Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────────┬────────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Petre Lăzăroiu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mircea Ştefan Minea │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Daniel Marius Morar │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Mona-Maria Pivniceru │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Livia Doina Stanciu │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────────┼────────────────────┤
│Ioana Marilena Chiorean│- magistrat-asistent│
├───────────────────────┴────────────────────┤
│ │
└────────────────────────────────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, excepţie ridicată de Lavinia-Florica Feşiu în Dosarul nr. 25.900/325/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 395D/2016. 2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită. Magistratul-asistent referă asupra faptului că autoarea excepţiei a depus la dosar note scrise prin care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulată. 3. Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece dispoziţiile de lege criticate nu contravin art. 16 din Constituţie. Dimpotrivă, legiuitorul a inclus în sfera persoanelor care pot solicita emiterea unui ordin de protecţie, în afară de soţi, şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, cu condiţia ca aceştia să convieţuiască. În lipsa acestei condiţii suplimentare nu este posibilă stabilirea naturii relaţiilor dintre părţi. Convieţuirea persoanelor implicate în actul de violenţă trebuie să fie actuală, la momentul solicitării ordinului de protecţie, altfel nemaifiind justificată solicitarea acestei proceduri, ceea ce nu împiedică victima să se adreseze pentru protecţia drepturilor sale pe alte căi instanţelor judecătoreşti. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele: 4. Prin Decizia civilă nr. 374/A din 22 martie 2016, pronunţată în Dosarul nr. 25.900/325/2015, Tribunalul Timiş - Secţia I civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de reclamanta-apelantă Lavinia-Florica Feşiu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelului împotriva unei sentinţe civile pronunţate de Judecătoria Timişoara, sentinţă prin care instanţa a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de emitere a unui ordin de protecţie formulată de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece a considerat că în speţă nu a fost îndeplinită condiţia convieţuirii, părţile întrerupând convieţuirea în luna iulie 2015, cererea fiind formulată de reclamantă la data de 22 octombrie 2015. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că prevederile de lege criticate, prin modalitatea de reglementare a condiţiilor de admisibilitate privind emiterea unui ordin de protecţie, contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în faţa legii. În acest sens arată că, deşi prin lege, s-a dorit stabilirea unei protecţii acordate şi persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi, se observă că, de fapt, prin sintagma „în cazul în care convieţuiesc“ se stabileşte o condiţie greu de îndeplinit de victimele violenţei în familie, şi anume aceea potrivit căreia o atare cerere poate fi admisibilă doar dacă victima locuieşte cu agresorul la data formulării cererii. Or, o astfel de cerinţă ar contraveni chiar scopului pentru care a fost adoptată legea, acela al ocrotirii victimelor violenţei în familie. Pentru a se îndeplini această condiţie şi pentru a se putea obţine un ordin de protecţie, victima ar trebui să se mute înapoi cu agresorul, să se asigure că poate proba acest lucru, să formuleze cererea de emitere a ordinului de protecţie şi apoi, dacă mai poate, să părăsească domiciliul comun. 6. Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate mai arată că se observă existenţa unei diferenţieri între categoriile de persoane ce pot solicita emiterea unui ordin de protecţie, în baza prevederilor Legii nr. 217/2003. Astfel, dacă în ceea ce priveşte soţul/soţia sau fostul soţ/fosta soţie nu se impune nicio condiţie suplimentară pentru ca aceştia să fie consideraţi membri de familie, în accepţiunea dată de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 217/2003, în ceea ce priveşte situaţia concubinilor, potrivit dispoziţiilor de lege criticate, aceştia pot fi consideraţi membri de familie, doar „în cazul în care convieţuiesc“. Această diferenţiere reprezintă de fapt o discriminare şi o nerespectare a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. O interpretare a sintagmei „în cazul în care convieţuiesc“, aptă să fie aplicată în cursul unei cereri de emitere a unui ordin de protecţie, ar însemna dovedirea doar a faptului convieţuirii, pe baza probatoriului administrat, astfel încât să poată fi emis ordinul de protecţie. O astfel de interpretare a fost dată de către unele instanţe judecătoreşti, însă, o interpretare gramaticală a sintagmei menţionate conduce la concluzia necesităţii convieţuirii la momentul introducerii cererii, astfel că majoritatea instanţelor, cum este şi cazul de faţă, în situaţia în care victima nu mai locuieşte cu agresorul la data introducerii cererii, constată inadmisibilitatea cererii formulate. 