Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel-Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia-Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) şi b) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.375D/2018. 2. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Preşedintele dispune să se facă apelul şi în Dosarul nr. 1.394D/2018, având ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală. 4. La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 5. Curtea, având în vedere obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în dosarele nr. 1.375D/2018 şi nr. 1.394D/2018, pune în discuţie, din oficiu, problema conexării cauzelor. 6. Reprezentantul Ministerului Public apreciază că sunt întrunite condiţiile pentru conexarea dosarelor. 7. Curtea, în temeiul art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, dispune conexarea Dosarului nr. 1.394D/2018 la Dosarul nr. 1.375D/2018, care a fost primul înregistrat. 8. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca devenită inadmisibilă, referitor la dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală. Astfel, arată că, prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Invocă, în acest sens, jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, şi anume Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarelor, reţine următoarele: 9. Prin Încheierea din 18 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3, Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) şi b) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ioan Adrian Ciureanu într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelurilor formulate împotriva unei sentinţe penale prin care s-a dispus, printre altele, schimbarea încadrării juridice a faptei reţinute în sarcina inculpatului - invocată din oficiu - din infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 [pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie] raportat la prevederile art. 248 şi ale art. 248^1 din Codul penal din 1969, cu aplicarea prevederilor art. 75 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, în infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută de dispoziţiile art. 13^2 din Legea nr. 78/2000 raportat la prevederile art. 248 şi ale art. 248^1 din Codul penal din 1969. 10. Prin Încheierea din 12 iulie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.994/116/2015*, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ouahmane Khalid într-o cauză având ca obiect soluţionarea apelurilor formulate împotriva unei sentinţe penale. 11. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul excepţiei Ioan Adrian Ciureanu susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind principiul legalităţii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 24 alin. (1) privind dreptul la apărare, întrucât părţile nu pot să invoce în orice stare a procesului nulitatea absolută a unui act în baza unei decizii a Curţii Constituţionale. Astfel, arată că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 - prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională - nu este aplicabilă în speţă, chiar dacă s-a constatat că probele din dosar au fost administrate de un organ necompetent, pe motiv că nulitatea trebuie invocată în faza de cameră preliminară. Referitor la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală, acelaşi autor susţine că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, şi ale art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, precum şi prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât obligă instanţa de apel să readministreze declaraţiile pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia numai în situaţia în care prima instanţă a dispus achitarea inculpatului, fără a exista aceeaşi obligaţie şi în cazul în care hotărârea este de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare a executării pedepsei. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituţional doar dacă se instituie în sarcina instanţei de apel obligaţia de a readministra probatoriul testimonial pe care instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia de condamnare, în aceleaşi condiţii în care a fost instituită obligaţia actuală. Practic, atunci când instanţa de apel este învestită cu o sentinţă de achitare, trebuie să aplice inculpatului un alt tratament decât cel pe care l-ar putea aplica în cazul unei sentinţe de condamnare în primă instanţă. Astfel, soluţia legislativă criticată urmăreşte verificarea cu o atenţie mult sporită a probatoriului care a stat la baza unei soluţii de achitare în primă instanţă spre deosebire de administrarea probatoriului în cazul unei prime soluţii de condamnare. Or, atât inculpatul achitat în primă instanţă, cât şi cel condamnat ar trebui să beneficieze de un tratament egal din partea instanţelor de judecată. Dacă instanţa de apel nu are posibilitatea să analizeze oportunitatea readministrării declaraţiilor pe care s-a întemeiat soluţia de achitare, atunci nu ar trebui să i se ofere această opţiune procesuală nici cu privire la readministrarea probei testimoniale în cazul unei prime soluţii de condamnare. Potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, ceea ce oferă instanţei posibilitatea de a stabili oportunitatea şi utilitatea readministrării probatoriului testimonial. În acest mod, legiuitorul creează o diferenţă nejustificată de tratament între inculpaţii achitaţi în primă instanţă şi cei cu privire la care instanţa a stabilit că sunt vinovaţi de comiterea unei infracţiuni. Efectul devolutiv al apelului este asigurat numai în cazul unei prime soluţii de achitare, iar nu şi în cazul unei prime soluţii de condamnare, deşi această diferenţă de tratament procesual între inculpaţi nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă şi un scop legitim. Tratamentul discriminatoriu prin care inculpatul achitat în primă instanţă beneficiază de garanţii procesuale sporite/suplimentare faţă de inculpatul condamnat în primă instanţă aduce atingere inclusiv dreptului la un proces echitabil. În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului această situaţie generată de posibilitatea instanţei de judecată de a aprecia cu privire la readministrarea probatoriului testimonial a dat naştere unor decizii de admitere a plângerilor pe considerentul că judecătorul care se pronunţă asupra unei cauze trebuie să fi perceput în mod direct întregul probatoriu, mai ales cel testimonial. Dincolo de toate aspectele menţionate, acest tratament discriminatoriu conduce la o concluzie total nefirească, în sensul că intensitatea cu care se încearcă aflarea adevărului în procesul penal, în faza apelului, diferă în funcţie de tipul de soluţie pronunţată de prima instanţă, respectiv achitarea sau condamnarea inculpatului. Pentru un inculpat achitat în primul grad de jurisdicţie este obligatorie reaudierea martorilor în faza de apel, în timp ce pentru un inculpat condamnat reaudierea lor este lăsată de către legiuitor la aprecierea instanţei. Prin această modalitate de a oferi inculpaţilor posibilităţi diferite de apărare, este pusă sub semnul întrebării şi prezumţia de nevinovăţie a inculpatului pentru care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, raportat la garanţia oferită inculpatului achitat de prima instanţă, întrucât pentru acesta din urmă există garanţia procesuală că readministrarea declaraţiilor se va realiza în mod obligatoriu. 12. