, prin Codul civil se prevăd următoarele: dreptul persoanelor vătămate la repararea integrală a prejudiciului (art. 1.349 alin. 2 şi art. 1.385); acordarea unei prestaţii periodice pentru acoperirea, pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă şi/sau sporirea nevoilor de viaţă ale celui păgubit (art. 1.385, 1.387 şi 1.388); sporirea despăgubirii acordate în cazul în care prejudiciul s-a majorat după stabilirea acestei despăgubiri (art. 1.386). Se învederează că tot în Codul civil se regăsesc reglementări imperative privind imposibilitatea de limitare a răspunderii, respectiv în art. 1.355 alin. (1), care reglementează imposibilitatea legală de a se exclude/limita răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârşită din culpă gravă, iar art. 1.355 alin. (3) din acelaşi cod prevede faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice/psihice sau sănătăţii nu poate fi înlăturată decât în condiţiile legii. Precizează că noţiunea de înlăturare a răspunderii pentru prejudicii nu se poate confunda cu noţiunea de „reparare parţială a prejudiciului“, prevăzută de legiuitor în mod neconstituţional prin art. 15 din Legea nr. 213/2015. 16. Autoarele excepţiei susţin că textul de lege criticat este neconstituţional ca urmare a instituirii unui plafon maxim de garantare de 450.000 lei, deşi instanţele judecătoreşti au acordat despăgubiri civile peste limita acestui plafon maxim victimelor accidentelor de circulaţie sau părţilor civile, în caz de deces al victimelor. Apreciază că prin această intervenţie brutală a legislativului s-a comis o ingerinţă în actul de justiţie, lipsind de eficienţă şi forţă un titlu executoriu definitiv, emis în numele legii, şi privând victimele accidentelor de circulaţie de obţinerea integrală a despăgubirilor acordate, iar această privaţiune se răsfrânge implicit asupra integrităţii fizice şi psihice a persoanei, care se află în imposibilitatea de a-şi acoperi cheltuielile cu refacerea stării de sănătate. Opţiunea legiuitorului de a plafona despăgubirile în limita sumei de 450.000 lei, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este neconstituţională întrucât prejudiciază creditorii de asigurare care au obţinut titluri executorii peste limita acestui plafon, iar, prin instituirea acestui plafon de despăgubire, legiuitorul aduce atingere dreptului persoanelor vătămate şi/sau al urmaşilor persoanelor decedate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, constând în vătămarea/uciderea din culpă a persoanei. Arată că imposibilitatea încasării integrale a sumelor de bani stabilite de către instanţă pentru nevoile imediate ale persoanelor sus-menţionate duce în mod direct la majorarea continuă a prejudiciului, având în vedere situaţia în care se află aceste persoane, fiind încălcat astfel dreptul la sănătate şi la viaţă al persoanei, legislaţia internă şi tratatele internaţionale la care România este parte. Aşadar, apreciază că prin impunerea plafonului de 450.000 lei ca sumă maximă ce poate fi acordată creditorilor de asigurări, în caz de insolvenţă a asigurătorului, se restrânge în mod abuziv dreptul persoanelor vătămate din accidente rutiere la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma leziunilor suferite, drept personal, nu patrimonial, ca în cazul celorlalţi creditori, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 22 şi 34 din Constituţie. 17. Se susţine, de asemenea, că textul de lege criticat instituie în mod abuziv o discriminare între cetăţenii români vătămaţi/urmaşi ai persoanelor decedate în accidente rutiere produse de autovehiculele asigurate RCA la un asigurător aflat în faliment. În acest sens arată că asigurarea RCA este un instrument legal prin care se protejează şi garantează dreptul persoanelor păgubite, implicit al cetăţenilor vătămaţi/urmaşilor persoanelor decedate, la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma accidentelor de circulaţie produse pe teritoriul României de autovehicule înmatriculate în România. Asigurarea Carte Verde este un instrument legal prin care se protejează şi garantează dreptul persoanelor păgubite, implicit al cetăţenilor vătămaţi/urmaşilor persoanelor decedate, la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat în urma accidentelor de circulaţie produse pe teritoriul altui stat de autovehicule înmatriculate în România. În acest context, arată că textul de lege criticat stabileşte un plafon maxim de despăgubire pentru acoperirea prejudiciilor din accidente rutiere, exclusiv pentru cetăţenii români, în timp ce în cazul cetăţenilor străini, victime ale