Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Simona-Maya │- judecător │
│Teodoroiu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mihaela Ionescu │- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. b) şi art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată, excepţie ridicată de Societatea Cristim 2 Prodcom - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.337/215/2016 al Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 2.205D/2017. 2. La apelul nominal se prezintă, pentru autoare, avocatul Gabriel Manu din cadrul Baroului Bucureşti, cu împuternicire avocaţială depusă la dosar. Lipseşte partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că partea lipsă a comunicat la dosar concluzii scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul apărătorului autoarei, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, reiterând motivele cuprinse în notele scrise aflate la dosar. Depune concluzii scrise în completarea concluziilor orale. 4. Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită respingerea, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, arată că dispoziţiile art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 nu aduc atingere art. 1 alin. (5) din Constituţie, întrunind cerinţele de claritate şi predictibilitate astfel încât să permită destinatarului normei să îşi conformeze conduita. Face referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, reţinând că profesioniştii trebuie să dea dovadă de maximă prudenţă în desfăşurarea activităţilor profesionale. Precizează că, în cauză, prin art. 4 lit. f) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, este definită noţiunea de „comerţ ambulant“ la care face trimitere organul constatator în menţiunile cuprinse în procesul-verbal de constatare. Cât priveşte dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990, arată că, prin Decizia nr. 128 din 9 martie 2017, instanţa de control constituţional a statuat că măsura confiscării este o privare de proprietate impusă de necesitatea protejării populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, fiind permisă expres de art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală. 5. Apărătorul autoarei excepţiei, având cuvântul în replică, solicită instanţei de control constituţional să constate că dispoziţiile art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 au căzut în desuetudine. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 6. Prin Încheierea din 27 iunie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 12.337/215/2016, Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 lit. b) şi art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată. Excepţia a fost ridicată de Societatea Cristim 2 Prodcom - S.R.L. din Bucureşti în soluţionarea apelului declarat împotriva Sentinţei civile nr. 12.016 din 24 octombrie 2016, pronunţată de Judecătoria Craiova în Dosarul nr. 12.337/215/2016, în contradictoriu cu Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, având ca obiect anularea unui proces-verbal de contravenţie. 7. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea susţine, în esenţă, că natura faptei prevăzute de art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 şi gravitatea sancţiunii, aşa cum este prevăzută de art. 3 din acelaşi act normativ, ar justifica încadrarea contravenţiei ca aparţinând materiei penale în sensul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Susţine, de asemenea, că textele de lege criticate, prin redactarea cu titlu general şi prin lipsa definiţiilor sau trimiterilor în măsură să clarifice domeniul de aplicare, nu sunt de natură să îndeplinească cerinţele de claritate. În particular, arată că niciunul dintre termenii folosiţi de textul criticat - vânzare, caracter ambulant, mărfuri, locuri autorizate - nu este definit, şi nici noţiunea de „locuri autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi“. Arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Constituţionale, legiuitorul are o obligaţie implicită de a asigura claritatea şi precizia normelor legale, indiferent de natura lor. Susţine că standardele de calitate normativă trebuie să fie mai ridicate în domeniile de drept ce au natură penală, în caz contrar subiecţii de drept fiind supuşi riscului unor sancţiuni disproporţionate pentru încălcarea unor obligaţii nedefinite şi, ca atare, arbitrar stabilite, în dezacord cu art. 1 alin. (5) şi art. 23 alin. (12) din Constituţie. Consideră că măsura confiscării reprezintă, prin natura ei, o atingere adusă dreptului de proprietate sub forma privării de proprietate, astfel încât se justifică controlul de constituţionalitate a prevederilor art. 3 din Legea nr. 12/1990 coroborat cu art. 1 lit. b) din acelaşi act normativ raportat la art. 44 alin. (1) din Constituţie. Reţine