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, autorii excepţiei consideră că acestea încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţie şi ale art. 2 privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la aceeaşi Convenţie, întrucât instanţa de apel nu poate să dispună casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecarea cauzei de către prima instanţă pentru alte motive decât cele prevăzute în mod expres, şi anume în cazul schimbării încadrării juridice a faptelor de către instanţa de fond şi, respectiv, al nemotivării hotărârii. În acest sens, autorul excepţiei Ioan Adrian Ciureanu arată că, în speţă, pentru a pronunţa o soluţie de condamnare pentru infracţiunea de abuz în serviciu, instanţa a inventat fapte aflate în sfera penalului, fapte care nu au mai fost însă expuse anterior. Consideră că, în cauză, nu era posibilă schimbarea încadrării juridice, întrucât instanţa a adus în discuţie fapte absolut noi, iar nu o infracţiune nouă. Practic, pentru că nu mai existau faptele care realizau latura obiectivă a infracţiunii de abuz în serviciu, instanţa a argumentat condamnarea prin încălcarea unei prevederi legale nou-invocate. Susţine că instanţa de judecată a folosit textul de lege criticat pentru a anula efectele dezincriminării produse de Decizia Curţii Constituţionale nr. 405 din 15 iunie 2016. Aşadar, întrucât nu exista o acuzaţie expresă în rechizitoriu, instanţa a completat practic învinuirea. Consideră că textul de lege criticat ar putea fi constituţional numai în situaţia în care rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se poate dispune şi atunci când aceasta s-a pronunţat asupra unei fapte nereţinute prin rechizitoriu în sarcina inculpatului. Actuala reglementare permite rejudecarea de către instanţa de fond doar dacă instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute prin rechizitoriu. Or, pentru un tratament egal în faţa legii, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil, a dreptului la apărare, dar mai ales a principiului dublului grad de jurisdicţie, instanţa de apel ar trebui să fie obligată să dispună rejudecarea de către instanţa inferioară în condiţiile în care în soluţia contestată sunt analizate situaţii juridice noi, cu care nu a fost învestită instanţa prin rechizitoriu. De asemenea, autorul excepţiei Ouahmane Khalid susţine că este neconstituţională soluţia legislativă care exclude posibilitatea casării cu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată în cazul nemotivării hotărârii. Arată că instanţa de apel poate dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată numai în ipotezele limitativ enumerate de textul de lege criticat, nu şi în ipoteza nemotivării hotărârilor judecătoreşti. Din coroborarea dispoziţiilor art. 370 alin. (1), ale art. 403 alin. (1) lit. c) şi d) şi ale art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală rezultă că hotărârea judecătorească este una care statuează asupra acuzaţiei în materie penală, în sensul prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi trebuie să cuprindă anumite elemente prestabilite. Caracterul imperativ al motivării rezultă nu doar din normele procesual penale, ci şi dintr-o serie de principii şi instituţii de drept procesual, precum: posibilitatea de conformare a destinatarilor motivării, participanţii procesuali sau opinia publică; trasarea limitelor de accedere la o jurisdicţie superioară, drept ce nu poate exista fără o motivare din partea primei instanţe; protecţia împotriva arbitrarului şi subiectivismului organului emitent, prin conferirea ulterioară a posibilităţii de verificare a legalităţii procedurii; determinarea incidenţei unor instituţii complementare (spre exemplu, de natură administrativă, disciplinară, nemotivarea totală a hotărârii constituind abatere judiciară). Intervenţia legislativă realizată prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară a corectat parţial insuficienţa de reglementare a standardului naţional de protecţie, în sensul că a creat posibilitatea desfiinţării hotărârii cu trimitere spre rejudecare şi în ipoteza în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile. Cu toate acestea, corecţia reglementării anterioare este una parţială, întrucât omite soluţia desfiinţării cu trimitere spre rejudecare în ipoteza în care hotărârea primei instanţe este nemotivată. Arată că de-a lungul timpului s-a statuat că, dată fiind importanţa sa majoră, nesocotirea obligaţiei de motivare a hotărârii judecătoreşti trebuie să fie sancţionată distinct, prin intermediul instrumentului trimiterii cauzei la rejudecare. În acest sens statuau iniţial dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală din 1968, nemotivarea hotărârii fiind echivalată cu nerezolvarea fondului cauzei. La această soluţie s-a renunţat însă prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi. În aceste condiţii, jurisprudenţa s-a adaptat, folosind în sprijinul aceleiaşi soluţii diverse raţionamente juridice. Astfel, nemotivarea hotărârii era echivalată unei nelegale sesizări a instanţei de apel, situaţie ce atrăgea nulitatea absolută a acesteia, conform prevederilor art. 197 alin. 2 din precedenta reglementare procesual penală. Mai mult, exista şi un remediu efectiv, şi anume un motiv de recurs - care era o cale de atac ordinară - grefat exact pe această ipoteză, corelat cu soluţia cuprinsă în dispoziţiile art. 385^15 pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală din 1968, ce prevedea casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre rejudecare. Raţiunile de natură pur administrativă au primat însă, astfel că s-a renunţat la această garanţie, soluţie ce a fost preluată ulterior şi în noua reglementare procesual penală. Ca atare, în acest moment, lipsa parţială sau chiar totală a motivării hotărârii judecătoreşti, în aparenţă, ar trebui complinită de către instanţa de control jurisdicţional, fără a exista un instrument procedural care să permită trimiterea spre rejudecare exclusiv pe acest considerent. Autorul excepţiei consideră că posibilitatea de a complini nemotivarea hotărârii primei instanţe direct în calea de atac a apelului, singura cale de atac ordinară, generală şi de reformare în procesul penal, este insuficientă în condiţiile în care jurisdicţia superioară are, în principal, rolul de verificare a corectitudinii argumentelor instanţei inferioare, analiză ce nu poate fi realizată în mod efectiv în lipsa raţionamentelor care au stat la baza soluţiei dispuse în cauză. Ca atare, chiar dacă ar fi realizabilă, complinirea nemotivării direct de către instanţa superioară ar echivala cu o judecată într-un singur grad de jurisdicţie, cel ultim. Din aceleaşi considerente, apelul inculpatului nu poate constitui un recurs/remediu efectiv, în condiţiile în care acesta nu cunoaşte motivele pentru care apărările/solicitările sale nu au fost primite de către prima jurisdicţie. Pentru aceste motive, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au fost refractare la a îmbrăţişa soluţia legislativă actuală, aceea de complinire a nemotivării direct în calea de atac a apelului. Astfel, în lipsa unei norme exprese, pentru a accede la o soluţie echitabilă, instanţele naţionale au folosit mecanismul aplicării directe a standardului convenţional mai favorabil, trimiterea spre rejudecare fiind întemeiată direct pe prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi ale art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceasta. Totuşi, neexistând o normă internă expresă, se poate interpreta în continuare că lipsa motivării hotărârii primei instanţe poate şi trebuie să