accidentelor de circulaţie produse pe teritoriul altui stat de autovehicule înmatriculate în România şi asigurate printr-o poliţă de tip Carte Verde la un asigurător aflat în faliment, nu operează prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, întrucât plata despăgubirilor este efectuată integral, conform legii, de către Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (BAAR), entitate separată de Fondul de garantare a asiguraţilor, cu atribuţii de plată a despăgubirilor datorate către cetăţeni străini. Aşa fiind, în timp ce un cetăţean român încasează despăgubirile stabilite de instanţă până la limita maximă de 450.000 lei, pentru diferenţă urmând a se înscrie la masa credală a asigurătorului aflat în faliment, existând şanse minime de a-şi recupera integral despăgubirea, un cetăţean din UE, în situaţie similară, va încasa integral despăgubirea de la BAAR pe poliţa de Carte Verde, emisă de asigurătorul român aflat în faliment. Apreciază astfel că prin limitarea despăgubirilor acordate persoanelor vătămate/ urmaşilor persoanelor decedate în accidente de circulaţie produse pe teritoriul României de un autovehicul asigurat RCA la un asigurător aflat în faliment, pentru cetăţenii străini neexistând această limitare/plafonare, legiuitorul instituie o discriminare între cetăţenii români în raport cu cetăţenii altor state. 18. Autoarele excepţiei susţin că prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 încalcă şi principiul reparării integrale a prejudiciului, prevăzut de Codul civil şi statuat în art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, prin raportare la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii, întrucât, prin plafonarea plăţii despăgubirilor civile stabilite prin hotărâri judecătoreşti, legiuitorul a încălcat dreptul legitim al victimelor accidentelor rutiere de a îşi recupera integral aceste sume de bani, împrejurare care constituie o ingerinţă şi o imixtiune în actul de justiţie, lipsind de eficienţă puterea de titlu executoriu. 19. Învederează, totodată, că, prin plafonarea plăţii despăgubirilor la suma de 450.000 lei pentru un creditor de asigurare, legiuitorul intră în conflict şi cu prevederile Directivei 2009/103/CE, care instituie obligaţia statelor comunitare să introducă o limită de despăgubire aferentă poliţelor RCA de minimum 1.000.000 euro pentru o victimă. În acest sens arată că directiva stipulează că victimelor accidentelor de circulaţie cauzate de autovehicule ar trebui să li se garanteze un tratament comparabil, indiferent de locul în care are loc accidentul pe teritoriul Comunităţii. 20. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.284D/2018, menţionează că, raportat la prevederile art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, punctul de vedere al instanţei asupra excepţiei este obligatoriu doar în măsura în care excepţia de neconstituţionalitate ar fi fost invocată din oficiu, iar în celelalte ipoteze, anume atunci când titularul excepţiei este una dintre părţile litigante, instanţa de judecată are facultatea de a prezenta o opinie. 21. În cauza de faţă, instanţa se limitează la justificarea admisibilităţii sesizării Curţii Constituţionale şi apreciază că excepţia este întemeiată în parte, referitor la încălcarea prin textul de lege criticat a dispoziţiilor art. 22 şi 34 din Constituţia României. Instanţa apreciază că sistemul legal de plafonare a despăgubirii la o sumă maximă şi unică de 450.000 lei, fără deosebire în funcţie de valoarea socială - reflectată în dreptul subiectiv vătămat - a cărei reparare se face prin despăgubirea acordată, nu apare ca fiind conform garanţiilor constituţionale instituite în materia dreptului la viaţă şi la ocrotirea sănătăţii. Altfel spus, deşi textele constituţionale nu stabilesc o ierarhizare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le consacră, nu se poate conchide că o atingere adusă integrităţii corporale a fiinţei umane este echivalentă întocmai atingerii aduse unui bun patrimonial, astfel încât, în ambele ipoteze, intervenţia statului prin crearea unei scheme de garantare în cazul insolvenţei asigurătorilor să determine acelaşi rezultat sub aspectul sumelor de care se bucură persoanele vătămate. 22. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 2.148D/2018, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată. 23. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 24. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile avocaţilor prezenţi, înscrisurile depuse la dosare, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 25. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 26. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 15 alin. (2) cuprinse în capitolul III intitulat „Procedura şi condiţiile de efectuare a plăţilor din disponibilităţile Fondului“ din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 550 din 24 iulie 2015, potrivit cărora „Plata de către Fond a creanţelor de asigurări stabilite ca fiind certe, lichide şi exigibile se face în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“. Din examinarea motivelor de neconstituţionalitate formulate de autoarele excepţiei, Curtea constată că acestea critică, în realitate, sintagma „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, ce va constitui astfel obiect al excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra căreia Curtea se va pronunţa. 27. În opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5), potrivit căruia „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie“, art. 4 alin. (2) coroborat cu art. 16 alin. (1) şi (2) care consacră egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, raportat la dispoziţiile art. 6 şi 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceeaşi convenţie, care prevăd dreptul la un proces echitabil şi interzicerea discriminării, art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 15 intitulat Universalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (1) şi (2) care consacră accesul liber la justiţie, art. 22 alin. (1), potrivit căruia „Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate“, art. 34 alin. (1) care prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat“, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată raportat la art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 47 alin. (2), potrivit căruia „Cetăţenii au dreptul la (...) alte forme de asigurări sociale publice sau private, prevăzute de lege“, art. 50 referitor la protecţia persoanelor cu handicap, precum şi art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Se susţine, de asemenea, că neconstituţionalitatea reglementării criticate va trebui analizată şi din perspectiva Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto şi controlul obligaţiei de asigurare a acestei răspunderi, apreciind că aceasta contravine şi dispoziţiilor art. 1, 3, 7, art. 25 pct. 1 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. 28. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine, cu titlu preliminar, că a mai analizat conformitatea cu Legea fundamentală a unor prevederi din Legea nr. 213/2015, inclusiv a celor criticate în cauză, în acest sens fiind Decizia nr. 80 din 28 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 8 mai 2017, Decizia nr. 741 din 22 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 14 martie 2019, Decizia nr. 611 din 10 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 17 ianuarie 2020, şi Decizia nr. 97 din 16 februarie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 521 din 19 mai 2021. 29. Cu aceste ocazii, Curtea a reţinut că prin Legea nr. 213/2015 a fost constituit Fondul de garantare a asiguraţilor, care are drept scop protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător. În esenţă, acest fond garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în această lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5 în Legea nr. 213/2015. În cazul în care disponibilităţile Fondului de garantare a asiguraţilor nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanţele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului de garantare a asiguraţilor cu resursele financiare prevăzute de legea analizată. 30. Curtea subliniază, de asemenea, că rolul Fondului de garantare a asiguraţilor pe piaţa asigurărilor este acela de a crea un impact pozitiv asupra întăririi încrederii „consumatorului“ de asigurări şi de a asigura o bună funcţionare şi stabilitate a pieţei asigurărilor, în general, precum şi un grad de predictibilitate a evoluţiei fiecărui asigurător în parte. În aceste condiţii, protecţia oferită de o schemă de garantare este mult mai flexibilă şi mai rapidă decât cea oferită în cadrul procedurii de faliment, asiguratul putând obţine mai repede şi mai sigur despăgubirea. Prin urmare, funcţia Fondului de garantare a asiguraţilor este aceea de a plăti despăgubiri/indemnizaţii creditorilor de asigurări ai societăţilor de asigurare aflate în faliment, într-o anumită limită stabilită ca plafon de despăgubire, din resursele sale financiare, prevăzute la art. 5 din Legea nr. 213/2015, care provin din următoarele surse: contribuţii de la asigurători; dobânzi şi penalităţi de întârziere din plata cu întârziere a contribuţiilor de către asigurători; sume din fructificarea disponibilităţilor; sume din recuperarea creanţelor Fondului de garantare a asiguraţilor; sume din alte surse, stabilite potrivit legii; împrumuturile de la instituţiile de credit sau împrumuturi obligatare, prin emisiune de titluri de valoare ale Fondului de garantare a asiguraţilor. 