Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Ingrid Alina Tudora│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Ioan-Sorin-Daniel Chiriazi. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Viorel Stamate în Dosarul nr. 816/118/2018 al Tribunalului Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.120D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. Arată astfel că instituirea unui termen pentru soluţionarea pe cale administrativă a contestaţiei, cu posibilitatea contestatorului de a se adresa ulterior instanţei de judecată numai după expirarea acestui termen, nu reprezintă o încălcare a accesului liber la justiţie. Învederează, totodată, că termenul de 6 luni instituit de reglementarea criticată este un termen maximal, astfel încât, în situaţia în care contestaţia se soluţionează înainte de expirarea acestui termen, de la acel moment, contestatorul se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, potrivit Legii nr. 554/2004. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea din 15 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 816/118/2018, Tribunalul Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Excepţia a fost invocată de Viorel Stamate cu ocazia judecării unei cauze civile având ca obiect anularea unor acte administrative, şi anume a unor decizii referitoare la obligaţii fiscale accesorii, în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că termenul de 6 luni instituit de textul de lege criticat este un termen nerezonabil, creat în favoarea organului fiscal, în condiţiile în care, în practică, organul fiscal nu răspunde niciodată la contestaţie în termenul de 45 de zile, prevăzut de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Apreciază că instituirea acestui termen special de 6 luni dă posibilitatea organului fiscal de a sta în pasivitate, îngrădind astfel dreptul contestatorului de a se adresa instanţei de contencios administrativ. Autorul excepţiei arată, de asemenea, că de la data emiterii unui act administrativ fiscal, cum este o decizie de impunere, organul fiscal poate emite direct titlul executoriu, întrucât contestaţia fiscală nu suspendă executarea silită, iar astfel se creează un cerc vicios, în care contestatorul nu are acces la justiţie pentru anularea actului administrativ, aflându-se în situaţia în care este executat silit din cauza termenului mult prea lung de 6 luni, prevăzut de art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. Aşa fiind, caracterul rezonabil al duratei procedurii trebuie evaluat în lumina circumstanţelor cauzei şi în raport cu complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor competente, obiectul litigiului, precum şi cu miza litigiului pentru persoana interesată. Or, este evident că acest termen de 6 luni nu este unul rezonabil pentru complexitatea unor cauze ce pun în discuţie acte administrative fiscale şi pentru miza litigiilor, în condiţiile în care încalcă dreptul la un proces echitabil şi îngrădeşte dreptul de acces la justiţie, creându-se un cerc vicios în care contribuabilul nu are posibilitatea să îşi apere drepturile şi să solicite anularea actului într-un termen care să nu îi prejudicieze drepturile. Concluzionând, autorul excepţiei susţine că scopul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului este acela ca justiţia să nu fie realizată cu întârzieri care să compromită eficienţa şi credibilitatea sa, sens în care menţionează că atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Curtea Constituţională au decis că termenul rezonabil include şi durata unor proceduri prealabile sesizării instanţei şi se calculează până la soluţionarea cauzei. 6. Tribunalul Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal apreciază că nu se poate reţine contrarietatea textului de lege criticat din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală faţă de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, care consacră dreptul la un proces echitabil, întrucât raţionamentul legiuitorului în stabilirea unui termen de 6 luni de soluţionare efectivă a contestaţiei de către organul fiscal, ce poate fi prelungit pentru motive temeinice, potrivit art. 77 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, rezidă tocmai din necesitatea analizării acesteia cu atenţie şi în baza tuturor actelor de care dispune, pe care le poate solicita contribuabilului sau altor autorităţi, şi nicidecum al îngrădirii dreptului contribuabilului/plătitorului nemulţumit de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente în analizarea pe fond a actului fiscal contestat. 