7. Tribunalul Timiş - Secţia I civilă şi-a exprimat opinia în sensul că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că prevederile de lege criticate nu contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, întrucât, chiar dacă nu ar putea uza de prevederile prezentei legi, victimele violenţei au alte mijloace legale pentru protecţia şi apărarea drepturilor lor şi nici nu se poate considera că ar exista vreo discriminare între situaţia soţilor şi cea a persoanelor între care s-au stabilit relaţii asemănătoare celor de familie, prin aceea că s-ar impune ca cei din urmă să convieţuiască pentru a putea beneficia de protecţia legii, pentru că, în absenţa unui alt criteriu sau reglementări legale, nu s-ar putea stabili altfel natura relaţiilor existente între părţi, respectiv dacă au sau nu calitatea de concubini. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Guvernul consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale, distincţia între persoanele căsătorite şi persoanele între care s-au stabilit relaţii asemănătoare celor de familie (concubinaj) nefiind de natură a crea discriminare în aplicarea prevederilor legale, ci, din contră, menţinerea ambelor categorii de persoane în sfera celor ce pot solicita emiterea ordinului de protecţie are menirea de a garanta aplicarea fără discriminare a dispoziţiilor în cazul relaţiilor de cuplu, fie că este vorba de soţi, fie că vorbim de concubini, importantă fiind convieţuirea celor două persoane, agresor şi victimă, la momentul violenţelor reclamate. Existenţa condiţiei de admisibilitate între faptul convieţuirii şi momentul introducerii cererii de chemare în judecată (care având în vedere urgenţa emiterii ordinului de protecţie implică trecerea unui timp cât mai scurt între momentul agresiunii şi cel al introducerii cererii de către victimă) îşi găseşte raţiunea în faptul că prin încetarea convieţuirii şi trecerea unui interval de timp îndelungat de la exercitarea violenţelor nu se mai justifică aplicarea dispoziţiilor din legea specială, privind combaterea violenţei în familie, urmând a se folosi calea dreptului comun. Convieţuirea persoanelor implicate în actul de violenţă trebuie să fie actuală la momentul solicitării ordinului de protecţie, în caz contrar nefiind justificată emiterea de urgenţă a acestuia, victima având acces la alte căi legale de obţinere a unor reparaţii ori de încetare a violenţelor exercitate. 10. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, deoarece nu se formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci, în realitate, se solicită modificarea dispoziţiilor de lege criticate, ceea ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale. 11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum este menţionat în încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: "În sensul prezentei legi, prin membru de familie se înţelege: […] c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc;". Din analiza motivării excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că autoarea acesteia critică doar sintagma "în cazul în care convieţuiesc", astfel încât Curtea constată că obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie această sintagmă din cuprinsul dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003. 14. În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 1 alin. (3) privind statul de drept şi art. 16 alin. (1) privind principiul egalităţii în faţa legii. 15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că scopul Legii nr. 217/2003, astfel cum este prevăzut la art. 1 alin. (1) din aceasta, îl reprezintă ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, ceea ce constituie un obiectiv de interes naţional. Prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică, iar, potrivit art. 1 alin. (3) din lege, statul român elaborează şi implementează politici şi programe destinate prevenirii şi combaterii violenţei în familie, precum şi protecţiei victimelor violenţei în familie. În vederea realizării acestui scop, Legea nr. 25/2012 privind modificarea şi completarea Legii nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 165 din 13 martie 2012, a introdus în Legea nr. 