Comunica experienta
MonitorulJuridic.ro
┌───────────────────┬──────────────────┐
│Valer Dorneanu │- preşedinte │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Cristian Deliorga │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Marian Enache │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Daniel Marius Morar│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Mona-Maria │- judecător │
│Pivniceru │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Gheorghe Stan │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Livia Doina Stanciu│- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Elena-Simina │- judecător │
│Tănăsescu │ │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Varga Attila │- judecător │
├───────────────────┼──────────────────┤
│Oana-Cristina Puică│- │
│ │magistrat-asistent│
└───────────────────┴──────────────────┘
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Maria Eleonora Centea. 1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4), (10) şi (12) şi ale art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Berde Csongor în Dosarul nr. 1.283/119/2017/a8 al Tribunalului Covasna şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.370D/2018. 2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de înştiinţare este legal îndeplinită. 3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate, în acord cu jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale. Mai arată că aspectele criticate privesc mai degrabă modalitatea de organizare internă a laboratoarelor şi a instituţiilor de medicină legală. CURTEA, având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele: 4. Prin Încheierea nr. 22 din 18 septembrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.283/119/2017/a8, Tribunalul Covasna a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4), (10) şi (12) şi ale art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Berde Csongor într-o cauză având ca obiect trimiterea în judecată a inculpatului pentru săvârşirea unei infracţiuni de deţinere fără drept de droguri de risc şi de mare risc, infracţiune prevăzută şi pedepsită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. 5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 172 alin. (4), (10) şi (12) şi ale art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală încalcă principiile constituţionale privind legalitatea, egalitatea în faţa legii, dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare, dreptul la informaţie, precum şi unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, întrucât nu îndeplinesc cerinţele cu privire la previzibilitatea legii, lăsând loc arbitrarului. Astfel, arată că în practică se perpetuează utilizarea constatărilor tehnico-ştiinţifice reglementate de prevederile art. 112 alin. 2 şi ale art. 113 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală anterior, sub titulatura de „raport de expertiză criminalistică acreditat pentru încercare“. De asemenea, susţine că nu sunt aprobate şi administrate expertize neutre şi că rapoartele de expertiză sunt realizate de către lucrători de poliţie, care sunt subordonaţi ierarhic şi funcţionează în cadrul unor structuri din sfera executivului. Mai arată că experţii din acest sistem, de regulă, nu depun jurământul şi nu sunt chemaţi în faţa instanţei de judecată să susţină expertiza, instituindu-se o prezumţie absolută de legalitate. Totodată, subliniază că laboratoarele interjudeţene de expertize criminalistice nu funcţionează din lipsă de specialişti, iar expertizele la laboratoare internaţionale sunt inaccesibile justiţiabilului român. Mai subliniază şi necesitatea corelării textelor de lege criticate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară. 6. Tribunalul Covasna apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată astfel că aspectele invocate de autorul excepţiei privesc organizarea internă a laboratoarelor şi a instituţiilor de specialitate şi nu afectează constituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate. 7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. 8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate. CURTEA, examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele: 9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate. 10. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. (4), (10) şi (12) şi ale art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală. Prin prevederile art. 102 pct. 116 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, au fost modificate prevederile art. 172 alin. (4) din Codul de procedură penală şi au fost introduse cele ale art. 172 alin. (10) şi (12) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală au fost modificate prin prevederile art. II pct. 35 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Textele de lege criticate au următorul cuprins: - Art. 172 alin. (4), (10) şi (12): "(4) Expertiza poate fi efectuată de experţi oficiali din laboratoare sau instituţii de specialitate ori de experţi independenţi autorizaţi din ţară sau din străinătate, în condiţiile legii. [...](10) Constatarea este efectuată de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora. [...] (12) După finalizarea raportului de constatare, când organul judiciar apreciază că este necesară opinia unui expert sau când concluziile raportului de constatare sunt contestate, se poate dispune efectuarea unei expertize." – Art. 191 alin. (2): „(2) Expertiza genetică judiciară se efectuează în cadrul instituţiilor medico-legale, al unei instituţii ori unui laborator de specialitate sau al oricărei alte instituţii de specialitate certificate şi acreditate în acest tip de analize.“ 11. În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (5) referitor la principiul legalităţii, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea în faţa legii, ale art. 21 alin. (3) referitor la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 privind dreptul la apărare, ale art. 31 referitor la dreptul la informaţie şi ale art. 124 alin. (2) privind unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei. 12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 172 alin. (4), (10) şi (12) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la prevederile art. 1 alin. (5), ale art. 21 alin. (3), ale art. 24 şi ale art. 124 alin. (2) din Constituţie - invocate şi în prezenta cauză - şi faţă de critici similare. 13. Astfel, prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 17 martie 2017, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4) şi (10) din Codul de procedură penală. În acest sens, prin decizia menţionată, paragrafele 18-20, Curtea a reţinut că efectuarea unei expertize se dispune când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză este necesară şi opinia unui expert [art. 172 alin. (1) din Codul de procedură penală], având în vedere că procesul penal este acea activitate reglementată de lege şi desfăşurată de organele judiciare, de părţi şi de celelalte persoane care participă într-o cauză penală la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei, în scopul constatării la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni şi al pedepsirii făptuitorilor potrivit vinovăţiei lor. Expertiza reprezintă un mijloc de probă reglementat de Codul de procedură penală, fiind realizată de experţi calificaţi drept subiecţi procesuali care participă la înfăptuirea de către instanţele judecătoreşti a justiţiei în cauzele penale. În aceste condiţii, Curtea a constatat că legiuitorul are competenţa exclusivă de a stabili sfera persoanelor care participă la înfăptuirea justiţiei prin efectuarea de expertize, precum şi condiţiile de dobândire a calităţii de expert, condiţii care trebuie să asigure întocmirea rapoartelor de expertiză în mod imparţial şi la un standard profesional ridicat. De asemenea, Curtea a reţinut că îndrumarea metodologică constituie un instrument eficient în standardizarea expertizelor efectuate, ceea ce denotă grija legiuitorului ca activitatea de expertiză să se desfăşoare în mod unitar. Totodată, Curtea a constatat că imparţialitatea, transparenţa şi corectitudinea expertizei sunt garantate de îndeplinirea condiţiilor cerute de normele procesual penale în vigoare în activitatea de întocmire a raportului de expertiză. Astfel, legiuitorul a reglementat o serie de incompatibilităţi referitoare la expert în cuprinsul art. 174 din Codul de procedură penală, potrivit căruia persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 64 din acelaşi cod nu poate fi desemnată ca expert, iar, în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările şi concluziile acesteia. O persoană nu poate avea, în aceeaşi cauză, atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât şi pe aceea de expert recomandat de unul dintre subiecţii procesuali. De asemenea, în aceeaşi cauză, nu poate fi desemnată ca expert recomandat de părţi o persoană care funcţionează în cadrul aceleiaşi instituţii medico-legale sau aceluiaşi institut/laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituţiei respective la solicitarea organului judiciar. 