fie complinită exclusiv în calea de atac a apelului. Mai subliniază că motivarea hotărârilor este o garanţie generală implicită, componentă a dreptului la un proces echitabil, izvorât din cuprinsul art. 6 paragraful 1 din Convenţie. Mai mult decât atât, prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie reprezintă un corolar al acestor deziderate, întrucât instituie obligativitatea existenţei unui dublu grad de jurisdicţie în materie penală, respectiv examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară, aspect ce este imposibil de realizat în lipsa unei motivări. Aceasta permite, de fapt, asigurarea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică. Întrucât Convenţia nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci a unor drepturi concrete şi efective, dreptul la apărare nu poate fi considerat efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt în mod real ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, prevederile art. 6 din Convenţie implică obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor. Dacă motivarea prin încorporarea motivelor primilor judecători este posibilă, mai este necesar ca punctele importante să fi fost examinate cu adevărat, iar concluziile acestor primi judecători să nu fi fost doar confirmate de către instanţa superioară. Întrucât normele juridice de rang convenţional au caracter supralegal, aplicabilitatea lor fiind garantată de dispoziţiile art. 11 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituţie, neconformitatea cu principiile stabilite de aceste norme atrage neconstituţionalitatea dispoziţiei legale interne. De asemenea, arată că textul de lege criticat este incompatibil şi cu prevederile art. 21 alin. (2) şi (3) din Constituţie, a căror respectare este garantată de dispoziţiile art. 1 alin. (5) şi ale art. 15 alin. (1) din Legea fundamentală. Având în vedere că de motivarea hotărârii judecătoreşti depinde inclusiv exercitarea dreptului la apărare, drept ce beneficiază de asemenea de protecţie constituţională, neprevederea unui remediu expres şi efectiv pentru ipoteza analizată apare ca fiind incompatibilă şi cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Constituţie. Arată că în acelaşi sens a statuat Curtea Constituţională şi asupra lipsei sau a insuficienţei altor garanţii procesuale ale dreptului la un proces echitabil, de exemplu: în privinţa informării despre acuzaţia penală - prin Decizia nr. 90 din 28 februarie 2017; în privinţa participării la proces - prin Decizia nr. 599 din 21 octombrie 2014, Decizia nr. 641 din 11 noiembrie 2014, Decizia nr. 663 din 11 noiembrie 2014; în privinţa exercitării căilor de atac - prin Decizia nr. 631 din 8 octombrie 2015; în privinţa asigurării facilităţilor necesare exercitării dreptului la apărare - prin Decizia nr. 802 din 5 decembrie 2017; în privinţa celerităţii procedurii - prin Decizia nr. 586 din 13 septembrie 2016. Concluzionează că garanţia motivării hotărârii judecătoreşti nu se diferenţiază prin nimic de celelalte garanţii procesuale aferente dreptului la un proces echitabil învederate mai sus, drept care considerentele deciziilor Curţii Constituţionale anterior citate sunt aplicabile mutatis mutandis şi în prezenta cauză. 13. Curtea de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că legiuitorul nu a reglementat în dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua din Codul de procedură penală obligativitatea readministrării declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de condamnare, soluţia legislativă criticată nefiind însă de natură a prejudicia interesele părţii interesate, întrucât aceasta poate să solicite, pe calea apelului, readministrarea respectivelor declaraţii. Referitor la prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, consideră că, întrucât calea de atac a apelului este devolutivă, inculpatul îşi poate face apărări în acest cadru procesual, neputându-se pune semn de egalitate între cazul nepronunţării primei instanţe cu privire la o faptă pentru care a fost trimis în judecată şi cel al pronunţării asupra unei fapte pentru care nu a fost trimis în judecată, în condiţiile în care există norme procesual penale care permit aceasta [art. 386 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Cu privire la dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, arată că impunerea, prin lege, a unor exigenţe - cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale - pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, chiar dacă acestea constituie condiţionări ale accesului liber la justiţie, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. 14. Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că nemotivarea hotărârii judecătoreşti penale poate constitui motiv de desfiinţare şi trimitere a cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, în măsura în care motivarea lipseşte cu totul sau este realizată într-o manieră care face imposibil controlul judiciar de către instanţa superioară. Motivarea hotărârii reprezintă un element de transparenţă a justiţiei, inerent oricărui act jurisdicţional. Hotărârea judecătorească reprezintă rezultatul concret, sinteza operei de judecată, iar motivarea acesteia reprezintă argumentarea în scris a raţiunii ce determină pe magistrat să adopte soluţia dispusă în cauză. Motivarea hotărârilor justifică echitatea procesului penal, pe de o parte, prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de participanţi şi, pe de altă parte, prin dreptul acestuia de a cunoaşte oportunitatea promovării căilor de atac. Motivarea hotărârilor judecătoreşti se impune din perspectiva dreptului la un proces echitabil, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele concrete ale cauzei, a fost soluţionat procesul. Exigenţa motivării este esenţială în administrarea adecvată a justiţiei, în condiţiile în care considerentele reprezintă partea cea mai întinsă a hotărârii, locul în care se indică motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei. Motivarea unei hotărâri constituie una dintre componentele dreptului la un proces echitabil consacrat de prevederile art. 6 din Convenţie, care atribuie „instanţei“ obligaţia de a efectua o examinare efectivă a motivelor, argumentelor şi a probelor părţilor (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României). Tot astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Avizul nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, pentru a fi de calitate, hotărârea judecătorească trebuie percepută de justiţiabil şi de societate, în general, drept rezultatul unei aplicări pertinente a regulilor de drept, al unei proceduri echitabile şi al unei aprecieri convingătoare a faptelor şi ca fiind executabilă. Justiţiabilul va avea astfel convingerea că a fost examinată cauza sa, că a fost soluţionată corect, iar societatea va percepe hotărârea ca pe un factor ce poate restabili pacea socială. Din perspectivă istorică, se remarcă faptul că, în reglementarea anterioară, dispoziţiile art. 379 pct. 2 lit. b) fraza întâi teza finală din Codul de procedură penală din 1968 prevedeau că desfiinţarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare era posibilă şi atunci când instanţa nu a rezolvat fondul cauzei. Practica judiciară dezvoltată sub imperiul vechiului Cod de procedură penală a asimilat nemotivarea hotărârii judecătoreşti cu nesoluţionarea fondului cauzei, astfel încât a existat un remediu al acestei deficienţe. În prezent, practica judiciară, suficient de consistentă, a admis faptul că