Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Aurel Constantin în Dosarul nr. 972/228/2017 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.672D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, astfel, că solicitarea acordului inculpatului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu numai că nu încalcă principiile constituţionale invocate, ci, mai mult, constituie o garanţie a respectării prevederilor art. 42 din Legea fundamentală referitor la interzicerea muncii forţate. Consideră că amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă drepturi absolute, ci modalităţi de individualizare a pedepsei, respectiv a executării acesteia, care devin incidente abia după analiza dispoziţiilor legale şi a probelor existente la dosar, astfel că nu se poate ajunge la concluzia că s-ar încălca prezumţia de nevinovăţie. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 19 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 972/228/2017, Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Aurel Constantin într-o cauză aflată în apel şi având ca obiect trimiterea în judecată a inculpatului pentru participaţie improprie la săvârşirea unei infracţiuni de furt, cauză în care inculpatul a fost întrebat de prima instanţă dacă îşi manifestă acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii în situaţia în care va fi găsit vinovat. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală încalcă principiile constituţionale privind egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil, prezumţia de nevinovăţie, dreptul la apărare, interzicerea muncii forţate, restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. În acest sens arată că printre condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 83 şi ale art. 91 din Codul penal pentru ca instanţa să poată dispune amânarea aplicării pedepsei şi, respectiv, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se numără şi acordul infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii. Consideră că acest acord echivalează cu o recunoaştere totală sau parţială a faptelor penale pentru care inculpatul este judecat şi, în acest mod, se încalcă prezumţia de nevinovăţie, deoarece instanţa, înainte de a se pronunţa asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, îi cere acestuia să îşi dea acordul pentru prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii. De asemenea, susţine că folosirea termenului „infractor“ anterior soluţionării definitive a dosarului penal constituie o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie. De altfel, prin prevederile art. 32 alin. (2) şi ale art. 33 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul defineşte ca fiind părţi în procesul penal - inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, iar ca subiecţi procesuali principali - suspectul şi persoana vătămată. Totodată, arată că legiuitorul nu a prevăzut un prag biologic, raportat la vârsta suspectului/inculpatului, fiind cunoscut faptul că munca în folosul comunităţii nu poate fi prestată peste vârsta de 65 de ani. 6. Curtea de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Astfel, consideră că obţinerea acordului inculpatului pentru prestarea unei munci neremunerate este necesară tocmai pentru a nu se aduce atingere prevederilor art. 42 din Constituţie, care interzic supunerea oricărei persoane la muncă forţată. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, acestea din urmă fiind modificate prin prevederile art. 102 pct. 243 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune amânarea aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“; – Art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal: „(1) Instanţa poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere dacă sunt întrunite următoarele condiţii: [...] c) infractorul şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii;“; – Art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală: „(3) În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, ale art. 23 alin. (11) referitor la prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 42 referitor la interzicerea muncii forţate, ale art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederi din Constituţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 13. Astfel, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate, după cum urmează: referitor la dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal - prin Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 997 din 11 decembrie 2019, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1194 din 16 decembrie 2021; cu privire la dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal - prin Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 305 din 19 aprilie 2019, Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1130 din 24 noiembrie 2020, şi Decizia nr. 209 din 25 martie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 16 iulie 2021; şi referitor la dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală - prin Decizia nr. 505 din 30 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1071 din 12 noiembrie 2020. 