Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌─────────────────┬──────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mircea Ştefan │- judecător │
│Minea │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Daniel Marius │- judecător │
│Morar │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Livia Doina │- judecător │
│Stanciu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├─────────────────┼──────────────────────┤
│Claudia-Margareta│- │
│Krupenschi │magistrat-asistent-şef│
└─────────────────┴──────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Luminiţa Nicolescu. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.898/263/2016 al Judecătoriei Motru şi care constituie obiectul Dosarului nr. 2.995D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 24 octombrie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 2.898/263/2016, Judecătoria Motru a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti, într-o cauză care constă în formularea, de către consumatori, a unei acţiuni de constatare a stingerii datoriilor, întemeiată pe prevederile Legii nr. 77/2016. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată, în esenţă, că dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 încalcă dreptul de acces la o activitate economică şi dreptul de proprietate privată, impunând preluarea unui bun în temeiul dării în plată, fără a conferi posibilitatea de a afla, printr-o evaluare anticipată, dacă valoarea bunului acoperă soldul datoriei restante a debitorului, diminuarea creanţei reprezentând o veritabilă expropriere, fără a exista justificarea unei cauze de utilitate publică. De asemenea, se susţine că prevederile criticate încalcă principiile previzibilităţii şi accesibilităţii normelor juridice, având în vedere că extind dreptul debitorului de a da în plată bunul imobil ipotecat şi în ceea ce priveşte contractele de credit aflate în derulare la momentul intrării în vigoare a legii, sens în care sunt amintite Decizia nr. 447/2013 şi Decizia nr. 453/2008, prin care Curtea Constituţională a stabilit că sunt neconstituţionale normele care ignoră aceste principii. 6. Totodată, se mai arată că dispoziţiile avute în vedere încalcă inclusiv principiul neretroactivităţii legii. Astfel, se susţine că stabilirea modalităţii de rambursare prin plată a împrumutului, respectiv neiertarea de datorie pentru tot ce excede valorii bunului care a constituit garanţia, reprezintă o situaţie juridică definitiv formată anterior intrării în vigoare a legii noi, neputând fi susţinut în mod rezonabil faptul că părţile realizează un nou acord cu fiecare rambursare a împrumutului. De altfel, s-a menţionat că legea nouă nu vine să reglementeze conţinutul unei situaţii juridice prevăzute de lege, ci modifică însuşi obiectul contractului de credit încheiat între părţi, prin acordarea dreptului creditorului de a se degreva printr-o obligaţie alternativă. În acest sens se invocă Decizia nr. 303/2001 şi Decizia nr. 73/1995, prin care Curtea Constituţională a sancţionat încălcarea principiului neretroactivităţii legii. 7. Mai mult, se susţine că sunt încălcate şi normele art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană a drepturilor omului, dat fiind faptul că obligaţia de plată reprezintă un bun în sensul jurisprudenţei CEDO, iar ingerinţa în dreptul de proprietate al creditorului nu vizează un scop legitim şi nu păstrează un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit. În acest sens se arată că, în condiţiile în care efectul dării în plată este constituit de ştergerea creanţei reziduale a băncii constând în diferenţa dintre soldul creditului la momentul plăţii şi valoarea imobilului, dreptul de proprietate al împrumutătorului este înlăturat. 8. Nu în ultimul rând, se subliniază ca sunt încălcate şi principiile fundamentale inserate în Tratatul privind Uniunea Europeană şi dezvoltate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum principiul libertăţii contractuale, principiul securităţii juridice, principiul proporţionalităţii, dar şi normele Directivei 2014/17/UE privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidenţiale şi cele ale Directivei 1993/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii. În acest sens se arată că Directiva 2014/17/UE stabileşte că prevederile sale nu sunt aplicabile contractelor de credit existente înainte de 21 martie 2016, totuşi legea internă nu le exclude pe acestea de la aplicare. În fine, arată că, deşi posibilitatea aplicării legii inclusiv contractelor încheiate înainte de intrarea sa in vigoare ar putea apărea ca o protecţie mai ridicată a consumatorilor, această dispoziţie nu îndeplineşte condiţia de a fi coerentă cu obligaţiile statului român în temeiul dreptului Uniunii. 9. Judecătoria Motru opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, având în vedere faptul că dispoziţiile tranzitorii cuprinse în art. 11 din Legea nr. 77/2016 instituie pârghiile unei aplicări a legii inclusiv contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, nu numai contractelor încheiate după această dată, fiind în disonanţă atât cu art. 15 alin. (2), art. 44 alin. (1) şi art. 45 din Constituţie, cât şi cu prevederile dreptului Uniunii şi ale Codului civil. Dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 procedează la modificarea semnificativă a contractelor de credit aflate în derulare, atribuind acestora un alt efect juridic decât cel prevăzut de legea în vigoare la data încheierii lor. Astfel, acesta afectează însăşi substanţa contractului, modificând chiar obiectul acestuia, prin transformarea obligaţiei de restituire a creditului în cea de transfer al dreptului de proprietate asupra bunului ipotecat, astfel încât ceea ce era garanţie conform contractului de credit devine plată ca mod de stingere a obligaţiei prin simpla alegere a împrumutatului. 