217/2003 cap. VII „Ordinul de protecţie“, care, ulterior republicării Legii nr. 217/2003, a devenit cap. IV (art. 23-35). Raţiunea introducerii reglementării privind ordinul de protecţie este, aşa cum rezultă din Expunerea de motive la Legea nr. 25/2012, crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, similar cu cele utilizate în alte legislaţii din Uniunea Europeană, deoarece, în legislaţia din România, exista doar protecţie penală împotriva violenţei în familie şi care se exercita în condiţii foarte restrictive. Potrivit art. 3 din Legea nr. 217/2003, „violenţa în familie“ reprezintă orice acţiune sau inacţiune intenţionată (cu excepţia acţiunilor de autoapărare ori de apărare), manifestată fizic sau verbal, săvârşită de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiaşi familii, care provoacă ori poate cauza un prejudiciu sau suferinţe fizice, psihice, sexuale, emoţionale ori psihologice, inclusiv ameninţarea cu asemenea acte, constrângerea sau privarea arbitrară de libertate. Un ordin de protecţie se poate emite dacă se comite un act de violenţă (care, potrivit art. 4 din lege, poate fi: violenţă verbală, violenţă psihologică, violenţă fizică, violenţa sexuală, violenţă economică, violenţă socială, violenţă spirituală), de natură să pună în pericol viaţa, integritatea sau libertatea victimei, de către un membru al familiei. Art. 5 din lege defineşte noţiunea de „membru de familie“, aceasta cuprinzând: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude; b) soţul/soţia şi/sau fostul soţ/fosta soţie; c) persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; d) tutorele sau altă persoană care exercită în fapt ori în drept drepturile faţă de persoana copilului; e) reprezentantul legal sau altă persoană care îngrijeşte persoana cu boală psihică, dizabilitate intelectuală ori handicap fizic, cu excepţia celor care îndeplinesc aceste atribuţii în exercitarea sarcinilor profesionale. Curtea observă astfel că legea română oferă protecţie împotriva violenţei în familie şi persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, cu condiţia ca aceştia să convieţuiască. 16. Analizând jurisprudenţa instanţelor judecătoreşti, Curtea reţine că practica acestora referitoare la interpretarea art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, în ceea ce priveşte condiţia convieţuirii cerută persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, este neunitară. 17. Majoritatea instanţelor judecătoreşti consideră că, pentru a se putea emite un ordin de protecţie, alături de îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii să convieţuiască la momentul depunerii cererii de emitere a ordinului de protecţie. Astfel, în cauza de faţă, Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 12.266 din 10 noiembrie 2015, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de emitere a unui ordin de protecţie formulată de reclamantă împotriva pârâtului, deoarece a considerat că în speţă nu a fost îndeplinită condiţia convieţuirii, părţile întrerupând convieţuirea în luna iulie 2015, cererea fiind formulată de reclamantă la data de 22 octombrie 2015. În acelaşi sens sunt, de exemplu, Sentinţa civilă nr. 969 din 11 noiembrie 2014, pronunţată de Judecătoria Mizil, Sentinţa civilă nr. 336 din 23 ianuarie 2014, pronunţată de Judecătoria Bistriţa, sau Decizia civilă nr. 374/A din 22 martie 2016, pronunţată de Tribunalul Timiş - Secţia I civilă. 18. Alte instanţe judecătoreşti consideră că, pentru a se putea emite un ordin de protecţie, alături de îndeplinirea celorlalte condiţii prevăzute de lege, trebuie ca persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii să fi convieţuit, dar nu neapărat la momentul depunerii cererii de emitere a ordinului de protecţie. Astfel, Tribunalul Prahova, prin Decizia civilă nr. 151 din 13 ianuarie 2015, a reţinut că sintagma „în cazul în care convieţuiesc“ nu trebuie interpretată în sensul că legiuitorul a instituit cerinţa ca victima să convieţuiască cu agresorul la data solicitării ordinului de protecţie, o asemenea condiţie fiind greu de îndeplinit în condiţiile în care, între cele două părţi, există relaţii tensionate, conflictuale care determină de cele mai multe ori victima să îşi părăsească locuinţa. Legiuitorul a stabilit în art. 5 lit. c) faptul că protecţia conferită de lege se extinde şi asupra celor care s-au aflat la un moment dat într-o relaţie de concubinaj, indiferent dacă la data solicitării ordinului de protecţie mai convieţuiau sau nu, sintagma arătată în precedent fiind destinată să definească în mod clar categoria de persoane ce intră sub incidenţa art. 5 lit. c), respectiv a concubinilor. O altă interpretare ar fi de natură să excludă din sfera de protecţie a legii o categorie importantă de persoane, deşi relaţiile pe care acestea le-au stabilit au natura unor relaţii de familie. Judecătoria Constanţa, prin Sentinţa civilă nr. 13.940 din 9 iunie 2016, a reţinut că, din art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 se desprind două condiţii care trebuie îndeplinite cumulativ: între părţi să se fi dezvoltat o relaţie asemănătoare celei de tipul părinte-copil şi părţile convieţuiesc (nu neapărat şi la data sesizării instanţei). 