14. Prin jurisprudenţa mai sus menţionată, Curtea a reţinut că amânarea aplicării pedepsei este o nouă modalitate de individualizare a pedepsei, ce poate fi pusă în practică de instanţa de judecată atunci când scopul pedepsei poate fi atins şi fără aplicarea imediată a unei pedepse, dar este necesară supravegherea conduitei infractorului pentru o perioadă determinată. Amânarea aplicării pedepsei se deosebeşte de suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, aceasta din urmă constituind un mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei, aplicat de instanţă prin hotărârea de condamnare. Aplicarea instituţiilor de drept penal analizate este facultativă, fiind la latitudinea instanţei să le dispună, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile stabilite de lege, ce privesc, în esenţă, gravitatea infracţiunii săvârşite, cuantumul pedepsei stabilite de instanţă, conduita anterioară a infractorului, precum şi acordul acestuia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, acord manifestat în temeiul dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c), respectiv ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragraful 17, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, paragraful 11, Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragraful 14, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, paragraful 13, precitate). 15. De asemenea, Curtea a constatat că instituţia nouintrodusă a amânării aplicării pedepsei presupune prerogativa instanţei de judecată ca, în anumite condiţii, atunci când apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, să stabilească pedeapsa, dar să dispună amânarea aplicării ei, fixând un termen de supraveghere de 2 ani. Chiar dacă toate condiţiile cerute de lege sunt îndeplinite, utilizarea acestei instituţii nu este obligatorie, ci facultativă, instanţa de judecată fiind cea care apreciază dacă este sau nu oportună. Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o modalitate de individualizare a executării pedepsei, aşa cum este suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, pentru că în cazul amânării aplicării pedepsei nu există o pedeapsă aplicată. Atât instituţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, cât şi cea a amânării aplicării pedepsei au o aplicabilitate subsecventă momentului stabilirii unei pedepse, diferenţa esenţială dintre cele două instituţii juridice fiind dată de aplicarea sau neaplicarea respectivei pedepse. Astfel, dacă în situaţia amânării aplicării pedepsei instanţa de judecată stabileşte răspunderea penală şi, respectiv, o pedeapsă proporţională, fără însă a o aplica, prevăzând un termen de supraveghere a conduitei persoanei faţă de care s-a dispus soluţia analizată, în cazul suspendării sub supraveghere instanţa stabileşte şi aplică pedeapsa, după care suspendă executarea acesteia pe o durată prevăzută de lege, la sfârşitul căreia pedeapsa se consideră executată dacă persoana condamnată nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar suspendarea nu a fost revocată sau anulată. În schimb, amânarea aplicării pedepsei are ca efect - dacă persoana faţă de care s-a dispus îndeplineşte cerinţele prevăzute de lege - neaplicarea pedepsei, iar nu considerarea acesteia ca executată. Amânarea aplicării pedepsei nu trebuie confundată nici cu amânarea executării pedepsei, care este o instituţie de drept procesual penal în baza căreia, pentru motivele prevăzute de lege, instanţa poate amâna pentru intervale scurte de timp executarea pedepsei. Având în vedere că, în cazul amânării aplicării pedepsei, aceasta este numai stabilită, nu şi aplicată, există o incompatibilitate juridică între soluţia de condamnare şi cea de amânare a aplicării pedepsei, aşa cum rezultă şi din prevederile art. 396 din Codul de procedură penală, unde sunt reglementate ca soluţii procesuale distincte. Astfel, Curtea a constatat că legiuitorul foloseşte în mod corect termenul „condamnat“ atunci când reglementează măsurile de supraveghere şi obligaţiile care trebuie respectate pe durata suspendării executării pedepsei sub supraveghere şi, respectiv, sintagmele „persoană faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei“ şi „persoană supravegheată“ în ceea ce priveşte măsurile de supraveghere şi obligaţiile aferente termenului de supraveghere în materia amânării aplicării pedepsei, întrucât, în cazul în care aplică această din urmă instituţie, instanţa de judecată nu pronunţă o hotărâre de condamnare (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, precitată, paragrafele 14, 15 şi 22). 