7. Instanţa de judecată arată că, aşa cum rezultă din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, criticile autorului acesteia vizează imposibilitatea stopării formelor de executare silită pentru care se pot demara procedurile prevăzute de art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă. Or, raportat la actele administrativ-fiscale ce formează obiectul prezentei cauze, instanţa reţine că legiuitorul a lăsat la îndemâna contribuabilului, pentru evitarea demarării unei proceduri execuţionale, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 278 din Codul de procedură fiscală, intitulat „Suspendarea executării actului administrativ fiscal“. Aceeaşi situaţie reiese şi din coroborarea prevederilor art. 260 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu referire la art. 718 din Codul de procedură civilă, care vizează contestaţia la executare exercitată împotriva actelor execuţionale reprezentate de somaţie şi titlul executoriu. 8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 9. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 10. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 11. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 547 din 23 iulie 2015, astfel cum au fost modificate prin art. I pct. 108 din Ordonanţa Guvernului nr. 30/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 708 din 31 august 2017, care au următorul conţinut normativ: „În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare. La calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată potrivit art. 277.“ 12. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (3) care consacră accesul liber la justiţie, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil. 13. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, criticate în speţă, stabilesc un termen special de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, în care contestatorul să se poată adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente, potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, iar la calculul termenului de 6 luni nu se iau în considerare perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată, potrivit art. 277 din aceeaşi lege. 14. Referitor la textele de lege la care se face trimitere în cuprinsul art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea observă că art. 77 alin. (1) din acest act normativ prevede că cererile depuse de către contribuabil/plătitor la organul fiscal se soluţionează de către acesta în termen de 45 de zile de la înregistrare. La alin. (2) se prevede că în situaţiile în care, pentru soluţionarea cererii, este necesară administrarea de probe suplimentare relevante pentru luarea deciziei, acest termen de 45 de zile se prelungeşte cu perioada cuprinsă între data solicitării probei şi data obţinerii acesteia, dar nu mai mult de două luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la contribuabilul/plătitorul solicitant; de 3 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi sau instituţii publice ori de la terţe persoane din România; de 6 luni, în cazul în care sunt solicitate probe suplimentare de la autorităţi fiscale din alte state, potrivit legii. 15. De asemenea, art. 277 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, intitulat „Suspendarea procedurii de soluţionare a contestaţiei pe cale administrativă“, reglementează cazurile de suspendare a procedurii de soluţionare a contestaţiei. Astfel, potrivit art. 277 alin. (1) din acest act normativ, există două situaţii în care organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea contestaţiei. O primă situaţie este atunci când organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Practic, ori de câte ori s-a transmis organelor de urmărire penală o sesizare cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni, organul de soluţionare a contestaţiei va suspenda procedura administrativă. Legiuitorul a circumstanţiat astfel sfera situaţiilor în care organul fiscal poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei, şi anume atunci când organul fiscal de control constată indiciile săvârşirii unei infracţiuni doar în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare. Sesizarea trebuie să fie o sesizare penală (şi nu o simplă sesizare), iar organele în drept nu pot fi, în mod logic, decât organele de urmărire penală, care, ca regulă generală, pot să pună în mişcare acţiunea penală sau pot da o soluţie de neurmărire, aspect care rezultă cu claritate din textul de lege criticat. Legiuitorul a instituit, în acest fel, modalităţile de colaborare a organelor fiscale cu organele de urmărire penală, şi anume: pe de-o parte, s-a instituit vocaţia organului fiscal de a sesiza organul de urmărire penală, în cazul în care, în activitatea lor, descoperă indicii privind săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă, iar, pe de altă parte, simetric, se reglementează posibilitatea obţinerii de către organele de urmărire penală a concursului organelor fiscale, la iniţiativa celor dintâi în cadrul urmării penale. Curtea reţine, de asemenea, că a doua situaţie în care se poate dispune suspendarea este atunci când soluţionarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi. În practică, suspendările pe acest temei sunt mai rare, fără a putea fi însă excluse. Derularea simultană a două sau mai multe proceduri (procedura fiscală, procedura penală, procedura insolvenţei) ar putea face însă imperios necesară o asemenea suspendare. 