nemotivarea hotărârii judecătoreşti trebuie sancţionată cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, într-o speţă, Curtea de Apel Craiova (Decizia penală nr. 1.249 din 2 octombrie 2015), dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, a reţinut că, deşi actualul Cod de procedură nu prevede nemotivarea hotărârii ca pe unul dintre cazurile în care se poate dispune trimiterea cauzei spre rejudecare, faţă de dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie, judecata trebuie să fie efectivă şi trebuie să se asigure dublul grad de jurisdicţie în materie penală. Hotărârea judecătorească nu este un act discreţionar, ci rezultatul unui proces logic de analiză ştiinţifică a probelor din cauză, în scopul aflării adevărului. Totodată, s-a reţinut că, în lipsa motivării, instanţa de control judiciar nu poate analiza criticile formulate de apelant şi, implicit, legalitatea şi temeinicia hotărârii atacate. Într-o altă speţă, Curtea de Apel Oradea (Decizia penală nr. 1/A din 6 ianuarie 2016), care a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, a reţinut că judecătorul fondului nu a expus un raţionament propriu, argumentele care impun soluţia pentru care a optat, acestea fiind elemente de natură a indica lipsa unei judecăţi efective a cauzei, lipsă ce nu poate fi suplinită de instanţa de apel, întrucât ar conduce la lipsirea inculpaţilor de un dublu grad de jurisdicţie. Instanţa de control judiciar a apreciat că această situaţie este de natură a crea o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil prevăzut de dispoziţiile art. 6 din Convenţie, dar şi a dreptului la două grade de jurisdicţie în materie penală, consacrat de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. De asemenea, Curtea de Apel Cluj (Decizia penală nr. 1.592/A din 21 decembrie 2016) a desfiinţat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare, între alte motive şi pentru lipsa motivării hotărârii, reţinând că echitabilitatea procedurii include egalitatea armelor, principiul contradictorialităţii şi motivarea hotărârilor judecătoreşti. A reţinut că motivarea hotărârii reprezintă un corectiv al principiului liberei aprecieri a probelor, având în vedere că judecătorul are libertatea de apreciere a probatoriului, însă aceasta nu trebuie să se bazeze pe considerente pur subiective, ci trebuie să fie întemeiată pe elemente obiective ce rezultă din probele administrate în cauză. Deşi obligativitatea motivării hotărârii nu rezultă din textul Convenţiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului justifică această necesitate prin dreptul părţilor de a le fi examinate efectiv argumentele şi mijloacele de probă administrate, enunţarea aspectelor de fapt şi de drept pe care judecătorul s-a întemeiat trebuind să permită justiţiabilului să aprecieze şansele de succes ale unui apel. Astfel, prin Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van der Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunţată în Cauza Albina împotriva României, şi Hotărârea din 1 iunie 2010, pronunţată în Cauza Dumitru împotriva României, Curtea de la Strasbourg a statuat că lipsa motivării hotărârii privează justiţiabilul de echitate, ceea ce atrage încălcarea prevederilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie. În concluzie, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală apreciază că desfiinţarea cu trimitere spre rejudecare s-ar impune atunci când motivarea lipseşte în întregime sau este realizată într-o manieră care nu permite efectuarea controlului de către instanţa superioară. Argumentele sunt, în esenţă, legate de asigurarea dreptului la un proces echitabil - analiza argumentelor, apărărilor şi susţinerilor părţilor dând consistenţă echitabilităţii procedurii -, de asigurarea dublului grad de jurisdicţie în materie penală, precum şi a unui control judiciar eficient, real, efectuat de instanţa superioară. 15. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 16. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierile de sesizare, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 17. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 18. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit Încheierii din 18 septembrie 2018, dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) şi b) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) teza a doua şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Din notele scrise ale autorului excepţiei, Ioan Adrian Ciureanu, depusă în motivarea criticii, reiese însă că aceasta vizează numai prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Totodată, se observă că dispozitivul Încheierii din 12 iulie 2018 conţine o evidentă eroare materială, Curtea fiind sesizată cu dispoziţiile art. 421 pct. 1 lit. b) din Codul de procedură penală, în condiţiile în care, din considerentele încheierii de sesizare şi din notele scrise ale autorului excepţiei, Ouahmane Khalid, depusă în motivarea criticii, rezultă că aceasta vizează, în realitate, prevederile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa numai asupra dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) şi ale art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 88 din 13 februarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 499 din 20 iunie 2019, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că prevederile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală raportat la art. 281 alin. (1) lit. f) din acelaşi act normativ sunt neconstituţionale. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) şi b) din Codul de procedură penală, acestea au fost modificate prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Ulterior, prin dispoziţiile art. I pct. 10 din Legea nr. 130/2021 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 493 din 12 mai 2021, a fost introdus alin. (2) al art. 421 din Codul de procedură penală, ceea ce implică renumerotarea fostului alineat unic al acestui text de lege ca fiind alin. (1) al aceluiaşi art. 421. Curtea se va pronunţa însă asupra textelor de lege criticate având în vedere forma în care acestea au produs efecte în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Dispoziţiile de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 281 alin. (4) lit. a): "(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) şi f) trebuie invocată: a) până la încheierea procedurii în camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;" – Art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b): "Instanţa, judecând apelul, pronunţă una dintre următoarele soluţii: [...] 2. admite apelul şi: a) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi pronunţă o nouă hotărâre, [...]. Instanţa de apel readministrează declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare, [...]; b) desfiinţează sentinţa primei instanţe şi dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată pentru motivul că judecarea cauzei la acea instanţă a avut loc în lipsa unei părţi nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată se dispune şi atunci când instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau asupra acţiunii civile ori când există vreunul dintre cazurile de nulitate absolută, cu excepţia cazului de necompetenţă, când se dispune rejudecarea de către instanţa competentă." 19. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) privind obligativitatea respectării Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, ale art. 15 alin. (1) referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor consacrate prin Constituţie şi prin alte legi, ale art. 16 alin. (1) referitor la egalitatea în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări, ale art. 21 alin. (2) şi (3) privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, precum şi ale art. 11 alin. (2) privind tratatele ratificate de Parlament şi ale art. 20 alin. (2) referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, raportate la prevederile art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 2 privind dublul grad de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie. 20. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea constată că acestea stabilesc momentul încheierii procedurii în camera preliminară ca limită temporală până la care poate fi invocată încălcarea dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) din acelaşi act normativ - privind prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii [lit. e)], şi, respectiv, asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie [lit. f)] - în situaţia în care încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare. 21. Curtea observă că autorul excepţiei critică însă un alt aspect, şi anume acela că părţile nu pot să invoce în orice stare a procesului nulitatea absolută a actelor de urmărire penală - efectuate cu încălcarea competenţei organelor de urmărire penală - în baza deciziilor Curţii Constituţionale, în speţă, a Deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016. În acest sens susţine că Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016 - prin care Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate şi a constatat că sintagma „ori de alte organe specializate ale statului“ din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) din Codul de procedură penală este neconstituţională - nu este aplicabilă în cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, chiar dacă probele din dosarul de urmărire penală au fost administrate de un organ necompetent, pe motiv că nulitatea trebuie invocată în faza de cameră preliminară, fază încheiată însă anterior publicării respectivei decizii în Monitorul Oficial al României, Partea I. 22. Aşa fiind, dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu au incidenţă în speţa în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, întrucât inculpatul invocă încălcarea competenţei organelor de urmărire penală, iar nu a dispoziţiilor privind prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, sau asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie. Or, potrivit prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]“. Curtea apreciază că, indiferent de soluţia pronunţată în prezenta cauză - sub aspectul criticilor formulate cu privire la termenul-limită până la care inculpatul poate să conteste o probă administrată în cursul urmăririi penale în absenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii, sau fără asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, atunci când asistenţa este obligatorie -, decizia Curţii nu ar produce niciun efect cu privire la soluţionarea procesului penal în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate. Prin urmare, dispoziţiile art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală nu au legătură cu soluţionarea cauzei, în sensul prevederilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Curtea Constituţională s-a mai pronunţat în acest sens în jurisprudenţa sa, de exemplu, prin Decizia nr. 652 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 26 ianuarie 2017, paragrafele 20 şi 21, Decizia nr. 48 din 22 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 24 aprilie 2019, paragrafele 39 şi 40, Decizia nr. 196 din 28 mai 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 682 din 31 iulie 2020, paragraful 20, şi Decizia nr. 500 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.197 din 17 decembrie 2021, paragraful 14. 23. Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală este inadmisibilă. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că acestea au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţie invocate şi în prezenta cauză şi faţă de critici similare. 25. Astfel, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 24 aprilie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor frazei a doua din cuprinsul art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală. În acest sens, prin decizia menţionată, paragrafele 17-19, Curtea a reţinut că apelul este singura cale de atac ordinară de reformare, în care se efectuează o nouă judecată în fond a cauzei. Potrivit dispoziţiilor art. 408 alin. (1) din Codul de procedură penală, sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. Aşadar, expresie a principiului dublului grad de jurisdicţie, toate sentinţele prin care cauza este rezolvată în fond în urma judecăţii în primă instanţă sunt supuse apelului. Este vorba despre hotărârile judecătoreşti penale prin care instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal, în condiţiile art. 396 din Codul de procedură penală. Curtea a reţinut că instanţa, judecând apelul, poate pronunţa, potrivit prevederilor art. 421 din Codul de procedură penală, fie o soluţie de respingere a apelului şi de menţinere a hotărârii atacate [art. 421 pct. 1], fie o soluţie de admitere a apelului şi de desfiinţare a sentinţei primei instanţe [art. 421 pct. 2]. Pronunţând soluţia de admitere a apelului şi de desfiinţare a hotărârii atacate, instanţa de apel fie soluţionează ea însăşi cauza, pronunţând o nouă hotărâre [art. 421 pct. 2 lit. a)], fie dispune rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată [art. 421 pct. 2 lit. b)]. Curtea a observat că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi din Codul de procedură penală reglementează obligaţia instanţei de apel de a readministra declaraţiile pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare. Soluţia legislativă criticată a fost introdusă prin prevederile art. II pct. 107 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, fără a se preciza în nota de fundamentare motivul modificării legislative. 26. Prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus citată, paragrafele 20-24, Curtea Constituţională a reţinut că, potrivit celor statuate cu valoare de principiu de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a analizat respectarea dreptului la un proces echitabil în cauzele în care instanţele au pronunţat o soluţie de condamnare după desfiinţarea unei hotărâri de achitare a inculpatului, atunci când o instanţă de control judiciar este sesizată să soluţioneze o cauză în fapt şi în drept şi să examineze, în ansamblu, chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, pentru motive de echitate a procedurii, să decidă asupra acestor chestiuni fără ascultarea directă a declaraţiilor date în persoană de acuzatul care susţine că nu a comis actul de care este învinuit, respectiv de martorii care au dat declaraţii în timpul procedurii (Hotărârea din 27 iunie 2000, pronunţată în Cauza Constantinescu împotriva României, paragrafele 55 şi 59, şi Hotărârea din 15 septembrie 2015, pronunţată în Cauza Moinescu împotriva României, paragrafele 39 şi 40). În continuare, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă criticată constituie transpunerea în dreptul pozitiv a exigenţelor impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, asigurând dreptul inculpatului la un proces echitabil. Astfel, având competenţa de a aprecia diferitele elemente de probă, instanţa