16. Comparând cele două instituţii de drept penal analizate în prezenta cauză, Curtea a mai observat că în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere legiuitorul a prevăzut, prin dispoziţiile art. 93 alin. (3) din Codul penal - pentru toate cazurile în care instanţa de judecată aplică prin hotărârea de condamnare acest mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei -, obligativitatea prestării de către condamnat a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, pe parcursul termenului de supraveghere, pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. În schimb, în cazul amânării aplicării pedepsei, prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal lasă la latitudinea instanţei de judecată să impună persoanei faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, precitată, paragraful 21). Aşadar, instituirea, prin dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal, a condiţiei manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii este determinată de reglementarea, prin prevederile art. 85 alin. (2) lit. b) din acelaşi cod, a posibilităţii ca instanţa să impună persoanei cu privire la care dispune amânarea aplicării pedepsei obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, pe o perioadă cuprinsă între 30 şi 60 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă - în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă -, numărul zilnic de ore fiind stabilit prin legea de executare a pedepselor (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, precitată, paragraful 17). În mod simetric, Curtea a reţinut cu privire la dispunerea suspendării executării pedepsei sub supraveghere că o condiţie specială este aceea a manifestării acordului infractorului în faţa instanţei de judecată de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, instituirea acestei condiţii - prin dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) - fiind determinată de existenţa obligaţiei condamnatului ca pe durata termenului de supraveghere să presteze o muncă neremunerată în folosul comunităţii în temeiul prevederilor art. 93 alin. (3) din Codul penal (Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 16). 17. În acest context, Curtea a constatat că manifestarea de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii constituie o condiţie esenţială pentru executarea obligaţiei reglementate prin dispoziţiile art. 85 alin. (2) lit. b) din Codul penal, respectiv ale art. 93 alin. (3) din acelaşi cod, în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, potrivit cărora munca forţată este interzisă. Dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie stabilesc că nu constituie muncă forţată munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau de libertate condiţionată, acestea fiind singurele excepţii cu relevanţă în domeniul penal admise de legiuitorul constituant, dar care nu sunt incidente în situaţia amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, a suspendării executării pedepsei sub supraveghere (Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragraful 17, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, paragraful 18, precitate). 18. Sub acest aspect, sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reţinute de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 7 februarie 2019, paragrafele 318-321, Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragrafele 20-27, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, paragrafele 14-16 şi 18, şi Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragrafele 17-23, precitate. Prin această jurisprudenţă, Curtea a reţinut că, similar normelor constituţionale menţionate anterior, prevederile art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabilesc că: „Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, în timp ce dispoziţiile paragrafului 3 lit. a) al articolului menţionat statuează că: „Nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului articol: a) orice muncă impusă în mod normal unei persoane supuse detenţiei în condiţiile prevăzute de articolul 5 din prezenta Convenţie sau pe durata libertăţii condiţionate;“. De asemenea, dispoziţiile art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice prevăd că: „Nimeni nu va putea fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie“, art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) stabilind că: „c) nu se consideră «muncă forţată sau obligatorie» în sensul prezentului paragraf: (i) orice muncă sau serviciu, neindicate în alineatul b), cerute în mod normal unui individ deţinut în virtutea unei decizii legale a justiţiei sau eliberat condiţionat în urma unei asemenea decizii;“. De asemenea, „munca forţată sau obligatorie“, potrivit dispoziţiilor art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, adoptată de Organizaţia Internaţională a Muncii, înseamnă „orice muncă sau serviciu pretins unui individ sub ameninţarea unei pedepse oarecare şi pentru care numitul individ nu s-a oferit de bună voie“. Totodată, în temeiul prevederilor art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, „termenul «muncă forţată sau obligatorie» nu va cuprinde, în sensul prezentei convenţii: [...] c) orice muncă sau serviciu pretins unui individ ca urmare a unei condamnări pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, cu condiţia ca această muncă sau serviciu să fie executat sub supravegherea şi controlul autorităţilor publice şi ca numitul individ să nu fie cedat sau pus la dispoziţia unor particulari, societăţi sau unor persoane morale private;“. În aceste condiţii, prin jurisprudenţa mai sus citată, Curtea Constituţională a statuat că obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, fără acordul acestuia, pe perioada de supraveghere, este contrară prevederilor art. 42 alin. (1) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, atât timp cât munca prestată (în situaţia analizată a suspendării executării pedepsei sub supraveghere) nu se încadrează în cele două ipoteze reglementate expres prin dispoziţiile art. 42 alin. (2) lit. b) din Constituţie, ale art. 4 paragraful 3 lit. a) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. c) pct. (i) din Pact şi ale art. 2 paragraful 2 lit. c) din Convenţia nr. 29/1930, respectiv munca unei persoane condamnate prestată în perioada de detenţie sau de liberare condiţionată. 19. De altfel, Curtea Constituţională a constatat că în numeroase state europene efectuarea de către infractor a unei munci neremunerate în folosul comunităţii, respectiv a unei munci de interes general - în situaţia suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a suspendării condiţionate a executării pedepsei, a suspendării procesului cu punerea sub probaţiune, a substituirii/înlocuirii pedepsei amenzii sau închisorii ori ca pedeapsă principală sau complementară - poate fi dispusă de instanţă numai cu consimţământul acestuia (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragrafele 28-30, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, paragraful 19, Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragraful 24, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, paragraful 20, precitate). 20. Cu privire la acordul manifestat de infractor pentru a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, Curtea a mai reţinut, în jurisprudenţa sa, că reflectă voinţa acestuia de a se reintegra în comunitate, în mijlocul şi în folosul căreia va presta o muncă neremunerată, ceea ce constituie, în acelaşi timp, şi scopul pedepsei (Decizia nr. 650 din 25 octombrie 2018, paragraful 317, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2019, paragraful 13, precitate). Curtea a observat că legiuitorul condiţionează atât pronunţarea soluţiei amânării aplicării pedepsei, cât şi dispunerea executării pedepsei sub supraveghere (în cazul unei soluţii de condamnare la pedeapsa închisorii) de manifestarea - în faţa instanţei de judecată, înainte de închiderea dezbaterilor - a acordului infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, astfel că între cele două instituţii juridice analizate nu există nicio diferenţă cu privire la momentul procesual până la care se cere a fi exprimat acordul infractorului, în ambele cazuri acest moment fiind reprezentat de închiderea dezbaterilor. De asemenea, Curtea a statuat că munca în folosul comunităţii nu este o sancţiune, ci o activitate liber consimţită, menită să strângă relaţiile pe care persoana le are cu comunitatea, să faciliteze resocializarea şi reinserţia în grupul social din care provine. În acelaşi timp, desfăşurarea unei activităţi utile din punct de vedere social, chiar dacă nu este remunerată, asigură persoanei încrederea în forţele proprii şi grăbeşte evoluţia pozitivă a personalităţii acesteia. Totodată, Curtea a constatat că solicitarea instanţei de judecată adresată inculpatului cu privire la manifestarea acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii se face în condiţii de eventualitate raportat la situaţia pronunţării unei soluţii de amânare a aplicării pedepsei, dispoziţiile de lege criticate nefiind de natură a încălca prezumţia de nevinovăţie. Având în vedere că inculpatul este, prin definiţie, partea care suportă presiunea procesului penal sub forma ameninţării unei posibile soluţii de condamnare, condiţionarea dispunerii soluţiei amânării aplicării pedepsei de manifestarea - în cursul judecăţii - a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii nu aduce atingere principiului fundamental al prezumţiei de nevinovăţie, consacrat de prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie. Mult mai important este faptul că, în măsura în care inculpatul nu îşi manifestă acordul de a presta o muncă în folosul comunităţii, instanţa de judecată nu poate să aplice instituţia analizată (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, precitată, paragrafele 23 şi 24). 