19. În sfârşit, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, care a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003, excepţie ce formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 925D/2017, a aplicat direct, în temeiul art. 20 din Constituţie, prevederile Convenţiei de la Istanbul, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, considerând că este îndeplinită condiţia convieţuirii, deoarece art. 3 lit. b) din această Convenţie prevede că „violenţa domestică“ înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima. 20. Curtea constată că, întrucât scopul instituirii ordinului de protecţie îl reprezintă protejarea dreptului la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, sunt valabile considerentele de principiu reţinute de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 511 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 30 ianuarie 2014, prin care a stabilit că, potrivit formulărilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul la viaţă, statuat în art. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, reprezintă „regele drepturilor“, un drept ce consacră una dintre valorile fundamentale ale statelor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei, numărându-se printre prevederile primordiale ale Convenţiei. Mai mult, Curtea de la Strasbourg acordă preeminenţă, în jurisprudenţa sa, articolului 2, având în vedere faptul că dreptul la viaţă se bucură de un statut special printre dispoziţiile Convenţiei pe care aceasta le consideră primordiale. Prin urmare, Curtea Constituţională a reţinut că dreptul la viaţă constituie un atribut inalienabil al persoanei şi reprezintă valoarea supremă în ierarhia drepturilor omului, întrucât este un drept fără de care exercitarea celorlalte drepturi şi libertăţi garantate de Constituţie şi de instrumentele internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale ar fi iluzorie, fapt ce determină caracterul axiologic al acestui drept, care cuprinde atât un drept subiectiv, cât şi o funcţie obiectivă, aceea de principiu călăuzitor al activităţii statului, acesta din urmă având obligaţia de a proteja dreptul fundamental la viaţă al persoanei. 21. Având în vedere acestea, Curtea reţine că cerinţa convieţuirii impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, pentru a se putea emite un ordin de protecţie, este nerezonabilă, întrucât poate determina inadmisibilitatea cererii de emitere a ordinului de protecţie, chiar dacă s-ar constata exercitarea unui act de violenţă, de natură să pună în pericol viaţa, integritatea fizică sau psihică sau libertatea victimei şi chiar dacă aceasta ar demonstra în faţa instanţei că între părţi s-au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii. Astfel, această condiţionare impusă de textul de lege criticat contravine însuşi scopului pentru care a fost adoptată Legea nr. 25/2012, şi anume crearea unui instrument juridic civil eficient pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie - ordinul de protecţie, prin care instanţa poate să dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre măsurile - obligaţii sau interdicţii prevăzute la art. 23 din lege, în scopul protejării vieţii, integrităţii fizice sau psihice ori libertăţii victimei. 22. Astfel, în cazul persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, condiţia convieţuirii, prevăzută de textul de lege criticat, aduce atingere dreptului la viaţă şi dreptului la integritate fizică şi psihică a persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, persoană care nu poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie. Având în vedere acestea, Curtea constată că sintagma „în cazul în care convieţuiesc“ din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 contravine dispoziţiilor art. 22 din Constituţie, privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică a persoanei. 23. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 9 iunie 2009, pronunţată în Cauza Opuz împotriva Turciei, a statuat că statele trebuie să ia măsuri preventive pentru ocrotirea dreptul la viaţă al cetăţenilor (paragrafele 128-130) şi că statele au obligaţia pozitivă de a stabili şi a aplica eficient un sistem de pedepsire a tuturor formelor de violenţă domestică şi de a oferi suficiente garanţii pentru victime (paragraful 145). De asemenea, prin Hotărârea din 2 martie 2017, pronunţată în Cauza Talpis împotriva Italiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că printre obligaţiile pozitive care incumbă autorităţilor - în anumite cazuri, în virtutea art. 2 sau art. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, iar, în alte cazuri, în virtutea art. 8 sau a art. 8 coroborat cu art. 3 din Convenţie - se regăseşte şi obligaţia acestora de a adopta şi a aplica un cadru juridic adaptat care să ofere protecţie împotriva actelor de violenţă (paragraful 100). În speţă, instanţa de contencios al drepturilor omului a stabilit că, deşi statul avea obligaţia pozitivă de a aplica preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea individului a cărui viaţă este ameninţată, prin neluarea unor măsuri prompte cu privire la plângerea depusă de reclamantă, autorităţile naţionale au lipsit plângerea de orice efect, eşuând în respectarea obligaţiei de a proteja dreptul la viaţă (paragrafele 123-125). 24. Totodată, Curtea constată că, în cazul persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, impunerea convieţuirii victimei violenţei cu agresorul, ca una din cerinţele necesare pentru emiterea ordinului de protecţie, contravine şi dispoziţiilor constituţionale ale art. 26, în componentele referitoare la viaţa intimă şi viaţa privată. Astfel, potrivit art. 26 alin. (1) din Constituţie, autorităţile publice au obligaţia constituţională de a respecta şi ocroti viaţa intimă, familială şi privată a persoanei. Or, condiţionarea, prin dispoziţiile de lege criticate, a emiterii ordinului de protecţie de convieţuirea victimei cu agresorul, indiferent de felul cum această condiţie a fost interpretată de instanţele judecătoreşti, echivalează cu încălcarea obligaţiei autorităţilor publice de a ocroti viaţa intimă şi privată a cetăţenilor. În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, prin Hotărârea din 13 noiembrie 2010, pronunţată în Cauza Hajduov\'e0 împotriva Slovaciei, paragraful 46, a reţinut că noţiunea de „viaţă privată“ include dreptul persoanei la integritate fizică şi psihică şi că statele membre au obligaţia de a proteja integritatea fizică şi psihică a cetăţenilor săi. Instanţa de contencios al drepturilor omului a amintit că vulnerabilitatea particulară a victimelor violenţei domestice şi necesitatea implicării active a statelor în protejarea acestora au fost prevăzute printr-o serie de instrumente internaţionale, care au fost enumerate în Hotărârea din 9 iunie 2009, pronunţată în Cauza Opuz împotriva Turciei, paragrafele 72-82. 25. Pentru toate aceste argumente, Curea reţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, ca text de referinţă invocat de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate, deoarece această dispoziţie constituţională priveşte valorile supreme ale statului de drept, fiind o reglementare de principiu care constituie cadrul pe care se grefează toate celelalte norme ale Legii fundamentale. (a se vedea în acest sens Decizia nr. 350 din 7 mai 2015, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 504 din 8 iulie 2015, paragraful 18). 26. În continuare, Curtea constată că prin Legea nr. 30/2016, publicată în Monitorul Oficial a României, Partea I, nr. 224 din 25 martie 2016, România a ratificat Convenţia din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, adoptată la Istanbul. În preambulul acesteia se menţionează că aceasta a fost adoptată „luând în considerare volumul în creştere al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, care stabileşte standarde importante în domeniul violenţei împotriva femeilor, având în vedere Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (1966), Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale (1966), Convenţia Naţiunilor Unite privind eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor (CEDAW 1979) şi protocolul său opţional (1999), precum şi Recomandarea generală nr. 19 a Comitetului CEDAW privind violenţa împotriva femeilor, Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (1989) şi protocoalele sale opţionale (2000) şi Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile persoanelor cu dizabilităţi (2006), având în vedere Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale (2002), reamintind principiile de bază ale legislaţiei umanitare internaţionale şi, în special, Convenţia de la Geneva (IV) referitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (1949) şi protocoalele adiţionale I şi II (1977) la aceasta, condamnând toate formele de violenţă împotriva