16. Referitor la instituţia procesuală a suspendării facultative a soluţionării cauzei în cadrul procedurii administrative prealabile, prin Decizia nr. 774 din 28 noiembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 11 iunie 2020, Curtea a reţinut că adoptarea acestei măsuri este condiţionată de înrâurirea hotărâtoare pe care o are constatarea de către organele competente a elementelor constitutive ale unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Or, într-o atare situaţie, este firesc ca procedura administrativă privind soluţionarea contestaţiei formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. În momentul încetării motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluţionare competent, indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat ori nu, procedura administrativă este reluată, fiind emisă o decizie privind soluţionarea contestaţiei. Curtea reţine, de altfel, că, potrivit art. 277 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, suspendarea poate fi dispusă de organul fiscal şi la cererea contestatorului, dacă acesta invocă motive întemeiate, iar în această situaţie, suspendarea se poate dispune o singură dată, pentru un interval de timp care nu poate depăşi 6 luni. 17. Curtea observă că, în temeiul art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, reluarea procedurii de soluţionare a contestaţiei are loc în două situaţii distincte, şi anume: la încetarea motivului care a determinat suspendarea, atunci când suspendarea a fost dispusă în temeiul art. 277 alin. (1); la expirarea termenului determinat de organul fiscal, în conformitate cu posibilitatea deschisă de art. 277 alin. (2), atunci când suspendarea a fost dispusă la cererea contribuabilului. 18. Raportat la prevederile art. 281 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, Curtea reţine că, la finalul procedurii administrative, decizia de soluţionare a contestaţiei se comunică destinatarilor, şi anume contestatorului, persoanelor introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, precum şi organului fiscal emitent al actului administrativ atacat. Comunicarea se face din oficiu, iar mijloacele de comunicare sunt cele obişnuite, conform dispoziţiilor art. 47 din acelaşi act normativ. Practic, de la momentul comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei se deschide calea pentru declanşarea procesului fiscal, prin sesizarea instanţei judecătoreşti competente. 19. În ceea ce priveşte obiectul acţiunii în contencios fiscal, astfel cum reiese din conţinutul normativ al art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, decizia de soluţionare a contestaţiei, actul sau actele administrative fiscale contestate şi toate celelalte acte adiacente (raportul de inspecţie fiscală, procesul-verbal de control antifraudă, procesulverbal de control inopinat) pot fi supuse controlului de legalitate al instanţei de contencios fiscal, în sensul că pot fi atacate de către contestator sau de către persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă, în condiţiile legii. Aşadar, titularii dreptului la acţiune sunt contestatorul sau persoana/persoanele introduse în procedura de soluţionare a contestaţiei, în conformitate cu prevederile art. 275 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. 20. Cât priveşte sesizarea instanţei de contencios administrativ competente în cazul nesoluţionării contestaţiei în termenul legal, Curtea menţionează că, în conformitate cu prevederile art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în cazul în care contestaţia împotriva actului administrativ fiscal nu este soluţionată într-un termen de 6 luni de la data înregistrării contestaţiei, contribuabilul se poate adresa direct instanţei de contencios fiscal. Ca o consecinţă logică, instanţa se va pronunţa asupra fondului litigiului fiscal, în lipsa deciziei de soluţionare a contestaţiei. Aşa fiind, Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reglementează singura ipoteză în care se poate formula acţiune directă împotriva actului administrativ fiscal, şi anume cea reglementată prin art. 281 alin. (5), conform căruia posibilitatea formulării unei acţiuni directe la instanţa de contencios administrativ împotriva actului administrativ fiscal poate viza doar situaţia în care organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia administrativă în termen de 6 luni de la data depunerii acesteia, cu precizarea că la calculul acestui termen nu sunt incluse perioadele prevăzute la art. 77 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi nici cele în care procedura de soluţionare a contestaţiei este suspendată, potrivit art. 277 din acest cod. 21. Într-o astfel de ipoteză, potrivit art. 281 alin. (6) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, „procedura de soluţionare a contestaţiei încetează la data la care organul fiscal a luat la cunoştinţă de acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil/plătitor“, iar potrivit pct. 13.2 din Instrucţiunile pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aprobate prin Ordinul preşedintelui Autorităţii Naţionale de Administrare Fiscală nr. 3.741/2015, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 29 decembrie 2015, „în situaţia în care contestatarul se adresează instanţei de contencios administrativ pentru nesoluţionarea contestaţiei în termen de 6 luni, organul de soluţionare competent va emite decizia de dezînvestire, la data la care a luat cunoştinţă de acţiunea în contencios administrativ formulată de contribuabil. Organul de soluţionare competent va fi sesizat fie de structurile juridice din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, fie de contestatar prin prezentarea unui certificat de grefă emis de instanţa la care a înregistrat acţiunea“. 