21. Prin urmare, Curtea a apreciat că nu pot fi reţinute susţinerile cu privire la încălcarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a prezumţiei de nevinovăţie, atât timp cât, astfel cum sa arătat, dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal sunt în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală, ale art. 4 paragraful 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 8 paragraful 3 lit. a) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 2 paragraful 1 din Convenţia nr. 29/1930 privind munca forţată sau obligatorie, iar obligarea infractorului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii prin hotărârea de amânare a aplicării pedepsei şi obţinerea ulterioară a acordului acestuia ar constitui o muncă forţată sau obligatorie, în dezacord cu normele constituţionale şi convenţionale menţionate (Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragraful 23, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, paragraful 25, precitate). 22. De asemenea, Curtea a reţinut că reglementarea condiţiilor amânării aplicării pedepsei şi, respectiv, ale suspendării executării pedepsei sub supraveghere intră în atribuţiile organului legiuitor, Parlamentul, conform politicii penale a statului, potrivit rolului său constituţional de unică autoritate legiuitoare a ţării, consacrat de prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşa fiind, prin reglementarea condiţiei manifestării de către infractor a acordului de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută de dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, Parlamentul s-a plasat în interiorul marjei sale de apreciere. Condiţionarea, prin normele penale criticate, a dispunerii de către instanţă a amânării aplicării pedepsei, respectiv a suspendării executării pedepsei sub supraveghere reprezintă o opţiune de politică legislativă care este în acord cu prevederile art. 42 alin. (1) din Legea fundamentală şi cu celelalte principii constituţionale invocate (Decizia nr. 666 din 30 octombrie 2018, paragraful 36, Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, paragraful 25, şi Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, paragraful 26, precitate). 23. Referindu-se la amânarea aplicării pedepsei, sublinierea Curţii a fost în sensul că legiuitorul a conceput această nouă instituţie juridică, ce răspunde principiului proporţionalităţii şi al justei individualizări a consecinţelor stabilirii răspunderii penale, fără ca dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) din Codul penal să aducă vreo atingere prezumţiei de nevinovăţie şi dreptului la apărare, ca elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt acestea consacrate de prevederile art. 21 alin. (3), ale art. 23 alin. (11) şi ale art. 24 din Constituţie (Decizia nr. 501 din 13 iulie 2021, precitată, paragraful 27), concluzie care este pe deplin aplicabilă şi în materia suspendării executării pedepsei sub supraveghere referitor la dispoziţiile art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal. 24. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 16 din Constituţie, Curtea a reţinut că prin condiţionarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere de manifestarea acordului cu privire la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii nu se aduce atingere egalităţii în drepturi a cetăţenilor, întrucât textul constituţional menţionat vizează egalitatea între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic cu privire la aplicarea unor măsuri, indiferent de natura lor. Or, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu reprezintă un drept fundamental al persoanei, ci este o măsură de individualizare a executării pedepsei (Decizia nr. 616 din 22 septembrie 2020, precitată, paragraful 26). 25. Cu privire la dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, prin Decizia nr. 505 din 30 iunie 2020, precitată, paragrafele 15-17, Curtea a reţinut că textul de lege criticat reprezintă norma procesual penală corespunzătoare prevederilor de drept penal substanţial mai sus analizate, ce reglementează condiţia manifestării acordului inculpatului în privinţa efectuării unei munci neremunerate în folosul comunităţii. Dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală vizează audierea inculpatului, ca act procesual plasat, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti. Aceasta din urmă are ca obiect readministrarea probelor care au fost strânse în cursul urmăririi penale, ca cerinţă a principiului nemijlocirii şedinţei de judecată, în scopul perceperii de către instanţă a probelor în mod direct şi nemijlocit, dar şi administrarea oricăror noi probe necesare în vederea lămuririi cauzei sub toate aspectele. Atât administrarea probelor strânse în cursul urmăririi penale, cât şi administrarea probelor noi se realizează prin mijloacele de probă legale, obţinute prin procedeele probatorii corespunzătoare caracterului public, oral şi contradictoriu al judecăţii. Când cauza se află în stare de judecată, instanţa începe efectuarea cercetării judecătoreşti, procedând la audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, apoi la administrarea probelor încuviinţate anterior, administrarea de probe din oficiu putând fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti. Spre deosebire de vechea reglementare, conform căreia începerea cercetării judecătoreşti era determinată de citirea actului