că scopul normelor criticate este acela de a proteja populaţia de activităţile comerciale constând în vânzarea în afara locurilor ce fac obiectul autorizării organelor administrative locale. Însă, ca urmare a modului general de redactare a textului de lege criticat, ipoteza normei legale poate să acopere întreaga activitate desfăşurată de subiectul de drept acuzat că ar fi încălcat respectiva normă. Arată că sancţiunea reglementată prin art. 3 din Legea nr. 12/1990 constituie o ameninţare cu privire la viabilitatea financiară a subiectului de drept, cu atât mai mult cu cât activităţile ce sunt susceptibile de a atrage aplicabilitatea art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 sunt desfăşurate mai ales de întreprinderi de dimensiuni reduse, în mediul rural şi care nu deţin resurse financiare suficiente pentru a suporta pierderea venitului. 8. Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază ca fiind neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate, în condiţiile în care raţiunea textului de lege criticat este aceea de a proteja în continuare populaţia împotriva unor activităţi comerciale ilicite, fiind în deplin acord cu preocuparea statului de a asigura libertatea comerţului şi de a proteja concurenţa loială, pentru salvgardarea intereselor generale ale populaţiei. Consideră că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate, ci, dimpotrivă, asigură respectarea acestora. Reţine, de asemenea, că măsura confiscării aplicată autoarei este prevăzută de lege, astfel încât nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (12). În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 44 alin. (1) din Legea fundamentală, care consacră garantarea dreptului de proprietate, reţine că acest drept nu este unul absolut, ci trebuie exercitat în condiţiile stabilite de legiuitor. Or limitările aduse dreptului de proprietate prin obligarea persoanei juridice care a săvârşit o contravenţie de a achita amenda aplicată, diminuându-i în acest fel patrimoniul, şi confiscarea bunurilor prevăzute de lege sunt necesare într-o societate democratică tocmai pentru a se asigura respectarea normelor legale de către persoanele care le-au nesocotit sau imperativul desfăşurării unei activităţi economice în cadrul fixat de legiuitor şi protejării populaţiei împotriva activităţilor comerciale ilicite, fiind în acelaşi timp proporţionale cu scopul legitim urmărit şi respectând un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale persoanei. 9. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate. 10. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Referitor la pretinsa lipsă de claritate şi previzibilitate a normei, consideră excesivă cerinţa de definire a fiecărui/fiecărei termen/sintagme utilizat(te) în textul de lege. În acest sens, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 184 din 29 martie 2016. În ceea ce priveşte eventuala atingere adusă dreptului de proprietate, prin instituirea sancţiunii contravenţionale a confiscării bunurilor care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 12/1990 şi a sumelor de bani şi bunurilor dobândite prin săvârşirea contravenţiei, invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 128 din 9 martie 2017, în care instanţa de control constituţional a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia aplicarea şi executarea unor sancţiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât sunt consecinţa unor încălcări ale legii. În acest sens, reţine Decizia nr. 56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, Decizia nr. 67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000, Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003, precum şi Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Guvernului, concluziile scrise depuse de autoare şi de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, concluziile apărătorului autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 lit. b) şi art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, care au următorul conţinut: - Art. 1 lit. b): „Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: (...) b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi;“; – Art. 3: „Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă.“ 14. Întrucât dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale sunt anterioare Constituţiei, s-ar fi putut invoca abrogarea acestora, în temeiul art. 154 alin. (1) din Constituţie, dar această funcţie abrogativă a Constituţiei nu se impune prin ea însăşi. Ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului lex posterior derogat priori şi a asigura supremaţia Constituţiei asupra actelor inferioare. Curtea constată însă că întregul act normativ a fost receptat în noua ordine constituţională instaurată ca urmare a intrării în vigoare a Constituţiei din 1991, o atare concluzie fiind justificată de activitatea legislativă ce a privit Legea nr. 12/1990 după data de 8 decembrie 1991, respectiv intervenţiile legislative aduse prin numeroase acte normative modificatoare şi republicările acesteia, precum şi de aplicarea continuă a actului normativ de către autorităţile publice. 15. Autoarea excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, art. 20 alin. (1) - „Tratatele internaţionale privind drepturile omului“, art. 23 alin. (12) potrivit căruia nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii şi art. 44 alin. (1) privind garantarea dreptului de proprietate privată, conţinutul şi limitele acestui drept. Totodată, invocă dispoziţiile art. 7 - „Nicio pedeapsă fără lege“ şi art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 16. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că Legea nr. 12/1990, act normativ preconstituţional, a fost adoptată la data de 6 august 1990 şi a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august 1990. Soluţia legislativă criticată, prevăzută de dispoziţiile art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990, se regăsea la lit. i) a textului menţionat şi avea, la data intrării în vigoare a legii, următorul conţinut: „Constituie activităţi comerciale ilicite şi au ca efect aplicarea, faţă de cei care le-au săvârşit, a măsurilor prevăzute în prezenta lege, următoarele: i) vânzarea de mărfuri de către comercianţi în alte locuri decât cele autorizate de primării sau în afara condiţiilor înscrise în licenţe;“. Prin Legea nr. 42/1991 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, de asemenea act normativ preconstituţional, dispoziţiile art. 1 lit. i) au fost modificate şi se regăseau în art. 1 lit. b) din lege cu următorul cuprins: „Constituie activităţi comerciale ilicite şi atrag răspunderea contravenţională sau penală, după caz, faţă de cei care le-au săvârşit, următoarele fapte: (...) b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării sau prefecturi“, această formă menţinându-se şi după republicările legii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, respectiv nr. 291 din 5 mai 2009. Ulterior republicării din 2009, art. 1 lit. b) a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, în sensul că „Următoarele fapte reprezintă activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite şi constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât să fie considerate, potrivit legii penale, infracţiuni: (...) b) vânzarea ambulantă a oricăror mărfuri în alte locuri decât cele autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi“. În urma republicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, s-a menţinut soluţia legislativă astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012. 17. Autoarea excepţiei susţine, în esenţă, că textele de lege criticate, prin redactarea cu titlu general şi prin lipsa definiţiilor sau trimiterilor în măsură să clarifice domeniul de aplicare, nu sunt de natură să îndeplinească cerinţele de claritate. În particular, arată că niciunul dintre termenii folosiţi de textul criticat - vânzare, caracter ambulant, mărfuri, locuri autorizate - nu este definit, şi nici noţiunea de „locuri autorizate de primării, consilii judeţene sau prefecturi“. 18. Cu privire la cerinţele de calitate a actelor normative, Curtea, în jurisprudenţa sa, a statuat că orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat (a se vedea în acest sens, spre exemplu, Decizia nr. 189 din 2 martie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 5 aprilie 2006). În acelaşi sens Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că legea trebuie, într-adevăr, să fie accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele sale. Pentru ca legea să satisfacă cerinţa de previzibilitate, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea şi modalităţile de exercitare a puterii de apreciere a autorităţilor în domeniul respectiv, ţinând cont de scopul legitim urmărit, pentru a oferi persoanei o protecţie adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 52, şi Hotărârea din 25 ianuarie 2007, pronunţată în Cauza Sissanis împotriva României, paragraful 66). 19. De asemenea, o lege îndeplineşte condiţiile calitative impuse de Constituţie numai dacă norma este enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât, apelând la nevoie la consiliere de specialitate în materie, el să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragraful 17). 