22. În acest context, Curtea reţine că noua soluţie legislativă, consacrată prin art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în sensul că acţiunea în contencios administrativ, pentru cazul nesoluţionării contestaţiei administrative în termen de 6 luni, vizează actul administrativ fiscal, vine să înlocuiască reglementarea cuprinsă în art. 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, când reclamantul nu putea formula o acţiune directă împotriva actului administrativ fiscal atunci când organul fiscal competent nu a soluţionat contestaţia administrativă în termenul prevăzut de lege, ci avea doar posibilitatea de a formula o acţiune la instanţa de contencios administrativ prin care să solicite obligarea organului fiscal competent să emită decizia de soluţionare a contestaţiei administrative, iar numai după emiterea acesteia să poată formula acţiunea în contencios administrativ. 23. Astfel, în jurisprudenţa sa referitoare la art. 218 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală (spre exemplu, Decizia nr. 95 din 1 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 10 mai 2011, sau Decizia nr. 52 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 24 martie 2016), Curtea a statuat că, „având în vedere dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, precum şi pe cele ale Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cel care se consideră lezat în drepturile sale prin lipsa actului administrativ fiscal se poate adresa instanţei de judecată pentru obligarea organului fiscal de a emite decizia de soluţionare a contestaţiei. Curtea a mai reţinut că în toate cazurile, ulterior pronunţării deciziei de către organul fiscal, contestatorul nemulţumit poate ataca această decizie la instanţa de contencios administrativ competentă.“ 24. Curtea apreciază că noua reglementare, prin care se conferă posibilitatea contestatorului de a sesiza direct instanţa de contencios administrativ competentă, potrivit Legii nr. 554/2004, în cazul pasivităţii organului de soluţionare a contestaţiei în termenul de 6 luni, este una benefică contribuabilului. Aceasta, deoarece, aşa cum rezultă din practica judiciară în această materie, instanţele de contencios administrativ-fiscal, tributare principiului potrivit căruia la instanţă poate fi atacată doar decizia de soluţionare a contestaţiei, fie respingeau ca prematur introdusă (inadmisibilă) o acţiune în contencios fiscal, în cazul în care contribuabilul se adresa instanţei după expirarea termenului legal de 45 de zile de soluţionare a contestaţiei, dar înainte de emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei; fie admiteau o cerere de aplicare a unei amenzi cominatorii conducătorului organului de soluţionare a contestaţiei, până la emiterea deciziei de soluţionare a contestaţiei. 25. Curtea reţine că autorul excepţiei este nemulţumit de faptul că de la data emiterii unui act administrativ fiscal, organul fiscal poate emite direct titlul executoriu şi, având în vedere că prin contestaţia fiscală nu se suspendă executarea silită, acesta susţine că se creează un cerc vicios în care contestatorul nu are acces la justiţie pentru anularea actului administrativ, fiind în ipostaza de a fi executat silit din cauza termenului mult prea lung de 6 luni, prevăzut de art. 281 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. În acest context, Curtea precizează că odată cu comunicarea deciziei de impunere, contribuabilul se transformă în debitor fiscal - titularul unei obligaţii de plată corelativă unui drept de creanţă fiscală, fiind expus acţiunilor de executare ale organului fiscal. Prima etapă în procedura fiscală o reprezintă faza administrativ-jurisdicţională declanşată prin formularea contestaţiei fiscale. În procedura de soluţionare a contestaţiei fiscale nu există un termen de soluţionare a acesteia, astfel că se prezumă că trebuie avut în vedere termenul general de soluţionare a cererilor contribuabililor, de 45 de zile, termen reglementat de art. 77 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. În absenţa vreunei sancţiuni, nu de puţine ori, organul fiscal nu mai este motivat să se încadreze în termenul indicat şi tergiversează, uneori, excesiv soluţionarea contestaţiei fiscale, context în care legiuitorul a intervenit prin noua reglementare cuprinsă în art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi a prevăzut că, „În situaţia nesoluţionării contestaţiei în termen de 6 luni de la data depunerii contestaţiei, contestatorul se poate adresa, pentru anularea actului, instanţei de contencios administrativ competente potrivit Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare“, reglementare ce a fost gândită de legiuitor ca fiind un remediu pentru contribuabili. 