de apel nu ar putea pronunţa o hotărâre de condamnare decât după readministrarea obligatorie a declaraţiilor pe care prima instanţă şi-a întemeiat soluţia de achitare şi care au fost suficiente pentru a-l determina pe judecătorul primei instanţe să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei şi să motiveze achitarea inculpatului. Curtea Constituţională a observat că dispoziţia criticată nu reglementează imposibilitatea readministrării probatoriilor sau administrării de noi probe în cazul în care prima instanţă a pronunţat o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânare a aplicării pedepsei sau de încetare a procesului penal. Potrivit prevederilor art. 420 alin. (4) şi (5) din Codul de procedură penală, instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă, în acord cu regulile de la judecata în fond, poate readministra probele administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 100 din acelaşi act normativ. Totodată, în temeiul prevederilor art. 420 alin. (8) din Codul de procedură penală, instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei, precum şi a oricăror probe administrate în faţa instanţei de apel, iar, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din acelaşi cod, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o nouă apreciere probelor. 27. Tot prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, mai sus menţionată, paragrafele 25-28, Curtea a constatat că dispoziţiile art. 420 alin. (5) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul inculpatului sau al oricărui participant în procesul penal de a propune readministrarea unor probe ori administrarea altora noi, ci conferă instanţei de apel competenţa de a aprecia asupra utilităţii administrării/readministrării unor probe. Totodată, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală - la care fac trimitere dispoziţiile art. 420 alin. (5) din acelaşi cod -, cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către instanţă, o astfel de cerere putând fi respinsă numai atunci când proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii, când se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă, când proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu, când proba este imposibil de obţinut, când cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită sau atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. Aşa fiind, instanţa de apel nu are obligaţia de a-şi însuşi aprecierea probelor dată de instanţa de fond, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 420 alin. (9) din Codul de procedură penală, instanţa de control judiciar, motivat, poate da o nouă apreciere probelor, iar, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din acelaşi cod, probele sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Prin urmare, Curtea a reţinut că instanţa de apel nu se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii readministrării unor probe sau administrării altora noi, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu dispoziţiile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte motivat, cu trimitere la toate probele evaluate, condamnarea putând fi dispusă doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit prevederilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea inculpatului - principiul liberei aprecieri a probelor nu este absolut, fiind mărginit de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure un echilibru suficient între acuzare şi apărare. În acord cu dispoziţiile art. 374 alin. (5) şi (6) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti [art. 374 alin. (9) din Codul de procedură penală], iar probele administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi sau de către persoana vătămată pot fi administrate din oficiu de către instanţă, dacă apreciază că este necesar pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei, instanţa putând, totodată, să dispună din oficiu şi administrarea de probe noi, justificat de acelaşi deziderat al aflării adevărului şi al unei juste soluţionări a cauzei [art. 374 alin. (8) şi (10) din Codul de procedură penală]. De asemenea, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală]. 28. Curtea a concluzionat, prin Decizia nr. 692 din 8 noiembrie 2018, precitată, paragraful 30, că instanţa de apel, deşi nu este obligată să dispună readministrarea probelor ori administrarea altora noi, are însă obligaţia să se pronunţe motivat cu privire la astfel de cereri. Toate acestea au ca scop, pe de o parte, asigurarea dreptului la un proces echitabil, iar, pe de altă parte, soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a soluţionării acesteia printr-o simplă cerere de readministrare/administrare a unor probe, cu toate că acestea nu sunt utile cauzei (a se vedea Decizia nr. 157 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 22 iunie 2018). 29. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 273 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 829 din 11 octombrie 2019, Decizia nr. 274 din 23 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750 din 16 septembrie 2019, şi Decizia nr. 879 din 15 decembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 408 din 19 aprilie 2021. 30. De asemenea, referitor la dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, Curtea observă că, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 364 din 12 aprilie 2022, a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a textului de lege criticat. În acest sens, prin decizia menţionată, paragrafele 12-14, Curtea a reţinut că potrivit prevederilor art. 35-40 din Codul de procedură penală, judecarea în primă instanţă a infracţiunilor se realizează de către judecătorie, tribunal, tribunal militar, curtea de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. În temeiul dispoziţiilor art. 396 alin. (1) din Codul de procedură penală, instanţa hotărăşte asupra învinuirii aduse inculpatului, pronunţând, după caz, condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea sau încetarea procesului penal. Soluţionând cauza, prima instanţă de judecată pronunţă, potrivit prevederilor art. 370 alin. (1) din Codul de procedură penală, o sentinţă. Conform dispoziţiilor art. 401 din acelaşi act normativ, hotărârea prin care instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să conţină o parte introductivă, o expunere şi dispozitivul, Codul de procedură penală reglementând in extenso conţinutul părţii introductive - art. 402, conţinutul expunerii - art. 403 şi conţinutul dispozitivului - art. 404. În continuare, Curtea a reţinut că, prin noul Cod de procedură penală, în scopul asigurării celerităţii procesului penal, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, respectiv apelul, reglementată de prevederile art. 408-425 din Codul de procedură penală. În acest fel, noul Cod de procedură penală a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând totodată eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Aşadar, hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, cu excepţia celor expres exceptate prin lege, sunt supuse căii de atac a apelului, care poate fi invocată pentru orice motive de fapt şi de drept (Decizia nr. 425 din 23 iunie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 10 august 2020, paragraful 18). Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform prevederilor art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie (Decizia nr. 525 din 7 iulie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 10 august 2015, paragraful 13). Sub acest aspect, Curtea a observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statele contractante beneficiază, în principiu, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili modul în care trebuie exercitat dreptul garantat de prevederile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Astfel, reexaminarea de către o instanţă superioară a unei condamnări sau a unei sentinţe poate privi atât chestiuni de fapt, cât şi chestiuni de drept sau poate fi limitată numai la chestiuni de drept. Totodată, orice restricţie prevăzută de legislaţia internă cu privire la dreptul la reexaminare consacrat de norma menţionată trebuie - prin analogie cu dreptul de acces la o instanţă, prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenţie - să urmărească un obiectiv legitim şi să nu aducă atingere înseşi substanţei dreptului respectiv (Hotărârea din 20 iulie 2021, pronunţată în Cauza Y.B. împotriva Rusiei, paragraful 40). În acest context, Curtea Constituţională a observat că, potrivit Codului de procedură penală, apelul poate fi introdus, printre alţii, de către inculpat, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă a procesului, iar exercitarea acestei căi de atac nu este supusă niciunei formalităţi care să presupună solicitarea permisiunii de a face acest lucru, fiind necesară şi suficientă simpla manifestare de voinţă a inculpatului sau a celorlalte persoane prevăzute de lege. 31. În ceea ce priveşte instanţa competentă să judece calea ordinară a apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, mai sus citată, paragrafele 17-19, Curtea Constituţională a reţinut că aceasta poate fi curtea de apel, curtea militară de apel sau Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în funcţie de competenţa legală. Potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, iar potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, instanţe militare, judecătorii. Curtea Constituţională a statuat că instanţa judecătorească beneficiază, în mod exclusiv, de jurisdictio şi imperium, respectiv de puterea de a „spune“ dreptul şi de a impune executarea unor pedepse penale prin intermediul hotărârilor pronunţate, în materie penală, precum şi executarea forţată a hotărârilor/a da hotărâri cu putere de executare silită, în materie civilă (Decizia nr. 480 din 12 iulie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 835 din 1 octombrie 2018, paragraful 33). Totodată, potrivit prevederilor art. 124 alin. (3) din Constituţie, judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, acest principiu reprezentând garanţia constituţională a „nesupunerii“ judecătorului faţă de o altă putere sau alte persoane ori interese, dinăuntrul sau din afara sistemului judiciar, şi a „supunerii“ sale numai legii, astfel încât orice structură de subordonare sau de comandă asupra acestuia este exclusă şi nu îi poate afecta independenţa. Noţiunea de „lege“ este folosită în sensul său larg, care include Constituţia, ca Lege fundamentală, şi toate celelalte acte normative, cu forţă juridică echivalentă legii sau inferioară acesteia, care constituie ansamblul normativ pe care trebuie să se fundamenteze actul de justiţie (Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011). Aşa fiind, Curtea Constituţională a constatat că organul care soluţionează calea de atac a apelului este o instanţă judecătorească, ce se bucură de independenţă şi întruneşte exigenţele asigurării „dreptului de apel“ (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 30 iunie 2020, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Saquetti Iglesias împotriva Spaniei). Totodată, Curtea Constituţională a observat că, în temeiul dispoziţiilor art. 416 din Codul de procedură penală, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, în afară de cazul când legea dispune altfel (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile din 30 octombrie 2014 şi 8 octombrie 2019, pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele Shvydka împotriva Ucrainei şi Martynyuk împotriva Rusiei). 32. Referitor la efectul devolutiv al apelului, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 20 şi 21, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 417 din Codul de procedură penală, instanţa judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în proces, iar în cadrul acestor limite, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept. Aşa fiind, efectul devolutiv al apelului constă în trecerea sau transmiterea cauzei de la instanţa care a pronunţat hotărârea atacată cu apel la instanţa competentă să soluţioneze apelul, neputându-se transmite de la instanţa de prim grad la instanţa de apel ceea ce nu a fost supus judecăţii celei dintâi. Aceasta înseamnă, în primul rând, că, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată decât cu cele care au făcut obiectul judecăţii în prima instanţă, pentru că altfel inculpatul ar fi lipsit de un grad de jurisdicţie. Instanţa de apel poate însă: să schimbe încadrarea juridică a faptei, întrucât obiectul sesizării îl constituie fapta însăşi, iar nu caracterizarea sa juridică; să adauge la această faptă circumstanţe agravante sau atenuante, chiar dacă ele nu au făcut obiectul unui examen din partea primei instanţe; să ţină seama de consecinţele pe care fapta le-a produs ulterior pronunţării hotărârii atacate; să ia în considerare excepţii noi, care nu au fost ridicate cu ocazia primei judecăţi. În ceea ce priveşte persoanele, instanţa de apel nu poate nici să dispună cu privire la persoane care nu au figurat în cauză la prima instanţă şi nici să modifice calitatea pe care instanţa de prim grad a atribuit-o unor participanţi la proces, în sensul inculpării lor. Declaraţia de apel a procurorului făcută fără rezerve are efect devolutiv integral, atât in rem, cât şi in personam, instanţa astfel sesizată având obligaţia să examineze întreaga cauză, indiferent dacă în urma acestui examen situaţia părţilor se va înrăutăţi (reformatio in peius) sau se va uşura (reformatio in melius). În cazul declaraţiei de apel fără rezerve a celorlalţi titulari ai căii de atac, efectul devolutiv al apelului este limitat de interesele legitime ale apelantului, pe de o parte, şi de calitatea pe care acesta o are în proces, pe de altă parte. În cadrul limitelor menţionate, instanţa este obligată ca, în afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt şi de drept (substanţial sau procesual). Prin urmare, efectul devolutiv al apelului nu este mărginit, în niciun fel, prin motivele invocate de apelant. În ceea ce priveşte aspectele de fapt, acestea se stabilesc cu ajutorul probelor, iar instanţa de apel trebuie să verifice dacă în cauză s-au administrat toate probele necesare, iar în caz contrar să le completeze sau să le readministreze, precum şi dacă probele administrate au fost corect interpretate, putând să le dea o nouă apreciere, faţă de prevederile art. 420 alin. (5) şi (9) din Codul de procedură penală. 