31. În conformitate cu Legea nr. 213/2015, principala activitate derulată de Fondul de garantare a asiguraţilor, respectiv instrumentarea dosarelor de daună/restituire în baza cererilor de plată înregistrate, are în vedere: gestionarea cererilor de plată înregistrate, preluarea dosarelor de daună şi a evidenţelor aferente de la asigurătorii în faliment, deschiderea dosarelor de daună în baza cererilor înregistrate, analiza şi avizarea dosarelor de daună/restituire, precum şi activitatea de analiză şi soluţionare a reclamaţiilor. Aceasta prevede o procedură administrativă/necontencioasă pe care potenţialii creditori din contractele de asigurări trebuie să o urmeze în ceea ce priveşte pretenţia pe care o au faţă de societatea de asigurare aflată în faliment. 32. Curtea subliniază, totodată, că, potrivit art. 17 din Legea nr. 213/2015, creditorul de asigurări poate urma separat şi procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, în vederea recuperării creanţei sale din activele asigurătorului aflat în faliment, care se bucură de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe, prin valorificarea activelor debitoarei falite, inclusiv pentru suma cuvenită care depăşeşte plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Astfel, în cazul insolvenţei unei societăţi de asigurare autorizate şi aflate sub reglementarea şi supravegherea Autorităţii de Supraveghere Financiară, creditorii de asigurare beneficiază de suportul Fondului de garantare a asiguraţilor în vederea plăţii indemnizaţilor şi/sau despăgubirilor datorate conform contractelor de asigurare încheiate cu societatea de asigurare. Practic, creditorii de asigurare nu mai trebuie să se adreseze instanţelor judecătoreşti decât dacă doresc acest demers sau dacă suma pe care o solicită depăşeşte plafonul de garantare legal. Potrivit plafonului de garantare stabilit de lege, Fondul de garantare a asiguraţilor poate asigura efectuarea plăţii în sumă de maximum 450.000 lei pentru fiecare creditor de asigurare. Pentru sumele de recuperat care depăşesc plafonul legal de despăgubire, orice persoană este în drept să urmeze procedura legală prevăzută de Legea nr. 85/2014, cu modificările şi completările ulterioare. 33. Curtea constată că, în esenţă, criticile formulate de autoarele excepţiei au în vedere faptul că opţiunea legiuitorului de a plafona despăgubirile în limita sumei de 450.000 lei, conform art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, este neconstituţională şi prejudiciază creditorii de asigurare care au obţinut titluri executorii peste limita acestui plafon, iar, prin instituirea acestui plafon de despăgubire, legiuitorul aduce atingere dreptului persoanelor vătămate şi/sau al urmaşilor persoanelor decedate la acoperirea integrală a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, constând în vătămarea/uciderea din culpă a persoanei. 34. Or, raportat la scopul Legii nr. 213/2015, Curtea învederează faptul că acest act normativ vizează exclusiv garantarea plăţii unor creanţe de asigurare, astfel cum acestea sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 213/2015, mai sus amintite, şi de art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea şi lichidarea voluntară în activitatea de asigurări, republicată, cu modificările ulterioare, însă în limita plafonului maxim de 450.000 lei, tocmai în considerarea scopului legitim urmărit prin aceste prevederi legale, respectiv acela de a acoperi în mod egal toate creanţele de asigurări deţinute împotriva societăţii de asigurări aflate în procedură de faliment, prin urmare un scop social, iar nu de garantare a plăţii în integralitate a tuturor creanţelor de asigurări deţinute de către toţi creditorii de asigurări, fără o limită maximă a valorii despăgubirilor. Astfel, în privinţa cererilor formulate pentru realizarea creanţelor de asigurări, peste limita maximă de 450.000 lei prevăzută în mod expres de legiuitor, indiferent de calitatea persoanei care depune aceste cereri - persoana asigurată sau asigurătorul, însă în considerarea raporturilor de asigurare existente anterior cu persoana asigurată, nu poate fi recunoscută plata acestor despăgubiri pe cale administrativă, ci exclusiv pe calea dreptului comun reglementată de procedura falimentului, menită să protejeze proporţional cu nivelul creanţelor, în mod colectiv, interesele tuturor creditorilor societăţii de asigurare. 