20. Totodată, având în vedere principiul aplicabilităţii generale a legilor, Curtea de la Strasbourg a reţinut că formularea acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una dintre tehnicile standard de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale, decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi folosesc, prin forţa lucrurilor, formule mai mult sau mai puţin vagi, a căror interpretare şi aplicare depind de practică. Oricât de clar ar fi redactată o normă juridică, în orice sistem de drept, există un element inevitabil de interpretare judiciară, inclusiv într-o normă de drept penal. Nevoia de elucidare a punctelor neclare şi de adaptare la circumstanţele schimbătoare va exista întotdeauna. Deşi certitudinea în redactarea unei legi este un lucru dorit, aceasta ar putea antrena o rigiditate excesivă, or legea trebuie să fie capabilă să se adapteze schimbărilor de situaţie. Rolul decizional conferit instanţelor urmăreşte tocmai înlăturarea dubiilor ce persistă cu ocazia interpretării normelor, dezvoltarea progresivă a dreptului penal prin intermediul jurisprudenţei ca izvor de drept fiind o componentă necesară şi bine înrădăcinată în tradiţia legală a statelor membre. 21. În ceea ce priveşte accesibilitatea legii, Curtea Constituţională a reţinut că, din punct de vedere formal, aceasta are în vedere aducerea la cunoştinţa publică a actelor normative de rang infraconstituţional şi intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în temeiul art. 78 din Constituţie, respectiv legea se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Însă, pentru a fi îndeplinită cerinţa de accesibilitate a legii, nu este suficient ca o lege să fie adusă la cunoştinţa publică, ci este necesar ca între actele normative care reglementează un anumit domeniu să existe o conexiune logică pentru a da posibilitatea destinatarilor acestora să determine conţinutul domeniului reglementat (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 363 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 6 iulie 2015, paragrafele 26 şi 27). 22. Faţă de cele prezentate, raportând prevederile art. 1 lit. b) din Legea nr. 12/1990 la principiile mai sus enunţate, Curtea constată că acestea sunt în deplin acord cu principiul legalităţii înscris în art. 1 alin. (5) din Constituţie. 23. Astfel, Curtea reţine că Legea nr. 12/1990 reprezintă norma generală având ca obiect de reglementare protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite. Cu privire la activitatea de comercializare a produselor/serviciilor de piaţă, Curtea reţine însă că legea specială - care reglementează principiile generale privind desfăşurarea activităţilor comerciale - este Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 privind comercializarea produselor şi serviciilor de piaţă, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 31 august 2007, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ care urmăreşte dezvoltarea reţelei de distribuţie a produselor şi serviciilor de piaţă, respectarea principiilor liberei concurenţe, protecţiei vieţii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale consumatorilor, precum şi a mediului. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000, prin acest act normativ se are în vedere realizarea următoarelor obiective: a) stimularea dezvoltării activităţii de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă; b) încurajarea liberei iniţiative, asigurarea concurenţei loiale şi a liberei circulaţii a produselor şi serviciilor de piaţă; c) informarea corectă şi protejarea intereselor consumatorilor, precum şi posibilitatea asigurării produselor şi serviciilor de piaţă în zonele de vecinătate ale acestora; d) modernizarea şi dezvoltarea formelor de distribuţie; e) promovarea diverselor tipuri de reţele de distribuţie şi forme de vânzare; f) stimularea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii cu activitate de comercializare a produselor şi serviciilor de piaţă; g) susţinerea şi ocrotirea activităţii comerciale şi de prestări de servicii de piaţă în zonele defavorizate. 24. Curtea reţine că, în cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 99/2000, legiuitorul delegat a stabilit că prin „comerţ ambulant“ se înţelege „activitatea de comercializare cu amănuntul realizată prin trecere dintr-un loc în altul, în rulote mobile, standuri mobile, chioşcuri mobile sau în vehicule special amenajate“ [art. 4 lit. f)], de asemenea, în art. 4 lit. p) din acelaşi act normativ reglementându-se comerţul în zonele publice ca fiind „activitatea de comercializare a produselor şi serviciilor, desfăşurată permanent sau sezonier în pieţe, târguri, oboare, pasaje publice, porturi, aeroporturi, gări, autogări, drumuri publice şi străzi sau orice zonă de altă natură destinată folosinţei publice“. Totodată, Curtea observă că Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 reglementează activităţile din sectorul comercial şi al serviciilor de piaţă privind cerinţele necesare desfăşurării acestor activităţi, structurile de vânzare, practicile comerciale