de sesizare, potrivit Codului de procedură penală în vigoare, momentul începerii cercetării judecătoreşti este momentul administrării primei probe. Dacă instanţa nu dispune altfel, cercetarea judecătorească începe cu audierea inculpatului, întrucât acesta este subiectul central al procesului penal. De atitudinea inculpatului în faţa instanţei depind, în bună măsură, conţinutul şi desfăşurarea cercetării judecătoreşti, motiv pentru care este util ca această atitudine să fie cunoscută de la bun început. Prioritatea ascultării inculpatului este determinată de necesitatea aflării adevărului de la inculpat, neinfluenţat de declaraţiile celorlalte părţi sau de alte probe administrate de instanţă. Audierea inculpatului la începutul cercetării judecătoreşti reprezintă regula, stabilită conform art. 378 din Codul de procedură penală. Însă, potrivit art. 376 alin. (6) din acelaşi cod, atunci când este necesar, instanţa poate dispune schimbarea ordinii efectuării actelor de cercetare judecătorească. 26. În continuare, prin Decizia nr. 505 din 30 iunie 2020, precitată, paragrafele 18-20, Curtea a reţinut că, în temeiul dispoziţiilor art. 378 din Codul de procedură penală, audierea inculpatului începe cu o relatare liberă referitoare la învinuirea cuprinsă în actul de sesizare a instanţei, prin care acesta spune tot ce ştie cu privire la fapta pentru care a fost trimis în judecată, urmată de întrebări care îi pot fi adresate de către procuror, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, de către ceilalţi inculpaţi sau de către avocaţii acestora, precum şi de către avocatul inculpatului a cărui audiere se face. De asemenea, preşedintele sau ceilalţi membri ai completului îi pot adresa întrebări inculpatului, dacă apreciază necesar pentru justa soluţionare a cauzei. După toate aceste etape, în situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în cazul în care va fi găsit vinovat. Astfel cum s-a arătat mai sus, acest moment procesual este determinat de prevederile Codului penal referitoare la prestarea de către persoanele condamnate a unor munci în folosul comunităţii. Adresarea acestei întrebări de către instanţă inculpatului a fost reglementată în vederea protejării acestuia împotriva supunerii la muncă forţată fără ca prin obligarea inculpatului să răspundă la întrebarea anterior menţionată să fie încălcată prezumţia de nevinovăţie. Curtea a constatat că o garanţie a respectării acestei prezumţii este caracterul strict ipotetic, prevăzut de legiuitor, al întrebării adresate de instanţa de judecată inculpatului referitoare la acordul acestuia de a presta o muncă în folosul comunităţii, caracter ce rezultă din interpretarea gramaticală a textului criticat, mai exact din folosirea în cuprinsul acestuia a sintagmei „în cazul în care va fi găsit vinovat“. În mod concret, respectarea acestui caracter exclusiv ipotetic al întrebării analizate este obligaţia judecătorului, fiind o problemă de aplicare a dispoziţiilor legale criticate, şi nu una de constituţionalitate. De altfel, judecătorul chemat să adreseze inculpatului întrebarea prevăzută de dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală poate nesocoti acest caracter doar cu riscul de a se antepronunţa, fapt ce atrage incompatibilitatea sa, conform prevederilor art. 64 alin. (6) din Codul de procedură penală, şi care constituie un motiv de recuzare, potrivit dispoziţiilor art. 67 din acelaşi cod. 27. Referitor la reglementarea momentului adresării întrebării prevăzute de dispoziţiile art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală în cadrul procedurii de judecată, respectiv la sfârşitul procedurii de audiere a inculpatului, prin Decizia nr. 505 din 30 iunie 2020, precitată, paragrafele 21-23, Curtea a constatat că, în mod firesc, acest act procesual a fost astfel poziţionat în contextul desfăşurării cercetării judecătoreşti, întrucât audierea care are loc, de regulă, la începutul cercetării judecătoreşti constituie principalul moment în care inculpatul este ascultat de instanţă. Conform prevederilor art. 378 alin. (6) din Codul de procedură penală, inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar, fără a fi însă obligatorie reascultarea lui. Distinct de acestea, în temeiul dispoziţiilor art. 389 din Codul de procedură penală, inculpatul mai este ascultat la sfârşitul cercetării judecătoreşti, atunci când i se dă ultimul cuvânt. Cu acest prilej însă, conform alin. (2) al art. 389 anterior menţionat, inculpatului nu i se pot adresa întrebări. Având în vedere structura cercetării judecătoreşti în cadrul procedurii de judecată, Curtea a reţinut că, indiferent de momentul plasării de către legiuitor a întrebării referitoare la acordul de a efectua o muncă în folosul comunităţii, respectiv la sfârşitul audierii inculpatului sau cu prilejul acordării ultimului cuvânt, această întrebare nu poate fi adresată decât pe parcursul cercetării judecătoreşti, anterior momentului deliberărilor şi, prin urmare, anterior analizei şi interpretării