14. Tot prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, anterior citată, paragrafele 21-23, Curtea a reţinut că organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, când dispune efectuarea unei expertize, fixează un termen la care sunt chemate părţile, subiecţii procesuali principali, precum şi expertul, dacă acesta a fost desemnat, pentru a le aduce la cunoştinţă obiectul expertizei şi întrebările la care expertul trebuie să răspundă, întrebări cu privire la care au dreptul să facă observaţii şi să ceară modificarea sau completarea lor [art. 177 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură penală]. Totodată, expertul este înştiinţat cu privire la faptul că are obligaţia de a analiza obiectul expertizei, de a indica cu exactitate orice observaţie sau constatare şi de a expune o opinie imparţială cu privire la faptele sau împrejurările evaluate, în conformitate cu regulile ştiinţei şi expertizei profesionale [art. 177 alin. (3) din Codul de procedură penală]. De asemenea, părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul să solicite ca la efectuarea expertizei să participe experţi independenţi autorizaţi [art. 172 alin. (8) din Codul de procedură penală]. În situaţia în care expertiza a fost efectuată în lipsa părţilor ori a subiecţilor procesuali principali, aceştia sau avocatul lor sunt încunoştinţaţi cu privire la întocmirea raportului de expertiză şi cu privire la dreptul la studierea raportului [art. 178 alin. (5) din Codul de procedură penală]. De asemenea, raportul de expertiză va cuprinde, pe lângă menţiunile formale, prevăzute de dispoziţiile art. 178 alin. (4) din Codul de procedură penală, şi descrierea în amănunt a operaţiilor de efectuare a expertizei, obiecţiile sau explicaţiile părţilor, analiza acestor obiecţii sau explicaţii, metodele, programele şi echipamentele utilizate, iar, în final, concluziile care trebuie să fie clare şi neechivoce. Totodată, în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, expertul poate fi audiat de organul de urmărire penală sau de instanţă, la cererea procurorului, a părţilor, a subiecţilor procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor expertului [art. 179 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Când organul de urmărire penală sau instanţa constată, la cerere sau din oficiu, că expertiza nu este completă, iar această deficienţă nu poate fi suplinită prin audierea expertului, dispune efectuarea unui supliment de expertiză de către acelaşi expert, iar când nu este posibilă desemnarea aceluiaşi expert, se dispune efectuarea unei alte expertize de către un alt expert [art. 180 alin. (1) din Codul de procedură penală]. Organul de urmărire penală sau instanţa dispune efectuarea unei noi expertize atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conţinutul şi concluziile raportului de expertiză există contradicţii, iar aceste deficienţe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului [art. 181 alin. (1) din Codul de procedură penală]. În continuare, Curtea a reţinut că organul de urmărire penală şi instanţa de judecată nu au obligaţia de a adopta concluziile raportului de expertiză, iar valoarea probantă a expertizelor nu este prestabilită de Codul de procedură penală, aceasta fiind supusă, conform prevederilor art. 103 alin. (1) din Codul de procedură penală, liberei aprecieri a organelor judiciare în urma evaluării tuturor probelor administrate în cauză. Aşadar, toate probele, inclusiv expertizele, trebuie raportate la ansamblul probator, acestea nefiind suficiente să asigure condamnarea unei persoane. Astfel, Curtea a reţinut că dispunerea condamnării are loc doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă, aspect de natură a conferi procesului penal un caracter echitabil, în condiţiile în care, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului. Prin urmare, Curtea a constatat că normele procesual penale precitate reprezintă garanţii ale drepturilor fundamentale consacrate de prevederile art. 21 alin. (3) şi ale art. 24 din Constituţie, fiind menite să asigure atât dreptul la un proces echitabil, cât şi posibilitatea părţilor de a se apăra în cadrul procesului penal în care organele judiciare dispun efectuarea de expertize. 15. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. (10) din Codul de procedură penală, tot prin Decizia nr. 787 din 15 decembrie 2016, precitată, paragrafele 24-26 şi 31, Curtea a reţinut că procedeul probatoriu denumit „constatare“ presupune examinarea unor situaţii de fapt, mijloace de probă sau persoane de către specialişti, medici legişti sau tehnicieni care funcţionează în cadrul organului de urmărire penală ori în cadrul altor organe. În temeiul prevederilor art. 172 alin. (9) din Codul de procedură penală, constatările se dispun atunci când există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a unor situaţii de fapt ori este necesară lămurirea urgentă a unor fapte sau împrejurări ale cauzei. Aşadar, ceea ce este specific în cazul constatării, ca mijloc de probă, este urgenţa, consemnarea anumitor elemente care constituie