şi regulile generale de comercializare, precum şi sancţiunile în caz de nerespectare a prevederilor acesteia, iar, potrivit art. 5 alin. (1) din capitolul II - „Cerinţe şi criterii necesare desfăşurării activităţii comerciale“, „orice exerciţiu comercial se desfăşoară numai de către comercianţi autorizaţi în condiţiile legii“. În acelaşi fel, art. 6 din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000 stabileşte că, în zone publice, comerţul se desfăşoară în structuri de vânzare cu sediu fix sau ambulant, iar „exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, cu respectarea regulamentelor proprii ale acestora şi a planurilor de urbanism“, acest acord fiind necesar şi în cazul transferului, mutării sau extinderii unui exerciţiu comercial, precum şi în cazul modificărilor aduse structurii de vânzare.” 25. Aşadar, Curtea constată că actul normativ precitat reglementează atât cu privire la autorizaţiile necesar a fi obţinute pentru desfăşurarea activităţii de către comerciant, cât şi la împrejurarea că, în afara condiţiilor stabilite, exercitarea activităţii de comercializare în zone publice este supusă acordului autorităţilor administraţiilor publice locale sau ale sectoarelor municipiului Bucureşti, după caz, cu respectarea regulamentelor proprii ale acestora şi a planurilor de urbanism, potrivit art. 6 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 99/2000. Or, având în vedere că atât actele normative la care s-a făcut referire în precedent, cât şi regulamentele referitoare la organizarea şi desfăşurarea activităţilor comerciale şi a serviciilor de piaţă în zonele publice, adoptate prin hotărârea consiliilor locale, sunt publice, fiind accesibile destinatarilor lor, aceştia din urmă nu se pot prevala de necunoaşterea legii pentru a justifica desfăşurarea unor activităţi comerciale ilicite (nemo censetur ignorare legem) şi nici nu pot invoca o lipsă de claritate a normelor criticate, de vreme ce între actele normative precitate, care reglementează cerinţele necesare desfăşurării activităţilor din sectorul comercial şi al serviciilor de piaţă, există o conexiune logică astfel încât destinatarii acestora să determine conţinutul domeniului reglementat, cu atât mai mult cu cât persoanele vizate efectuează în mod obişnuit acte de comercializare. 26. De altfel, instanţa de la Strasbourg a constatat că semnificaţia noţiunii de previzibilitate depinde într-o mare măsură de conţinutul textului despre care este vorba şi de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi de calitatea destinatarilor săi. Principiul previzibilităţii legii nu se opune ideii ca persoana în cauză să fie determinată să recurgă la îndrumări clarificatoare pentru a putea evalua, într-o măsură rezonabilă în circumstanţele cauzei, consecinţele ce ar putea rezulta dintr-o anumită faptă. Este, în special, cazul profesioniştilor, care sunt obligaţi să dea dovadă de o mare prudenţă în exercitarea profesiei lor, motiv pentru care se aşteaptă din partea lor să acorde o atenţie specială evaluării riscurilor pe care aceasta le prezintă (Hotărârea din 15 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Cantoni împotriva Franţei, paragraful 35; Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României, paragraful 35; Hotărârea din 20 ianuarie 2009, pronunţată în Cauza Sud Fondi S.R.L. şi alţii împotriva Italiei, paragraful 109). 27. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990, Curtea constată că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin Decizia nr. 128 din 9 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 25 mai 2017, instanţa de control constituţional respingând, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate. În paragrafele 14-20 ale deciziei precitate, Curtea a observat că soluţia legislativă criticată a fost iniţial prevăzută de dispoziţiile art. 3 alin. (3) din Legea nr. 12/1990. Prin Legea nr. 42/1991 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 12/1990, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, dispoziţiile art. 3 alin. (3) au fost modificate şi reunite în cadrul art. 4 din lege, iar, după republicarea Legii nr. 12/1990 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, acestea se regăseau în art. 6 din lege. Ca urmare a unei noi republicări a Legii nr. 12/1990 în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din 5 mai 2009, soluţia legislativă criticată se regăsea în art. 4 din lege, modificat prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 12 noiembrie 2012, având, sub aspectul soluţiei legislative, configurarea normativă acum în vigoare. Ca urmare a republicării actului normativ în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 18 februarie 2014, în prezent, soluţia legislativă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 187/2012, se regăseşte la art. 3 din Legea nr. 12/1990, criticat în prezenta cauză, având următorul conţinut: „Bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă.“ 28. Curtea a reţinut, de asemenea, că, în ceea ce priveşte art. 3 din Legea nr. 12/1990, în vigoare, soluţia legislativă pe care o cuprinde a produs efecte încă din 8 august 1990, legea prevăzând, în mod similar, în toate formele sale, că bunurile care fac obiectul contravenţiilor, mărfurile sau produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea contravenţiilor, dacă sunt ale contravenientului sau ale agentului economic, ca şi sumele de bani şi lucrurile dobândite, în mod vădit, prin săvârşirea contravenţiei, aşadar bunurile care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute la art. 1, dacă sunt ale contravenientului, precum şi sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei se confiscă. Această soluţie legislativă a mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate - anterior Deciziei nr. 128 din 9 martie 2017 -, într-o bogată jurisprudenţă Curtea constatând că măsura confiscării cu privire la mărfurile şi produsele care au servit sau au fost destinate să servească la săvârşirea activităţilor comerciale ilicite prevăzute de art. 1 din Legea nr. 12/1990, precum şi a sumelor de bani şi a lucrurilor dobândite prin săvârşirea respectivelor contravenţii reprezintă o privare de proprietate impusă de necesitatea protejării populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite. O atare atingere adusă dreptului de proprietate este permisă expres de dispoziţiile art. 44 alin. (9) din Constituţie, potrivit cărora: „Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii.“ Soluţia legislativă criticată nu instituie o prezumţie de dobândire ilicită a bunurilor a căror provenienţă nu poate fi justificată, deoarece presupune existenţa dovedirii caracterului ilicit al dobândirii, iar măsura confiscării beneficiilor şi încasărilor rezultate din vânzarea unor asemenea mărfuri apare ca o măsură subsidiară dobândirii ilegale şi se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârşirea contravenţiei (în acest sens, Decizia nr. 429 din 18 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 868 din 5 decembrie 2003, Decizia nr. 76 din 26 februarie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 206 din 9 martie 2004, Decizia nr. 148 din 23 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 229 din 14 martie 2006, Decizia nr. 225 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 15 mai 2007, Decizia nr. 262 din 6 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 407 din 30 mai 2008, Decizia nr. 135 din 5 februarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 11 martie 2009, Decizia nr. 433 din 15 aprilie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 344 din 25 mai 2010). 29. Totodată, Curtea a reamintit jurisprudenţa sa constantă potrivit căreia aplicarea şi executarea unor sancţiuni pecuniare, inclusiv măsura confiscării unor bunuri sau valori, cu toate că determină în mod direct diminuarea patrimoniului celui sancţionat, nu încalcă dispoziţiile constituţionale privind ocrotirea proprietăţii private, întrucât sunt consecinţa unor încălcări ale legii (în acest sens, Decizia nr. 56 din 13 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 20 mai 1999, Decizia nr. 67 din 18 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 334 din 19 iulie 2000, Decizia nr. 261 din 24 iunie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 561 din 5 august 2003, precum şi Decizia nr. 472 din 4 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52 din 17 ianuarie 2005). 30. În ceea ce priveşte critica potrivit căreia prin dispoziţiile de lege contestate s-ar încălca prevederile art. 1 referitoare la protecţia proprietăţii din Primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea a observat că instanţa de la Strasbourg, deşi a recunoscut că o anumită măsură de confiscare a unor bunuri reprezintă o privare de proprietate, a reţinut că aceasta nu intră sub incidenţa celei de-a doua fraze din paragraful 1 al art. 1 din Primul Protocol, ci ţine de paragraful 2, care reglementează folosinţa bunurilor în conformitate cu interesul general. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că, în speţă, confiscarea efectuată a avut drept scop prevenirea folosirii bunurilor confiscate de către reclamant pentru săvârşirea altor infracţiuni (Hotărârea din 22 februarie 1994, pronunţată în Cauza Raimondo împotriva Italiei). 31. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să ducă la reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă. 32. În mod distinct de considerentele precitate, Curtea, analizând susţinerile autoarei excepţiei privind înţelesul sintagmei „sumele de bani şi bunurile dobândite prin săvârşirea contravenţiei“ din cuprinsul art. 3 din Legea nr. 12/1990, a reţinut, în Decizia nr. 242 din 19 aprilie 2018*), nepublicată la data redactării prezentei decizii, ca fiind relevante dispoziţiile art. 25 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 688 din 10 septembrie 2015, potrivit cărora „Următoarele cheltuieli nu sunt deductibile: b) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, confiscările şi penalităţile, datorate către autorităţile române/ străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor aferente contractelor încheiate cu aceste autorităţi“, ale art. 68 alin. (7) lit. f) din acelaşi act normativ, care, de asemenea, prevăd că „Nu sunt cheltuieli deductibile: (...) f) dobânzile/majorările de întârziere, amenzile, sumele sau valoarea bunurilor confiscate ca urmare a încălcării dispoziţiilor legale în vigoare şi penalităţile, datorate autorităţilor române/străine, potrivit prevederilor legale, cu excepţia celor plătite, conform clauzelor din contractele comerciale încheiate cu aceste autorităţi.“ Totodată, Curtea a constatat că, potrivit art. 14 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, având denumirea marginală „Prevalenţa conţinutului economic al situaţiilor relevante din punct de vedere fiscal“, veniturile, alte beneficii şi elemente patrimoniale sunt supuse legislaţiei fiscale indiferent dacă sunt obţinute din acte sau fapte ce îndeplinesc sau nu cerinţele altor dispoziţii legale. Situaţiile de fapt relevante din punct de vedere fiscal se apreciază de organul fiscal în concordanţă cu realitatea lor economică, determinată în baza probelor administrate în condiţiile Codului de procedură fiscală, iar atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, organul fiscal apreciază aceste operaţiuni sau tranzacţii cu respectarea fondului economic al acestora. Totodată, organul fiscal stabileşte tratamentul fiscal al unei operaţiuni având în vedere doar prevederile legislaţiei fiscale, tratamentul fiscal nefiind influenţat de faptul că operaţiunea respectivă îndeplineşte sau nu cerinţele altor prevederi legale. În aceste condiţii, Curtea a reţinut că aceste din urmă prevederi reprezintă temeiul reîncadrării operaţiunilor economice, al redefinirii stării de fapt fiscale în scopul impozitării veniturilor sau bunurilor persoanelor fizice, persoanelor juridice sau entităţilor fără personalitate juridică. *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 242 din 19 aprilie 2018 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 13 iulie 2018. 33. Aşadar, Curtea a constatat că alin. (3) al art. 14 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală prevede, în mod expres, eliminarea criteriului legalităţii operaţiunii atunci când se analizează dreptul de deducere a unei cheltuieli ori a taxei pe valoarea adăugată aferente unei achiziţii de bunuri sau servicii. Cu toate acestea, potrivit alin. (2) al art. 14 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, realitatea economică trebuie apreciată doar pe baza probelor administrate, orice redefinire fiscală a unor operaţiuni fiind necesar să se facă în acord cu art. 12 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aşadar respectându-se principiul bunei-credinţe, în aceeaşi măsură contribuabilul având dreptul să contribuie chiar el la clarificarea stării de fapt fiscale, în temeiul art. 9 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. 34. În aceste condiţii, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 12/1990, care prevăd confiscarea veniturilor din activităţi comerciale ilicite, nu sunt afectate de vicii de neconstituţionalitate, având în vedere, astfel cum s-a arătat, că măsura confiscării unor bunuri sau valori reprezintă consecinţa unei încălcări a legii, este o măsură subsidiară dobândirii ilegale a beneficiilor/încasărilor şi se impune tocmai pentru că acestea au servit la săvârşirea contravenţiei, eventualele nemulţumiri ale autoarei excepţiei de neconstituţionalitate referitoare la obligaţiile fiscale aferente operaţiunilor desfăşurate de aceasta fiind necesar a fi soluţionate în concurs cu organele fiscale, în acord cu normele fiscale în vigoare, pentru a se ajunge la concluzia că anumite operaţiuni nu au fundament economic şi nu atrag consecinţe fiscale. 35. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea Cristim 2 Prodcom - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 12.337/215/2016 al Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 1 lit. b) şi art. 3 din Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite, republicată, sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 24 aprilie 2018. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Mihaela Ionescu -----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