26. Aşa fiind, Curtea apreciază că raţionamentul legiuitorului în stabilirea unui termen de 6 luni de soluţionare efectivă a contestaţiei de către organul fiscal, ce poate fi prelungit pentru motive temeinice, rezidă tocmai din necesitatea analizării acesteia cât mai grabnic şi în baza tuturor actelor de care dispune, pe care le poate solicita contribuabilului sau altor autorităţi, şi nicidecum al îngrădirii dreptului contribuabilului/ plătitorului nemulţumit de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente în analizarea pe fond a actului fiscal contestat. Totodată, legiuitorul a lăsat la îndemâna contribuabilului, pentru evitarea demarării unei proceduri execuţionale, exercitarea drepturilor prevăzute de art. 278 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală intitulat „Suspendarea executării actului administrativ fiscal“. Introducerea contestaţiei pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, însă o atare împrejurare nu aduce atingere dreptului contestatorului de a cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, în temeiul Legii nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă putând suspenda executarea, dacă se depune o cauţiune, potrivit art. 278 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. 27. De asemenea, Curtea observă că, în temeiul art. 260 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în materie fiscală „dispoziţiile privind suspendarea provizorie a executării silite prevăzute de Codul de procedură civilă, republicat, nu sunt aplicabile“. În acest sens, prin Decizia nr. 375 din 31 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 8 din 4 ianuarie 2019, spre exemplu, Curtea a reţinut că legiuitorul a reglementat posibilitatea persoanelor interesate de a contesta orice act de executare silită, în condiţiile procedurale stabilite de lege. De asemenea, Curtea a subliniat că procedura executării silite a creanţelor fiscale asigură garanţii suficiente pentru ocrotirea accesului liber la justiţie şi a dreptului la apărare prin însuşi faptul că oferă posibilitatea de a contesta executarea, iar, în cazul admiterii contestaţiei şi desfiinţării titlului executoriu sau a înseşi executării silite, persoanele interesate au dreptul la întoarcerea executării prin restabilirea situaţiei anterioare acesteia. Curtea a constatat, de asemenea, că normele juridice privind administrarea şi executarea creanţelor fiscale sunt derogatorii de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. 28. Curtea subliniază, totodată, că în interpretarea şi aplicarea reglementării criticate în speţă au relevanţă prevederile art. 7 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu privire la rolul activ şi alte reguli de conduită pentru organul fiscal, în sensul că organul fiscal are obligaţia să examineze starea de fapt în mod obiectiv şi în limitele stabilite de lege şi să decidă asupra felului şi volumului examinărilor, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte şi de limitele prevăzute de lege, precum şi prevederile art. 12 din acelaşi act normativ, potrivit cărora relaţiile dintre contribuabili şi organele fiscale trebuie să fie fundamentate pe bună-credinţă, în scopul realizării cerinţelor legii, sens în care este şi jurisprudenţa Curţii Constituţionale, spre exemplu, Decizia nr. 60 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 21 iunie 2019, paragraful 27. 29. Aşa cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, eventualul comportament al părţilor sau al instituţiilor administrative care determină o întârziere în soluţionarea contestaţiei nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una ce ţine exclusiv de conduita părţilor implicate, conduită ce nu este determinată de textul de lege criticat. Or, Curtea Constituţională judecă numai în drept, astfel încât conduita procesuală a contribuabilului contestator sau a organului fiscal ori unele decizii administrative sau judecătoreşti discutabile nu pot constitui temei pentru constatarea neconstituţionalităţii unor texte legale. 30. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Viorel Stamate în Dosarul nr. 816/118/2018 al Tribunalului Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi constată că prevederile art. 281 alin. (5) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Constanţa - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 22 aprilie 2021. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE prof. univ. dr. VALER DORNEANU Magistrat-asistent, Ingrid Alina Tudora ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