probe în procesul penal, înainte ca acestea să dispară sau să fie distruse sub acţiunea timpului sau prin acţiunea persoanelor implicate. Prin constatare se stabileşte dacă elementele de la locul faptei constituie indicii sau pot conduce la suspiciunea rezonabilă că a fost săvârşită o faptă penală. Curtea a reţinut că efectuarea unei constatări se poate dispune numai în cursul urmăririi penale, prin ordonanţă, de către organul de urmărire penală, constatarea având caracter facultativ. Aceasta se efectuează de către un specialist care funcţionează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora asupra persoanei, materialului şi datelor puse la dispoziţie sau indicate de către organul de urmărire penală. Potrivit dispoziţiilor art. 181^1 din Codul de procedură penală, obiectul constatării, întrebările la care trebuie să răspundă specialistul şi termenul în care urmează a fi efectuată lucrarea sunt stabilite de organul de urmărire penală prin ordonanţă, iar rezultatul activităţii desfăşurate de specialist se consemnează într-un raport de constatare care cuprinde descrierea operaţiilor efectuate, a metodelor, programelor şi echipamentelor utilizate şi concluziile constatării. Raportul de constatare constituie, conform prevederilor art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, un mijloc de probă, în condiţiile în care dispoziţiile art. 5 alin. (2) din acelaşi cod prevăd că organele de urmărire penală au obligaţia de a strânge şi de a administra probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau inculpatului. Astfel, Curtea a constatat că judecata se realizează de către o instanţă independentă şi imparţială, în condiţii de publicitate, oralitate şi contradictorialitate, iar judecătorul îşi fundamentează soluţia pe întregul probatoriu administrat în cauză, verificând, evaluând şi coroborând probele care nu au o valoare prestabilită. 16. De asemenea, prin Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 29 noiembrie 2019, Curtea a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală. Prin decizia menţionată, paragrafele 14-17, Curtea a reţinut că textul de lege criticat, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016, dispune cu privire la posibilitatea efectuării unei expertize, atunci când concluziile raportului de constatare sunt contestate, în condiţiile în care, în redactarea anterioară modificării prin ordonanţa mai sus menţionată, efectuarea unei expertize era obligatorie dacă părţile contestau concluziile raportului de constatare. Curtea a observat că dispoziţiile art. 172 alin. (12) din Codul de procedură penală nu refuză dreptul suspectului/inculpatului sau al oricărei alte persoane interesate de a contesta concluziile raportului de constatare, ci conferă organului judiciar competenţa de a aprecia asupra utilităţii efectuării unei expertize. Împrejurarea că, subsecvent constatării, efectuarea unei expertize este condiţionată de aprecierea necesităţii sale, indiferent că această necesitate este impusă de existenţa unei nelămuriri a organului judiciar ori de aspectele învederate de către părţi în momentul contestării raportului de constatare, nu este de natură a aduce atingere dreptului la apărare al părţilor, care au posibilitatea de a formula cereri în faţa organului de urmărire penală şi instanţelor judecătoreşti, de a solicita administrarea oricăror probe în apărarea lor, inclusiv de a solicita efectuarea unei expertize şi de a exercita căile de atac prevăzute de lege. Curtea a constatat că, după finalizarea raportului de constatare, concluziile acestuia pot fi contestate de părţi sau de subiecţii procesuali principali, în această situaţie organul judiciar putând dispune efectuarea unei expertize. De asemenea, Curtea a constatat că se poate dispune efectuarea unei expertize şi atunci când, deşi raportul de constatare nu este contestat, faţă de complexitatea cauzei, organul judiciar apreciază că este necesară întocmirea unui raport de expertiză. Aşa fiind, ceea ce guvernează necesitatea solicitării opiniei unui expert este principiul referitor la aflarea adevărului, consacrat de prevederile art. 5 alin. (1) din Codul de procedură penală, potrivit căruia organele judiciare au obligaţia de a asigura, pe bază de probe, aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului sau inculpatului. Totodată, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 97 alin. (2) lit. e) din Codul de procedură penală, rapoartele de constatare sunt mijloace de probă prin care se obţine o probă care serveşte la constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal. Or, în acord cu prevederile art. 100 alin. (3) din Codul de procedură penală, cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele judiciare. Organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci când: proba nu este relevantă în raport cu obiectul probaţiunii din cauză; se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au fost administrate suficiente mijloace de probă; proba nu este necesară, întrucât faptul nu este notoriu; proba este imposibil de obţinut; cererea a fost formulată de o persoană neîndreptăţită; precum şi atunci când administrarea probei este contrară legii [art. 100 alin. (4) din Codul de procedură penală]. 