Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Morar în Dosarul nr. 1.725/242/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.641D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă. În acest sens arată că autorul excepţiei, prin ridicarea acesteia, a încercat, în realitate, repunerea în termenul de recurs în casaţie cu privire la hotărârea definitivă de condamnare pusă în executare, astfel că decizia Curţii, indiferent de soluţie, nu poate avea niciun efect asupra cauzei în care a fost invocată excepţia. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 293/RC din 25 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.725/242/2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Morar într-o cauză având ca obiect verificarea admisibilităţii în principiu a unei cereri de recurs în casaţie formulate împotriva unei hotărâri pronunţate în materia executării pedepselor. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală încalcă principiile fundamentale privind egalitatea în faţa legii şi dreptul la un proces echitabil, întrucât exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate în materia executării pedepselor. Astfel, arată că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru ca o diferenţă de tratament să fie permisă într-o societate democratică, aceasta trebuie, în primul rând, să vizeze un scop legitim şi, de asemenea, să fie proporţională cu scopul vizat. Dacă diferenţa de tratament este lipsită de o justificare obiectivă şi rezonabilă, ea va constitui discriminare şi va genera încălcarea dreptului fundamental la egalitate în faţa legii. Cu privire la textul de lege criticat, arată că nu există niciun scop legitim care să fundamenteze o atare diferenţă de tratament în condiţiile în care hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor sunt la fel de importante ca hotărârile penale „ordinare“ prin care se stabileşte vinovăţia/nevinovăţia inculpaţilor. Executarea pedepselor penale constituie punctul central al oricărui sistem de drept penal şi nu există nicio raţiune pentru care această categorie de hotărâri să fie exclusă de la controlul de legalitate realizat prin intermediul recursului în casaţie. Dreptul la un proces echitabil conţine o serie de garanţii, pe care legiuitorul, în configurarea procedurii de judecată, nu le poate îndepărta. Consideră că, în cadrul procedurii de executare, condamnatul se confruntă cu o acuzaţie în materie penală ce are consecinţe directe asupra libertăţii sale. Având în vedere, pe de o parte, că erorile de drept au efecte iremediabile asupra condamnatului, iar, pe de altă parte, că procedura de judecată se evaluează în ansamblu, apreciază că dreptul la un proces echitabil impune posibilitatea acordată condamnatului de a formula o cerere prin care să se corecteze aceste erori. Practic, o astfel de cerere reprezintă una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil, întrucât posibilitatea comiterii unei erori de drept, chiar în ipoteza dublului grad de jurisdicţie, subzistă. De aceea, reglementarea unui mecanism apt să corecteze astfel de erori nu este o posibilitate acordată legiuitorului, ci o obligaţie a acestuia pentru a da substanţă dreptului la un proces echitabil. Arată că un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994). Totodată, Curtea Constituţională a statuat că prevederile art. 16 din Legea fundamentală vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011 şi Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015). Or, din perspectiva interesului de a cere şi a obţine îndreptarea erorilor de drept comise în faza executării pedepselor este evident că legiuitorul nu poate să îngrădească acest drept. Susţine că a face o diferenţiere între faza de judecată propriu-zisă şi faza de executare a hotărârilor - stabilind drepturi şi obligaţii diferite pentru participanţii la procesul penal, în ciuda faptului că importanţa celor două faze este la fel de mare din perspectiva consecinţelor juridice - lipseşte, în mod nejustificat, persoana condamnată de un drept care până în acel moment a fost respectat, şi anume dreptul de a promova un recurs în casaţie. 6. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, arată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea legiuitorului, fiind în acord cu politica penală a statului, şi nu contravin prevederilor din Legea fundamentală şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale invocate de autorul excepţiei. Mai mult, reglementarea constituie o concretizare a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege“, dar şi a prevederilor art. 129 din Legea fundamentală, care fac referire la exercitarea căilor de atac „în condiţiile legii“. Aşa fiind, apreciază că nu poate fi reţinută încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac nu afectează egalitatea cetăţenilor în faţa legii, având în vedere că acest principiu fundamental nu presupune posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze. De asemenea, arată că, pentru motive similare, textul de lege criticat nu contravine nici normelor din Convenţie invocate de autorul excepţiei. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie - potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, care conţine o evidentă eroare materială - dispoziţiile art. 434 alin. (1) lit. c) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, depuse în motivarea criticii, reiese că aceasta vizează prevederile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, modificate prin dispoziţiile art. II pct. 112 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: „(2) Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: [...] c) hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor;“. 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportat la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, aşa cum a reţinut în jurisprudenţa sa (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 841 din 24 octombrie 2016, paragrafele 16-20, Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.000 din 18 decembrie 2017, paragrafele 22-24, şi Decizia nr. 573 din 20 septembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 13 noiembrie 2018, paragrafele 15-17), în reglementarea anterioară, începând de la Codul de procedură penală din 1936, recursul a constituit o cale de atac ordinară, iar nu extraordinară, având ca scop verificarea legalităţii şi a temeiniciei hotărârii atacate, pentru o serie de motive expres prevăzute de lege. În noua reglementare însă, recursul în casaţie a devenit o cale extraordinară de atac, de anulare, dată în competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Noul Cod de procedură penală a revenit la sistemul clasic al dublului grad de jurisdicţie, constând în fond şi apel, astfel că în recurs nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se apreciază dacă hotărârea pronunţată corespunde sau nu legii. Recursul în casaţie reprezintă, aşadar, un mijloc de a repara ilegalităţile şi nu are drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancţionarea hotărârilor necorespunzătoare, cu scopul de a asigura respectarea legii, recursul având şi un rol subsidiar în uniformizarea jurisprudenţei. Întrucât recursul în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor şi a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare, instanţa de casare nu judecă procesul propriuzis, ci judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este conformă cu regulile de drept aplicabile. Astfel, spre deosebire de contestaţia în anulare - care vizează îndreptarea erorilor de procedură - şi de revizuire - cale de atac ce urmăreşte eliminarea erorilor de judecată -, recursul în casaţie are ca obiect verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele juridice aplicabile, în scopul îndreptării erorilor de drept. 13. Referitor la obiectul acestei căi extraordinare de atac, Curtea a constatat, în jurisprudenţa citată mai sus, că pot fi atacate cu recurs în casaţie numai hotărâri penale definitive prin care s-a soluţionat fondul cauzelor. Potrivit soluţiilor de la judecata recursului în casaţie prevăzute de dispoziţiile art. 448 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul în casaţie, casează hotărârea atacată şi, după caz, în funcţie de motivul invocat, desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată, sau poate dispune rejudecarea de către instanţa competentă material sau după calitatea persoanei, fiind evident că şi în această din urmă situaţie sentinţa dată cu încălcarea normelor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei este desfiinţată în recurs. Aşadar, pe calea recursului în casaţie se asigură verificarea legalităţii unor hotărâri penale definitive - prin raportare la cazurile de casare expres şi limitativ prevăzute de lege -, ca garanţie a efectivităţii principiului legalităţii procesului penal. 14. Aşa cum a reţinut Curtea prin deciziile anterior menţionate, motivele de recurs în casaţie se limitează la cele reglementate în cuprinsul dispoziţiilor art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, şi anume: nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; condamnarea inculpatului pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; încetarea în mod greşit a procesului penal; lipsa constatării sau constatarea greşită a graţierii pedepsei aplicate inculpatului şi aplicarea de pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cu excepţia primului caz de casare - necompetenţa instanţei -, care se referă la nerespectarea unor norme de procedură, celelalte motive de recurs au în vedere încălcări ale legii penale. În temeiul prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală, persoanele care pot formula cerere de recurs în casaţie sunt: procurorul, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în condiţiile prevăzute de lege. Procurorul poate declara recurs în casaţie atât cu privire la latura penală, cât şi cu privire la latura civilă a cauzei. Inculpatul poate formula cerere de recurs în casaţie atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, dar numai împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal, ceea ce înseamnă că, în cazul în care s-a pronunţat o hotărâre de achitare, inculpatul nu poate declara recurs cu privire la temeiul achitării, acest aspect neîncadrându-se, de altfel, în niciunul dintre cazurile în care se poate face recurs în casaţie, prevăzute de art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. În fine, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot formula cerere de recurs în casaţie referitor la latura civilă, iar în ceea ce priveşte latura penală, numai în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. 