33. Cu privire la motivarea hotărârilor judecătoreşti, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragraful 22, Curtea a constatat că aceasta justifică echitatea procesului penal prin dreptul justiţiabilului de a fi convins că justiţia a fost înfăptuită, respectiv că judecătorul a examinat toate mijloacele procesuale şi procedurale propuse de acesta. De asemenea, Curtea a observat că în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că o motivare şi o analiză clare sunt cerinţe fundamentale ale hotărârilor judecătoreşti şi aspecte importante ale dreptului la un proces echitabil. Prevederile art. 6 din Convenţie reglementează, printre altele, obligaţia statelor de a institui instanţe independente şi imparţiale şi de a promova instaurarea procedurilor eficiente. Îndeplinirea acestei obligaţii capătă sens când are ca rezultat împuternicirea judecătorilor de a administra în mod corect actul de justiţie, scopul motivării hotărârii judecătoreşti fiind acela de a demonstra părţilor că au fost ascultate, ceea ce contribuie la o mai bună acceptare de către acestea a deciziei. Totodată, judecătorul este obligat să îşi întemeieze motivarea pe argumente obiective şi să prezerve drepturile apărării, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze însă în funcţie de natura hotărârii, aspect ce trebuie analizat în lumina circumstanţelor speţei (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragraful 29). Altfel spus, dispoziţiile art. 6 din Convenţie implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (Hotărârea din 12 februarie 2004, pronunţată în Cauza Perez împotriva Franţei, paragraful 80, şi Hotărârea din 19 aprilie 1994, pronunţată în Cauza Van de Hurk împotriva Olandei, paragraful 59). Întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor procedurale pe care o parte le poate utiliza în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state. Pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (Hotărârea din 15 februarie 2007, pronunţată în Cauza Boldea împotriva României, paragraful 29, şi Hotărârea din 19 decembrie 1997, pronunţată în Cauza Helle împotriva Finlandei, paragraful 60). Potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de la Strasbourg, care reflectă un principiu legat de buna administrare a justiţiei, hotărârile judecătoreşti trebuie să indice în mod suficient motivele pe care se întemeiază (Hotărârea din 25 iulie 2002, pronunţată în Cauza Papon împotriva Franţei). Dreptul la o decizie motivată îşi are originile într-un principiu mai general încorporat în Convenţie, care protejează individul împotriva arbitrarului, în sensul că decizia instanţei trebuie să conţină motive suficiente pentru a face faţă aspectelor esenţiale de fapt şi de drept invocate de părţile litigante - argumente de fond sau de procedură (Hotărârea din 9 decembrie 1994, pronunţată în Cauza Ruiz Torija împotriva Spaniei, paragrafele 29 şi 30). 34. În continuare, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 23 şi 24, Curtea Constituţională a amintit jurisprudenţa sa, potrivit căreia obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţie (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 146 din 15 februarie 2018, paragraful 173). Astfel, Curtea a reţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti este un act inerent funcţiei judecătorului cauzei şi constituie expresia independenţei sale. Motivarea nu constituie doar premisa unei bune înţelegeri a hotărârii, ci şi garanţia acceptării sale de către justiţiabil, care se va supune actului de justiţie având încrederea că nu este un act arbitrar. Ea reprezintă un element esenţial al hotărârii judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Hotărârea instanţei trebuie să cuprindă, ca o garanţie a caracterului echitabil al procedurii judiciare şi a respectării dreptului la apărare al părţilor, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile/apărările părţilor (Decizia nr. 33 din 23 ianuarie 2018, precitată, paragraful 171). În aceste condiţii, Curtea a constatat că, potrivit propriei jurisprudenţe şi celei a instanţei europene de contencios al drepturilor omului, nu numai că motivarea permite o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii judecătoreşti de către justiţiabil, ci constituie, mai ales, o garanţie împotriva arbitrarului. Pe de o parte, motivarea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conformă legii, iar, pe de altă parte, permite o înţelegere a funcţionării justiţiei de către societate (Decizia nr. 233 din 7 aprilie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 508 din 17 mai 2021, paragrafele 36 şi 38-41). Plecând de la aceste premise, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că stabilirea caracterului echitabil al unei proceduri penale desfăşurate împotriva unui inculpat se realizează prin luarea în considerare a întregii proceduri, în ansamblul ei, astfel că trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii desfăşurate în ordinea juridică internă şi de rolul instanţelor de apel sau de recurs în cadrul acesteia (Hotărârea din 2 martie 1987, pronunţată în Cauza Monnell şi Morris împotriva Regatului Unit, paragraful 56). Acest aspect conduce la concluzia că o carenţă constatată într-un stadiu incipient al procedurii poate fi îndreptată într-un stadiu ulterior, cu condiţia ca instanţa de control judiciar să aibă competenţa necesară ştergerii viciului invocat (Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H. împotriva Belgiei). Aşa fiind, Curtea de la Strasbourg a apreciat că atunci când apare o problemă cu privire la lipsa oricărui temei factual şi/sau juridic în hotărârea instanţei de fond, este important ca instanţa superioară să ofere propriile motive întemeiate referitoare la aceste aspecte (Hotărârea din 22 februarie 2007, pronunţată în Cauza Tatishvili împotriva Rusiei). 35. În acest context, prin Decizia nr. 868 din 14 decembrie 2021, precitată, paragrafele 25 şi 26, Curtea Constituţională a subliniat cele anterior menţionate referitoare la efectul devolutiv al căii de atac a apelului. Aşa fiind, curţile de apel, respectiv Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în calitate de instanţe de apel, învestite cu judecarea laturii penale şi civile a cauzei, au competenţa legală, conform prevederilor art. 421 pct. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, de a şterge viciul invocat, nefiind necesar să se dispună casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei de către instanţa care a judecat fondul în alte ipoteze decât cele expres prevăzute de dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din cod. Curtea a apreciat că această concluzie se desprinde în mod explicit din prevederile art. 417 din Codul de procedură penală. Astfel, Curtea a constatat că textul de lege criticat nu încalcă dreptul la un proces echitabil în componenta sa referitoare la necesitatea motivării hotărârilor judecătoreşti, ci constituie însăşi expresia principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, reglementat de dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, legislaţia procesual penală oferind o reglementare completă ce acoperă toate aspectele. Pentru argumentele anterior prezentate, Curtea a apreciat că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală nu încalcă nici principiul legalităţii. 36. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză. 37. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: 1. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 281 alin. (4) lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori. 2. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ioan Adrian Ciureanu în Dosarul nr. 1.132/45/2011**/a3 al Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de Ouahmane Khalid în Dosarul nr. 1.994/116/2015* al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 421 pct. 2 lit. a) fraza a doua teza întâi şi pct. 2 lit. b) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Curţii de Apel Suceava - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