35. Fondul de garantare a asiguraţilor nu este răspunzător de producerea pagubei şi nici succesor în drepturi şi obligaţii al societăţii de asigurare, ci doar acoperă creanţele de asigurări în virtutea principiului protecţiei consumatorilor produselor şi serviciilor de asigurări, iar nu ca obligaţii proprii ale Fondului de garantare a asiguraţilor, obligaţia fiind născută din raportul contractual al asiguratului sau beneficiarului asigurării cu asigurătorul şi de aceea plăţile făcute de către Fondul de garantare a asiguraţilor reprezintă obligaţii ale asigurătorului falimentar, fiind deci achitate sau acoperite în numele şi pe seama acestuia. Prin urmare, obligativitatea respectării acestui plafon valoric maxim pentru un creditor de asigurare, în sensul precizat de art. 2 alin. (3) şi art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, derivă din intenţia legiuitorului de a asigura exclusiv persoanelor asigurate direct sau indirect (afectate de fapta ilicită a asiguratului societăţii de asigurare aflate în faliment) posibilitatea de a beneficia de plata acestor despăgubiri, însă în limita sumei maxime stabilite prin lege. 36. De altfel, prin Decizia nr. 631 din 9 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 73 din 30 ianuarie 2019, în ceea ce priveşte interpretarea sintagmei „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, la paragraful 20, Curtea a precizat că, „potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţie şi în condiţiile unei jurisprudenţe constante, instanţele judecătoreşti, şi nu Curtea Constituţională, au atribuţia de a interpreta normele de drept, atunci când îşi exercită îndatoririle constituţionale. Astfel, potrivit Deciziei nr. 54 din 7 februarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 683 din 6 august 2018, paragraful 29, Curtea a reţinut în mod constant că, în temeiul art. 126 din Constituţie, aspectele ce vizează interpretarea şi aplicarea legii ţin de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti. Instanţa de judecată este cea care poate dispune de instrumentele necesare pentru a decide care dintre legile puse în discuţie sunt incidente, folosind toate principiile de interpretare a legii.“ 37. Având în vedere cele mai sus reţinute, Curtea constată că reglementarea criticată din Legea nr. 213/2015 nu contravine normelor constituţionale invocate în susţinerea excepţiei. 38. Referitor la invocarea, de către autoarele excepţiei, a faptului că prin reglementarea plafonului de 450.000 lei legiuitorul naţional intră în conflict cu prevederile Directivei 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, care instituie obligaţia statelor comunitare să introducă o limită de despăgubire aferentă poliţelor RCA de minimum 1.000.000 euro pentru o victimă, Curtea reţine că la art. 3 din această directivă se stipulează că „fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staţionează în mod obişnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare“. De asemenea, la art. 9 se prevede că, "Fără a aduce atingere garanţiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menţionată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum: a) în cazul vătămărilor corporale, suma minimă asigurată de 1.000.000 EUR pentru o victimă sau de 5.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor; b) în cazul pagubelor materiale, 1.000.000 EUR pentru o cerere de despăgubire, indiferent de numărul victimelor. După caz, statele membre pot stabili o perioadă tranzitorie până cel târziu 11 iunie 2012, în decursul căreia sumele minime asigurate sunt adaptate sumelor prevăzute la primul paragraf.(2) Din cinci în cinci ani începând cu 11 iunie 2005 sau de la termenul perioadei de tranziţie prevăzute la alineatul (1) al doilea paragraf, sumele prevăzute la alineatul respectiv sunt revizuite, în funcţie de evoluţia indicelui european al preţurilor de consum (IEPC) stabilit în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 2494/95." 39. În acest context, Curtea învederează faptul că transpunerea prevederilor din directiva precitată se regăseşte în cuprinsul art. 12 din Norma nr. 20/2017 privind asigurările auto din România, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, unde se stipulează că, "(1) În conformitate cu reglementările europene, asigurătorii RCA stabilesc limitele de despăgubire egale sau mai mari cu cele prevăzute la alin. (2).