15. În ceea ce priveşte obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea observă că hotărârile exceptate de dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală de la controlul de legalitate realizat pe calea recursului în casaţie sunt cele pronunţate în materia executării pedepselor. Această categorie de hotărâri judecătoreşti se circumscrie ultimei faze a procesului penal, şi anume fazei de executare a hotărârii penale definitive, astfel încât cadrul general de reglementare vizează o activitate ulterioară fazei de judecată în care s-a stabilit existenţa vinovăţiei în materie penală. În considerarea acestei diferenţe, procedura cu privire la executarea pedepselor nu mai implică garanţiile specifice fazei de judecată. 16. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin Decizia asupra admisibilităţii din 23 septembrie 2004, pronunţată în Cauza Pilla împotriva Italiei, Cererea nr. 64.088/00, prin care a statuat că, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt inaplicabile, având în vedere că o procedură care priveşte executarea pedepsei nu pune în discuţie o acuzaţie în materie penală. 17. Aşa fiind, Curtea Constituţională apreciază că nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală, care exclud posibilitatea atacării cu recurs în casaţie a hotărârilor pronunţate în materia executării pedepselor, încalcă principiul egalităţii în faţa legii prin raportare la dreptul la un proces echitabil, pe motiv că hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor sunt la fel de importante ca hotărârile penale prin care se stabileşte existenţa vinovăţiei/nevinovăţiei inculpatului, astfel că diferenţa de tratament instituită nu are nicio justificare obiectivă şi rezonabilă, generând discriminare. 18. Sub aspectul asigurării egalităţii cetăţenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac, Curtea a statuat, în jurisprudenţa sa, că, în instituirea regulilor de acces al justiţiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este ţinut de respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. Astfel, instituirea unor reguli speciale în ceea ce priveşte căile de atac nu este contrară acestui principiu, atât timp cât ele asigură egalitatea juridică a cetăţenilor în utilizarea lor. Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. El nu exclude, ci, dimpotrivă, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite. În consecinţă, un tratament diferit nu poate fi expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectul principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice (Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, şi Decizia nr. 89 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 27 martie 2003). Totodată, Curtea a statuat că prevederile art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor (Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002, Decizia nr. 1.615 din 20 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 99 din 8 februarie 2012, Decizia nr. 323 din 30 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 467 din 29 iunie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 540 din 12 iulie 2016, paragraful 21, precitată, Decizia nr. 2 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 5 mai 2017, paragraful 23, Decizia nr. 18 din 17 ianuarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 din 2 mai 2017, paragraful 23, şi Decizia nr. 651 din 17 octombrie 2017, citată anterior, paragraful 28). 19. Curtea observă că hotărârile definitive pronunţate în materia executării pedepselor nu dezleagă fondul cauzei penale, având în vedere că nu statuează asupra existenţei faptei penale şi a vinovăţiei inculpatului. Întrucât nu soluţionează o acţiune penală ce are ca obiect o acuzaţie în materie penală, această categorie de hotărâri definitive nu poate să atragă incidenţa niciunuia dintre cazurile de recurs în casaţie reglementate de dispoziţiile art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală. Or, calea extraordinară de atac analizată are ca obiect verificarea conformităţii cu regulile de drept aplicabile hotărârilor penale definitive care soluţionează fondul cauzelor, în scopul respectării legilor şi al uniformizării jurisprudenţei, iar instanţa de casare judecă exclusiv dacă hotărârea atacată este corespunzătoare din punctul de vedere al dreptului, prin instituirea recursului în casaţie acordându-se prioritate principiului legalităţii în raport cu principiul autorităţii de lucru judecat. În acest context, Curtea apreciază că nu se poate susţine că părţile din procedurile care privesc executarea pedepselor se află în situaţii similare cu subiecţii procesuali care exercită sau împotriva cărora se exercită o acţiune în procesul penal, ceea ce înseamnă că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală nu aduc nicio atingere principiului egalităţii în faţa legii, consacrat de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. În acelaşi sens, Curtea mai observă că, dintre categoriile de hotărâri menţionate de dispoziţiile art. 434 alin. (2) din Codul de procedură penală, numai cele prevăzute la lit. a), b) şi e)-g) sunt susceptibile de a fi atacate cu apel. 20. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Morar în Dosarul nr. 1.725/242/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. c) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