femeilor şi violenţa domestică. Scopurile Convenţiei sunt, potrivit art. 1, acelea: „a) de a proteja femeile împotriva tuturor formelor de violenţă şi de a preveni, de a urmări în justiţie şi de a elimina violenţa împotriva femeilor şi violenţa domestică; b) de a contribui la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor şi de a promova egalitatea substanţială între femei şi bărbaţi, inclusiv prin împuternicirea femeilor; c) de a proiecta un cadru cuprinzător, politici şi măsuri pentru protecţia şi asistenţa tuturor victimelor violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice; d) de a promova cooperarea internaţională în vederea eliminării violenţei împotriva femeilor şi violenţei domestice; e) de furniza sprijin şi asistenţă organizaţiilor şi agenţiilor guvernamentale de aplicare a legii pentru a coopera în mod eficient în vederea adoptării unei abordări integrate pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice. 2. În vederea asigurării implementării efective a dispoziţiilor sale de către părţi, prezenta convenţie stabileşte un mecanism de monitorizare specific.“ Potrivit art. 3 (Definiţii) lit. b) din Convenţie, „violenţa domestică“ înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima, iar potrivit lit. e) „victimă“ înseamnă orice persoană fizică care este supusă comportamentului specificat la punctele a) şi b). În conformitate cu art. 18 - Obligaţii generale (care face parte din cap. IV Protecţie şi sprijin) „1. Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare pentru a proteja toate victimele de orice acte de violenţă ulterioare. 2. Părţile vor lua măsurile legislative sau alte măsuri necesare, în conformitate cu legislaţia internă, pentru a asigura faptul că există mecanisme adecvate pentru a prevedea o cooperare eficace între toate agenţiile relevante ale statului, inclusiv sistemul judiciar, procurori, agenţiile guvernamentale de aplicare a legii, autorităţile locale şi regionale, precum şi organizaţiile neguvernamentale şi alte organizaţii şi entităţi relevante în domeniul protejării şi sprijinirii victimelor şi martorilor tuturor formelor de violenţă, acoperite de sfera de aplicare a prezentei convenţii, inclusiv prin trimiterea către servicii generale şi specializate de sprijin, enunţate la articolele 20 şi 22 ale prezentei convenţii.“ 27. Curtea reţine că art. 20 alin. (2) din Constituţie stabileşte că, în caz de neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile. Astfel, această normă constituţională instituie prioritatea de aplicare a reglementărilor internaţionale faţă de legile interne contrare. Or, Convenţia din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016, reprezintă un veritabil tratat privind drepturile omului, iar art. 3 lit. b) din aceasta prevede că „violenţa domestică“ înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care se produc în mediul familial sau domestic ori între foştii sau actualii soţi sau parteneri, „indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi domiciliu cu victima“. Prin urmare, Curtea constată că cerinţa convieţuirii - impusă de prevederile art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 persoanelor care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, pentru a se putea emite un ordin de protecţie -, constituie o neconcordanţă, în accepţiunea art. 20 alin. (2) din Constituţie, între legea internă şi un tratat privitor la drepturile fundamentale ale omului. Întrucât legea internă nu conţine dispoziţii mai favorabile, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie consacră prioritatea reglementării internaţionale, în speţă, a Convenţiei din 11 mai 2011 a Consiliului Europei privind prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice, ratificată de România prin Legea nr. 30/2016. 28. În concluzie, sintagma "în cazul în care convieţuiesc" din cuprinsul prevederilor art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind statul de drept, art. 22 privind dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică şi ale art. 26 referitoare la viaţa intimă şi privată. 29. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Lavinia-Florica Feşiu în Dosarul nr. 25.900/325/2015 al Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi constată că sintagma „în cazul în care convieţuiesc“ din cuprinsul art. 5 lit. c) din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie este neconstituţională. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Tribunalului Timiş - Secţia I civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 27 aprilie 2017. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ioana Marilena Chiorean ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