(2) Limitele de despăgubire sunt: a) pentru pagubele materiale produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire este de 1.220.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR; b) pentru vătămări corporale şi decese, inclusiv pentru prejudicii fără caracter patrimonial produse în unul şi acelaşi accident, indiferent de numărul persoanelor prejudiciate, limita de despăgubire este de 6.070.000 euro, echivalent în lei la cursul de schimb al pieţei valutare la data producerii accidentului, comunicat de BNR.(3) În cazul în care în acelaşi eveniment au fost prejudiciate mai multe persoane şi valoarea totală a prejudiciilor depăşeşte limitele de despăgubire specificate în contractul RCA, despăgubirea va fi stabilită în funcţie de cota-parte din valoarea prejudiciului care revine fiecărei persoane îndreptăţite la despăgubire pentru prejudiciile suferite în acelaşi accident.“" 40. Curtea reţine astfel că directiva precitată are în vedere, aşa cum reiese din chiar titlul său, asigurarea privind răspunderea civilă auto obligatorie, care „acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale şi vătămările corporale“, iar art. 9 din directivă vizează sumele minime acoperite de asigurarea auto obligatorie, însă nu impune şi nici nu face referire la limite ale plafonului în care Fondul de garantare a asiguraţilor garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, potrivit legislaţiei naţionale. Aşadar, Curtea apreciază că nu există temei pentru care Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau alte dispoziţii supranaţionale, inclusiv Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 septembrie 2009, invocate de autoarele excepţiei, să fie interpretate în sensul că impun statelor membre obligaţia de a institui scheme de garantare în cazul insolvenţei la nivel naţional sau o schemă de garantare în domeniul asigurărilor, statele având deci o largă marjă de apreciere asupra condiţiilor în care o fac, putând implicit să recurgă la plafonarea despăgubirilor acordate de Fondul de garantare a asiguraţilor. 41. În subsidiar, Curtea reţine că, potrivit unui studiu al Autorităţii de Supraveghere Financiară, efectuat cu prilejul adoptării Legii nr. 213/2015, s-a subliniat că schema de garantare administrată de Fondul de garantare a asiguraţilor nu se substituie mecanismelor legale standard de recuperare a creanţelor în cazul falimentului unui asigurător. Conform legii, creditorii de asigurări beneficiază de prioritate absolută faţă de orice alte creanţe în momentul lichidării activelor admise să reprezinte rezervele tehnice ale societăţii de asigurare aflate în procedura de faliment. Nu în ultimul rând, despăgubirile cuvenite clienţilor unei astfel de societăţi pot fi acoperite în baza contractelor de reasigurare. Fiind o soluţie de ultimă instanţă, Fondul de garantare a asiguraţilor nu are menirea de a acoperi deficienţele mecanismelor de piaţă, respectiv preocuparea scăzută a asigurătorilor în privinţa evaluării riscului de contraparte. Nicio schemă de garantare din Uniunea Europeană nu îşi asumă compensarea arieratelor acumulate în raporturile dintre societăţile de asigurări, reglarea acestui tip de datorii ţinând exclusiv de funcţionarea eficientă a pieţei, cu selecţia implicită a participanţilor. S-a subliniat, totodată, că stabilirea plafonului maxim al despăgubirilor suportate de Fondul de garantare a asiguraţilor la nivelul echivalentului a circa 100.000 euro (450.000 lei) s-a bazat pe consultări cu experţi ai Comisiei Europene şi ai Fondului Monetar Internaţional, care au subliniat rolul Fondului de garantare a asiguraţilor de a asigura doar o protecţie de bază a deţinătorilor de poliţe. Dacă valoarea despăgubirii cuvenite unui client depăşeşte acest plafon, suma poate fi recuperată în cadrul procedurii de faliment. De altfel, pe baza datelor din piaţă, s-a observat că plafonul de 450.000 lei este îndestulător în raport cu valoarea medie a despăgubirilor prevăzute prin contractele de asigurare. 42. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florica Trosie în Dosarul nr. 8.163/2/CAF/2017 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către Elena Apostu în Dosarul nr. 7.170/2/2017 al aceleiaşi instanţe şi constată că sintagma „în limita unui plafon de garantare de 450.000 lei pe un creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment“ din cuprinsul art. 15 alin. (2) al Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor este constituţională în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