10. În al doilea rând, dispoziţiile criticate restrâng dreptul de proprietate consacrat de art. 44 din Constituţie, prin raportare la creanţă ca bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului. Legea nr. 77/2016 oferă debitorului posibilitatea de a stinge integral datoria sa contractuală, „fără niciun cost suplimentar“. În aceste condiţii, având în vedere că valoarea bunului ipotecat, al cărui drept de proprietate urmează a se transmite, este inferioară obligaţiei iniţiale a debitorului, pentru creditor, aceasta semnifică pierderea definitivă din patrimoniu a părţii rămase neacoperite din acest drept. Aşadar, cel puţin pentru diferenţa de creanţă nevalorificată, pentru care operează darea în plată, are loc o veritabilă privare de proprietate a creditorului, nu doar o limitare adusă exerciţiului respectivului drept. Cu alte cuvinte, obligarea creditorului la recuperarea creanţei exclusiv în limita valorii imobilului adus în garanţie şi supus transferului forţat de proprietate conduce la încălcarea dreptului său constituţional. Mai mult, prin instituirea obligaţiei creditorului de a lua în proprietate bunul ipotecat, este încălcat principiul fundamental al dreptului conform căruia nimeni nu poate fi obligat să devină titularul unui drept, în speţă, al unui drept de proprietate asupra unui imobil. 11. Totodată, obligarea creditorului la acceptarea unei soluţii de natură a favoriza debitorul fără a crea în paralel un climat favorabil creditorului, este de natură a aduce atingere şi libertăţii economice, instituite de art. 45 din Constituţie. Astfel, în cazul contractelor de credit care intră sub sfera de aplicare a Legii nr. 77/2016, se produce o îngrădire a autonomiei de voinţă a creditorului în ceea ce priveşte alegerea modului în care dispune de bunurile proprii şi a libertăţii sale contractuale, cu afectarea patrimoniului acestuia. În acest context, creditorul, ca element activ al vieţii bancare, este obligat să accepte un climat ale cărui graniţe sunt trasate fără concursul lui şi pe care, la momentul încheierii actului juridic, nu ar fi putut să le prevadă. 12. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 13. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 14. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 15. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 330 din 28 aprilie 2016. Prevederile legale criticate au următorul cuprins: "ART. 11 În vederea echilibrării riscurilor izvorând din contractul de credit, precum şi din devalorizarea bunurilor imobile, prezenta lege se aplică atât contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, cât şi contractelor încheiate după această dată." 16. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 15 alin. (2) referitoare la neretroactivitatea legii civile, art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 45 - Libertatea economică, art. 135 - Economia, precum şi prevederilor art. 1 - Protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 17. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile criticate au mai format obiectul controlului de constituţionalitate. Prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 53 din 18 ianuarie 2017, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că sintagma „precum şi din devalorizarea bunurilor imobile“ din art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite este neconstituţională; a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii; a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi, precum şi excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite; a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite şi a constatat că acestea sunt constituţionale, prin raportare la criticile formulate. 18. Totodată, prin decizia mai sus menţionată, Curtea a arătat că prevederile puse în principal în discuţie prin prisma încălcării art. 15 alin. (2) din Constituţie sunt cele ale art. 11 din Legea nr. 77/2016. Cu privire la art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016, Curtea a reţinut că majoritatea contractelor de împrumut vizate de legea criticată au fost încheiate în perioada 2007-2009, acestor contracte fiindu-le aplicabil cadrul legal de la acea dată. Astfel, dreptul comun îl constituia Codul civil în vigoare la acea dată, iar reglementări suplimentare, specifice domeniului bancar, se regăseau în Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 611 din 14 decembrie 1999. Totodată, Curtea a observat însă că Legea nr. 77/2016 se aplică şi contractelor care au fost încheiate în baza altor prevederi legale decât cele ale Legii nr. 190/1999. Cu alte cuvinte, şi unele credite care nu au fost contractate în scopul achiziţionării unor imobile au fost garantate prin instituirea unor ipoteci asupra unor bunuri imobile (paragraful 114). 