coroborate a probelor, în scopul stabilirii soluţiei. Or, în cursul cercetării judecătoreşti, prezumţia de nevinovăţie a inculpatului este pe deplin asigurată. Referitor la formarea convingerii judecătorului şi la înlăturarea prezumţiei de nevinovăţie, prin Decizia nr. 22 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 februarie 2018, paragraful 18, Curtea a constatat că, din perspectiva stabilirii vinovăţiei pentru săvârşirea faptelor prevăzute de legea penală şi, implicit, pentru răsturnarea prezumţiei de nevinovăţie, procesul penal parcurge mai multe etape caracterizate prin diferite niveluri de probaţiune, de la bănuiala rezonabilă la dovedirea vinovăţiei dincolo de orice îndoială rezonabilă, şi că, pe tot acest parcurs, anterior ultimului moment procesual menţionat, prezumţia de nevinovăţie subzistă, fiind aplicabile prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie (a se vedea, în acelaşi sens, şi Decizia nr. 198 din 23 martie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 4 iulie 2017, paragraful 27). Totodată, Curtea a definit convingerea magistratului ca fiind acea stare a unei persoane răspunzătoare de aplicarea legii, bazată pe bunacredinţă, care este împăcată cu propria conştiinţă morală ce a îndrumat-o în aflarea adevărului prin utilizarea tuturor mijloacelor legale, respectiv a probelor. De asemenea, Curtea a constatat că la baza hotărârilor pe care un judecător le pronunţă stă o convingere ce are drept fundament o conştiinţă juridică formată numai după epuizarea duelului judiciar. De aceea, în măsura în care judecătorul nu poate ajunge la o concluzie fermă, legiuitorul a consacrat instituţia reluării cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor, prevăzută de dispoziţiile art. 395 din Codul de procedură penală. Pentru a ajunge însă la o anumită convingere, judecătorul va face o analiză logică, ştiinţifică şi riguroasă a faptelor relevate, cu respectarea principiilor legale referitoare la loialitatea administrării probelor şi a aprecierii lor ca un tot unitar. Pentru aceste motive, Curtea a reţinut că procesul dovedirii acuzaţiei în materie penală, dincolo de orice îndoială rezonabilă, este unul complex, ce presupune realizarea de către instanţele de judecată a unei atente şi detaliate analize a probelor administrate în dosarul cauzei. Sa arătat, prin aceeaşi decizie, că acest proces este, prin urmare, unul cognitiv, specific psihologiei judiciare, ce presupune formarea unei convingeri intime a judecătorului referitoare la vinovăţia inculpatului. Aşa fiind, procesul cognitiv analizat se desfăşoară după reguli psihologice proprii, ce presupun, în mod intrinsec, printre altele, o apreciere proprie, subiectivă a judecătorului cu privire la informaţiile analizate, existente în cuprinsul dosarului. 28. Având în vedere aceste aspecte, tot prin Decizia nr. 505 din 30 iunie 2020, precitată, paragrafele 24 şi 25, Curtea a reţinut că adresarea întrebării referitoare la acordul inculpatului privind prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, în cadrul cercetării judecătoreşti, garantează protecţia acestuia împotriva supunerii sale la muncă forţată, fără ca prin aceasta să îi fie încălcată prezumţia de nevinovăţie, astfel cum această prezumţie este reglementată de prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 2 din Convenţie. Curtea a reţinut, de asemenea, că doar ulterior momentului audierii inculpatului, prin întreaga cercetare efectuată, ca urmare a administrării probelor şi a interpretării lor coroborate, instanţa va aprecia cu privire la vinovăţia acestuia, prezumţia de nevinovăţie subzistând, de altfel, pe tot parcursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare. Pentru aceleaşi motive, Curtea a constatat că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă nici principiul accesului liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi dreptul la apărare, consacrate de prevederile art. 21 alin. (1)-(3) şi ale art. 24 din Constituţie, pe tot parcursul procesului penal inculpatul beneficiind de toate garanţiile necesare protecţiei acestor drepturi fundamentale prevăzute de normele procesual penale în vigoare. 29. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 30. În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin dispoziţiile de lege criticate, a prevederilor art. 53 alin. (2) din Legea fundamentală, Curtea constată că nu poate fi reţinută, textul constituţional invocat fiind aplicabil numai în ipoteza în care există o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, restrângere care nu s-a constatat însă în cauza de faţă. 31. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Aurel Constantin în Dosarul nr. 972/228/2017 al Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi constată că dispoziţiile art. 83 alin. (1) lit. c) şi ale art. 91 alin. (1) lit. c) din Codul penal, precum şi ale art. 378 alin. (3) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Galaţi - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