17. Prin Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, mai sus citată, paragrafele 19 şi 20, Curtea a constatat că nu poate fi primită critica potrivit căreia organele judiciare se pronunţă în mod discreţionar asupra necesităţii administrării unei expertize în cauză, cu atât mai mult cu cât, în conformitate cu prevederile art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală, dispunerea condamnării se poate realiza doar atunci când acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă. Acest fapt conferă procedurii caracter echitabil, deoarece - pe lângă faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Codul de procedură penală, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea suspectului/inculpatului -, principiul liberei aprecieri a probelor nu este unul absolut, fiind limitat de existenţa unor mijloace compensatorii care să asigure existenţa unui echilibru suficient între acuzare şi apărare. Sub acest aspect, în Hotărârea din 2 iunie 2005, pronunţată în Cauza Cottin împotriva Belgiei, paragraful 29, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit că unul dintre elementele unei proceduri echitabile, în temeiul art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, este caracterul contradictoriu al acesteia: fiecare parte trebuie să aibă, în principiu, nu numai posibilitatea să prezinte elementele necesare apărării sale şi succesului pretenţiilor sale, ci şi posibilitatea să ia cunoştinţă şi să discute toate dovezile sau observaţiile prezentate judecătorului, în scopul de a influenţa decizia instanţei (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 18 martie 1997, pronunţată în Cauza Mantovanelli împotriva Franţei, paragraful 33, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Lobo Machado împotriva Portugaliei, paragraful 31, Hotărârea din 20 februarie 1996, pronunţată în Cauza Vermeulen împotriva Belgiei, paragraful 33, şi Hotărârea din 18 februarie 1997, pronunţată în Cauza Nideröst-Huber împotriva Elveţiei, paragraful 24). Totodată, Curtea de la Strasbourg, prin aceeaşi hotărâre, paragraful 30, a subliniat că este de competenţa instanţelor naţionale să evalueze dovezile pe care le-au obţinut şi pertinenţa celor pe care părţile doresc să le prezinte, de vreme ce Convenţia nu reglementează regimul probelor ca atare. Sarcina Curţii Europene a Drepturilor Omului este aceea de a stabili dacă procedura în ansamblu, inclusiv modul în care au fost luate probele, a respectat caracterul echitabil impus de prevederile art. 6 paragraful 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Hotărârea din 12 iulie 1988, pronunţată în Cauza Schenk împotriva Elveţiei, paragraful 46). Ca atare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat că principiul contradictorialităţii - ca şi celelalte garanţii procedurale prevăzute de art. 6 paragraful 1 - are ca scop o procedură în faţa unei instanţe, fiind esenţial ca părţile să poată participa într-o manieră adecvată la respectiva procedură (a se vedea, mutatis mutandis, şi Hotărârea din 19 iulie 1995, pronunţată în Cauza Kerojӓrvi împotriva Finlandei, paragraful 42). 18. Or, aşa cum a reţinut Curtea Constituţională prin Decizia nr. 531 din 24 septembrie 2019, precitată, paragrafele 21-24, suspectul/inculpatul are, între altele, dreptul de a consulta dosarul, dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei, persoana vătămată şi partea civilă au dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, precum şi dreptul de a adresa întrebări experţilor, iar partea responsabilă civilmente îşi exercită drepturile în limitele şi în scopul soluţionării acţiunii civile (art. 81 şi următoarele din Codul de procedură penală). Curtea a reţinut că, tot astfel, în cursul procedurii de cameră preliminară, părţile interesate pot formula cereri şi excepţii privitoare la verificarea legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Mai mult, Curtea a constatat că, în acord cu prevederile art. 374 alin. (5), (6) şi (9) din Codul de procedură penală, în faza de judecată, preşedintele întreabă procurorul, părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe, iar în cazul în care se propun probe, trebuie să se arate faptele şi împrejurările ce urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află aceste mijloace, respectiv, în ceea ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora. Aceasta întrucât, potrivit art. 100 alin. (2) din acelaşi cod, „în cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale“, sens în care, în procesul de evaluare a probelor, condamnarea se poate dispune doar atunci când instanţa are convingerea că acuzaţia a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă [art. 103 alin. (2) din Codul de procedură penală]. Totodată, procurorul, persoana vătămată şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării judecătoreşti, iar, după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate [art. 374 alin. (9) şi art. 376 alin. (3) din Codul de procedură penală]. Aşa fiind, Curtea a reţinut că dispoziţiile de lege criticate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, deoarece partea interesată beneficiază de garanţiile dreptului la un proces echitabil, sens în care eventualele dificultăţi cauzate apărării prin limitarea drepturilor sunt suficient contrabalansate de procedurile urmate de autorităţile judiciare, putând susţine în faţa instanţei de judecată toate apărările necesare în condiţii de contradictorialitate cu acuzarea. În concluzie, Curtea a constatat că împrejurarea că nu este obligatorie efectuarea unei expertize - în cazul în care concluziile raportului de constatare sunt contestate - are ca scop asigurarea dreptului la un proces echitabil prin soluţionarea cu celeritate a cauzei, întrucât, în caz contrar, s-ar permite prelungirea nejustificată a rezolvării cauzei printr-o simplă contestare a raportului, cu toate că dispunerea unei expertize nu este utilă soluţionării speţei, fiind lămurite toate aspectele cu privire la faptele şi împrejurările cauzei, precum şi cu privire la persoana suspectului/inculpatului. Totodată, lăsarea de către legiuitor la aprecierea organelor judiciare a necesităţii dispunerii efectuării unei noi expertize, după finalizarea raportului de constatare, reprezintă o aplicare a rolului activ pe care acestea îl au în cadrul procesului penal, în scopul aflării adevărului, astfel cum acesta este reglementat de prevederile art. 5 din Codul de procedură penală, şi nu o manieră de a încălca, prin dispoziţiile de lege criticate, principiul legalităţii şi standardele calităţii legii, consacrate de dispoziţiile art. 1 alin. (5) din Constituţie. 19. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 851 din 26 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 25 februarie 2021, Decizia nr. 334 din 20 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.082 din 11 noiembrie 2021, şi Decizia nr. 504 din 13 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.193 din 16 decembrie 2021. 20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. (4), (10) şi (12) din Codul de procedură penală, pronunţată de Curte prin deciziile mai sus menţionate, precum şi considerentele care au fundamentat această soluţie îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, inclusiv referitor la dispoziţiile art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală - care reglementează instituţiile care efectuează expertizele genetice judiciare -, cu privire la care nu au fost formulate critici distincte. 21. Curtea apreciază că nu poate fi reţinută nici critica privind încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât textele de lege care fac obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate se aplică în mod egal tuturor persoanelor vizate de ipoteza normelor analizate. 22. În ceea ce priveşte invocarea de către autorul excepţiei a dispoziţiilor art. 31 din Legea fundamentală referitor la dreptul la informaţie, Curtea reţine că acestea nu sunt aplicabile în cauza de faţă. 23. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi, CURTEA CONSTITUŢIONALĂ În numele legii DECIDE: Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Berde Csongor în Dosarul nr. 1.283/119/2017/a8 al Tribunalului Covasna şi constată că dispoziţiile art. 172 alin. (4), (10) şi (12) şi ale art. 191 alin. (2) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate. Definitivă şi general obligatorie. Decizia se comunică Tribunalului Covasna şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Pronunţată în şedinţa din data de 17 mai 2022. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE pentru prof. univ. dr. VALER DORNEANU, în temeiul art. 426 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborat cu art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, semnează MARIAN ENACHE Magistrat-asistent, Oana-Cristina Puică ----
Newsletter GRATUIT
Aboneaza-te si primesti zilnic Monitorul Oficial pe email
Comentarii
Fii primul care comenteaza.