19. De asemenea, Curtea a menţionat că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, Codul civil din 1864, care, în mod evident, permitea aplicarea teoriei impreviziunii, în temeiul art. 969 şi art. 970. Având în vedere că Legea nr. 77/2016 reprezintă o aplicare a teoriei impreviziunii la nivelul contractului de credit, prevederile acesteia nu retroactivează. Cu toate acestea, Curtea a constatat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016 luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, deformând condiţiile aplicării impreviziunii (paragraful 115). 20. Astfel, art. 11 teza întâi din Legea nr. 77/2016 prevede că dispoziţiile legii se aplică tuturor contractelor în curs de derulare, fără a lua în considerare situaţia debitorilor, precum şi specificul contractelor de credit încheiate şi fără a face o diferenţiere între debitorii de bună-credinţă şi cei de rea-credinţă, între cei care nu mai pot să plătească şi cei care nu mai vor să plătească. Cu alte cuvinte, deşi în expunerea de motive se face referire la persoanele fizice care nu dispun de mijloacele necesare achitării creditului către instituţia de credit, legea se aplică fără distincţie celor două categorii de debitori menţionaţi. Totodată, Curtea a reţinut însă că darea în plată intervine numai dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de art. 5 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 părţile contractului nu ajung la un acord, respectiv dacă negocierea întemeiată pe art. 969 şi art. 970 din Codul civil eşuează. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate până la data intrării în vigoare a Legii nr. 77/2016 nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. În aceste condiţii, prevederile legale criticate nu sunt clare, permiţând interpretări contradictorii cu privire la posibilitatea instanţei judecătoreşti de a verifica îndeplinirea condiţiilor privind existenţa impreviziunii. Or, posibilitatea părţilor din contractele respective de a prezenta situaţia de fapt dintr-un dosar în faţa unei instanţe judecătoreşti este absolut necesară, având în vedere că judecătorul trebuie să verifice această situaţie, astfel încât instituţia dării în plată să nu fie un instrument discreţionar pus la dispoziţia doar a unei părţi şi, astfel, să dezechilibreze raportul contractual. Numai în acest fel se poate asigura, în aceste cazuri, respectarea principiului egalităţii armelor în cadrul procesului civil (paragraful 116). 21. Ca atare, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 130 şi 131, concluzionând faţă de criticile de neconstituţionalitate raportate la unele dintre prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei, Curtea a constatat că nu poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii civile, art. 16 privind egalitatea în faţa legii, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 45 privind libertatea economică, art. 73 alin. (3) lit. m) privind adoptarea legilor organice, art. 135 privind economia, art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, iar dispoziţiile art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 148 privind integrarea în Uniunea Europeană din Constituţie nu au avut incidenţă în cauză. Drept urmare, având în vedere considerentele de mai sus, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza întâi raportate la celelalte dispoziţii din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite. 22. Din examinarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este formulată în prezenta cauză, Curtea constată că există anumite elemente care particularizează, într-un anumit grad, situaţia de fapt faţă de alte cauze prin care Curtea a soluţionat excepţii de neconstituţionalitate a Legii nr. 77/2016. Astfel: instanţa judecătorească a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate exclusiv a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, iar, în jurisprudenţa sa, Curtea nu s-a pronunţat cu privire la constituţionalitatea art. 11 din Legea nr. 77/2016, în integralitatea sa, ci a analizat acest text prin raportare la alte prevederi ale Legii nr. 77/2016. Totodată, această situaţie este similară celei în care Curtea a pronunţat Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017*), nepublicată încă în Monitorul Oficial al României, Partea I, la data pronunţării prezentei decizii, astfel încât considerentele acesteia sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. *) Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 73 din 25 ianuarie 2018. 23. În continuare, Curtea reţine că, în acord cu jurisprudenţa sa constantă, în stabilirea conformităţii cu Constituţia a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, se va raporta în mod distinct la teza întâi şi teza a doua a acestuia. 24. Faţă de jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional în materie, Curtea constată că, în prezenta cauză, în ceea ce priveşte o parte dintre dispoziţiile criticate cuprinse în Legea nr. 77/2016, nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, a căror existenţă rezultă din dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“, precum şi din dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale“. Astfel, referitor la situaţia de fapt din cauza aflată pe rolul instanţei judecătoreşti a quo care a sesizat instanţa de contencios constituţional, Curtea reţine că, în prezenta cauză, contractul de credit a fost încheiat după intrarea în vigoare a noului Cod civil, respectiv 1 octombrie 2011, dar înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Aceste aspecte sunt relevante în examinarea admisibilităţii excepţiei având ca obiect neconstituţionalitatea tezei a doua a art. 11 din Legea nr. 77/2016. Curtea reţine că, potrivit primei teze a acestuia, dispoziţiile Legii nr. 77/2016 se aplică şi contractelor de credit aflate în derulare la momentul intrării sale în vigoare, iar, potrivit celei de-a doua teze a art. 11, Legea nr. 77/2016 se aplică acelor contracte de credit încheiate după data intrării sale în vigoare. Aşa fiind, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât acestea vizează contracte încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016, ipoteză inaplicabilă în cauza de faţă. 25. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a tezei întâi a art. 11 din Legea nr. 77/2016, Curtea reţine că, deşi instanţa judecătorească a sesizat Curtea cu soluţionarea exclusiv a prevederilor art. 11 din Legea nr. 77/2016, având în vedere considerentele Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016 (paragraful 104), precum şi faptul că părţile în litigiu au încheiat contractul de credit după intrarea în vigoare a Noului Cod civil, se impune analiza prevederilor art. 11 teza întâi, în coroborare cu prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, care se referă la noul Cod civil. 26. Prin Decizia nr. 701 din 7 noiembrie 2017, Curtea a reţinut că, evaluând segmentele temporale la care face referire Legea nr. 77/2016, aceasta dispune asupra aplicabilităţii sale, astfel: un moment înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016 - care, la rândul său, cuprinde două situaţii, respectiv: a) contracte încheiate sub imperiul Legii nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare şi al Codului civil din 1864 şi b) contracte încheiate începând cu 1 octombrie 2011 sub imperiul Legii nr. 287/2009 privind Codul civil şi un moment după intrarea în vigoare a Legii nr. 77/2016. Faţă de această situaţie legislativă şi având în vedere faptul că toate contractele de împrumut vizate de dispoziţiile Legii nr. 77/2016, supuse controlului de constituţionalitate, analizate şi concretizate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, erau încheiate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, Curtea a distins între teza întâi şi teza a doua ale art. 3, prin coroborare cu art. 11 (a se vedea paragraful 104 din Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016). 27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 [„Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, cu modificările ulterioare“], Curtea, având în vedere art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, a statuat că acestea nu sunt aplicabile contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a noului Cod civil. Mai mult, Curtea a reţinut că, indiferent de textul legal specific în baza căruia au fost încheiate contractele până la data de 1 octombrie 2011, ele se supun reglementării de drept comun, respectiv Codului civil din 1864, care, deşi nu reglementa expres impreviziunea, permitea posibilitatea aplicării acesteia, implicit, prin raportare la prevederile art. 969 şi art. 970 din acest cod. 28. În acest context, prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragrafele 115-116, Curtea a observat că legiuitorul a configurat cadrul legal reprezentat de Legea nr. 77/2016, luând în considerare o impreviziune aplicabilă ope legis pentru toate contractele de credit în derulare, îndepărtându-se de condiţiile stricte ale aplicării impreviziunii. Însă, o astfel de instituţie a impreviziunii, aplicabilă ope legis pentru toate contractele încheiate, nu poate fi recunoscută, fiind în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 1 alin. (5) în componenta sa privind calitatea legii, cele ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi cele ale art. 124 privind înfăptuirea justiţiei. 29. În ceea ce priveşte sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“, cu referire la contractele încheiate sub imperiul noului Cod civil, situaţia este diferită. Dacă, în virtutea Codului civil din 1864, se permitea aplicarea teoriei impreviziunii - în temeiul art. 969 şi art. 970, în noul Cod civil impreviziunea este legiferată în mod expres. 30. Cu privire la contracte, art. 1.270 din noul Cod civil, cu denumirea marginală - Forţa obligatorie -, statuează în sensul că un contract valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante şi se poate modifica sau poate înceta numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege. Noul Cod civil reglementează însă şi o situaţie/ipoteză nouă în ceea ce priveşte modificarea efectelor contractelor/convenţiilor legal încheiate, respectiv art. 1.271 cu denumirea marginală - Impreviziunea, care la alin. (1) prevede că „Părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei“. Deşi alin. (1) al art. 1.271 din Codul civil întăreşte efectul obligatoriu al contractelor, chiar şi în situaţia în care executarea lor a devenit mai oneroasă, prin alin. (2) al aceluiaşi articol, legiuitorul a statuat în sensul că „Dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, instanţa poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.“ Prin urmare, legiuitorul instituie, în realitate, un temei nou de încetare a contractului, altul decât „prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege“. 31. Prevederile art. 1.271 alin. (2) din noul Cod civil nu obligă creditorul să primească în plată bunul, dar, în condiţiile în care debitorul nu se poate achita de obligaţiile rezultate din contract, instanţa de judecată, la cererea debitorului, poate dispune adaptarea sau încetarea contractului, însă „la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte“ ea însăşi. 32. Analizând şi coroborând prevederile Legii nr. 77/2016 cu cele ale noului Cod civil, Curtea observă că, în realitate, prin sintagma „Prin derogare de la dispoziţiile Legii nr. 287/2009 privind Codul civil“, practic, Legea nr. 77/2016 a instituit o situaţie particulară pentru contractele încheiate între consumatori şi instituţiile de credit, în sensul că, pentru acestea, instanţa de judecată, verificând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi constatând aplicabilă instituţia impreviziunii, dispune darea în plată a imobilului ipotecat, cu consecinţa ştergerii tuturor datoriilor consumatorului, însă numai în condiţiile art. 3 din Legea nr. 77/2016, astfel cum au fost conturate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 33. Darea în plată la care se face referire în art. 3 din Legea nr. 77/2016 este o dare în plată forţată, fiind condiţionată doar de îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 4 din lege şi de constatarea de către instanţă a situaţiei extraordinare care justifică aplicarea impreviziunii, desigur, în interpretarea obligatorie dată prevederilor sale prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 34. Curtea mai observă că art. 1.492 cu denumirea marginală - Darea în plată - din noul Cod civil nu are relevanţă în cauză, acesta aplicându-se oricărui tip de contract reglementat ca atare de dreptul comun. Legea nr. 77/2016, fiind însă o lege specială, care reglementează strict raporturile dintre instituţiile de credit şi consumatori, persoane fizice, derogă, în mod evident, de la prevederile noului Cod civil, pe de o parte, de la art. 1.271 alin. (2) lit. b) teza a doua, în ceea ce priveşte dreptul şi competenţa exclusivă a instanţei de a dispune încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte şi, pe de altă parte, instituţia prevăzută la art. 1.492 nu are nicio incidenţă cu dispoziţiile Legii nr. 77/2016. 35. Posibilitatea instanţei de a verifica şi constata condiţiile impreviziunii, în situaţia în care prevederile Legii nr. 77/2016 nu îi acordă o asemenea competenţă, este consecinţa Deciziei nr. 623 din 25 octombrie 2016, prin care Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile din art. 11 teza întâi raportate la art. 3 teza a doua, art. 4, 7 şi 8 din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale în măsura în care instanţa judecătorească verifică condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii. 36. În luarea acestei decizii, Curtea a reţinut că prin aplicarea ope legis a condiţiilor impreviziunii s-ar încălca art. 124 din Constituţie, legiuitorul intrând în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Ca atare, Curtea a restabilit echilibrul între puterile statului, în speţă legislativă şi judecătorească, această statuare fiind valabilă indiferent de momentul încheierii contractelor de credit ce cad sub incidenţa Legii nr. 77/2016. 37. Astfel, deşi în prezenta cauză excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 urmează a fi respinsă ca neîntemeiată, aceasta nu înseamnă că se vor înlătura rolul şi competenţa instanţei de judecată de a verifica condiţiile referitoare la existenţa impreviziunii, întrucât dispoziţiile art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, se coroborează cu art. 3 teza a doua din Legea nr. 77/2016, în interpretarea dată prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016. 38. În acest context, Curtea reiterează cele statuate prin Decizia nr. 623 din 25 octombrie 2016, paragraful 119, respectiv faptul că singura interpretare care se subsumează cadrului constituţional în ipoteza unei reglementări generale a impreviziunii în executarea contractelor de credit este cea potrivit căreia instanţa judecătorească, în lipsa acordului dintre părţi, are competenţa şi obligaţia să aplice impreviziunea în cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile existenţei acesteia. 39. Pentru toate aceste argumente, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 teza întâi, raportate la dispoziţiile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016, urmează a fi respinsă ca neîntemeiată. 40. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele care au fundamentat-o îşi menţin valabilitatea. 41. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 11 teza a doua din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, excepţie ridicată de Societatea BRD - Groupe Société Générale - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.898/263/2016 al Judecătoriei Motru. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de aceeaşi parte în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe judecătoreşti şi constată că prevederile art. 11 teza întâi raportate la prevederile art. 3 teza întâi din Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite sunt constituţionale prin raportare la criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Judecătoriei Motru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 23 ianuarie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent-şef, Claudia-Margareta Krupenschi -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
